Sunteți pe pagina 1din 7

Capitolul I.

Începuturile psihologiei experimentale

– Orientare ce apare în psihologie (a doua jumatate a secolului XIX-lea) din încercarea de a o


desprinde de filosofie:
– utilizată la început pentru studiul omului în condiţii de laborator metodele experimenate au fost apoi
utilizate şi în psihologia animală, a copilului sau în cea socială;
– apariţia ei a fost favorizată de tendinţe asemănătoare din alte ştiinţe - în special fiziologie de al cărui
domeniu este uneori greu separabilă (psihofiziologie);
– dacă fiziologia studiază afectarea unui organ sau sistem, psihologia se interesează de reacţia
întregului organism la factorii de mediu;
– Ne aflăm în descendenţa viziunilor empiriste promovate mai ales în mediile britanice şi (pe alocuri)
franceze ale veacurilor al XVII-lea, al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea prin
vocile lui John Locke, David Hume, George Berkeley, Etienne de Condillac, Auguste Comte ş.a. ,
dar stând sub auspiciile tentativei de a depăşi realismul nativ al acestora.

1. Şcoala berlineză

– Paşi decisivi în noua direcţie de investigaţie se vor realiza în centrele din Germania, debutând în
cadrul Şcolii de la Berlin întemeiate de Johannes Muller, numit în 1833 profesor de fiziologie la
universitatea din localitate.
– Deşi influenţat de tradiţionala „filosofie a naturii” desprinsă în anii studiilor superioare, spiritul
pozitiv (bazat pe fapte riguros examinate şi consemnate) în care se vor desfăşura cercetările sale vor
însemna o primă desprindere faţă de biologia vitalist-romantică a perioadei anterioare.
– Colectivul de tineri discipoli ce se va grupa în jurul său va proceda la explorarea funcţiilor
sistemului nervos în temeiul legii energiei specifice a nervilor (formulată de Muller in 1838),
conform căreia un anume nerv (de ex. optic) nu generează decât un singur tip de senzaţie (vizuală).
– Emil Dubois-Reymond insistă asupra naturii electricităţii animale, descoperind că fiecare fragment
al ţesutului nervos dispune de o forţă electromotorie pe care o denumeşte „potenţial de repaus”.
– Cu antecedente la Carl Ludwig, folosindu-se de miograful aplicat muşchilor de broască, ori umani,
Hermann von Helmholtz se lasă atras de problema vitezei de transmisie a impulsurilor senzoriale,
măsurând intervalul temporal („timpul de reacţie”) dintre momentul stimulării şi contracţia ca atare.
El consideră că senzaţiile sunt mai degrabă „simboluri ale lumii” decât „imagini ale realităţii” şi că
noi percepem existenţa din afara noastră pe baza unor raţionamente inconştiente. Lui Hermann von
Helmholtz i se mai poate trece în cont faimoasa teorie a perceperii cromatice şi rezonanţei auditive
(calităţile distincte de culori sau sunete receptate, fiind puse pe seama unor localizări corticale
deosebite şi a unor structuri neuronale eterogene), una ce nu este lipsită de susţinători (de regulă
„cognitivişti”) în contemporaneitate.
– Adversari ai vitalismului, Helmholtz, Dubois-Reymond, Ludwig şi Ernest Brucker înfiinţează la
Berlin un club ai cărui membrii se obligau să nu admită „alte forţe decât cele cunoscute ale fizicii şi
chimiei”. În asemenea luări de poziţie, reducţionismul materialist era la el acasă.

2. Şcoala leipzigeză

– Între 1830-1840 Ernest Heinrich Weber studiază funcţiile diverselor organe de simţ. În lucrarea De
tactu (1834), chestionându-se asupra limitelor senzoriale, ajunge la ideea necesităţii de a stabili
anumite praguri de excitabilitate. El va sesiza că sensibilitatea variază potrivit gradului de mărime
al stimulului şi va formula legea psihofizică potrivit căreia raportul dintre creşterea stimulării şi
valoarea iniţială a stimulului este constantă.
– Fratele său, Wilhelm Eduard, sesizează în jurul anului 1845 că excitarea nervului pneumogastric
(comun plamânului şi stomacului) atrage diminuarea ritmului cardiac, iar în premieră procesul
inhibiţiei îşi face loc în atenţia psihologilor.
– Lui Edward Hering i se datorează notabile contribuţii pe linia psihofiziologiei experimentale cu
privire la percepţia spaţială socotită în racord la filonul mullerian, drept nativă. Alături de iluziile
senzoriale şi fenomenele de contrast, s-a ocupat şi de vederea cromatică (diversele senzaţii sunt
produsul reacţiilor fotochimice petrecute la nivelul retinei: roşu-verde, galben-albastru, alb-negru).
Va lansa şi conceptul de culoare evocată (lămâie-galben, iarbă-verde).
– Gustav Theodor Fechner, elevul lui Weber, insistă asupra importanţei măsurării variaţiei
fenomenelor, iar unii istorici îl numesc întemeietor al psihometriei. Meritul lui Fechner este de a fi
elborat matematic o formulă pentru relaţia dintre stimul şi percepţia lui (dacă stimulul creşte în
proporţie geometrică, senzaţia va creşte în proporţie aritmetică).
– Wilhelm Maximilian Wundt înfiinţează la Leipzig, în anul 1879 primul laborator de investigaţii
aplicate în psihologie, iar în anul 1881 editează prestigioasa revistă Studii filosofice (convertită
nominal în 1903 în Studii psihologice). În viziunea sa psihologia „trebuie să găsească faptele de
conştiinţă, să cerceteze legăturile lor, spre a descoperi, în cele din urmă, legi care le guvernează”;
astfel nu se renunţă la virtuţile introspecţiei, subiecţii relatând trăirile, iar experimentatorii
interpretându-le. Departajează net senzaţia de percepţie, noi având acces doar la cea din urmă. Va
omite orice referinţe la eventualele paliere ale inconştientului. În ultimele decenii de carieră
intelectuală, experimentalismul s-a dorit restrâns în favoarea reîntoarcerii la speculaţia de natură
metafizică. Între 1900-1920 îşi fac apariţia cele 10 volume din Psihologia popoarelor, o vastă
radiografie a mai multor mentalităţi.

3. Şcoala din Wuzburg

– Numeroşi discipoli ai lui Wundt, contaminaţi de spiritul pozitiv din cadrul Şcolii leipzigeze îşi vor
îngădui anumite abateri de la concepţia magistrului, problematica gandirii, până acum fiind dacă nu
ignorată, marginalizată.
– Oswald Kulpe (student şi asistent al lui Wundt) a fondat Şcoala wurzburgeză în anii 1980. Printre
promotorii şcolii se află Narziss Ach, Karl Buhler, Karl Marbe, Otto Selz ş.a. Întemeietorul
aşezământului se află sub influenţa intelectuală a austriacului Franz Brentano şi a concepţiei sale
despre intenţionalitate.
– Kukpe şi elevii săi încearcă să cerceteze introspecţia cu ajutorul metodei experimentale – notând
timpii de reacţie – ei utilizează subiecţi antrenaţi şi repeat experimentele pentru confirmare.
Domenii de interes:
- Cercetează gândirea şi voinţa, fiind precursorii psihololgiei cogniţiei şi motivaţiei;
- Au reuşit să arate, deşi metoda lor este astăzi depăşită, că şi procesele superioare pot fi
abordate experimental;
- Buhler echivalează întrospecţia cu auto-observarea – ambele necesitând o interpretare a
reultatelor;
- Introduce o directie fenomenologică în psihologia ştiinţifică.
– Asemeni lui Wundt, nu acceptă existenţa vreunei instanţe subliminale(pre sau in-conştiente)
evidenţiind în mod repetat unitatea vieţii sufleteşti.
– Kulpe conferă psihologiei un statut preponderent descriptiv şi consideră că autentice progrese
disciplinare se vor înregistra numai în măsura în care se va recurge la introspecţie provocată,
procedura având caracter experimental.
– Pe scena epistemică de profil îşi face acum intrarea spectaculoasă die Denkpsychologie
(„psihologia cugetării”), Kulpe susţinând că, în exerciţiul obişnuit intelecţiei, avem de-a face cu
fenomene integrator-emergente care depăşesc simpla însumare/combinare de elemente primare
(anunţă deja elaborări gestaltice).
– În 1907 Wundt purcede la o critică severă a „metodei întrebărilor” pe care o socoteşte un inautentic
experiment şi chiar dacă îl cruţă pe fostul său elev, lansează săgeţi înveninate spre Buhler si Marbe.
– Orientarea imprimată de Şcoala Wurzburg a pregătit închegarea gestaltismului.
4. Psihologia experimentală a învăţării

– Pe la 1885 constatând că psihologia şi-a canalizat cercetările îndeosebi către domeniul senzaţiilor şi
măsurării exclusive a timpilor de reacţie, Hermann Ebbinghaus găseşte o carenţă şi anume
explorarea memoriei umane.
– Este primul ce studiază de manieră sistematică memoria – ca proces superior – prin metoda
experimentală. Concepţiile sale cu privire la acest aspect apar în Uber das Gedachtnis (1885). Este
remarcabil faptul că Ebbinghaus a realizat toate experimentele pe sine; cu toate acestea rezultatele
sale sunt deosebit de pertinente. Obiecte de studiu:
- învaţă liste de silabe lipsite de sens şi evaluează cât a reţinut; conchide că, pentru o mai bună
memorare este nevoie de repetiţii
- studiază lungimea materialului de memorat, numărul de repetiţii necesare reţinerii, măsoară
timpul – curba uitării- numărul asociaţiilor;
- se preocupă şi de teoria viziunii culorilor
– A departajat între învăţarea mecanică şi cea conştientă, uitarea şi reînvăţarea. Cercetările sale au
fost continuate de Georg Elias Muller.

5. Reflexologia rusă

– Venit, în 1856, la Berlin pentru a audia cursurile lui Emil Dubois-Rezmond, Ivan Mihailovici
Secenov („părintele fiziologiei ruse”) are meritul de a fi înţeles semnificaţia globală a fenomenului
de inhibiţie descoperit de W. Ed. Weber.
– Întors în Rusia el dezvoltă o psihologie de reacţie centrată pe reflex.
– Dimpreună cu fostul său coleg de facultate Serghei Botkin, a exercitat o covârşitoare influenţă
asupra lui Ivan Petrovici Pavlov.
– Pavlov a elaborat faimoasa teorie a reflexului condiţionat (premiul Nobel pentru medicină în 1904).

Capitolul II. Orientări şi şcoli infuente de la


sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea

1. Psihologia patologică şi metoda clinică

– Asistăm la naşterea psihologiei patologice ca ramură autonomă şi având la temelie şi având la


temelie convingerea că studierea fenomenelor maladive contribuie la înţelegerea şi elucidarea celor
fireşti.
– Francezul Theodule Ribote va contribui decisiv la individualizarea noii specialităţi. El pledează
ferm în favoarea separării psihologiei în raport cu metafizica, spre a se dedica observaţiei ştiinţifice
a faptelor.
– În atenţia investigaţiei trebuie să stea conştiinţa, un curent continuu de senzaţii, percepţii,
reprezentări, fantazări, emoţii, voliţii, gânduri etc. reglate de legile asocierii şi sesizabile pe cale
introspectivă.
– Maladia nervoasă (mintală) reprezintă un adevărat substitut al psihologiei experimentale.
– În focarul atenţiei lui Jean-Martin Charcot se află cercetarea din unghi neurologic a isteriei a
pacientelor sale, arătând că sub hipnoză li se pot provoca reprezentări ce au drept consecinţă
paralizia braţului de exemplu, iar aceste fenomene somatice păstrându-se un timp după ieşirea din
transă, astfel demonstrându-se că stările mentale pot determina modificări fizice.
– Pierre Janet consideră că dacă psihopatologia doreşte să se obiectiveze e obligată să renunţe la
introspecţie în profitul metodei clinice. Acesta rezidă în observarea şi analizarea aşa-numitei
conduite incluzând semnificaţii, motivaţii şi scpuri ireductibile. Tendinţele obscure şi confuze ale
inconştientului se pot manifesta nestingherit.
– Joseph Breuer practică hipnoza ca tehnică terapeutică. Printre pacienţi era şi „Anna O.” cu grave
tulburări isterice. Într-un final renunţă la această tehnică deoarece era dificilă aplicarea ei.

2. Psihologia animală şi etologia

– Această parte a psihologiei se ocupă de studii pe animale şi se observă comportamentele animalelor


la diferite studii.
– Oamenii au prezent simţul moral, pe lânga animale, chiar dacă toate fiinţele evoluează cum spune
Charles Darwin.
– Cercetătorii americani au ca temă favorită învăţarea în ipostaza întăririi, iar şobolanii (întăi bruni,
pe urma albi) devin materialul predilect pentru studiere, în special pentru behaviorişti.
– Se poate aminti şi de reflexele condiţionate aduse din Rusia (Pavlov).
– Karl von Frich observă prin experimente că lumea albinelor are un limbaj propriu.
– Anumite adaptări la animale se desfăşoară ca şi la om.

3. Psihologia diferenţială

– Apar testările pe grupe de subiecţi după anumite criterii. Aceasta este psihologia diferenţială.
– Alfred Binet consideră că numai studiind individualitatea fiecăruia vom putea descoperii esenţa
reală a personalităţii.
– Sir Francis Galton a dovedit fertilitatea studiului statistic al diferenţelor individuale şi al eredităţii.
El îşi va deschide un laborator antropometric ce va măsura viteza de reacţie la stimul, acuitate
vizuală, auditivă etc. prin care propunea să se măsoare „geniul” atestat la persoanele de excepţie
prin proporţia subiecţilor care, în cadrul populaţiei, depăşesc inteligenţa mijlocie, astfel luând
naştere eşalonarea testelor.
– Iau naştere unele din metodele folosite în statistica psihologică (coeficient de corelaţie, variaţii,
analiza factorială etc.).
– Se fac experimente pe gemeni monozigoţi şi bivitelini crescuţi în medii separate.

4. Psihologia formei

– Graţie prestaţiilor wurburgeze, gândirea de tip holistic îşi găseşte încununarea deplină în cadrul
Şcolii gestaltiste de la Frankfurt şi Berlin, având în focarul său ideea că întrgul este mai mult decât
suma părţilor.
– Preluând unele teze freudiene Georg Goodack întemeiază psihosomatica.
– Gestaltismul experimental datează din 1910şi se leagă de numele lui Max Wertheimer, care
socoteşte forma drept ceva originar, adică nu omul generează mental structurile fundamentale ale
obiectelor, ci ele aparţin constructiv psihicului uman. El anunţă o serie de legi intrinseci ale gestalt-
ului vizual: pregnanţei, unificării, inclusivităţii, continuităţii, proximităţii, similitudinii.
– Kohler elaborează teoria câmpului.

5. Psihanaliza: freudism şi neofreudism

– Psihiatru reputat la Viena, (unde, iniţial, îşi tratează pacienţii prin hipnoză) Sigmund Freud va
sublinia rolul factorilor sexuali în tulburările isterice. În 1902 înfiinţează Asociaţia Psihanalitică din
Viena. El a avut o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte structura psihicului uman: inconştient
(principiul plăcerii), preconştint (cenzură), conştient (principiul realităţii). Ulterior, legat de
personalitate, se disociază între Sine, Eu şi Supra-eu. Teoria libido-ului devine axa în jurul căreia se
structurează dezvoltarea ontogenetică: stadiul oral, anal, falic (complexul Oedip la băieţi si Electra
la fete), de latenţă si cel genital.
– Elev al lui Freud, Alfred Adler este fondatorul aşa-numitei psihologii individuale prin care înţelege
tratarea personalităţii „în sine” şi ca un „tot indivizibil”, organismul fiind activat de factorii
exogeni, dar şi endogeni. Preferă empatia ca şi procedură metodologică. Va elabora şi teoria
complexului de inferioritate, conform căreia a fi om este echivalentul cu a avea simţământul acut de
neimportanţă şi subordonare faţă de alt seamăn mai bine înzestrat. Adler este şi promovatorul
psihologiei şcolare, insistând asupra educaţiei, întreprinsă mai întâi de mamă, iar pe urmă de
instituţiile de învăţământ.
– Medicul elveţian Carl Gustav Jung, îndepărtându-se treptat de concepţiile lui Freud, îşi edifică
propriul sistem de „psihologie analitică”: umbra, sinele, anima, animus. El dezvoltă 2 atitudini
fundamentale ale funcţiilor psihice individuale: introversiunea şi extraversiunea.

6. Behaviorismul ca psihologie „obiectivă”

– Behaviorismul clasic studiază comportamentul animal sau uman, după schema stimul-
răspuns (S-R). Reprezentanţi au fost: J. Watson (experimentul Micuţului Albert), Edward Lee
Thomdike (1874 – 1949).
– B. E. Skinner dezvoltă behaviorismul prin condiţionarea operantă în cadrul unei concepţii proprii
numită „analiza experimentală a comportamentului”.
– Neobehaviorismul introduce variabila intermediară (motiv, emoţie) între S şi R. Reprezentanţi
importanţi au fost:
– Clarck Leonard Hull care a elaborat metoda ipotetico-deductivă şi a inventat conceptele
„Drive-impuls” şi „Habitude”, obicei şi deprindere.
Edward Chace Tolman dezvoltă teoria variabilei intermediare (motiv, cognitiv) şi
introduce conceptul de "comportament intenţional". A relevat că întăririle nu decurg
automat, ci sunt transmise cognitiv prin formarea aşa numitelor cognitive maps (hărţi
cognitive )
– Stanley Hall are cercetări în învăţare. Se delimitează două direcţii în behaviorism:
behaviorismul metodologic şi behaviorismul teoretic. Cognitivismul contemporan, cibernetica şi
inteligenţa artificială asimilează selectiv numai behaviorismul metodologic.

Capitolul III. Şcoli, direcţii şi teorii în psihologia de la


mijlocul secolului al XX-lea

1. Şcoala franceză

– Accent aşezat pe problematica medicală, de factură neuropsihiatrică.


– Henri Pieron stabileşte o lege a percepţiei vizuale liminale, iar împreună cu H. Laugier fondează
specialitatea a docimologiei, menită să fie îndreptar profesorilor în activitatea didactică.
– Henri Wallon şi-a consacrat eforturile intelectuale îndeosebi vieţii lăuntrice a copilului, el fiind
creatorul primului laborator de psihologie infantilă din Franţa.
– Rene Zazzo îşi demonstrează competenţele profesionale nu doar în psihologia şcolară, dar şi în cea
clinică, preocuparea sa principală fiind gemenii (asemănări şi deosebiri între monozigoţi şi
bivitelini).

2. Şcoala americană

– Psihologia factorială şi multifactorială, utilizarea ordinatoarelor drept mijloace de calcul pentru


obţinerea matricelor şi a tabelelor de corelaţie, evidenţierea unor trăsături ale creativităţii omeneşti
(flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea, elaborarea).
– Asaltul de idei (brainstorming) iniţiat de Alexander F. Osborn este legat tot de creativitate şi mai
ales de libera exprimare.
– În atenţia americanilor s-a aflat şi inteligenţa Richard Meili elaborând bateria de teste care îi poarta
numele, Clark Hull distinge inteligenţa abstractă, tehnică, socială şi administrativă, în schimb
Bernard Raymond Cattell departajează inteligenţa cristalizată de cea fluidă.
– Cât priveşte personalitatea umană, bazele studiului acestuia au fost puse de Gordon Allport care o
defineşte ca fiind organizare dinamică a sistemelor psihofizice individuale prin care se efectuează
o adaptare originală la condiţiile şi solicitările mediului, stabilind şi un model ierarhic. A elaborat
şi un test întemeiat pe evaluarea a şase tipuri: teoretic-raţional, economic-pragmatic, artistic-
estetic, social-activ, politic-organizaţional, mistic-religios, admiţând însă şi destule specii
combinate.

3. Şcoala de la Geneva

– Elveţianul Jean Piaget va reuşi să alcătuiască un grup interdisciplinar alcătuit din specialişti de
diverse domenii (biologi, psihologi, filosofi, logicieni) cunoscut sub numele de Şcoala de la
Geneva. În viziunea savantului elveţian sunt centrate două concepte: structură şi geneză, între care
doreşte să stabilească raporturi armonioase, de complementaritate. Consideră că viaţa rezidă
esenţialmente în autoreglare (asimilare, acomodare).
– Psihologia genetică, elaborată alături de Barbel Inhelder, e o variantă a psihologiei generale care se
străduieşte să explice modul de formare şi dezvoltare la copil, Piaget dezvoltând o etapizare pe
stadii a inteligenţei la copil.

4. Logoterapia

– Viktor Emil Frankl este întemeietorul aşa-zisei Şcoli de logoterapie („vindecare prin logos”). Ideea
de bază este că omul este într-o căutare continuă a înţelesului, rostului său în lume, iar
cunoscându-l, va intra în posesia valorilor şi normelor, va recunoaşte unicitatea propriei persoane
şi îşi va putea realiza posibilităţile, calităţile, competenţele.
– Logoterapia se va baza pe analiza existenţială atât general, cât şi specific.

5. Psihologia umanistă şi transpersonală

– În arealul psihologiei umaniste Abraham H. Maslow propune celebra piramidă a trebuinţelor


omeneşti.
– Carl R. Rogers: în om există o tendinţă înnăscută ce îl ajută să devină „ceea ce sinele său este
realmente”(sine actual-sine ideal). Condiţiile propice de dezvoltare adâncă şi multilaterală a
personalităţii sunt trei: consideraţia(stima) necondiţionată, empatia acurată, armonizarea relaţiilor
interpersonale.
– Cât priveşte psihologia transpersonală a apărut în California la 1969 întemeietorul fiind psihiatrul
ceh Stanislav Grof. Cuvântul „transpersonal” impus de Grof şi Maslow înseamnă „dincolo de
persoană” (ambiţia). Near death experiences.
– Inspirată din lucrările lui Grof s-a dezvoltat aşa-numita psihoterapie a reîncarnării (hipnoză).

Capitolul IV. Orientări recente în psihologie

1. Psihologia cuantică

– Mecanismele din mecanica cuantică (mecanisme electro-chimice ale neuronului şi transmiterea


influxului nervos la nivel sinaptic, sistemele aferent şi eferent, motricitatea, controlul de ansamblu
al organismului).
– Edward Oshins abordează schizofrenia ca fenomen logic (intrapsihic, teoria dublei legături).
– Inteligenţa artificială.
– Evan H. Walker avansează o teorie cuantică a conştiinţei.

2. Psihologia critică

– Reconsiderarea şi reformularae corpului psihologiei actuale.


– Mişcări feministe, rasism, eugenia lui Galton etc.

3. Psihologia cognitivă

– Ştiinţe ale cogniţiei: cibernetica, inteligenţa artificială, neuroştiinţele.


– Statele Unite ale Americii reprezintă spaţuil natal al ştiinţelor cogniţiei.
– Teza centrală a lui Ulric Neisser afirmă că procesele psihice rezultă din realizarea anumitor
demersuri asupra reprezentărilor care conţin informaţii din mediul extern.
– Cogniţia=stările activate ale conştiinţei (Dalbir Bindra).

4. Psihologia ecologică

– Raportul complex dintre om şi mediu.


– Există şi psihologia mediului(environmentală).
– Ambientul în care trăim (câmp optic ambiant=ansamblul razelor luminoase).
– Există ecoterapie, terapie verde, terapie silvanică etc.

5. Psihologia evoluţionistă

– Dupa Darwin trebuia să evoluăm, să avem un limbaj mai evoluat. De la naştere avem instincte ca
şi animalele, însă noi le-am adaptat.

6. Psihologia pozitivă

– Ca şi la artele marţiale, yoga etc. fericirea este legată şi de exterior, nu doar de interior prin
ambianţă.
– Trebuie să ne găsim problemele şi să le rezolvăm, ca apoi să fim mai fericiţi şi pozitivi.