Ce trebuie să facem când suntem

invidiați de un oarecare, când

suntem victima invidiei celorlalți
DE ADMIN · 7 FEBRUARIE 2017

Nu foloseste la nimic ca descriem simplu dimensiunea invidiei si nu progresam in

vindecarea ei. Trebuie sa conducem invidiosul la vindecare. Suntem datori totusi
sa marturisim ca vindecarea este dificila. Si aceasta pentru ca „nici medic al bolii
nu primeste si nici nu e posibil sa se gaseasca vreun medicament impotriva bolii”.
Si mai mult, chiar cand este intrebat nu vrea sa marturiseasca ca „sunt invidios si amar
si ma irita cele bune ale prietenului si ma plang de bucuria fratelui si nu suport
privelistea bunurilor celorlalti, ci imi fac o nenorocire din bunastarea semenilor”
(Sfantul Vasile cel Mare).

Putem insa sa subliniem unele leacuri. Este nevoie sa aratam dragoste deosebita
pentru persoanele acelea pentru care simtim ca patima se misca inlauntrul nostru. Sa
le iubim mai mult si sa le laudam din toata inima noastra. In special trebuie sa facem
rugaciune pentru patima, dar si rugaciune pentru aceia pentru care simtim miscarea
patimii. Sa vedem toate cate are fratele nostru ca daruri ale lui Dumnezeu. Acesta le
da pe toate. Cine poate sa opreasca izvoarele sa verse apa? Astfel Dumnezeu este
Acela care da darurile sufletesti si trupesti si nu trebuie sa ne pronuntam impotriva
fratelui nostru, deoarece in acest fel ne aratam teomahi, ne intoarcem impotriva lui
Dumnezeu. De asemenea, banii si averile si in general bunurile materiale sa nu
consideram ca sunt unicele bunuri. Acestea sunt instrumente ca sa ne conduca la
virtute. In general, cum spune Sfantul Vasile cel Mare, „un izvor care tasneste, nimeni
nu-l astupa; si cand straluceste soarele nimeni nu-si acopera privirile”.

Este necesara indrumarea duhovniceasca de la un vindecator ortodox, incat prin

mijloacele si prin toata indrumarea lui sa scapam de distrugatoarea patima a invidiei si
sa putem sa traim o buna viata crestina.

Intrebarea care se naste acum este ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de un
oarecare, cand suntem victima invidiei celorlalti.

Primul lucru care este necesar este sa aratam rabdare si ingaduinta. Sa ne bucuram
pentru aceasta incercare care ne-a venit. Si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea
rabdare si ingaduinta. Cel care rabda cu bucurie aceasta incercare, acesta primeste
mangaiere de la Dumnezeu si ajunge la fericita smerenie.Dar trebuie spus ca in chip
obisnuit aceasta rabdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei cati dispun de curaj si barbatie
spirituala. Si de aceea cati rabda dispozitia invidioasa a fratelui lor, acestia vor primi
cununa de martiri.
Al doilea lucru care este recomandat de invatatura patristica este sa evitam
convietuirea si decaderea prin convietuirea cu cei care ne invidiaza. Pentru ca e
posibil sa devina un mare rau. In Pilde este scris: „Sa nu iei masa cu un barbat
invidios, nici sa nu ravnesti la mancarurile lui; caci in ce chip ar fi sa inghita cineva un
fir, tot astfel mananca el si bea. Si nici sa-l primesti la tine pe el si sa mananci
imbucatura cu el: caci o va voma si va pangari cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-
8).
Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne
straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila,astfel trebuie sa indepartam
legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar „asa cum taciunele, este
boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei”.
Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il
invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: „Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi
pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti”.

In general, putem sa sustinem ca atunci cand avem in noi harul lui Dumnezeu, cand ne
aflam intr-o buna stare sprituala, atunci nu ne vatama sagetile celui invidios si nu
patim nici un rau. Dar cand nu avem forta sufleteasca si suntem usor clatinati atunci
este necesar cu dragoste si pentru dragoste sa intrerupeti prietenia si relatia sociala cu
invidiosul. Acest lucru desigur nu inseamna deloc ca vom inceta sa ne rugam pentru el
si sa ne intereseze. Simplu il ajutam sa nu ajunga sa faca un rau mai mare. Patima
invidiei este mare. Invidia provoaca, cum a fost expus anterior, mari rele omului. Mai
mult, indica existenta multor patimi in noi si chiar naste alte patimi. Cum spune
Sfantul Grigorie Teologul, invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este
nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o
poseda si pe cei culpabili.De aceea trebuie stradanie sa scapam de aceasta foarte rea
patima.
Sfantul Vasile cel Mare indeamna: „Sa fugim, fratilor, de boala, dascal de teomahie,
maica a uciderii de barbati, dezordine a firii, ignorare a familiei, nenorocire foarte
absurda”. „Sa fugim de un rau insuportabil. Este invatatura sarpelui, descoperire a
demonilor, insamantare a dusmanului, arvuna a iadului, piedica a evlaviei, cale spre
gheena, pierderea imparatiei”.

Mitropolitul Hieroteos Vlachos

Unii „buni” creştini vor fi uimiţi şi surprinşi în

ziua Judecăţii când vor fi excluşi de la
mântuire sub învinuirea de „lucrători ai
fărădelegii”
Date: februarie 10, 2017
 Author: admin

În predica Lui de pe munte, Domnul i-a mustrat pe acei lucrători ai Evangheliei care, prin felul de a
practica lucrarea lor, cred că sunt credincioşi şi devotaţi misiunii lor, dar, în realitate, ei sunt lucrători ai
fărădelegii.
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu
Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au, nu în numele Tău am proorocit şi
nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor:
Niciodată nu v-am cunoscut pe voi: Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!“
Aşadar, unii „buni” creştini, unii oameni ai Bisericii, aparent râvnitori şi activi în lucrările iubirii şi în cele
misionare, vor fi uimiţi şi surprinşi în ziua Judecăţii lui Hristos, atunci când vor fi excluşi de la mântuire,
sub învinuirea de „lucrători ai fărădelegii”.
Prin urmare, cei din această categorie nu vor fi oameni care merg doar uneori la Biserică, ci vor fi – după
părerea lor – creştini conştiincioşi şi, desigur, conlucrători buni ai lui Hristos, după cum vor crede
îndreptăţit, întrucât ceea ce au făcut pentru Hristos, au făcut „în numele Lui”!
Astfel, în mod justificat, îşi vor pune în ziua Înfricoşătoarei Judecaţi întrebări pline de nelinişte: „Nu în
numele Tău am proorocit”? N-am făcut minuni multe prin puterea numelui Tău? Cum de nu ne cunoşti,
Doamne? Şi cum de noi, cei râvnitori, din conlucrători credincioşi ai Tăi, am devenit lucrători ai
fărădelegii? Cum este posibil?
Este, într-adevăr, înfricoşător! Chiar şi cel mai indiferent cititor sau ascultător al acestei pericope
evanghelice este impresionat de o respingere atât de aspră a oamenilor creştini, acerbi conlucrători ai lui
Hristos în lucrarea de mântuire a lumii. Desigur, această impresie culminează cu argumentul principal al
lucrătorilor fărădelegii conform căruia minunile pe care le-au săvârşit, au fost făcute prin invocarea
numelui lui Hristos şi nu prin capacitatea sau genialitatea lor!
Tâlcuitorii acestei importante pericope evanghelice menţionează, după părerea lor, că aceşti lucrători ai
fărădelegii: „Aveau probabil viaţa nevrednică de misiunea lor“.
Se pare că aceşti lucrători ai Evangheliei lui Hristos nu îndeplineau în trăirea lor condiţiile duhovniceşti
necesare pentru misiunea lor evanghelică autentică. Foloseau, desigur, numele lui Hristos, dar nu trăiau
cu adevărat puterea harismatică a acestui nume. Trăirea lor personală nu dădea mărturia autentică a
identităţii lor creştine. Aşadar, după părerea lor, erau conlucrători ai lui Hristos. Aşa credeau, dar nu erau.
Erau, după închipuire, conlucrători şi ucenici ai lui Hristos. Asta înseamnă că minunile pe care le făceau
le erau necesare pentru proiecţia lor, îi ajutau să menţină o imagine strălucită a activităţii lor creştine.
Aceştia însă, una trăiau în viaţa lor cotidiană, şi altă arătau prin comportarea exterioară. Erau creştini în
închipuirea lor, nu erau conlucrători autentici ai lui Hristos.
        „Foloseau harul lui Dumnezeu pentru împlinirea voii lor”
Lucrătorii fărădelegii săvârşeau lucrarea lui Dumnezeu, dar nu spre slava Lui şi din interes pentru
mântuirea oamenilor pe care-i ajutau. Făceau lucrarea lui Hristos pentru a-şi rezolva propriile probleme,
nu doar pentru a fi recunoscuţi ca lucrători ai lui Hristos, dar şi pentru rezolvarea unor probleme practice,
precum cea a supravieţuirii materiale.
Se întâmplă deseori, ca şi oamenii cu probleme psihologice sau insuficiente şi conflicte de natură psihică
să-şi dorească să supravieţuiască existenţial în spaţiul Bisericii. Voinţa acestor oameni poate să
manifeste şi dorinţe irealizabile, dezamăgiri existenţiale, în general, cerinţe care sunt satisfăcute de
spaţiul social şi îndeosebi de spaţiul bisericesc.
Mulţi lucrători ai Bisericii, nu numai clerici, dar şi laici, dobândesc faima prin activitatea lor diversă prin
care oferă servicii în Biserică. Deseori, însă, ei nu se folosesc de lucrarea sau de serviciile pe care le
oferă. Dimpotrivă, intrarea lor în rutina acestor servicii provoacă tendinţe de ocolire a unui comportament
făţiş de fărădelege sau de necuviinţă.
        „Foloseau numele lui Hristos, dar fără duhul iubirii de Hristos”.
Prin invocarea sau referirea la numele lui Hristos din timpul activităţii lor misionare, Îl mărturiseau pe
Hristos, dar fără dăruirea iubirii către Hristos, care ar fi trebuit să dovedească că sunt adevăraţi
reprezentanţi ai Lui. De aceea, n-au convins că sunt lucrători autentici ai Evangheliei lui Hristos.
Lucrătorii fărădelegii invocă lucrările lor, chiar le săvârşesc, dar acestea nu sunt „în Dumnezeu săvârşite“.
Fac lucrările lor „în numele lui Hristos”, dar sunt „rele“. Acele lucrări nu îndeplinesc condiţiile iubirii de
Dumnezeu. De aceea, Domnul le respinge, le numeşte „lucrări ale fărădelegii”, iar pe lucrătorii lor îi
numeşte „lucrători ai fărădelegii”. Însă ei cred că sunt lucrători ai lui Hristos, îşi închipuie că sunt lucrători
ai lui Hristos, dar, în realitate, sunt lucrători ai Evangheliei după închipuire!
Lucrătorii fărădelegii săvârşeau lucrări, dar nesocoteau lucrarea principală şi primară a vieţii lor, lupta
pentru păzirea poruncilor lui Hristos, care se referea la sporirea lor duhovnicească. N-au fost interesaţi de
hristificarea lor. S-au odihnit în lucrările pe care le făceau uşor, doar prin invocarea numelui lui Hristos. N-
au umblat pe calea crucii cea strâmtă şi gloduroasă a îndumnezeirii lor după har.
Au căzut în cursa de a face activitate de dragul activităţii. Au ales calea de a se odihni în activitate, iar
activitatea lor era dezgolită de orice câştig duhovnicesc, întărea lauda şi mândria lor ca misionari ai lui
Hristos. Au dezdumnezeit lucrarea misionară prin mândria lor şi şi-au închipuit că lucrează pentru
mântuirea şi întâietatea lor în inima lui Hristos.
Nu învăţaseră că nu orice lucrare duce la mântuire, doar prin simplul fapt că este o lucrare. Lucrarea,
orice lucrare mântuitoare, „în Dumnezeu săvârşită”, îl preschimbă pe omul interior în chipul lui Hristos.
Hristos nu i-a recunoscut pe lucrătorii fărădelegii ca pe fraţi ai Lui, deoarece, prin faptele lor, se
înstrăinaseră deja de chipul Său. De aceea le-a spus: „nu v-am cunoscut pe voi”.

                   Ioannis Const. Kornarakis, Creştinul după închipuire văzut prin prisma omului patristic,
Editura  Egumeniţa, 2014

„Ochii care nu se văd se uită”?

 2245
 POSTAT DE CĂTRE  ADMINISTRATOR24 AUGUST 2016SFATURI
DUHOVNICEȘTI
Ce părere aveţi despre relaţiile la distanţă? E adevărată zicala: „Ochii care nu se văd se uită”?
Depinde. Depinde de ochi. Eu am uitat multe nume, dar ochi nu am uitat. Sunt oameni pe care îi
recunoşti imediat după ce i-ai privit în ochi, îţi aduci aminte de unde îi ştii.
La distanţă? Ca să vă răspund la întrebare o să vă spun o poveste, o fabulă.
Se spune că un om a murit împreună cu câinele său şi a plecat să se ducă la Rai. A ajuns la poarta
Raiului şi a bătut. I-a deschis cineva foarte amabil şi omul îl întreabă:
„Aveţi un pahar cu apă rece?”
„Da, avem. Fântâna este acolo!”
„Pot să intru cu prietenul meu, câinele?”
„Nu se poate aici cu câinele. În Rai nu se intră cu câinele!”.
Şi omul, trist, spune: „Nu pot să mă despart de el; m-a slujit, m-a iubit, a murit împreună cu
mine; mă duc mai departe!”.
Şi merge ce merge, ajunge la o poartă părăsită, undeva în pustiu. Poartă era, dar gard nu era, nici
pe o parte, nici pe alta. Şi în poartă cineva citea ceva. Zice:
„Bună ziua!”
„Bună ziua!”
„Aveţi un pahar cu apă rece?”
„Avem, uite acolo fântâna!”
„Pot să-l iau şi pe prietenul meu, câinele?”.
Şi zice: „Sigur că da, ia-l!”
„Dar ce-i aici?”
„Aici e Raiul.”
„Cum, aşa e Raiul?”
„Da!”
„Şi unde am fost mai înainte, ce ara?”
„Acolo era iadul!”
„Păi, de ce i-aţi lăsat înaintea voastră, căci păcălesc oamenii şi poate intră acolo?”
„Păi, special am lăsat, că acolo intră toţi cei care se leapădă de prietenii lor!”.
Ce reprezintă Pecetea Duhului Sfânt?
 

Pecetea Duhului Sfânt reprezintă, aşadar, semnul lui Hristos, iar prin ungerea cu el,
deoarece Hristos înseamnă „uns”, pruncul confirmă apartenenţa la Biserica lui Hristos, la
dreapta şi adevărata credinţă.

În Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, acesta ne îndeamnă „Să nu întristaţi Duhul
cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4,
30).

În cadrul Tainei Mirungerii preotul rosteşte o rugăciune prin care cere Tatălui Ceresc să

dăruiască „celui luminat prin apă şi prin Duh”, „pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului
Duh”. Apoi unge cu Sfântul Mir pruncul botezat: pe frunte, ca să şteargă ruşinea păcatului
Adamic şi pentru sfinţirea minţii; la urechi, pentru a auzi Cuvântul Domnului; la nări, ca să
devină o bună mireasmă a lui Hristos, dar şi a sfinţi simţurile; la piept pentru a face faţă
lucrărilor diavoleşti; apoi pe spate, mâini şi picioare, iar prin rostirea cuvintelor
apostolice „Pecetea Darului Sfântului Duh. Amin.”, se propagă peste micul încreştinat harul
Duhului Sfânt.

Pecetea Duhului Sfânt reprezintă, aşadar, semnul lui Hristos, iar prin ungerea cu el, deoarece
Hristos înseamnă „uns”, pruncul confirmă apartenenţa la Biserica lui Hristos, la dreapta şi
adevărata credinţă.

Duhul Sfânt reprezintă, totodată, şi pecetea legământului Noului Testament, a Legii

Noi instituită de Mântuitorul pe Crucea Golgotei, a legământului dintre Dumnezeu şi omul
nou: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este
Dumnezeu”, „Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre.” (II
Corinteni 1, 21-22)

Ce erau dintru început Satana şi îngerii lui?

Date: mai 13, 2016
Author: admin
Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui,
prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi
dreptatea Creatorului.
Căci ce erau dintru început Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din
cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnului? N-a
fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi
cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii?

Judecând după răutăţile pe care le face Satana în lume, după cât de numeroase şi de puternice sunt ele,
ne putem da seama ce duh impunător şi puternic fusese la început. Judecând după mulţimea oamenilor
cărora le întunecă minţile şi îi amăgeşte pretutindeni în lume („cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost
pe pământ” – Apocalipsa 12, 9), putem să ne dăm seama că mai înainte strălucea de lumină şi de
adevăr. „Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre
scumpe” (Iezechiel 28, 13).
Judecând după intenţiile sale viclene, trupeşti, necurate, putem deduce cât de râvnitor şi de binevoitor
era şi cât de bun, prin darurile cu care îl înzestrase Creatorul. Judecând după cruzimea şi răutatea
uneltirilor sale, ne putem da seama că fusese inteligent şi că ar fi putut face mult bine şi i-ar fi fost de
mare ajutor Creatorului în lucrarea Sa, printre duhurile cele de jos şi printre oameni.
După uriaşa lui răutate, puteţi să vă daţi seama ce creatură impunătoare, bună, splendidă, frumoasă,
luminoasă, puternică, inteligentă fusese dintru început Satana. Câte daruri făcuse să se adune în el
bunătatea Creatorului şi de ce s-a lipsit din pricina cumplitei, intenţionatei sale nebunii. După răutatea pe
care o poartă oamenilor, daţi-vă seama cât de bun fusese la început; după invidia lui puteţi deduce cât a
fost de binevoitor, după aviditatea fără de margini şi zgârcenia pe care le stârneşte în oameni vă puteţi
închipui mărinimia sa cea dintru început; după trufia lui, de măreţia pe care i-a dat-o Dumnezeu.
După urâtul, lehamitea, descurajarea fără de margini pe care le aduce în oameni vă puteţi da seama de
fericirea lui de altădată! Fiindcă mai înainte fusese tot atât de bun, pe cât este acum de rău! El reprezintă
pentru toţi îngerii din cer şi pentru toţi oamenii înţelepţi o veşnică lecţie de smerenie şi ascultare, căci
oricât de buni ar fi îngerii şi oricât de inteligenţi şi chiar perfecţi în anumite privinţe oamenii, ei au toate
aceste daruri doar prin bunătatea Creatorului, nu prin ei înşişi, şi trebuie să-i mulţumească Creatorului şi
să I se roage cu credinţă nestrămutată pentru bunătatea şi atotputernicia Sa, cu speranţa că vor primi
totul de la El.
Căderea duhurilor rele s-a întâmplat din cauza trufiei şi răutăţii. Această cădere a devenit o lecţie pentru
toţi oamenii: să se smerească în faţa Creatorului, să se considere pe sine ca neînsemnând nimic, să-I
atribuie totul lui Dumnezeu, să trăiască numai în Domnul, făcând voia Sa. Minunate sunt lucrurile Tale,
Doamne! Acolo unde nu s-a priceput şi n-a vrut să ajungă Satana, cu toată isteţimea sa, a ajuns Fecioara
Maria, care a concentrat în sine smerenie fără seamăn, preaînaltă sfinţenie. „Bucură-te cea plină de har,
Domnul este cu tine” (Luca 1, 28). „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48).
De asemenea, noi toţi, care nu suntem decât curată nimicnicie, având totul de la Dumnezeu, în afară de
păcat, trebuie să ne smerim neîncetat şi adânc în faţa Creatorului, căutând în orice lucru milostivirea Sa.

                                                                              Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos,

Editura  Sophia, p. 272