DAVID NICOLETA FLORINA

AMG -1. D.

Fiziologia aparatului urinar

Rinichiul prezintă numeroase roluri:

1) formează urina şi elimină (micţiunea) astfel substanţele toxice şi produşii de catabolism

inutilizabili.

2) menţine constant volumul sanguin, echilibrul acido-bazic, presiunea osmotică, concentraţia

ionilor plasmatici şi a glucozei, ureei,etc.

4) secretă renina care contribuie la reglarea presiunii arteriale

5) secretă eritropoetina care reglează eritropoieza

6) secretă 1,25 dihidroxi colecalciferol care reglează metabolismul calciului

7) gluconeogeneza(uneori).

Aceste activităţi se pot realiza deoarece rinichiul are o irigaţie bogată (o pătrime din debitul
cardiac).

Formarea urinei se realizează prin 3 procese: filtrare, resorbţie şi secreţie.

Filtrarea glomerulară este un proces influienţat de forţele fizice, şi constă în trecerea unei
părţi din sânge prin membrana filtrantă glomerulară. Membrana are permeabilitate selectivă în
funcţie de greutatea moleculară, încărcarea electrică şi forma moleculelor. Lichidul care filtrează
prin membrană se numeşte filtrat glomerular. Acesta nu conţine decât o cantitate infimă de
proteine şi de aceea se poate spune ca filtratul glomerular este o plasmă deproteinizată. Cantitatea
DAVID NICOLETA FLORINA
AMG -1. D.

de filtrat al rinichilor pe minut este de 125ml, ceea ce înseamnă că în 24 ore filtrează 180 litri. Din
această cantitate 99% este reabsorbită de tubii uriniferi iar restul este eliminată sub formă de urină.

Procesul filtrării glomerulare este rezultatul presiunii efective de filtrare care rezultă din
suma presiunilor de sens opus care se exercită la acest nivel. Astfel, presiunea hidrostatică din
capilarele glomerulare determină filtrarea, iar presiunea coloidosmotică (oncotică) dată de
proteinele plasmatice şi presiunea din capsula Bowmann din exteriorul capilarelor se opun filtrarii.

Resorbţia tubulară reprezintă procesul prin care anumite substanţe utile sunt recuperate
prin reabsorbţie. Este facilitată de prezenţa microvililor şi a depozitelor de ATP. Există mecanisme
diferite de resorbţie pentru substanţe, active şi pasive.

Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză,
nefiind limitat de o capacitate maximă de transport pasiv se resorb apa, ureea, clorul şi parţial sodiu
(la polul luminal trece pasiv datorită gradientului de concentraţie).

Transportul activ se face cu consum de energie (ATP) şi împotriva gradientelor. Datorită

nevoilor energetice, transportul activ este limitat în timp. Se resorb astfel numai substanţele utile,
în funcţie de necesităţile organismului şi de debitul lor de filtrare. Prin transport activ se resorb
glucoza (100%), aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţi, sulfaţi, sodiu (din celule în spaţiul
intercelular), acid uric, calciu, magneziu, acid lactic.

Apa se resoarbe aproape în toate parţile nefronului (cu excepţia porţiunii cuprinse între
ramura subţire ascendentă Henle şi prima parte a tubului contort distal) dar în proporţii variate. Ea
se absoarbe paracelular şi transcelular pasiv, prin osmoză, urmând substanţele osmotic active (în
special Na). În tubul contort proximal se face resorbţia obligatorie a apei (80%) în funcţie de
gradientul osmotic dat de sodiu şi glucoză. La tubii contorţi distali şi tubii colectori are loc resorbţia
facultativă (15%) în prezenta ADH, ceea ce determină o diureză de numai 1,8litri/zi. În absenţa
ADH, apa se resoarbe numai în tubul contort proximal.

Secreţia tubulară este procesul de eliminare a substanţelor toxice, nefolositoare sau a

medicamentelor şi de reglare a concentraţiei de potasiu, acid uric, creatinină. Aceste substanţe trec
din capilarele peritubulare în tubi prin mecanisme active şi pasive. Ionul de hidrogen este secretat
activ în tubul contort proximal. În tubul contort distal, în prezenţa aldosteronului, prin schimb ionic
se secretă H şi K şi se resoarbe Na. Ionul de potasiu este secretat activ. Amoniacul (NH3) este
secretat pasiv. Secreţiile de amoniac şi hidrogen contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.
Transportul substanţelor în tubul contort proximal.

În tubul contort proximal se resorb integral glucoza şi aminoacizii. Celulele de la acest

nivel au apical, microvili cu înalţime egală (marginea în perie). La polul bazal există falduri ale
membranei, între care se află mitocondrii, ceea ce demonstrează prezenţa unor fenomene active la
acest nivel. La polul laterobazal se descriu pompe ionice (ATP-aza Na/K dependentă), care scot 3
ioni de Na şi introduc 2 ioni de K în celulă. Ieşirea sodiului este urmată de ieşirea apei. Ionul de
Na ajunge în interstiţiu şi de aici în vasele de sânge peritubulare. În capilarele peritubulare,
presiunea hidrostatică este mica iar presiunea coloid osmotică este mare. Aceasta facilitează
trecerea Na în capilarele peritubulare.
DAVID NICOLETA FLORINA
AMG -1. D.

Iesirea Na din celulă, determină scăderea concentraţiei lui intracelular şi apariţia unei
electronegativităţi la acest nivel. Datorită acestor factori, Na tinde să intre pasiv în celulă prin polul
apical (urinar).

La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există nişte proteine (carrier)
numite "ping-pong" care funcţionază numai în prezenţa gradientului de Na. Acestea îşi modifică
conformaţia dacă pe ele se fixează concomitent ionul de Na şi molecula de glucoză sau aminoacid.
Se observă că glucoza şi aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare, prin cotransport-
simport (transport activ secundar).

La polul apical mai există o proteină numită antiport, care permite eliminarea în urină a
ionului de H dacă intră concomitent ionul de Na. Intrare ionului de Na este facilitată de pompa
ionică de la polul laterobazal, care scoate 3 Na şi introduce 2.

Reglarea activităţii renale se face de către mecanisme nervoase şi umorale.

Mecanismele nervoase se realizează prin fibre vegetative care merg la arteriole, glomerul şi tubi.
Stimularea simpatică determină vasoconstricţie renală şi scăderea diurezei. Acţiunea inversă se
datorează inhibării simpaticului şi nu stimulării parasimpaticului. Stimularea nervilor renali
determină scăderea eliminărilor de sodiu. Mecanismele umorale au rolul cel mai important.

ADH creşte reabsorbţia de apă la nivelul tubilor distali şi colectori, determinând scăderea
volumului şi creşterea concentraţiei urinare. Cortizolul creşte filtrarea glomerulară, scade
permeabilitatea tubilor distali pentru apă şi stimulează eliminarea excesului de apă.

Mineralocorticoizii şi în special aldosteronul determină reducerea eliminărilor de Na, Cl,

apă şi creşterea celor de potasiu şi hidrogen în special la nivelul tubilor distali şi colectori.
Parathormonul stimulează eliminările de aminoacizi, fosfaţi, potasiu, bicarbonat şi reţine calciu
(în tubul contort distal), Mg, amoniacul şi ionii de hidrogen.

Calcitonina stimulează reabsorbţia de calciu la ansa Henle ţi tubul distal. Hormonii

tiroidieni, glucocorticoizii şi estrogenii intervin în reglarea activităţii renale.
Secreţia hormonală renală constă în special în secreţia de renină. Aceasta este o enzimă proteolitică
elaborată la nivelul complexului juxtamedular.

Renina stimulează transformarea angiotensinogenului în angiotensina:

I inactivă. Sub acţiunea enzimei de conversie, angiotensina I devine activă ,transformându-
se în angiotensina
II. Aceasta este cel mai puternic vasoconstrictor natural şi eliberator de aldosteron.