Florea Camelia Mariana

Psihologie, anul al II-lea

Rezolvarea de probleme

Conceptii conturate cu privire la rezolvarea problemelor intalnim in gestaltism, behaviorism, psihologia genetic,
psihologia cognitiva. Intre aceste orientari exista diferente in ceea ce priveste definirea “problemei” si a “rezolvarii
problemelor”, ca si in privinta mecanismelor psihice prin intermediu carora problemele sunt solutionate.

Pentru gestaltisti problema echivalează cu un „dezechilibru apărut între subiect şi mediu ca urmare a
omiterii sau a întreruperii diferitelor verigi ale câmpului relaţional" (Kohler, 1927); altfel spus, problema
este o structură, o configuraţie neîncheiată, în timp ce soluţia este o altă structură, o structură închisă. A
rezolva o problemă înseamnă a „închide" circuitele întrerupte, a trece de la o structură la alta, fapt care
are loc în urma unei restructurări, a unei reorganizări a câmpului perceptiv. Restructurarea se produce
brusc, dintr-o dată, ceea ce dovedeşte că, într-adevăr, rezolvarea problemelor este echivalentă cu această
„recentrare" şi nicidecum cu eliminarea progresivă a erorilor, aşa cum credeau alţi psihologi. Numai că
„schimbarea semnificaţiei funcţionale" a elementelor problemelor nu-şi găseşte o explicaţie suficientă în
teoria gestaltistă. După opinia lui Reuchlin (1988), reactivarea bruscă a câmpului de tensiune cerebrală,
care se produce concomitent cu restructurarea câmpului perceptiv, este o ipoteză gratuită, deci puţin
fecundă pentru psihologie. De asemenea, bazându-se pe proprietăţile intrinseci ale structurilor actuale
perceptive, gestaltismul pierde din vedere rolul experienţei anterioare în rezolvarea problemelor.

Pentru behaviorişti, problema este „orice situaţie externă în raport cu care organismul interpretat ca
întreg nu dispune de un răspuns elaborai prin condiţionare" (C.L. Huli, 1943). Ca urmare, organismul
acţionează prin tatonări, prin încercări şi erori, prin eliminarea verigilor de prisos, până când stabileşte o
relaţie între stimul şi răspuns, relaţie care, o dată întărită datorită acţiunii legii efectului, se înscrie între
modalităţile habituale de acţiune a organismului. Aşadar, behavioriştii au încercat să explice rezolvarea
problemelor în termenii bine cunoscuţi ai relaţiei dintre stimul şi reacţie.

Psihologia genetică oferă un punct de vedere extrem de fecund în interpretarea procesului rezolvării
problemelor. Cum soluţionarea unei probleme necesită „umplerea golurilor", Piaget consideră că acest
lucru se poate face prin desfăşurarea operaţiilor grupărilor descoperite de el în evoluţia inteligenţei.
Problema apare atunci când subiectul
se întâlneşte cu un fapt nou încă neclasificat, nesenar, ceea ce duce la o relativă dezechilibrare a
grupărilor. în momentul în care faptul nou este integrat în vechile structuri cognitiv-operatorii, adică
seriat, clasificat, explicat, are Ioc rezolvarea problemei, în felul acesta, structurile operatorii, fără a se
reconstrui total, se extind, se
completează, îşi corecteză erorile de amănunt. Pornind de la concepţia Iui Piaget asupra rezolvării
problemelor, Miclea şi Radu (1987), propun o perspectivă psiho-logîcă asupra „problemei", care cuprinde
următoarele postulate: a) problemele au un caracter psihogenetic, deoarece structurile cognitiv-
operatorii, în funcţie de care ele apar, sunt rezultatul evoluţiei psihogenetice; b) funcţia erotetică a
problemei este o funcţie constituantă, problema fiind uneori generatoare de noi structuri cu toate că, mai
frecvent, ea se limitează la corectarea
structurilor date ; c) problema dispune şi de o schemă direcţională „vectorială", graţie structurii
operatorii-cognitive convertite în norme, schemă care va prefigura ce se va accepta ca gen de soluţie; d)
problema presupune un model mintal acceptor care are rolul de a evalua soluţia.
Psihologia cognitivă lărgeşte şi mai mult cadrul abordării rezolvării problemelor. Din perspectiva ei nu
este vorba doar de maniera in care subiectul învaţă să asocieze un răspuns la un stimul oarecare, ci de o
activitate mult mai laborioasă, care constă în elaborarea ipotezelor, stabilirea strategiilor de căutare şi
elaborare a informaţiilor,
acestea din urmă referindu-se nu numai la datele actuale prezente în câmpul perceptiv, ci şi la datele
absente. Rezolvarea problemelor este concepută de cognilivişti ca un process de prelucrare a
informaţiilor. Spre deosebire de gestaltişti. care refuzau experienţa anterioară, cognitiviştii se bazează
tocmai pe ea. pe structurile informaţional-operaţionale stocate care îl ajută pe subiect să determine
gradul de complexitate al problemei
(pentruel) şi, in acelaşi timp, să o folosească drept mijloc în procesul rezolvării problemelor. Pentru
cognitivişti. sunt importante trei elemente: noţiunea de spaţiu- -problematic ; construirea operatorului;
explorarea euristică.
A rezolva o problem înseamnă, din perspectiva acestui element, a găsi drumul care leagă starea iniţială de
starea finală. Cum cele două stări sunt legate prin mai multe drumuri, înseamnă că trebuie găsită soluţia
optimală, adică drumul cel mai scurt.

Asemănarea lor provine chiar din modul de definire a problemei şi a rezolvării de probleme, în toate
problema echivalând cu o stare de dezechilibrare, de nedeterminare, iar rezolvarea problemei cu
refacerea echilibrului, cu trecerea de la o stare calitativ inferioară la alta calitativ superioară. înseşi
mecanismele implicate în „refacerea"
echilibrului sunt relativ asemănătoare, chiar dacă ele poartă denumiri diferite : restructurare,
reorganizare, integrare, prelucrare.
Diferenţele evidente provin din modul de concepere a funcţionalităţii acestor mecanisme (închiderile de
circuite producându-se spontan în gestaltism şi în urma travaliului intelectual în celelalte orientări - acesta
fiind mai puţin intens în behaviorism, dar deosebit de extins şi profund în constructivism şi cognitivism),
din considerarea sau
refuzul experienţei anterioare (pentru gestaltism experienţa anterioară neavând nici un rol, în timp ce
pentru celelalte ea este esenţială), din locul şi rolul acordat subiectului şi activităţii sale intelectuale în
rezolvarea problemelor, în sfârşit, diferente în modul de interpretare a rezolvării problemelor provin din
conceptele general teoretice ale autorilor lor.

Problema se asociază cel mai frecvent cu bariera, obstacolul, semnul de întrebare, dificultatea teoretică
sau practică, lacuna cognitivă - toate intervenite pe traseul gândirii -, care se cer a fi înlăturate, depăşite,
rezolvate. Situaţie problematică este sau devine ceea ce apare ca fiind atipic, netransparent,
nedeterminat, ambiguu, ceea ce generează tensiuni, conflicte, frustrări in subiect. La apariţia unei situaţii
problematice concură şi lipsa unor procedee uzuale necesare depăşirii, umplerii „golului", ca şi existenţa a
două sau mai multe alternative egal probabile. Confruntarea situaţiei problematice cu disponibilităţile
rezolutive ale subiectului duce la apariţia spaţiului problematic, care nu este altceva decât reprezentarea
problemei. Una şi aceeaşi situaţie problematică
poate fi reprezentată diferit de diverşi indivizi, generând astfel spaţii problematice variate. Spaţiul
problematic presupune prezenţa a trei categorii de stări: stările iniţiale (adică ceea ce este cunoscut sau
„ceea ce se dă", după cum ne exprimăm în limbajul curent); stările finale (ce urmează a fi obţinut sau
„ceea ce se cere"); stările intermediare (ansamblul transformărilor succesive ale stărilor iniţiale în stări
finale). Conduita rezolutivă se traduce în trecerea de la o stare la alta.

Exemplu: Ce este o problema?

Debutul cercetarilor sistematice asupra rezolvarii de probleme a fost facut de W. Köhler (1927), un
psiholog gestaltist german bine-cunoscut, care a emigrat in SUA la sfarsitul anilor ‘30. Fiind surprins de
inceputul primului razboi mondial in Teneriffe (Insulele Canare), Köhler a inceput sa studieze
comportamentul rezolutiv al membrilor unei colonii de cimpanzei captivi. Subiectul sau preferat de
studiu, se numea Sultan. Una dintre problemele cu care se confrunta Sultan era aceea de a obtine o
banana aflata la distanta fata de cusca sa, folosindu-se de cateva bete de bambus. La inceput, unul dintre
betele de bambus era suficient pentru a-l ajuta sa-si dobandeasca banana respectiva. Ulterior, Köhler i-a
pus la dispozitie doua bete, dar nici unul dintre ele nu era suficient de lung pentru ca cimpanzeul sa-si
apropie hrana. Dupa tentative repetate de utilizare a unui singur bat, lui Sultan ii "vine ideea" sa monteze
cele doua bete - unul in prelungirea celuilalt - reusind sa-si dobandeasca hrana mult dorita. Aceasta
"iluminare" brusca ce duce la solutia corecta, dupa tentative nereusite, a fost botezata insight sau "aha-
reactie", si a jucat un rol important in paradigma gestaltista din psihologia deceniilor trei-patru ale
secolului nostru.

Avand in minte exemplul prezentat mai sus, sa ne intrebam acum, ce este o problema? O problema apare
atunci cand subiectul intentioneaza sa-si realizeze un scop, sau sa reactioneze la o situatie-stimul, pentru
care nu are un raspuns adecvat stocat in memorie. Mai exact, o problema apare cand exista:
a) o stare initiala a organismului si a mediului sau. In cazul nostru, Sultan se afla inchis intr-o cusca, avand
la dispozitie cateva bete de bambus, iar undeva, in afara custii - o banana.
b) o stare-scop - o situatie dezirabila, diferita de cea initiala pe care subiectul e motivat sa o atinga. In
cazul lui Sultan - aducerea bananei in interiorul custii sale pentru a-si satisface foamea.
c) o multime de actiuni sau operatii a caror realizare fac plauzibila atingerea scopului; in exemplul oferit
mai sus - repertoriul de actiuni pe care le poate face Sultan (ex: sa intinda unul din membrele sale, sa
foloseasca unul din bete sau sa-l concateneze), pentru a obtine "premiul" dorit.
Absenta uneia dintre aceste caracteristici suspenda problema.

Criteriile particularizării conduitelor rezolutive

1. Durata procesului rezolutiv. Uneori, parcurgerea etapelor se realizează foarte rapid, alteori ea necesită
perioade mai lungi de timp (zile, săptămâni sau chiar ani de zile).
2. Natura problemei. După natura lor, problemele pot fi împărţite în problem şcolare, a căror
caracteristică esenţială este aceea că sunt gata formulate de profesor şi date spre soluţionare elevilor, şi
înprobleme ale vieţii reale, mult mai complexe, pe care individul şi le formulează singur.
3. Gradul de structurare a problemelor. Luând în considerare acest criteriu, Newell şi Simon (1961) au
desprins două categorii de probleme : probleme bine definite (în care se specifică în întregime starea
iniţială, starea finală, setul de operatori şi condiţiile de aplicare a acestora); probleme slab definite (sunt
cele în care starea iniţială, deci condiţiile actuale, de început, starea finală, adică obiectivele, scopurile şi
rezultatele sunt fie nespecificate, fie doar parţial descrise). în timp ce rezolvarea primelor se realizează
mai uşor, procesul luând adeseori forma condensată, rezolvarea celorlalte se produce mai greoi, într-un
timp mai îndelungat, iar uneori nici nu are loc.
4. Gradul de dificultate a problemelor. Reitman (1965), ducând mai departe clasificarea propusă de
Newell şi Simon, prin considerarea gradului de dificultate a problemelor, concretizat în „măsura"
specificării situaţiilor iniţiale şi.finale şi a operatorilor transformativi, a descris cinci categorii de probleme:
a)probleme reproduaiv-necreative (bazate pe gândirea reproductivă, pe strategii uzuale, algoritmice);
b) probleme demonstrativ-
-explicative {în care starea finală este bine specificată, dar nu şi drumul care duce la obţinerea ei, drum ce
urmează a fi găsit);
c) probleme euristic-creative (în care starea iniţială este specificată iar cea finală slab delimitată);
d) probleme inventiv-creative (starea iniţială bine specificată în timp ce starea finală este slab specificată);
e) problem de optimizare sau de reproiecîare creativă (starea iniţială este perfect specificată, cea
finală slab sau deloc specificată).
5. Specificul proceselor cognitive implicate în găsirea soluţiei. Greeno (1978), trecând în revistă cercetările
asupra rezolvării problemelor, a clasificat problemele pornind de la specificul proceselor cognitive
vehiculate în procesul căutării şi găsirii soluţiilor. El a desprins următoarele categorii: probleme de
inducere a structurii; probleme de transformări; probleme de aranjări. Rezolvarea acestor probleme
adduce particularizări în planul solicitărilor impuse rezolvatorului, a mijloacelor şi operaţiilor folosite de
acesta. Primele solicită descoperirea unui pattern ce va relaţiona elementele problemei între ele, analogia
fiind mijlocul predilect in acest caz. Cea de-a doua categorie
de probleme presupune manipularea obiectelor sau simbolurilor în conformitate cu anumite reguli pentru
a obţine soluţiile, operaţia frecvent folosită fiind transformarea obiectelor sau a informaţiilor dintr-o stare
în alta (de exemplu: din propoziţii în ecuaţii). In cea de-a treia categorie de probleme, fiind date toate
elementele sarcinii, subiectul trebuie să le aranjeze într-un anume fel, astfel încât să obţină soluţia, pentru
aceasta el recurgând la diferite tipuri de substituţii (litere cu cifre etc).
6. Specificul sarcinii subiectului. „Mersul" rezolvării problemelor depinde în foarte mare măsură de sarcina
pe care o primeşte subiectul. Norman Mackwort (1969) a arătat că trebuie făcută o distincţie între
rezolvarea problemelor {problem solving) şi descoperirea problemelor (problem finding), în primul caz
problema fiindu-i dată subiectului, în cel de-al doilea caz el trebuind s-o descopere singur. Cum
descoperirea problemei reprezintă ea însăşi o problemă, înseamnă că cele două procese sunt relativ
asemănătoare ca procesualitate.
7. Condiţiile rezolvării problemelor. Problemele pot fi rezolvate individual sau în grup, fapt care nu rămâne
fără repercusiuni asupra procesului rezolutiv.

Factori perturbatori in procesul de rezolvare a problemei

Printre factorii obiectivi cu frecvenţa cea mai mare şi efectul perturbator cel mai puternic asupra
montajului intern al subiectului, menţionăm: 1. criza de timp - rezolvarea problemei într-un timp scurt sau
dinainte fixat, ceea ce induce teama subiectului de a nu se încadra în limitele date; aceasta atrage după
sine, în ordine secundă, precipitarea, graba, pierderea orientării în problemă; 2. caracterul instantaneu al
contactului cu problema şi noutatea absolută a acesteia în raport cu subiectul; aceasta determină
creşterea considerabilă a nivelului iniţial de entropie al stării interne a subiectului, care va influenţa
negativ orientarea prealabilă în sarcină, stabilirea strategiei rezolutive şi alegerea metodei; 3. factorii fizici
de ambianţă, îndeosebi temperatura, umiditatea şi compoziţia aerului (prezenţa unor substanţe chimice
toxice); 4. factorii sociali de ambianţă (prezenţa altor persoane devine sursă de stres pentru subiectul
care se confruntă cu rezolvarea unei probleme); 5. gradul de complexitate şi dificultate al problemei.
Trebuie spus că efectul perturbator al factorilor obiectivi depinde de structura de personalitate a
subiectului, de forţa Eului său, de rezistenţa la frustraţie şi stres.
Factorii de ordin subiectiv se interpun direct între procesul rezolutiv şi problemă. Ei sunt de naturi şi
intensităţi diferite, ceea ce conferă procesului rezolutiv o notă de strictă individualitate. Contactul cu
problema activează nu numai structurile şi schemele operatorii ale gândirii sau ale cogniţiei, ci şi
componentele ergice - afective, motivaţionale şi autoreglajului -, mecanismele şi calităţile voinţei. Atunci
când valorile acestora se situează sub sau depăşesc anumite limite, influenţa lor asupra procesului de
rezolvare devine perturbatoare.
Tensiunea emoţională puternică determină reducerea considerabilă a lucidităţii, a autocontrolului şi
preciziei analizei datelor problemei, care-şi pierd din pregnanţa şi semnificaţia lor logică.
Lipsa de motivaţie sau starea de hipermotivaţie se manifestă de asemenea ca factor puternic
perturbator al procesului de rezolvare a problemelor. Lipsa de interes este cunoscută ca un serios
obstacol psihologic în calea performării cu rezultate bune a diferitelor sarcini de învăţare şi a celor din
activitatea profesională.
Un factor psihologic general care poate perturba procesul de rezolvare a problemelor este oboseala
intelectuală.
Neurologia rezolvarii de probleme

Cercetatiile de neurobiolegie a gandirii au aratat ca in rezolvarea de problem un rol important revine

lobilor frontali si parietali. Lobii parietali sunt implicate indeosebi in operatiile cu continuturi obiectuale,
cu referinta in realitatea perceptiva, pe cand activitatea lobilor frontali se coreleaza, in primul rand, cu
operarea asupra unor continuturi formale abstracte. Pacientii cu leziuni ale lobilor frontali isi pierd (partial
sau in intregime) capacitatea de a intelege aforismele sau proverbele, de asesiza contradictia absurditatea
unor judecati, de a organiza mintal intr-o structura propozitionala logica elementele unei judecati
prezentate in dezordine si de a stabili valoarea de adevar a judecatii date.

Bibliografie: Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, ed. Polirom

Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, ed. Fundatiei Romania de maine
Mircea Miclea, Psihologia cognitive, ed. Polirom