De ce nu mai putem merge la Sfânta Liturghie?

În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De
fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele
online.

Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile

române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți.

Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de

alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor.
Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la
Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo.

Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi.

Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu
Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol
(cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se
poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși.

Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta
Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși
Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de
Sus”.

Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și ușor accesul la

Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare?

Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta.

Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu

nevrednicie.

Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim

locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să
ne imaginăm că suntem evlavioși.

Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul

de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un numări
impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al
slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu
Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și
noi să ne putem continua periplul pioșeniei.

Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul.
Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând
că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul
slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în
față și, poate, mai comod.

Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea,

ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care
sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu.

Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos,
întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și
Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea
momentului.

Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele
noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și
mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul
slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea.

E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos,
Chipul Smereniei.

Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste

de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate
că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care
ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile
noastre.

Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi

prezenți la slujbele Bisericii.

Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a
luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți
în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent
acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate.

Și ni s-a luat dreptul aceasta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în
acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci
când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui
Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi
închipuim…”.

Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu
cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei
printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și
dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea?

Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre
crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu
formalismul nostru comod și plin de emfază (Atitudine lipsită de naturalețe, în
dezacord cu realitatea, prezentă la psihopați, paranoici, schizofrenici etc.)

Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a vameșului, nu la formalismul

mândru al fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul.

Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia

noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de
curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum,
în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios
pentru Învierea Lui și a noastră cu El?

Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință,

de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire
adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai
ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta
specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult.

Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu

multă vreme în urmă.

Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după

râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste.

Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E

timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască.

E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată.

Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe

Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.