Sunteți pe pagina 1din 145

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum - Duminica a 7-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a
binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata
Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele
Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei
care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum
ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol
Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe
care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul
acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe
noi”. Trebuie stiut - Mesia - era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia,
adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul,
profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa
cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia,
adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus
i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va
pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un
chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru,
duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu
acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si
li s-au deschis ochii, dupa creinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns creinta lor si in aceasta unire s-a
nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se
naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus,
ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga
dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie
Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera
orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul
pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot
binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca,
il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si
loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta
Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe
cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa
taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem
credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu
pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au
facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o
cumoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou
mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune
ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele
Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe
demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina
un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul
si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si muultimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au
aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul
demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu
vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua
de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul
Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor...”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la
un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”,
zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu
vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este
semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu
cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a
facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti,
Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru
orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la
cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va eate dat sa
cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu
inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de
Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum
e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de
baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul
ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput
lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai,
iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt
chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice
Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui
Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o
prepozitie – pros, adica spre, cuu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre
Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu
fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc
Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te
impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine
izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin
pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si
povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si
cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul
derestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune
Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de
Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa?
Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a
suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al
Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea
din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in
gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc.Deci l-a dus in
Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand
omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la
sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa
aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra
prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa
petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai,
deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa
cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta.
In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit
constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine.,
cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui,
obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca
fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii
ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu
eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si
evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci
Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei
asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a
luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu
aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din
iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai
lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au
spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este
de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in
iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa
luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.
Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul
este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca
lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele
nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”.
Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul –
sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile
divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei:
intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca
raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile,
holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem
apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in
lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului
din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul,
cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe
cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in
osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre.
Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii”
– deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice
psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar
trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o
data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum
se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus
Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n
popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a
dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la
inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi
nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest
fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele
Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre:
foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era
fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in
moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii
orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci
toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in
acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand
te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala
aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima
mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului.
Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si
nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie,
totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu
este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume
sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat
raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica,
slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta,
nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid
sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid
sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot
in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu
sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la
strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt
poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta.
Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru
sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca
nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre,
daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se
pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai
ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea
lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida
inima...

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O,
inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile,
narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc.
“Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina,
caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar
deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo
trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In
fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea,
dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca
ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand
zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata,
acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui
ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem
frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma
sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor
noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe
pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!... Daca toti ne-am ruga si am gandi
cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult
mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne,
vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes,
reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad
ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata
bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si
iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in
slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o
fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga
lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in
stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci,
rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si
anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce
vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica a noua dupa Rusalii: Umblarea pe mare -


potolirea furtunii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Impartasirea de astazi din cuvantul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne incredinteaza de darul
preamarit al lui Dumnezeu, pe care-l avem in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Dar in
care, cum marturisim neincetat, ne descoperim pe noi insine, caci El este adevaratul chip al omului.
Si maretia chpului ne-o descopera in aceasta stralucire neincetata a Evangheliei, astazi in actu
divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor marii. Sa ascultam si sa ia aminte fiecare, nu
numai cei care sunt mai elevati, mai sporiti pe calea aceasta a suisului pe scara lui Iacov.

In vremea aceea, Iisus Se afla pe tarmul de rasarit al Marii Galileei, dupa ce hranise multimile cu
cele cinci paini si cei doi pestisori, din darul unui baietas care le avea puse in traista de mamica lui,
vrand si el sa mearga dupa Iisus, sa-L vada si sa-L auda. Si acolo, multimile – inaripate in duhul lor,
ca, iata, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi ii vindeca, cuvant cum nu le graise nimeni le
graieste si le mangaie cautarile sufletelor lor; ba le da si de mancare – au vrut sa-L proclame
imparat, in locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Il vor si osandi, spunand ca ar fi vrut sa
devina imparat. De aceea asa s-a si scris deasupra Crucii, ca un fel de indreptatire a lui Pilat in fata
imparatului sau: Iisus Hristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscand gandurile lor, catre seara, “a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca
inaintea Lui, pe tarmul celalalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, caci orice tarm e intai mai presus
de lume si apoi si in lume, cum l-a zidit Dumnezeu in lume: in timp si spatiu. “Apoi a slobozit
multimile”, le-a lasat. Asa lucreaza Dumnezeu: Iti da un dar, apoi te lasa sa-l lucrezi. Totdeauna in
Scripturi este miscarea aceasta intre har si libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui si libertatea sa
lucrezi, sa intelegi.

De aceea, in darurile Duhului Sfant, dupa darul intelepciunii este darul intelegerii: “Si va odihni
peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii…” (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am
intrebat de ce mereu in Scriptura dupa duhul intelepciunii urmeaza duhul intelegerii. Inteleptul a
spus: “Intelepciunea Si-a zidit eisi casa”. Intelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa
Intelepciunii este Maica Domnului. Tot darul si intelepciunea de la El este; de la Parintele
Luminilor, prin Fiul, in Duhul Sfant. Iar darul intelegerii ne priveste pe noi: libertatea, ca sa
intelegem darul intelepciunii.

Deci a dat multimilor si paine si vindecari si cuvant, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a intelege
darul lui Dumnezeu. A sclipit – dupa strigatul inimii tale: Lumineaza-mi, Doamne, intunericul! – ca
o scanteie de intelepciune divina; si tu o intelegi si o lucrezi. Cum simti impartasania, cum simti
cuvantul lui Dumnezeu. Si a dat drumul multimilor, ca ele sa cugete. Neincetat sa fim atenti la dar si
la lucrare! Iar Iisus S-a suit in munte sa se roage singur. Dar nu insingurat. Caci, inainte de patimire,
dupa Cina cea de Taina, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toti va veti risipi si pe mine ma veti lasa
singur. Dar eu nu sunt singur; Tatal este cu Mine.” Si spune Inteleptul: “Vai celui singur”. Si precum
Dumnezeu nu e singur – e Tata, Fiu si Duh Sfant – nici omul nu e singur vreodata; e neincetat cu
Dumnezeu. Nimeni nu este singur daca e cu Dumnezeu; nicaieri si niciodata, nici in moarte.

Se ruga singur, cu Tatal, deci, si cu ucenicii, cu noi. Dar in noaptea aceea, cand se roaga Iisus,
“corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era
impotriva. Iar la a patra srtaja din noapte a venit la ei Iisus, umbland pe mare. Vazandu-L umbland
pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit
indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti
Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe
apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand:
Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru
ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat,
zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul
Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)
Ghenizaretul, adica partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele ramase urmele,
iar altele ramase pana astazi. Cine a calatorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflam acum, smeriti,
tainele acestei Evanghelii.

Iubitilor, revin putin la cuvantul de mai inainte: Iisus hranise multimile, apoi le-a slobozit. Se lasau
umbrele serii… Se retrage in singuratate, cum se ruga adesea. Multimile, jos, la malul marii.
Noapte, se odihnesc. Ca in gradina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roaga; El, Care e viu in
veci. Nu te vei simti niciodata singur stiind ca El se roaga si acum in fata Tatalui, in cer. Iar noi sa
ne simtim nu cu cei care se hranisera si vroiau sa-L faca imparat si dupa aceea au adormit, ci cu
ucenicii care erau in corabie. Noi sa ne simtim in corabie. Cum zice rugaciunea: “Marea vietii
vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate
din stricaciune viata mea!”

Rugaciunea aceasta, inspirata Parintilor Bisericii, ne infatiseaza marea furtunoasa, corabia valurita,
aruncandu-ne intr-un fel de cutremur pe care trebuie sa-l privimi intr-o dubla intelegere: cutremur al
pamantului, dar si al sufletuli si al duhului. Sa te simti mereu in aceasta taina vie. Si chiar acest
cutremur al pamantului, cand se petrece, sa nu te mai tulburi. De ce? Pamantul sa ramana
incremenit, orb? Doamne pazeste! Dar nu poate, are si el nelinistea lui, are si el suspinul lui, are
dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou si pamant nou. E intr-o neliniste neincetata. Taina a
nelinistii, a cautarii, pe care Iisus a cuprins-o in cuvantul: “Cereti si vi se va da, cautati si veti afla,
bateti si vi se va deschide”. Altfel ti se descopera lumea si intelesul ei.

Corabia lor, pe marea vietii, se afla in neliniste. Si Iisus era singur si nu era singur, ci cu Tatal si cu
noi si in duhul Lui, in rugaciune cu noi toti, ascultand si suspinul marii si vuietul marii in inimile
ucenicilor si freamatul lor si zbuciumul lor. Priveste cu duhul de pe munte pe mare si-i vede pe
ucenici, vede corabia unduindu-se in valuri. Parca-ti vine cuvantul poetului: “Sta castelul singuratic
oglindindu-se in valuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se inalta printre cetini
intre raristea de brazi, dand atata unduire rotitorului talaz.” Dar in talazuri vii.

Asa cum alta data Iisus a zis furtunii: “Taci, linisteste-te”, ar fi putut sa faca si acum. Acum, insa,
altfel lucreaza, dezvaluind alta ipostaza, am zice: Coboara si calca pe crestetul valurilor. Si spuma
valurilor, stralucirea lor e patrunsa acum de stralucirea cea adevarata a Celui ce calca peste valuri –
stralucirea pururea. Iisus spune: “Parinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe
care o am de la Tine mai inainte de a fi veacurile”. Acea slava, cum zice Sfantul Simeon Noul
Teolog, niciodata nu L-a parasit. E pururea, dar El nu o arata. O arata pentru a ne impartasi noua,
care ne schimbam, noua care crestem ori scadem; care aici, in momente privilegiate, o simtim.
Alteori, in nesimtirea tragica, care e moartea sufletului inainte de a trupului, n-o simtim. Calcand
peste valuri, slava Lui se unea cu stralucirea crestetului valurilor. Si ucenicii, vazandu-L in acea
lumina, acea imbinare divina, unica, a slavei Lui cu lumina valurilor, se inspaimanta. Si de frica
striga: Naluca!

Cum spunea dumnezeiscul Pavel, si cel rau ia chip de lumina. Adesea s-a aratat in lumina, sa nu ne
tulburam. Pustnicii o marturisesc. Dar cu smerenie, cand venea vreunul sa-i laude, ii raspundeau:
vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de lauda. Alta data, aratandu-i-se un fel de
imitare, momeala a luminii, pustnicul isi face cruce si se stinge si ca un fulger cade din cer. Astfel
intelegem de ce ucenicii au strigat: Naluca. Nici sa te tulburi, nici sa te inalti, ci, in ispita, in
incercari sa te rogi. Daca e un talhar, fereasca Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare
zici: Doamne Iisuse, miluieste-ma! E cu putinta ca si in el sa patrunda strigatul si numele lui Iisus.
Si sa-ti faci cruce. In degetele impreunate pentru semnul crucii e si Treimea si doimea divina: Tatal,
Fiul si Duhul Sfant si Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Si atunci, se lumineaza.

Iar Iisus a luminat. Cand au strigat, Iisus stim ce a raspuns. E greu sa rostesti acest cuvant pe care
numai El il poate rosti. Dar, intrucat si apostolii si evanghelistii Matei, Marcu si Luca rostesc,
rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Cu un inteles nesfarsit, infinit, parca ar fi
rostit pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, acest cuvant: Eu sunt. Sa-l auzi asa cum
l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Cand Moisi a vazut rugul, acel maracine smerit, care ardea si nu
se mistuia, ci ramanea verde, viu. Caci focul dumnezeirii nu desfiinteaza, ci transfigureaza,
indumnezeieste, chiar firea smerita a unui maracine. Cu cat mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel
mai presus de tine. Si atunci Moise, intrebandu-L: Cine esti, Doamne?, a primt raspuns: “Eu sunt
Cel ce este” – Existenta.

Si acum S-a descoperit ca El este. Sa simti ca-ti spune si tie: Eu sunt; Existenta. Iar noi, cum spune
dumnezeiescul Palama suntem partasi ai existentei Lui. Caci fapturii ii este daruita existenta, cu cele
trei stari ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: starea daruita intregii fapturi in
prima ei chemare, de a exista; apoi sporeste darul lui Dumnezeu: existenta in har. Noi toti suntem in
har, toti suntem botezati, de la Adam, care a primit suflarea divina de viata; si apoi vom exista in
inviere – a treia stare.

Eu sunt… nu va temeti… indrazniti! – le spune ucenicilor. Precum Ma vedeti pe Mine indraznind,


in furtuna, peste valuri, neinspaimantandu-Ma, si voi indrazniti! La acest cuvant – indrazniti – a
raspuns Petru: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.” Tu ai zis: Indrazniti. Pot
indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Aceasta indrazneala e data fiecaruia, in
smerenie. Sa vin la Tine pe apa. Precum mergi Tu pe apa, si eu sa merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru,
coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. A mers Petru o vreme pe apa, venind
catre Iisus! Dar apoi, vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat: “Doamne,
scapa-ma!” Iar Iisus i-a intins mana. L-a apucat si i-a zis: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai
indoit?” Si au urcat in corabie.

O clipa primeasca dragostea dumneavoastra sa talcuim acest moment. Indrazniti!… Petru


indrazneste; cu privirea catre Iisus, fata catre fata. Spune scriptura: “La inceput era Cuvantul si
Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” – fata in fata cu Tatal. Iar omul, creat dupa
chipul Lui, e fata in fata cu Hristos. Petru, fata in fata cu Iisus, se impartaseste de harul si adevarul
care vine impreuna cu Iisus, si calca impreuna cu El pe valuri. Si merge. Dar, vazand ca vantul e
potrivnic, o clipa de indoiala, se inspaimanta si se scufunda. Sa intelegem acest moment, intai
duhovniceste.

Nu de la mine, ci de la sfinti. Noi putem da marturie dupa ei. Ei au si vietuit. Zice dumnezeiescul
Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu sa-ti dea sa ajungi la masura credintei, faptura prea mica (ce
dulce si duios!). Voiesti sa afli viata? Tine in tine credinta si smerenia, caci prin ele afli mila,
ajutorul si cuvintele graite in inima de Dumnezeu si pe Cel el ce te pazeste intru ascuns si ramane
cu tine si se arata si la aratare. Si atunci, tu, daca simti desfatarea credintei in sufletul tau, nu-mi este
greu sa spun iarasi: nimic nu te va impiedica sa ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Si
nu-ti va fi greu sa fii rapit in tot ceasul de la cele pamantesti si sa uiti de lumea aceasta
neputincioasa (si de furtuna si de valurile din jur) si de amintirea lucrurilor ei (slabiciunile
celelalte). Roaga-te, pentru acest lucru, fara preget. Roaga-te! Cerseste cu caldura si cere cu multa
sarguinta, pana ce vei primi pe Hristos deplin in tine.

Si sa nu slabesti dupa aceasta (sa ramai staruind cu fata catre El). Te vei invrednici daca te vei sili
mai intai sa arunci grija ta asupra Lui cu credinta si vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grija
a lui Dumnezeu. Si cand vei vedea voia ta ca se increde cu toata curatia cugetului mai mult in
Dumnezeu decat in tine, si ca te silesti sa nadajduiesti in El mai mult decat in sufletul tau, atunci se
va salaslui in tine puterea aceea necunoscuta de tine (mai presus de aceasta lume). Vei simti puterea
Celui ce este cu tine in chip neindoielnic. Puterea aceea pe care multi, simtind-o, intra in foc si nu se
tem, si calcand pe apa, nu se indoiesc”. In cugetul lor nici o clipa n-au indoiala, socotind ca se vor
scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Caci credinta intareste simturile sufletului si acesta simte pe
Cineva nevazut, care-l convinge sa nu ia in seama vederea lucrurilor infricosatoare, nici sa
priveasca la vreo vedere ce intrece simturile.”

Cata vreme Petru a simtit ca se increde in Dumnezeu, nu in el, in vointa Lui, in purtarea de grija a
lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negraita a privirii, a impartasirii in adevar, a
vietuirii. Nu furtuna s-a intetit. Putea sa mugeasca… In clipa aceea el a mutat gandul credintei din
Hristos in el. In el s-a produs sfasierea, indoiala. Ca si in Adam si Eva. In tine se produce o scindare
a personalitatii. Si atunci el s-a intors catre sine. E intoarcere spre Dumnezeu, care-i pocainta
(Intoarceti-va catre Mine si Eu Ma voi intoarce catre voi) si intoarcere catre lumea aceasta,
pamantul din care ai fost zidit. Si a cazut sub lume. Se scufunda. Atunci striga: Scapa-ma, Doamne!

Cateva clipe sa gandim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mana sau luat in brate,
ci calca aievea, cu Iisus, intr-o altfel de comuniune. Poti sa fii si in bratele Lui. Dar El nu ne ia in
brate cum ia mama pruncul. In bratele harului, adica dandu-ti si tie din El. Iti da Dumnezeu din El.
Asa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea
lui, cu intelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a daruit si noua lumina, ne-a dat si minte si
cuvant si duh. Si ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziasca, lumina deosebita de
noi pentru ca e vesnica; dar e unita cu noi. Tocmai pentru ca e real dumnezeiasca, vesnica,
nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinta la fiinta, cum se spune. Si sa simti
chemarea lui Dumnezeu in tine, harul lui Dumnezeu in tine.

Aici e adevarul adanc al chemarii mai presus de lume. Acea prezenta dumnezeiasca inalta. Cum
spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: In noi e si
dumnezeiesc si omenesc, din Hristos, care ne-a daruit si noua sa fim partasi. Si cata vreme noi, prin
harul lui Dumnezeu, simtim si traim si nici o clipa nu provocam ruptura, sfasierea, prin credinta,
pastrand darul lui Dumnezeu in noi, prezenta Lui in noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinta,
nadejdea, dragostea… atunci, desi in lume, suntem mai presus de aceasta lume. Si e in noi aceasta.
Sa n-o uitam nici o clipa! Sa ne simtim mereu vii!

Doua ganduri vi le mai impartasesc acum spre final, care-mi stau atat de mult la inima. Zilele
acestea cugetam asa: La unele surori ale noastre apar niste suferinte – chisturi, fie la sani, care au
forme dureroase. Si am fost intrebat ce sa faca, sa se opereze? Da. Spovedania nu scoate raul din
noi? Tot la fel si fizic: scoatem raul din noi. Doctorul, si el e de la Dumnezeu. Si Mantuitorul spune:
N-au trebuinta cei sanatosi, ci cei bolnavi de doctor. M-am intrebat cum se formeaza, cum apar. E
plina presa noastra si televiziunea de indemnuri catre tineri sa-si “traiasca viata”, sa se arunce intr-
un fel de dezlantuire a trupului acestuia. Caci daca nu-l dezlantui, zice Freud, aceste dorinte,
inabusite, refulate, provoaca nevroze, psihoze, psihopatii; te imbolnavesti. Si atunci, cum e cu
castitatea tinerei?

Noi stim legea de la parinti: castitate pana la altar, ca sa te poti incununa, si credinciosie in camin
toata viata. Si tu, tinere, asa sa stii: sa nu stii decat de un Dumnezeu si o nevasta. Dar vine Freud cu
prietenii lui, spunand ca se imbolnaveste daca-si pastreaza castitatea. Si, cugetand, mi-am zis si eu:
E posibil ca aceste energii nedescarcate sa se adune in anumite zone specifice, in legatura cu firea
omului si, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, sa formeze aceste locuri, formatiuni moarte. Atunci,
care e calea? Am inteles atunci, si putem face aceasta marturie inaintea lui Dumnezeu si a intregii
lumi. Auzeam astazi la Apostol: “Fratilor, noi ai lui Dumnezeu impreuna lucratori suntem, iar voi
sunteti ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, dupa harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un
intelept mester am pus temelia. Altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum cladeste. Si sa
cladeasca fiecare, ca nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos”.

Iar Mantuitorul spune: “Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.” Toata existenta, iubitilor, e o
zidire. In fiecare faptura noi vedem o opera. Nimic nu e static; nimic nu e incremenit, nimic nu e
inchis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viata, neincetat. Dar in om existenta si viata
e pe doua planuri. O, nefericitii care fac atata cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate
scapa omul? Prin viata lui deplina, iubitilor. De ce un calugar sau o calugarita adevarata nu traieste
aceste fenomene? Mai mult, o calugarita care s-a dus la Sfantul Mormant cu o asemnea boala s-a
rugat si a venit vindecata. Care-i taina? Omul trebuie sa fie viu, neincetat, dar pe amandoua
planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vietuitoare necuvantatoare. Dar si acolo este
neincetata viata; este neincetata eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grau daca nu s-ar
inmulti? Ce-ar fi mieluselul?

Aflandu-ma la un vivarium la Bacau, sa tin o cuvantare, la invitatia unei doamne, la final mi-a spus
ca face o teza de doctorat despre albine. Si eu am pus intrebarea: De ce produsul albinelor – mierea
– e singurul care nu se altereaza? A inceput cu probleme de la gena… Aceasta structura a mierii…
Eu cred altceva, intr-o convergenta intre credinta si stiinta: Cred ca mierea nu se altereaza pentru ca
e produsul fecioarelor. E savarsit acest dar in cea mai desavarsita curatie.

Atunci, cand o tanara isi pastreaza aceasta curatie, dar nu incremenind, nu cu spaima: ce ma fac? –
asemeni lui Petru, care s-a inspaimintat de valuri – nu cu teama, ci mereu sa fie in ea viul vietii la
masura omului, atunci nu va aduna in ea energii care acumulandu-se sa produca raul. Sa ai in tine
credinta, nadejdea, dragostea; sa ai mereu fata lui Hristos, sa te rogi si sa lucrezi dupa chipul lui
Dumnezeu in toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Si tu sa zidesti mereu. Zidesti
sfintenia in tine, zidesti eroismul moral, jertfelnic, daruindu-te semenilor tai, sarmani, bolnavi,
neputinciosi, sau ca om politic, daruindu-te, servind multimilor. Ca om de stiinta, ca om al artei,
zidind in icoana ta, in cuvantul tau, in toate ale tale, in muzica… mereu sa fii viu si o clipa sa nu
opresti. Energiile tale sa nu se adune acolo sa faca boala. N-ai timp de asa ceva. Sunt incredintat
desavarsit de acest adevar deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs in lume. Tu, in ceea
ce Parintii au numit uriasii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranta –
nestiinta si lenea. Nu ramai in lene nici o clipa. Esti viu si calci peste serpi si peste balauri, peste
valurile marii. Si in tine e harul lui Dumnezeu. Neincetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum sa dreaga un os; cum sa-l repare, cum sa
opereze. Si, in zbuciumul lui, deodata, noaptea, a scanteiat ca o lumina in el: Maduva rosie la adult
contine celule care poseda capacitatea de a genera un os nou cu maduva rosie la mijloc. “Ma
framantam sa stiu de ce am fost trezit brusc in miezul noptii de o idee care mi-a fulgerat in cap,
provocandu-mi o stare de epuizare fericita, daca pot spune asa. Ceea ce am observat eu in maduva
rosie adulta reflecta ceea ce se intampla de fapt in perioada embrionara – la zamislirea si la
formarea vietii noastre. Deci celulele multipotente embrionare raman toata viata in peretele
capilarelor sinusale din maduva.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut aceasta luminare? Am
inteles ca la toti laureatii premiului Nobel asa le-au venit ideile: scanteind. Iluminand deodata.
Aceasta scanteiere a harului, a luminii divine care e in noi. Cum zice Sfantul Pavel: Comoara
aceasta, pe care o purtam in vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Sa luam
seama la aceasta scanteiere. Intr-un moment al vietii mele, daca luam seama la aceasta scanteiere n-
as fi facut o greseala in viata mea.

Luati aminte toti: Petru, in fata lui Iisus, era in fata harului si a mers pe valuri. Indata ce a privit
catre el a cazut in valuri. Luati toti aminte cand va rugati, cand aveti o intrebare, rugati-va si lumina
divina nu va intarzia. Sfantul Serafim, fiind intrebat cum da raspuns, cuvant cuiva, a raspuns: Eu ma
rog si cuvantul care vine intai, acela il spun. Scanteia divina sa n-o pierdem! Clipa sa n-o pierdem; e
clipa harului

Da-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care in fata Ta calca pe valuri! Aceasta lumina in noi…
Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi fata de ea. Nici o clipa sa nu apuna. Sa nu fie apus, sa nu
fie noapte in noi. Acolo sa fie, cum zice Inteleptul: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. – Veghere
neadormita in fata luminii, in fata puterii ajutorului Tau. Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile
Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Predica la Duminica a 8-a dupa Rusalii ( Despre datoriile
pastorilor sufletesti )
Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)
Iubiti credinciosi,
In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de
oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul
mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si
bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale
Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete
Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i
calauzeasca spre Hristos.
Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14).
Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se
milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii
sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.
Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a
trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15).
Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa
inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se
odihneasca.
Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult
omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste
cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata,
sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au
nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de
la voi! Dati-le voi ca sa manance!
Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi
pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer,
a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor
painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei
si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).
Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In
amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit
minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie
permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de
oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat
de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?
Iubiti credinciosi,
Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii
pamantesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamant de hrana sufleteasca
pentru mantuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana
materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana
duhovniceasca necesara mantuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si
duhovnici care se ingrijesc de mantuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.
Iata pentru ce a poruncit Mantuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le
voi sa manance! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi?
Cea dintai hrana cu care pastorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de
credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este painea vietii noastre, este temelia Bisericii lui
Hristos, este cuvantul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si
scris cu litere de foc in Sfanta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime
inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica
Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura
tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.
Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui.
Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele
mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva
dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul
semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului
Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica.
Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti
sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac "bisericutele" lor si se leapada de dreapta
credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta
Scriptura.
Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta
si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti
in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si
sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice
credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte
Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de
biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si
sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.
Mai ales astazi, cand sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie
la datorie, sa cunoasca bine Sfanta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca
Evanghelia "cu timp si fara timp", sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete
de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura
curata a Bisericii Ortodoxe. Oricat ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri
care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta
dreapta credinta.
A doua hrana duhovniceasca, de aceeasi valoare cu credinta curata, este viata morala in randul
credinciosilor nostri. Dumneavoastra fratilor, ca fii adevarati ai Bisericii lui Hristos aveti mari
datorii sa pastrati cu sfintenie credinta ortodoxa pina la moarte, chiar cu pretul vietii. Apoi sa traiti,
adica sa puneti in practica invatatura Sfintei Evanghelii, stiind ca, credinta fara fapte bune este
moarta (Iacob 2, 17-20). Adica sa fiti oameni de rugaciune, sa traiti in pace cu totii, sa mergeti
regulat la biserica, de unde primiti adevarata hrana duhovniceasca; sa faceti milostenie, sa fugiti de
desfranare si de betie, doua grele pacate care stapanesc astazi aproape toata lumea si sa va cresteti
copiii in frica si dragostea de Dumnezeu.
Aveti grija de tot si mai ales de fiii si de familia dumneavoastra sa nu cada in cursele cele de multe
feluri ale diavolului. Acum s-au inmultit avorturile, certurile in familie, desfriul si divortul. Ba in
ultimul timp s-au raspindit la noi filme si chiar carti si reviste pornografice care cad in mainile
tinerilor si copiilor nostri si trag pe multi la desfranare. Parintii in familie, batrinii intelepti si
crestinii buni impreuna cu preotii din parohii sunt datori in fata lui Dumnezeu sa ajute generatia
tinara, pe cei slabi in credinta si lipsiti de educatie crestina, ca sa nu cada in aceste cumplite patimi
ce corup societatea noastra.
Credinciosii nu trebuie sa lase totul in grija preotului. Ei trebuie sa ajute pe preot, sa-l intrebe, sa
colaboreze, sa-i ceara sfatul ori de cite ori este nevoie si sa asculte cu sfintenie cuvantul lui. Iar daca
au vreo indoiala, sa mearga la preotii batrini, la manastiri si la nevoie, chiar la episcopul lor. Viata
morala exemplara a preotului si a credinciosilor, ca si colaborarea lor la evanghelizarea parohiei,
formeaza un puternic zid de rezistenta impotriva tuturor ispitelor si furtunilor.
Sfintele slujbe facute la timp, dupa randuiala, cu evlavie si fara graba, hranesc cel mai mult pe
credinciosii din satele si orasele noastre. Si daca exista coruri si cintari frumoase la slujbe si predici
bune, calde, inspirate din traire, pe intelesul tuturor, slujbele ii intaresc in credinta pe toti, umplu
bisericile de credinciosi, atrag la ortodoxie chiar si pe cei ce s-au rupt de Biserica si ii apropie de
Hristos pe toti.
Fericite sunt asemenea parohii care au preoti buni, cu slujbe si predici frumoase, izvorite din
credinta; cu pastori model si mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu si pentru copiii lor.
Acolo nu pot fi dezbinari religioase si de familie, nici secte, nici betii, nici alte grele pacate, ci toti
vor fi cu un cuget si o inima in sanul Bisericii lui Hristos.
Predica vie este ajutata in parohie si de citirea cartilor ortodoxe. De altfel s-au tiparit numeroase
carti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Se recomanda sa functioneze la fiecare parohie o
biblioteca cu cele mai bune carti de invatatura ortodoxa, care sa se dea enoriasilor la citit, dupa
nevoie, cu binecuvantarea preotului. Cele mai bune carti pentru intarirea credintei sunt: Sfinta
Scriptura sau Biblia, Vietile Sfintilor pe fiecare luna, Despre credinta ortodoxa, Filocaliile,
Catehismul, Mintuirea Pacatosilor, Convorbiri duhovnicesti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul
Romanesc, carti de explicare a credintei, precum si multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele
credinciosilor sa nu lipseasca sfintele icoane, Sfinta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau
macar o carte de rugaciuni.
Toate acestea sporesc credinta in casa si in inimi si hranesc mult pe credinciosii nostri. Iar daca
lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cartile sfintele si exemplele preotului, indata patrund sectele
si dezbinarea in casa si in parohie si nimic nu este mai greu decat sa indreptezi o parohie dezbinata
si tulburata.
Credinciosii trebuie sa se spovedeasca, pentru a se putea hrani cu Sfanta Impartasanie care este
Trupul si scump Sangele lui Hristos, mai ales in cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, batranii,
vaduvele si copiii sa se impartaseasca mai des, dupa sfatul preotului. Nu trebuie sa fugim de
Sfintele Taine, fie de frica osindei, fie din nepasare, dar nici sa cerem prea des Sfanta Impartasanie
ci sa tinem regula Bisericii, calea de mijloc, stiind ca extremele, excesele, adica nepasarea si
indrazneala, sint ale vrajmasului.
Iubiti credinciosi,
Iata cateva cai prin care pastorii Bisericii lui Hristos isi hranesc enoriasii, dupa porunca Domnului:
Dati-le voi sa manance. Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate intai de Sfintii Parinti.
Insa nu este de ajuns numai sa avem preoti buni la sate si orase. Dumneavoastra credinciosii sunteti
datori sa colaborati cu preotii la intarirea ortodoxiei in parohie, la hranirea celor flamanzi si insetati,
la ajutorarea, cercetarea si miluirea saracilor, a orfanilor, a vaduvelor, a copiiilor si a celor greu
bolnavi. Sa nu uitam ca de multe ori credinciosii reusesc sa atraga multe suflete si sa intre acolo
unde nu poate patrunde preotul. Nu lasati pe preot sa lupte singur. Ajutati-i la biserica, la slujbe, la
curatenie, la cercetarea bolnavilor, la indrumarea celor din jur sa vina la Hristos.
Sa ne rugam cu totii lui Dumnezeu sa rinduiasca pastori in buni Bisericile Sale, spre intarirea
dreptei credinte intru lauda Preasfintei Treimi si mantuirea sufletelor noastre. Amin.
Parintele Cleopa Ilie

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Binecuvantati si dreptmaritori crestini in


Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:


“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din
morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa
strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa
ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca
ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma
de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si,
ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in
intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a
trecut si a venit in cetatea sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e descoperire
dumnezeiasca. Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata facator al
descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita astazi se dezvaluie, nu
vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau mai putin adanc, mai de pret sau
mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de
existenta noastra atat de framantata, chinuita, intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati,
deci stapaniti de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.

Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai
staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera
in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci
“vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de
aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si
ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru
dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l
face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.

Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii,
coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece
tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit
pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti
demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi
indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea
aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in
morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.

Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist
Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare.
Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam
aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se
izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa
ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de
Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului,
in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel
ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca.
Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta
sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.

Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele
cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele
este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului
care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu.
Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte.
Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce
intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau
dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat
mintal, in sufletul lui.

Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri
ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra
(fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca
unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi
bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda
impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret
il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon
– pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea
nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii
stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti
posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.

Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta
bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor,
sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta:
adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El,
Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta
faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta
absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei
de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc,
iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.

Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul
Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la
nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel:
“Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai
daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea.
Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta
la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam
mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a
fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un
prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea
mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de
ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am
fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci,
adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea
noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia
inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu
ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.

Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu
sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim,
nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel:
“Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna
asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce
este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru
ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant).
Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care
odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant
este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da,
nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si
Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de
ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El
nu are nu.

Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta,
atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui
Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne
impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica
lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul
Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un
contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui
Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa
cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e
Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat
sa ne intoarca la nefiinta.
Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin
ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in
nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand
Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu
nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram.
Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad
pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se
refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a
refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.

Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si
nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu
inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de
vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb
bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este
neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii
este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu
Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista
de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul
nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in
pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu
ignorarea, cu uitarea.

Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e
numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu
e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea
omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre
nefiinta, catre moarte.

Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de
oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai
Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare,
o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai
inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi:
Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa
copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul,
demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.

Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata.
Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea.
Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in
nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se
sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui
rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al
infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o
spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne
incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in
vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa
chipul Creatorului. Aici e tragismul.

Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul
Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii
adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice
rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, si
raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin
binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta
poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si
intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui
gand care ma incearca si ma indeamna…

Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au
marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos
Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea –
Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria
va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De
aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce
este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine
esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e
rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum
spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern
“acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.

Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana
in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca
si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa
cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa
mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate
ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au
aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge
existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit
cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un
dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.

Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea
eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem
parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta
la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea
drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de
la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati
aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat
esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune
necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci
daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.

Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai
batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui
pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din
lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii!
Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii,
de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate
este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de
bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si
nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii
acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu
libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea
fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.

Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu
Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii!
Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea slugii sutasului - Sfantul Ioan Gura de Aur

"Intrand Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L pe El si zicand: Doamne, sluga
mea zace in casa bolnav, cumplit chinuindu-se. Si i-a zis Iisus: "Venind il voi vindeca”
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe cand Domnul Se pogora de pe Munte; sutasul, pe cand
Domnul intra in Capernaum.
- Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutasul ?
- Nu din pricina trandaviei - ca la amandoi credinta le era fierbinte -, ci ca sa nu intrerupa invatatura
Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutasul a zis: "Sluga mea zace in casa bolnav, cumplit chinuindu-se”.
Unii comentatori spun ca sutasul a spus pricina pentru care n-a adus cu el si sluga, pentru a se
scuza. Nici nu era cu putinta, spun acestia, sa-l aduca; era paralizat, chinuit de dureri si pe moarte.
Ca era pe moarte o spune evanghelistul Luca: "Era pe moarte”.
Eu insa sustin ca aceste cuvinte ale sutasului sunt o dovada a marii lui credinte, cu mult mai mare
decat a acelora care au coborat pe slabanog prin acoperisul casei.
Sutasul socotea ca e de prisos sa-si aduci sluga la Hristos, pentru ca stia bine ca era de ajuns numai
poruncii lin Hristos ca sa vindece pe cel bolnav.
- Si ce-a facut Iisus?
- N-a facut ce facuse mai inainte. Hristos de obicei urmeaza vointa celor care-L roaga; acum insa o
ia inainte si nu numai ca-i fagaduieste sutasului ca-i va vindeca sluga, dar si ca se va duce in casa
lui. O face ca sa aflam credinta sutasului. Daca nu i-ar fi fagaduit aceasta, ci i-ar fi spus: "Du-te
acasa, sa fie vindecata sluga ta!”, n-am fi stiut cit e de mare credinta lui. La fel si cu cananeanca,
numai ca in sens invers.
Sulasului ii spune, fara sa fie chemat, ca Se va duce acasa la el, ca sa afli credinta sutasului si marea
lui smerenie; cananeencei insa ii refuza datul, pentru a face sa staruie in cererea ei.
Doctor intelept si iscusit fiind, stie sa dobandeasca cele contrarii prin contrarii. Intr-un caz, prin
ducerea Sa de buna voie in casa sutasului; in celalalt, prin amanarea indelungata si prin refuzul Sau,
descopera credinta femeii.
Asa face si cu Avraam, spunandu-i: "Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca sa afli dragostea de
oameni a lui Avraam si purtarea sa de grija pentru sodomiti.
La fel si cu Lot; ingerii trimisi la el au refuzat sa intre in casa lui, ca sa afli cat de mare era iubirea
de straini a dreptului Lot.
- Ce a raspuns sutasul?
"Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”.
Sa ascultam aceste cuvinte toti cati avem sa-L primim pe Hristos! Ca e cu putinta sa-L primim si
acum. Sa le ascultam, sa le urmam ca sa-L primim tot cu atita ravna! Cind primesti in casa ta pe cel
sarac, pe cel flamand si pe cel gol, pe Hristos Il primesti, pe El Il hranesti.
"Ci zi numai cu cuvintul si se va tamadui sluga mea!”
Iata ca si sutasul, ca si leprosul, are despre Hristos parerea cuvenita Lui. Nici sutasul n-a zis:
"Cheama-L pe Dumnezeu in ajutor!”, sau: "roaga-te Lui si cere-I!”, ci: "Porunceste numai!”. Apoi
temandu-se ca nu cumva Domnul, din smerenie, sa refuze, a adaugat:
"Ca si eu sunt om sub stapinire, avand sub mine ostasi; si spun acestuia: "Du-te ” si se duce; si
celuilalt: " Vino!” si vine; si slugii mele: "Fa aceasta!” si face”.
- Si ce-i cu asta, m-ar putea intreba cineva, daca sutasul credea ca Hristos este Dumnezeu? Pe mine
ma intereseaza sa aflu daca Hristos incuviinta aceasta credinta, daca o intarea?
- Intrebarea este bine si intelept pusa. Sa o cercetam si vom vedea ca lucrul care s-a petrecut cu
leprosul s-a petrecut si cu sutasul. Dupa cum leprosul a spus: "Daca vrei” - ca noi sustinem cu tarie
Dumnezeirea si puterea lui Hristos, intemeiati nu numai pe cuvintele leprosului, ci chiar pe
cuvintele Domnului; ca Domnul nu numai n-a vestejit parerea leprosului, ci a intarit-o si mai mult,
adaugind chiar ce era de prisos sa spuna, adica: "Vreau, curateste-te!”", tocmai pentru a-i intari
credinta - tot asa este drept sa vedem daca s-au petrecut la fel lucrurile si cu sutasul.
Si vom gasi ca s-au petrecut la fel. Cand sutasul a spus despre Domnul lucruri atat de mari, cand a
marturisit ca are o atat de mare putere, Hristos nu l-a tinut de rau, ci i-a primit cuvintele si a facut
mai mult decat ca le-a primit. Nici evanghelistul n-a spus numai ca Domnul a laudat spusesle
sutasului, ci , aratand, cat de mult l-a laudat, spune ca S-a si minunat de credinta sutasului; si nu
numai ca S-a minunat de credinta lui, ci l-a si dat ca pilda intregului popor si celorlalti, pentru a-i
urma credinta.
Vezi, dar, ca fiecare din cei ce au fost martori la cuvintele Lui se mirau de puterea lui Hristos?
"Si se mirau si multimile de invatatura Lui, ca ii invata ca Acela are putere ”. Si nu numai ca
Domnul n-a tinut de rau multimile, ci luandu-le, S-a pogorat cu ele de Munte, iar prin vindecarea
leprosului, le-a intarit credinta.
Leprosul spunea: "Daca vrei, poti sa ma curatesti”; iar Domnul nu numai ca nu l-a mustrat, ci l-a si
tamaduit si l-a curatit, asa precum leprosul Il rugase; iar sutasul I-a zis: "Zi numai cu cuvantul si se
va tamadui sluga mea”; iar Domnul, minunandu-Se de credinta lui, i-a spus:
"Nici in Israel n-am aflat atata credinta”
Dar iti voi dovedi Dumnezeirea lui Hristos pe o alta cale, contrara celei de pana acum. Marta nu I-a
spus Domnului ce I-a zis leprosul si sutasul, ci cu totul dimpotriva: "Oricate vei cere de la
Dumnezeu iti va da “, de aceea Domnul nu numai ca n-a laudat-o - cu toate ca-I era cunoscuta,
apropiata si una din persoanele cu multa ravna pentru El -, ci chiar a mustrat-o si a indreptat-o, ca
nu graise bine despre El, zicandu-i: "Nu ti-am spus ca de vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?”.
A tinut-o de rau, ca pe o necredincioasa. Si iarasi, cand Marta I-a spus: "Oricate vei cere de la
Dumnezeu Iti va da”, Domnul ii scoale din minte o parere ca aceasta si o invata ca El n-are nevoie
sa primeasca o astfel de putere de la altul, ci El este izvorul bunatatilor, spunandu-i: "Eu sunt
invierea si viata”; adica: "Nu astept sa primesc putere, ci fac totul cu propria Mea putere”.
De aceea Domnul il lauda pe sutas, il da ca pilda poporului, il cinsteste, dandu-i imparatia cerurilor
si cheama si pe altii sa mearga pe urmele lui. Si ca sa afli ca a spus acestea ca sa invete si pe ceilalti
sa creada cum a crezut sutasul, asculta precizia cu care evanghelistul arata acest lucru, spunand:
"Si intorcandu-Se, Iisus a zis celor ce veneau dupa El: "Nici in Israel n-am aflat atata credinta'’.
Gandeste deci si tu lucruri mari despre Hristos! Gandul acesta aduce credinta, imparatia cerurilor si
celelalte bunatati.
Hristos nu S-a marginit sa-l laude pe sutas doar prin cuvinte, ci i-a dat, in schimbul credintei sale,
sanatos pe cel bolnav, ii impleteste cununa stralucita si-i fagaduieste mari daruri, graindu-i asa:
"Multi de la rasarit si de la apus vor veni si se vor odihni in sanurile lui Avraam si ale lui Isaac si ale
lui Iacov, iar fiii imparatiei vor fi aruncati afara”.
Hristos le vorbeeste cu mai multa indraznire, pentru ca facuse multe minuni. Apoi, ca sa nu creada
cineva ca Domnul vrea sa-l linguseasca pe sutas cu aceste cuvinte, aratand tuturora ce suflet avea
sutasul, i-a zis:
"Du-te, dupa cum ai crezut, fie tie!”.
Si indata a urmat vindecarea, marturie a puternicei credintei sutasului:
"Si s-a vindecat sluga lui din ceasul acela”.
Asa s-a intamplat si cu cananeanca; ca si aceleia i-a zis: "O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie
precum voiesti! Si s-a vindecat fiica ei”.
Dar pentru ca evanghelistul Luca, istorisind minunea vindecarii slugii sutasului, adauga si alte fapte,
care se deosebesc de cele spuse de evanghelistul Matei, este de neaparata treubuinta sa lamuresc si
deosebirile acestea.
- Ce spune Luca?
- Ca sutasul a trimis la Iisus pe batranii iudeilor sa-L roage sa vina; Matei, dimpotriva, spune ca
chiar sutasul s-a dus la Iisus si I-a spus: "Nu sunt vrednic”.
Unii comentatori spun ca e vorba de doi sutasi deosebiti, desi sunt multe asemanari intre istorisirile
celor doi evanghelisti. Despre sutasul de la Luca, batranii poporului spun: "El ne-a zidit sinagoga
noastra si iubeste neamul nostru” ; despre sutasul de la Matei Iisus spune: "Nici in Israel n-am aflat
atita credinta”, dar despre cel de la Luca n-a spus ca:
"Multi vor veni de la rasarit si de la apus”, ceea ce ne face sa banuim ca sutasul de la Luca era
iudeu.
Ce vom raspunde, deci?
Explicatia data de acesti comentatori este usoara, dar intrebarea este daca e si adevarata. Dupa
parerea mea, in amandoua istorisirile evanghelice este vorba de una si aceeasi persoana.
- Cum poate fi una si aceeasi persoana, m-ar intreba cineva, cand Matei spune ca sutasul s-a
apropiat de Domnul si I-a spus: "Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”, iar Luca spune ca a
trimis la Iisus pe batrinii iudeilor ca sa-L cheme sa vina?
- Sunt de parere ca Luca, in istorisirea sa, ne descopera linguseala iudeilor, ca in nenorociri oamenii
sunt nestatornici si isi schimba de foarte multe ori parerile. Probabil ca sutasul, vrand sa plece la
Iisus, a fost impiedicat de iudei, lingusindu-l si spunandu-i: "Ne ducem noi sa-L aducem!” Vezi ca
chiar propunerea lor este plina de linguseala, pentru ca au spus: "Ne iubeste neamul nostru si ne-a
zidit sinagoga”.
Nici nu stiu cum sa-l laude. Ar fi trebuit sa graiasca asa: "A vrut el sa vina sa Te roage, dar l-am
oprit noi, vazandu-i nenorocirea si pe bolnav zacand in casa”. Asa ar fi trebuit sa graiasca, pentru a-I
arata lui Iisus cat de mare este credinta sutasului.
Dar ei nu graiesc asa! Din pricina invidiei nici n-au voit sa descopere credinta sutasului, ci au voit
mai bine sa umbreasca virtutea sutasului, pentru care venisera sa faca rugamintea, decat sa-si ajunga
scopul venirii lor, laudandu-i credinta. Invidia e in stare sa intunece judecata. Dar Domnul, Care
cunoaste cele ascunse, impotriva vointei batranilor iudeilor, l-a laudat pe sutas.
Ca aceasta este adevarata interpretare, asculta-l iarâsi pe Luca, care insusi da aceasta interpretare. El
spune asa: "Si nefiind Iisus departe de casa, a trimis sutasul la El zicand: " O, Doamne, nu Te osteni,
ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu”. Cand a scapat deci sutasul de gura batranilor
iudeilor, a trimis la Iisus, spunandu-I: "Sa nu socotesti ca de lene n-am venit, ci m-am socotit
nevrednic sa te primesc in casa mea”.
N-are importanta daca Matei spune ca sutasul n-a rostit aceste cuvinte prin prietenii sai, ci le-a rostit
cu propria sa gura. Intrebarea este daca fiecare evanghelist a infatisat ravna sutasului si daca sutasul
a avut despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Se poate ca insusi sutasul sa se fi dus la Iisus, dupa ce
a trimis pe prietenii sai, si sa-I fi spus aceleasi cuvinte.
Daca Luca n-a spus ca s-a dus sutasul la Domnul, apoi nici Matei n-a spus ca a trimis pe prietenii
lui la El.
Nu este deci o contrazicere intre un evanghelist si altul, ci unul completeaza cele lasate la o parte de
celalalt.
Uita-te ca Luca a laudat si in alt chip credinta sutasului, spunand ca "sluga lui era pe moarte”. Asta
insa nu l-a deznadajduit, nu l-a facut sa-si piarda nadejdea, ci nadajduia cu tarie ca se va face
sanatos.
Daca Matei a spus ca Hristos a zis: "Nici in Israel n-am aflat atata credinta”, iar prin aceste cuvinte
a aratat ca sutasul nu era israilitean, iar daca Luca a spus ca a zidit sinagoga iudeilor, deci s-ar parea
ca este iudeu, nici aceasta nu e o contrazicere intre Matei si Luca. Era cu putinta sa nu fie iudeu si
totusi sa zideasca sinagoga si sa iubeasca poporul iudeu.
Tu nu-mi cerceta numai cuvintele sutasului, ci adauga la ele si slujba lui, si atunci vei vedea virtutea
barbatului.
Ca mare este mandria oamenilor care sunt in slujbe si nici nenorocirile nu le moaie cerbicia. Omul
imparatesc de la evanghelistul Ioan Il cheama pe Iisus acasa la el, spunandu-I: "Coboara-Te!
Copilul meu trage sa moara”.
Sutasul nu-i ca acesta, ci-i cu mult mai bun si decit acest om imparatesc si decit cei care au coborat
pe slabanog prin acoperisul casei.
Sutasul nu-I cere Domnului prezenta Sa trupeasca, nici n-a adus pe cel bolnav langa doctor. Aceasta
arata ca nu avea o parere mica despre Iisus, ci una cu cuviinta dumnezeieasca.
De aceea a si spus: "Zi numai cu cuvantul!” nici n-a spus de la inceput: "Zi numai cu cuvantul!”, ci
la inceput isi povesteste numai durerea; ca nici nu se astepta, din pricina marii lui smerenii, ca
Hristos sa-i faca indata pe voie si sa Se duca acasa la el.
De aceea, cand L-a auzit spunand: "Eu venind il voi vindeca”, I-a spus: "Zi numai cu cuvantul!”.
Durerea nu i-a intunecat judecata, ci chiar in suferinta filozofa, uitindu-se nu atat la sanatatea slugii
sale, cat la a nu parea ca face ceva necuviincios. Desi nu L-a silit el pe Hristos, prin rugamintile
sale, sa-i vindece sluga, ci Hristos, de buna Sa voie, i-a fagaduit vindecarea., totusi si asa se temea
sa nu para ca cererea ii depaseste dregaroria si ca primeste un lucru mai presus de merit.
Ai vazut intelepciunea sutasului? Uita-te si la prostia batranilor iudeilor, care spuneau: "Este
vrednic sa-i faci darul acesta”‘. Ar fi trebuit sa faca apel la iubirea de oameni a lui Iisus; dar ei ii
vorbesc de dregatoria sutasului; si nici nu stiu cum sa vorbeasca. Sutasul insa n-a grait asa, ci I-a
spus ca-i cu totul nevrednic nu numai de binefacerea Domnului, ci si de primirea Sa in casa lui. De
aceea, dupa ce a spus:
"Sluga mea zace in casa bolnav”, n-a mai adaugat: "Spune sa se vindece!”, temandu-se ca e
nevrednic sa primeasca darul, ci I-a vorbit numai de durerea sa. N-a staruit mai departe in
rugamintea lui, nici cand L-a vazut pe Hristos binevoitor, ci a ramas mai departe modest, pastrand
masura cuvenita.
Daca cineva m-ar intreba: Pentru ce Hristos nu l-a cinstit pe sutas, ducandu-Se in casa lui?, ii voi
raspunde asa: Hristos l-a cinstit foarte mult. Mai intai, pentru ca a aratat tuturor de ce simtaminte
era insufletit sutasul cand a spus ca nu-i vrednic sa se duca in casa lui; apoi, pentru ca i-a dat
imparatia cerurilor si l-a pretuit mai mult decat pe tot poporul iudeu. Pentru ca sutasul s-a socotit
nevrednic sa-L primeasca pe Hristos in casa sa, a ajuns vrednic de imparatia cerurilor si vrednic de
dobandirea bunatatilor de care se bucura Avraam.
- Dar pentru ce leprosul, m-ar intreba cineva, n-a fost laudat de Hristos, desi a spus lucruri mai mari
decat sutasul? N-a spus ca sutasul atat: "Zi numai cu cuvantul”, ci ceva cu mult mai mult: "Voieste
numai!”; aceleasi cuvinte pe care profetul le-a rostit despre Tatal: "Toate cate a voit a facut”.
- A fost laudat si leprosul. Cand Iisus i-a spus leprosului: "Du darul pe care l-a poruncit Moise spre
marturie lor”, nu i-a spus altceva decat: "Vei fi acuzatorul lor, pentru ca ai crezut”. De altfel nu-i
acelasi lucru sa crezi fiind iudeu si sa crezi nefacand parte din neamul iudeu. Ca sutasul nu era
iudeu se vede si de acolo ca era sutas, dar si din cuvintele Domnului: "Nici in Israel n-am aflat atata
credinta”.
Este mare lucru ca un om, care nu facea parte din neamul iudaic, sa aiba despre Hristos o parere atat
de mare. Dupa socotinta mea, sutasul se gandea ca ostirile cele ceresti, bolile, moartea si toate
celelalte se supuneau lui Hristos, asa cum i se supuneau lui ostasii sai. De aceea si spune: "Ca si eu
sunt om sub stapanire”; cu alte cuvinte sutasul spunea: "Tu esti Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub
stapanire, Tu nu esti sub stapanire. Asadar, daca eu, om fiind si sub stapanire, am atata putere, cu
mult mai mult Tu, Care esti Dumnezeu si nu esti sub stapanire”.
Sutasul voia sa-L incredinteze cu tarie pe Iisus ca nu rosteste aceste cuvinte ca sa arate ca este vreo
asemanare intre ei, ci, dimpotriva, foarte mare deosebire. "Daca eu, spune sutasul, care sunt un
supus si sunt sub stapanire, pot atata, datorita micii mele functii, incat nimeni nu-mi poate sta
impotriva, ci se va face tot ce poruncesc , chiar cand poruncile sunt diferite – "Ca zic acestuia:”Du-
te!” si se duce, si altuia :”Vino!” si vine”- cu atat mai mult vei putea Tu!”.
Unii citesc din Matei asa: "Ca daca eu, care sunt om”; apoi, dupa ce pun un semn de punctuatie,
adauga: "Avand sub stapanirea mea ostasi”.
Tu uita-mi-te ca sutasul a aratat ca Hristos poate sa stapaneasca moartea ca pe un rob si poate sa-i
porunceasca ca Stapan. Cand spune: "Vino!” si vine si: "Du-te!” si se duce , sutasul acesta spune
"Daca poruncesti sa nu vina peste el moartea, nu va veni”.
Ai vazut cat era de credincios? Caci ceea ce avea sa fie cunoscut tuturora mai tarziu, sutasul o stia;
stia ca Hristos are putere asupra mortii si vietii, ca pogoara la portile iadului si ridica.
Si n-a vorbit numai de ostasi, ci si de slugi, la care ascultarea e si mai mare. Si desi avea o credinta
atit de puternica, se socotea totusi nevrednic.
Hristos insa aratandu-i ca este vrednic sa-i intre in casa, l-a cinstit si mai mult; l-a admirat, l-a laudat
inaintea tuturora si i-a dat mai mult decat i-a cerut.
Sutasul venise sa ceara numai sanatate trupeasca pentru sluga sa si a plecat luand cu sine si
imparatia cerurilor.
Ai vazut ca s-au si implinit cuvintele: "Cautati imparatia cerurilor si acestea toate se vor adauga
voua”.
Pentru ca a aratat multa credinta si smerenie, Hristos i-a dat cerul si i-a adaugat si sanatatea slugii.
Si nu l-a cinstit numai cu atata, ci i-a aratat ca intra in locul celor scosi din imparatia cerurilor.
Iar prin aceasta Hristos face cunoscut tuturora ca mintuirea se dobandeste prin credinta, nu prin
faptele legii vechi.
De aceea darul imparatiei cerurilor nu este numai pentru iudei, ci si pentru pagani; si mai mult
pentru pagani decat pentru iudei.
"Sa nu socotiti, spune Hristos, ca darul imparatiei cerurilor s-a dat numai sutasului! Darul acesta va
fi dat intregii lumi!”
Spunea acestea, profetind despre pagani, dandu-le bune nadejdi. Ca in multimile de oameni, care Il
urmau, erau si pagani din Galileea neamurilor.
Spunea acestea ca sa nu-i lase fara nadejde pe pagani si sa alunge din mintea iudeilor gandul ca
numai ei sunt poporul ales.
Hristos nu vorbise pana acum de venirea paganilor la credinta, pentru ca nu cumva cuvintele Sale sa
supere pe ascultatorii Sai si pentru ca sa nu le dea pricina de atac; prilejuit insa de credinta
sutasului, vorbeste si de asta, dar nici acum nu rosteste cuvantul "pagan”; n-a spus: "multi pagani”,
ci: "Multi, de la rasarit si de la apus”.
A aratat pe pagani, dar n-a suparat pe iudei: cele spuse erau invaluite. Nu numai aceasta invaluieste
noutatea invataturii Sale, ci si prin inlocuirea "imparatiei cerurilor” cu "sanurile lui Avraam”.
Ca nici nu le era cunoscut numele de "imparatia cerurilor”; si Domnul vorbeste de sanurile lui
Avraam, pentru ca pe iudei ii ustura mai mult aceasta pierdere.
Tot asa si Ioan Botezatorul n-a vorbit indata despre gheena, ci le a le-a spus ceea ce-i durea mai
mult: "Sa nu vi se para ca puteti zice: "Suntem copiii lui Avraam”!.
Odata cu aceasta Hristos a aratat ca nu este potrivnic Vechiului Testament. Pretuind pe patriarhi si
numind sanurile lor fericirea celor buni, surpa din temelii aceasta banuiala. Nimeni sa nu creada ca
pe iudei ii ameninta numai o singura pedeapsa!
Ca dubla este pedeapsa iudeilor si dubla este si fericirea paganilor; iudeii nu numai ca au pierdut
sanurile lui Avraam, ci au pierdut ce era al lor; paganii nu numai ca au dobandit imparatia cerurilor,
ci au dobandit ce nu se asteptau; si pe langa acestea si o a treia, ca au luat cele ale iudeilor.
Hristos ii numeste pe iudei "fiii imparatiei”, pentru ca imparatia cerurilor lor le era pregatita. Si
aceasta ii durea mai ales pe iudei. Si-i izgoneste din sanurile lui Avraam, dupa ce le-a aratat ca prin
fagaduinta trebuiau sa fie in sanurile acelea. Apoi, pentru ca spusele lui Hristos erau o hotarare, o
face crezuta prin minunea savarsita, dupa cum minunea la randul ei a fost intarita de profetia
realizata mai tarziu.
Cel ce nu crede deci in insanatosirea de atunci a slugii sutasului, sa creada pe temeiul profetiei
realizate astazi. Ca si profetia, chiar inainte de realizarea ei, a ajuns cunoscuta atunci pe temeiul
minunii.
De aceca Iisus a rostit mai intai profetia, dupa aceea a vindecat sluga bolnava, pentru ca sa fie
crezute cele viitoare pe temeiul celor prezente si ceea ce este mai mic, pe temeiul a ceea ce este mai
mare.
Nu-i deloc nefiressc, ba, dimpotriva, o lege rationala si dreapta, ca cei virtuosi sa se bucure de
bunatati, iar cei pacatosi sa sufere dureri; dar e mai presus de fire sa inzdravenesti un slabanog si sa
invii un mort.
Totusi, la acesl lucru, mare si minunat a contribuit, nu putin, si sutasul; lucrul acesta l-a aratat si
Hristos prin cuvintele: "Du-te si cum ai crezut, fie tie!”.
Ai vazut ca vindecarea slugii a proclamat puterea lui Hristos, a facut cunoscuta credinta sutasului si
a facut crezuta profetia? Dar, mai bine spus, toate au proclamat puterea lui Hristos. Ca Iisus n-a
tamaduit numai trupul slugii, ci, prin minune, a atras la credinta si sufletul sutasului.
Tu insa nu mi te uita numai ca sutasul a crezut, ca sluga s-a vindecat, ci minuneaza-te si de iuteala
vindecarii. Aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintele: "Si s-a vindecat sluga lui in ceasul
acela”, asa precum a spus si despre lepros: "indata s-a curatit”.
Puterea lui Hristos s-a aratat nu numai prin aceea ca a vindecat sluga sutasului, ci si prin aceea ca
vindecarea s-a facut in chip minunat si intr-o clipita.
Si nu numai prin aceasta ne este folos, ci si prin aceea ca de cate ori face Iisus cate o minune
vorbeste si de imparatia cerurilor si cauta sa ne atraga pe toti spre ea.
Chiar pe cei pe care-i ameninta ca are sa-i alunge din imparatia cerurilor, nu-i ameninta ca sa-i
alunge, ci ca sa-i infricoseze cu aceste cuvinte, spre a-i atrage la imparatia cerurilor.
Iar daca nu se folosesc nici de pe urma acestei amenintari, apoi toata vina e a lor si a tuturor celor ce
sufera de aceeasi boala.
Poti vedea ca s-a intamplat aceasta nu numai cu iudeii, ci si cu cei ce au crezut. Ca si Iuda era fiu al
imparatiei si auzise impreuna cu ucenicii: "Veti sedea pe cele douasprezece tronuri”, dar a ajuns fiu
al gheenei; iar etiopianul, barbar fiind - din cei de la rasarit si de la apus - s-a bucurat de cununi
impreuna cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov.
Aceasta se intampla si acum in vremea noastra. "Ca multi dintii vor fi pe urma, a spus Hristos, si cei
de pe urma, intai”.
Hristos a spus aceste cuvinte pentru ca nici cei din urma sa nu se trandaveasca, gandindu-se ca nu
mai au nici o putere sa ajunga in frunte, si nici cei dintii sa nu se increada prea mult in ei insisi
gandindu-se ca sunt in frunte.
Acelasi lucru la profetit mai inainte si Ioan Botezatorul, spunand: "Dumnezeu poate si din pietrele
acestea sa ridice fii lui Avraam”.
Si pentru ca profetia avea sa se implineasca, a fost predicata mai dinainte, pentru ca nimeni sa nu se
tulbure la implinirea ei de un lucru asa de minunat. Ioan o da numai ca posibila, ca o spusese
primul, Hristos insa o da ca sigura si o intareste prin minunea savarsita indata dupa savarsire
profetiei.

Duminica a 10 -a dupa Rusalii - Vindecarea lunaticului


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

In vremea aceea, “Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si
zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si
adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O,
neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l
aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar
Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea
credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va
muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu
rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in
mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-
23).

Evocam momentul in care Petru marturisise “Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo
pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: “Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in
mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va
invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si
mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture
jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.

Atunci, tot Petru spune: “Doamne, sa nu se intample una ca asta!” . Cu alte cuvinte: ce sunt
gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si
Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: “Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas
acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.

Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa
intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta.
Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…

Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta.
Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in
care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.

Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: “Doamne, bine este noua sa
fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea,
rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim?
Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc
(“Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.

Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti:
Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si
Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise
poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: “Acesta este Fiul Meu cel
iubit...”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment
dumnezeiesc si omenesc!

La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul
indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase,
deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora
Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: “Doamne, miluieste
pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii
Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa
predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din
descrierile facute de tatal copilului: “Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu
mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste
din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor,
a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la
Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la
pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit
aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”.
Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva
in drum si era fara adapost, deci fara paza.

O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele
doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace –
pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind
iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: “Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo,
unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful
muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul
eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea
aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere,
anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.

Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata –
chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei,
parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric,
viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?

Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a
eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei
sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt
opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta.
Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e
raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in
necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui
carte, “Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se
zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta
prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre
leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El
te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai
imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.

Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu
bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un
leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si
batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.

Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului
luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta
priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De
curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un
moment dat: “Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde
atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti:
Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel,
necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca
solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a
cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: “Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care
aduce stricaciunea si moartea.

Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam


impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea
este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica
intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna
ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim
pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui
Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui
Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e
pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.

La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se
arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea
echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si
Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si
cu armonia ei.

Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei,
si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de
maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere.
Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura
deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in
aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport?
Cum sunt in stare s-o suport?

Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva
(daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva
Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta.
Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si
cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si
te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei
indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in
suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai
refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.

Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit,
esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti
striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.

O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta
ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci
suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa
se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care
simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul
acesta al comuniunii, al iubirii.

Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta
durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu.
Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea .A luat suferinta si a
descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un
leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata
ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul
demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.
Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte,
inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja
stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.

Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire
de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului.
Atunci suferinta te poate inalta.

De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul
parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui
credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea
aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi
fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui
sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o
reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El
inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in
credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci
Tatal...” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred,
Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.

Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si
Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o
incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e
in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai
presus de lume.

Atunci a strigat tatal: “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta
mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu!
Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea
Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.

Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: “O, neam
necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii
trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a
raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.

Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului.
„Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post
se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei,
asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva “a vazut ca
pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust –
pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.

Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi
sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie
privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua
forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o
in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici
suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte
spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant
diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la
adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.

Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o
febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de
cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: “Cum iti este? Roaga-te!”
Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-
a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!

Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura
intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca
stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. “Dumnezeu a pus in vistierii
adancul” – retineti ideea aceasta!

Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia
mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar
daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu
Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: “Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: “Inalta-te
dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa,
venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: “Dositei, Dositei!
Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: “Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu
ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut
Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, “caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe
Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci!
Amin.

Parintele Constantin Galeriu


Tanarul bogat

Predica la Duminica a XII-a dupa Rusalii - EVANGHELIA INTREBARII ESENTIALE


Traditia crestina ne-a pastrat din cele mai vechi timpuri o vorba a Parintilor imbunatatiti in viata
duhovniceasca, a acelor Parinti retrasi prin manastiri, sau in pustie: "Cine vrea sa se mantuiasca, cu
intrebarea sa calatoreasca". Sa nu calatoreasca adica, la intamplare. Stiind unde merge, sa se
informeze despre drumul cel mai bun, cel mai drept. Mantuirea nu e o tinta despre care se stiu toate
si de catre oricine. Drumul spre ea e anevoios, pentru ca nu e acelasi pentru toti. Este si un drum
mare, al tuturor, dar fiecare trebuie sa-si caute si sa-si gaseasca poteca lui, aceea care e numai a lui,
si sa-i gaseasca pe cei care, ca si dansul, au incercat-o si-i pot fi calauze.

Sfiintii Parinti indeamna intotdeuna: "Nu stii ceva? - Intreaba! Nu te rusina. Nu e rusine sa nu stii. E
rusine sa te ratacesti pentru ca n-ai intrebat". Multe tratate duhovnicesti se intituleaza. "Intrebari si
raspunsuri," precum cele ale Sfantului Maxim Marturisitorul, de pilda. Patericul insusi e o carte de
intrebari si raspunsuri. In vechime Socrate socotea metoda drept cea mai eficace, pentru ca din
intrebare se nasteau raspunsurile. Metoda lui filosofica se si numea Maeutica, adica mosirea
raspunsurilor. Platon, ucenicul sau, si-a scris opera sub forma de dialoguri. Catehismele religioase,
ca sa fie mai usor accesibile intelegerii, sunt si ele alcatuite tot sub forma de dialoguri.

Din copilarie pana la adanci batranete punem toti intrebari. Copilul, de indata ce incepe sa
vorbeasca, pune intrebari: ce este aceasta, ce este cealalta, de ce este asa, de ce nu este altfel?
Intalnindu-se pentru prima oara cu lumea si cu minunile ei, copilul vede in toate cate o noutate. Dar
noutatile nu se epuizeaza niciodata. Nici pentru copil, nici pentru matur. De-a lungul intregii vieti,
oricat am intreba si oricate raspunsuri am capata, intotdeauna mai exista loc pentru intrebari, si
intotdeuna va fi loc pentru raspunsuri. Pe multe le aflam, le stim, dar raman mereu foarte multe
necunoscute. Stiinta si cunoasterea insesi largesc sfera celor ce raman necunoscute. Ce stim noi, de
pilda, despre felul cum stau randuite in univers planetele? Am mai dat exemplul acesta si alta data.
Stim ca e vorba de o lege a atractiei universale, stim ca exista o lege a gravitatiei, dar in afara de
faptul ca le constatam, nu stim nimic despre aceste legi. A descoperi legile nu inseamna a sti si cum
s-au nascut ele.

Ce stim despre felul cum creste dintr-o ghinda, din apa din sol si din pamant un stejar urias? Ce stim
noi despre felul cum apa, si alte substante chimice pe care le extrage un copac din glie, se prefac in
ramuri si in frunze? Ce stim despre faptul ca acestea, la unul din pomi se prefac in cirese, la altul in
visine, la altul in mere, in pere s.a.m.d.?

Ce stim despre felul cum, din acelasi sol, cu aceeasi hrana dar din seminte diferite, unele flori isi
scot culoarea violeta, altele rosie, altele albastra? Ce stim despre noi insine, despre fiinta noastra
omeneasca? Ce stim despre memorie, de pilda? Lumea moderna a inventat casetofonul, o inventie
frumoasa, care, iata, prinde pe o banda ceea ce spunem noi si dupa aceea ne poate reproduce. Ne
trebuie pentru aceasta o banda. O punem si indata ne reproduce ceea ce a spus. Dar cate lucruri nu
reproduce creierul nostru? Cate benzi dintre acestea, sau ce fel de benzi vor fi fiind in creierul
nostru, de pot depozita si reproduce cunostinte pe care le acumulam intr-o viata intreaga?

In creierul nostru nu exista insa nici o masina alcatuita de om, nu sunt benzi, in aparenta nu se
ruleaza si nu se deruleaza nimic. Luat aparte, izolat cu bisturiul, creierul e o masa de materie vie
care pluteste intr-un mediu umed, si toate celelalte raman nemiscate, fiind probabil doar niste
circuite invizibile tinute vii de sangele trimis din alta parte, de inima. Si totusi, ceva se deruleaza
acolo si noi ne amintim. Uneori creierul e sensibil la efortul de a ne aminti, ne reauzim intr-un fel,
undeva intr-un centru al vorbirii, care n-are urechi de altfel, toate informatiile inmagazinate in toata
viata noastra din trecut, fiind pastrate acolo ca intr-o arhiva.

Ce stim noi despre toate acestea? Ce stim noi despre corpul unei gaze care, privita sub microscop, e
o minune, o alcatuire extraordinara din nenumarate organe si functiuni, din aparate si culori?

Am putea inmulti la infinit sirul acestor intrebari. In legatura cu toate ne intrebam. Ne intrebam si
aflam raspunsuri. Dar sunt si multe intrebari la care nu aflam raspunsuri. De aceea Socrate a putut
spune: "stiu ca nu stiu nimic", si ca lucrul cel mai important pe care ar trebui sa-l realizeze omul in
viata ar fi "sa se cunoasca pe sine insusi", sa-si descifreze tainele spirituale si morale.

Stim totusi foarte multe lucruri despre lumea inconjuratoare, dar cele mai putine lucruri le stim
despre noi insine. Ramane si astazi valabila, desi a fost scrisa cu aproape cincizeci de ani in urma,
cartea lui Alexis Carrel: "Omul, fiinta necunoscuta". De atunci s-au mai adaugat unele cunostinte,
dar ele n-au putut schimba constatarea lui Carrel. Stiinta despre om a ramas pana azi cea din urma,
adica stiinta despre alcatuirea lui, despre originea lui, si stiinta despre toate minunile care il
alcatuiesc. "Cunoaste-te pe tine insuti" este in continuare porunca cea mai mare. Iata de ce vom
pune mereu si mereu aceleasi si alte intrebari.

Ne punem mai intai intrebari de informatie, in general. De cum incepem sa gandim. Vrem sa stim
cat mai mult despre cat mai multe lucruri. Nu ne putem misca precum niste orbi in lumea aceasta.
Vrem sa stim. Nu pornim niciodata pe un drum, daca nu ne asiguram ca exista drum si ca duce
acolo unde vrem noi. Nimeni nu calatoreste la intamplare. Nu pleaca nimeni spre nicaieri. Cel care
pleaca se intreaba despre un loc unde trebuie sa ajunga. Omul e facut sa calatoreasca prin lume, prin
destinul sau, cu ochii deschisi. De aceea isi pune lui si pune si altora intrebari. Altfel, se rataceste si
in lume, si prin el insusi, prin tainele si tainitele din el! Fiind singurii cu grai, suntem singura specie
de pe fata pamantului care isi pune intrebari. Si chiar daca aceasta e marea noastra suferinta, cand
nu gasim raspunsuri, e si semnul maretiei noastre, fiindca in intrebarea, cu cat e mai mare, e ascuns
si marele raspuns, si mai ales e ascunsa intuitia noastra ca acest raspuns exista. Cand omul
formuleaza intrebari, se ridica la inaltimea raspunsurilor. Si la inaltimea Celui care are raspunsul.

Ne mai punem intrebari si din simpla curiozitate, despre lucruri care am zice ca nu ne privesc direct,
dar pe care dorim sa le cunoastem. Despre altii, despre destinele lor, de pilda. Dar, de fapt, totul ne
priveste. Toate cele cu care putem fi in relatie, ne privesc. in toate suntem si noi. Nu ne putem izola
de nimic, decat cu pretul stirbirii fiintei noastre, cu pretul limitarii, a restrangerii la mai putin decat
suntem de fapt. Intr-un fel, noi suntem tot ce exista. In toate suntem, si toate sunt in noi.

Ne mai punem apoi intrebari in legatura cu lucruri care pentru unii apar intr-un fel, pentru altii intr-
alt fel, si care cer si optiunea noastra, ca sa ne situam fata de ele. Ne incearca indoielile, si ne pun in
incurcatura dilemele si paradoxurile existentei.

Omul, s-a zis, este o fiinta care se indoieste. Indoiala e semnul ratiunii. Unul din primii filosofi
moderni, Descartes, spunea: "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Dictonul a ramas faimos in
lumea ganditorilor pana astazi: "Dubito ergo cogito, cogito ergo sunt". Gasise, inteleptul, in sfarsit,
argumentul ca exista! Si constatase ca are darul cugetarii! Nu fusese prea greu sa le constate pe
amandoua, dar pentru felul cum a spus-o, si-a castigat celebritatea. Desigur nu numai prin aceasta!

Dar, in afara de aceste intrebari, si de multe alte feluri de intre-bari, la care putem sau nu putem gasi
raspunsuri, exista si intrebari la care trebuie neaparat sa le capatam. Exista intrebari esentiale,
intrebari de care depinde nu numai viata noastra de aici, ci si viata noastra in eternitate.

Eram tanar monah la manastirea Slatina din Moldova. Eram profesor la Scoala monahala si am pus
elevilor, monahi de toate varstele, unii chiar foarte in varsta, cu experienta duhovniceasca de toti
recunoscuta, o intrebare care, tanar fiind pe atunci, mi s-a parut mie a fi esentiala.

- Daca ar invia un mort - i-am intrebat - si ar spune asa: "Va dau voie sa-mi puneti o singura
intrebare, una, nu doua, fiindca numai la una pot sa va dau un raspuns care sa fie in mod sigur
adevarat", ce intrebare i-ati pune? Toti au stat si au meditat indelung. Nu le-am cerut raspunsul pe
loc. Va pun si dv., acum, aceeasi intrebare. Nu va cer nici dv. raspunsul pe loc. Ganditi-va si
raspundeti-va singuri dupa aceea. Eu va voi descoperi raspunsul dat de monahi, dar dv. va simtiti
liberi sa va dati propriul raspuns.
Pe monahi i-am lasat pentru moment, si am reluat a doua zi problema. Au venit cu diferite intrebari.
Unii au spus ca l-ar intreba pe cel inviat despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum
judeca, cum iarta, cum cheama la El, si altele de acestea despre Dumnezeu. Au fost si dintre-aceia
care au pus intrebari naive sau foarte inguste, neesentiale. Cei mai multi au spus insa ca i-ar pune
celui inviat o intrebare la care ma gandisem si eu. "L-am intreba, mi-au spus, ce sa facem?". Sau:
"Ce sa fac cu? Ce sa fac pentru ca sa-mi rezolv destinul aici si dincolo, in asa fel, incat sa nu-mi
para rau ca am trait, dar nici ca am murit?"

Ca e posibil ca acesta sa fie adevarata intrebare, ne-o spune si autorul "Faptelor Apostolilor" atunci
cand, dupa ce Petru le-a vorbit multimilor in graiul fiecarei natiuni si i-a convins ca Hristos a inviat,
ei i-au pus o singura intrebare: "Ce sa facem?" (F. Ap. 2, 37).

Si evanghelistul Matei, cand lamureste cum va fi Judecata cea din urma, spune ca Judecatorul va
pune o singura intrebare sau, chiar de vor fi mai multe, toate vor fi alcatuite cu verbul a face. Ce ati
facut cu saracii, ce ati facut cu cei care nu aveau ce manca, cu cei care nu aveau apa sa bea, ce ati
facut cu cei care nu aveau cu ce sa se imbrace, ce ati facut cu strainul care v-a batut la usa fiindca
nu avea unde sa-si petreaca noaptea, ce ati facut cu cel care a venit sa va ceara un sfat, ce ati facut
cu cel care era in nevoie si a venit sa va ceara ajutorul?

Toate intrebarile Judecatii vor fi alcatuite cu verbul a face. De aceea, probabil, cea mai potrivita
intrebare care s-ar pune unui om venit de Dincolo, ar fi aceasta: Ce sa fac ca sa mostenesc si viata
de aici, sa-mi rezolv si viata de aici, dar sa mostenesc si viata de dincolo? Sa nu ma duc la durere si
suspin, ci la bucurie si fericire. Ce sa fac? Ce e de facut?

Aceasta este intrebarea! Shakespeare ne-a lasat celebra dilema: "A fi sau a nu fi: aceasta e
intrebarea!", se intreba Hamlet! Are mult si adanc adevar in ea. Dar noi suntem. Si Dumnezeu e
"Cel ce este". Intrebarea noastra e cum ne aranjam cu El? Ce avem de facut? Ca de schimbat, nu ne
putem schimba. Nu putem sa nu mai fim. Nu putem sa nu fi fost.

Am facut toata aceasta introducere, fiindca am vrut sa ajung la textul Evangheliei de astazi, pe care
eu as numi-o Evanghelia intrebarii esentiale:
"Si, iata venind un tanar la El, i-a zis: Invatatorule bun, ce bine voi face ca sa am viata vesnica? Iar
el a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in
viata, pazeste poruncile. El i-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu
furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca
pe tine insuti.

Zis-a lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca
voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea,
vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii.
Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia Cerurilor. Si
iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in
imparatia lui Dumnezeu. La acest cuvant ucenicii s-au uimit foarte zicand: Dar cine poate sa se
mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa
toate sunt cu putinta" (Matei 19, 16-26).

Va fi avut tanarul bogat sentimentul ca se afla in fata Celui care putea sa-i dea raspunsul cel mai
autorizat? Probabil. Probabil ca va fi ceilalti. Va fi fost informat ca Acesta da raspunsuri la
intrebarile esentiale si atunci s-a gandit sa-i puna intrebarea esentiala: "Ce sa fac ca sa mostenesc
viata de veci?"

Inainte de a-i raspunde. Mantuitorul il pune la o mica incercare, desigur nu lipsita de sens. Mai intai
il intreaba: "De ce Ma numesti bun? Nimeni nu e bun decat numai singur Dumnezeu". E o intrebare
cu talc. Va fi vait oare Mantuitorul sa-l intrebe: Ma numesti bun, fiindca Ma crezi Dumnezeu?

Tanarul evita sa raspunda la aceasta intebare, ca si cum nici n-ar fi auzit-o. Venise doar sa-i puna el
o intrebare lui Iisus, fiindca auzise ca e un intelept, nu sa raspunda el la intrebari. Numindu-L
"bun”, folosise desigur o formula de politete si de bunavointa, nimic mai mult. E de presupus ca
Mantuitorul a voit doar sa-i sugereze ca ar trebui sa stie cu Cine sta de vorba.

Era si prematur pentru tanar sa raspunda. Nu avea de unde sti ca Iisus era Dumnezeu. Dupa Legea
iudaica era chiar imposibil. Numai gandul la asa ceva era socotit o blasfemie. Mantuitorul, firesc, n-
a insistat. A lasat intrebarea suspendata. A socotit important doar s-o puna. Sa-si creeze o premiza
pentru dialogul ce urma si sa-l invete sa nu arunce cuvintele fara sa stie ce spune. A vrut sa-i
descopere ce ascundeau totusi cuvintele in ele, chiar fara voia celui ce le intrebuinta. Evanghelistul,
care ne raporteaza faptele asa cum au fost, noteaza totusi intrebarea Mantuitorului, chiar asa ramasa
fara raspuns, si nu numai ca pe un fapt divers de conversatie, ci tocmai ca sa sugereze celor de fata
de atunci, si noua celor din viitor, ca Mantuitorul ii va da acele raspunsuri, care vin ca din partea lui
Dumnezeu.

Punandu-i aceasta intrebare, Mantuitorul a vrut, poate, sa-i sugereze si tanarului ca ii va da


raspunsuri ca de la Dumnezeu. Era ca si cum si-ar ti descoperit identitatea in fata lui. Si-a dat insa
seama de indata ca era o intrebare grea si, fara sa mai astepte raspunsul, a continuat: "De voiesti
insa sa intri in viata vesnica, pazeste poruncile".
Poruncile erau date din vechime. Fusesera descoperite de Dumnezeu lui Moise, prin Tablele legii.
Acesta le-a comunicat poporului lui Israel. Mantuitorul i-a amintit deci cat de simplu era: pentru a
mosteni viata vesnica, era de ajuns sa pazeasca poruncile. Tanarul le cunostea, dar a vrut sa se
asigure ca vorbesc amandoi despre acelasi lucru, de aceea L-a intrebat: Care? Mantuitorul nu s-a
suparat de intrebare. I-a raspuns. I le-a insirat pe loc pe cele mai importante.

Ce interesanta e aceasta conversatie! E interesanta pentru ca asistam la o conversatie intre


Dumnezeu si om. Aflam despre modul cum gandeste Dumnezeu, despre modul cum vorbeste
Dumnezeu cu oamenii si, iata, vorbeste pe intelesul nostru, vorbeste in felul nostru de a vorbi. Nu se
supara de insistenta tanarului care intreaba: "Care porunci?" Acelea cunoscute, ii spune: "Sa nu
ucizi, sa nu furi, sa nu preacurvesti, sa nu depui marturie mincinoasa, sa cinstesti pe tatal tau si pe
mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Nu e vorba de altele, si nici de ceva mai
complicat.

I-a amintit deci, din cele zece, pe acele porunci care asigura o buna convietuire pe pamant, a
oamenilor intre ei, si care sunt si criteriul esential al intrarii in imparatia de dincolo, prin Judecata
de Apoi. Sa nu-ti insusesti bunul aproapelui, sa nu traiesti din munca lui, ci din roadele stradaniilor
tale, sa cinstesti viata pentru ca e data de Dumnezeu, sa respecti legile traditionale ale vietii de
familie, iar cu aproapele sa te porti asa cum ai vrea sa se poarte si el cu tine. Acestea sunt regulile
bunei convietuiri dintre oameni, aceia vor convietui bine si in cer cu Dumnezeu.

Tanarului nu i s-au parut prea grele poruncile si nu s-a speriat cand Mantuitorul i Ie-a amintit. -
Acestea sunt? Daca sunt numai acestea, "eu le-am pazit din tineretea mea". Se vede ca nu mai era
foarte tanar. Era trecut de varsta primei tinereti. A mai adaugat insa o intrebare: Daca le-am pazit pe
acestea, ce-mi mai trebuie?

Mantuitorul si-a dat seama ca se afla in fata unui om care isi cunoaste indatoririle spirituale daca, cu
adevarat - si probabil nu mintea - din tineretile lui indeplinise poruncile. Si atunci i-a descoperit o a
doua treapta a vietii crestine. El se afla pe treapta cea dintai, aceea care e masura obisnuita ce se
cere tuturor crestinilor: paza poruncilor. Daca cineva e hotarat sa aspire la mai mult, si tanarul
acesta si-a descoperit aceasta intentie, punand intrebarea despre "ce altceva ii mai trebuieste", i se
descopera ca mai exista si o alta treapta. Aceasta se cheama desavarsirea. Asadar, daca vrei sa urci
pe aceasta treapta, i-a spus Iisus, "de voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile si le da saracilor,
si vei avea comoara in cer. Apoi vino de-Mi urmeaza Mie".

E foarte interesant, in aceasta povestire, un lucru, si trebuie sa fii atent la lectura ca sa-l observi.
Tanarul nu s-a prezentat. N-a spus nici cum il cheama, n-a spus nici de unde era, nu si-a facut o cat
de scurta biografie in fata lui lisus, si totusi Iisus l-a cunoscut. Avea darul acestei cunoasteri, darul
citirii in suflete, darul citirii in vietile tuturor, fiindca era Dumnezeu.

Iisus a stiut ca tanarul avea avere. De aceea, fara sa-l intrebe ce situatie materiala avea acasa, fara o
astfel de marturisire din partea lui, i-a spus direct: "Vinde-ti averile"! Si a daugat: "si vino de-Mi
urmeaza Mie". Aceasta nu mai era o invitatie la o masura comuna. Sa ne gandim: ce-ar fi daca toti
ar face asa? Ce-ar mai ramane din viata sociala? Daca toti si-ar imparti averile, daca toti ar avea
vocatie pentru treapta acesta a doua, viata sociala si-ar pierde rosturile. Sau ar trebui sa se
organizeze pe alte baze, cum s-a incercat in primele comunitati crestine, dar s-a renuntat repede. Nu
au toti vocatie pentru aceasta, si s-a vazut chiar de pe timpul Apostolilor. Faptele Apostolilor ne
istorisesc episoade dramatice din aceasta perioada, ca cel cu Anania si Safira (F. Ap. 5, 1-11). Nici
nu cere Dumnezeu tuturor pasirea pe aceasta treapta. O cere numai de la cei care vor: "De voiesti sa
fii desavarsit", asa i-a spus Mantuitorul tanarului.

Tanarul din Evanghelie nu era pregatit pentru o asemenea lepadare. Auzind aceasta conditie, ne
spune evanghelistul, s-a intristat.
Si-a dat seama de indata ca nu va putea face acest lucru. Nu va putea trece pe treapta a doua, a
desavarsirii. Era insa un om cuminte. N-a cerut nici o lamurire. S-a lamurit. S-a intors si a plecat. S-
a intors intru ale sale.

Cine stie! Se va fi gandit ca i se cere prea mult? Sa dea totul pe ceea ce lui i se parea a fi o himera?
Venise doar sa puna o intrebare asa de dragul intrebarii? Va fi avut o avere mostenita? Va fi avut o
avere castigata greu, prin munca, prin comert si afaceri? Era doar un om obisnuit, fara veleitati si
sensibilitati, spirituale deosebite? Nu vom sti niciodata. Stim doar, ca a plecat intristat. Aceasta ni-1
face totusi simpatic. Parca am dori sa se fi terminat altfel intrevederea. Dar bogatia a fost mai
puternica.

Dupa ce tanarul s-a indreptat, Mantuitorul a ramas mai departe cu Apostolii Sai. Si a comentat in
fata lor cele intamplate. "Adevarul va graiesc ca, cu anevoie va intra bogatul in imparatia
Cerurilor". Si a mai spus: "Mai lesne e sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul
in imparatia lui Dumnezeu".

Sunt cuvinte teribile! Va dati seama? Cu atat sunt mai teribile, cu cat sunt spuse de Iisus, cu
autoritatea lui Dumnezeu. Complicatia vine mai ales de acolo ca diferenta pe care am stabilit-o intre
cele doua trepte, acum pare anulata. Ni se parea la inceput ca simpla respectare a poruncilor era
suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor, caci vinderea averilor si urmarea lui Hristos nu
figureaza printre cele zece porunci. Chiar Mantuitorul se referise mai intai doar la porunci. Si iata ca
acum, toi El, trage o concluzie sau, mai exact, proclama un principiu care pare a spune ca
respectarea doar a poruncilor nu e suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor.

Se contrazice Mantuitorul?
Dilema nu e dintre cele usoare, dar nu e insolubila. Desigur, Mantuitorul nu si-a dezvoltat "teologia
mantuirii" in fata acelui tanar. Discutia a fost ocazionala si a ramas la datele ei generale si, oarecum,
simplificatoare. Treapta intai: mantuirea; treapta a doua: desavarsirea. Unii raman la prima, altii
urca la a doua. Dar in practica lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Cel de pe treapta intaia, care
respecta poruncile, dobandeste viata de veci, dar nu si cand este foarte bogat si egoist.

Treptele nu sunt absolut delimitabile. Un bogat egoist respecta oare poruncile? Cum face el dovada
"iubirii aproapelui", porunca ce face parte din cele zece porunci ale treptei intaia? Desigui nu i se
cere sa-si vanda toate bunurile, precum se cere celui ce voieste sa fie desavarsit spre a se elibera
total pentru Dumnezeu, dar sa nu fie egoist i se cere si celui de pe treapta intaia.

Bogatii sunt egoisti. Nu urca pe treapta a doua, decat cu rare exceptii, dar nici pe cea dintai nu stau
solid, din aceleasi motive. Asa ca Mantuitorul nu s-a contrazis, dar a avut in vedere aceste nuante,
atunci cand a generalizat zicand: "Cu anevoie va intra bogatul in imparatia cerurilor".

Tanarul care a plecat "intristat" nu era intristat numai pentru ca nu s-a putut hotara sa-si vanda
averile, ci si pentru ca isi va fi dat seama cat e de egoist. De fapt, nu respecta in intregime nici
poruncile, decat formal, ceea ce Mantuitorul nu i-a mai spus, dar l-a facut sa inteleaga ca e asa,
atunci cand l-a pus in alternativa de a alege desavarsirea in schimbul vinderii averilor. Ca sa fii
desavarsit se poate intelege si in felul urmator: Ca sa fii desavarsit in implinirea poruncilor.

De aceea am spus ca impartirea in cele doua trepte, obisnuita in spiritualitatea noastra, ca si in


exegeza clasica a textului, e oarecum formala si simplificatoare, pentru a fi mai usor de talcuit si de
inteles. Iata insa ca, la o analiza mai profunda, apar complicatii si ele ar fi dezavantajoase pentru
insasi logica textului, daca nu le-am clarifica.

In fapt, deci, problema cu bogatii si mantuirea sta asa: cei care au averi, dar nu le folosesc cum
trebuie, adica nu asocieaz.a la folosirea lor si pe cei in nevoie, aceia sunt supusi unui nou examen.
Si nu unui examen pentru urcarea pe treapta a doua, aceea a desavarsirii, ci chiar pentru validarea in
treapta intai, a mantuirii!

Sau, si mai simplu: daca ai din ce ajuta pe altii, dar nu-i ajuti, atunci cu anevoie vei intra in
imparatia Cerurilor, chiar daca ti se pare dovada concreta a credintei. Trebuie sa fim si prin fapta
ceea ce suntem prin credinta. Poate ca aici se aplica acea sentinta aspra si radicala a Sfantului Iacov,
care spune: "Cine pazeste toata Legea, si numai impotriva unei porunci greseste, acela se face
vinovat fata de toate poruncile" (Iacov 2, 10), adica e ca si cum le-ar calca pe toate. Cele in legatura
cu bogatia sunt in directa legatura si eu "Sa nu furi" si cu "Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti".
Cea dintai priveste acumularea bogatiilor, cea de a doua folosirea lor. Bogatii ar trebui sa inteleaga
ca nu e bine sa se lase inlantuit de bogatia lor, caci aceasta e trecatoare si ramane aici.

E "durul trecator al imprejurarilor", cum spunea Epictet. E stran-soarea de sarpe incolacit in jurul
gatului, sub chip de colier de aur si pietre pretioase. Tanarul n-a putut desprinde reptila de pe sine. A
plecat intristat. Acum cred ca ni se pare mai usoara intelegerea cuvantului Mantuitorului ca: "cu
anevoie va intra bogatul in imparatia lui Dumnezeu" si ca "mai usor va trece camila prin urechile
acului, decat sa inlre un bogat in imparatia cerurilor". Nu neaparat fiindca e bogat, cat pentru ca isi
va fi acumulat bogatia in mod necinstit si o pastreaza in chip egoist. Si se stie ca bogatii cei mari si-
au acumulat-o intotdeauna in mod necinstit, exploatand munca altora.
Sfantul Ioan Gura de Aur care era un bun observator al vietii sociale in vremea lui, din sec. IV,
spunea limpede in tratatele sale si in cuvantarile pe care le tinea in catedrala patriarhala din
Constantinopol: "Orice bogatie e un furt". Sfantul Vasile cel Mare spunea acelasi lucru. Si nu faceau
altceva, decat observau stari de lucruri cunoscute de ei din societatea vremii lor. Dar oare nu stim
noi acestea si din propria noastra experienta, de pilda din istoria Transilvaniei noastre, cand taranii
erau toti iobagi pe pamanturile altora, si cand trebuiau sa munceasca aceste pamanturi degeaba? O
astfel de bogatie a grofilor nu era cu adevarat facuta prin furt? Prin furtul muncii altora? Atatea
castele cu decoratiuni abia imaginabile de tarani, cu atata bogatie in ele, coarne si bijuterii de aur,
haine de purtat din fir de aut si argint, vase scumpe, gradini in terase cu fantani arteziene si statui
ascunse in boschete, sau marginind alei cu copaci exotici - erau toate acestea rodul macar al unui
bob de sudoare proprie al castelanului si al domnitelor? Nu. Erau rodul muncii iobagilor, al banilor
stransi tot de la ei, sub forma celor mai bizare impozite, si tot ei erau cei care trebuiau sa
multumeasca ca erau lasati sa existe. Nu stiau nici macar faptul ca acest dar al existentei le era lasat
nu pentru ei, ci tot pentru cei carora le munceau pe degeaba, ca sa aiba cine le munci!

Nu povestim basme, desi bietii iobagi numai in basme se intalneau cu fiii stapanilor, cu domnitele si
cu castelele care erau de fapt facerea mainilor lor, si ar fi trebuit sa fie ale lor nu numai sub forma
de naluci, de vis si de basm. Ei munceau, si tot ei isi cereau cu caciula in mana dreptul de a trai ca
sa munceasca. Atat. De aceea, Mantuitorul condamna aspru bogatia si pe bogati. Nu prea sunt texte
in care sa se justifice bogatia obtinuta prin mijloace cinstite. Nu prea erau cazuri. Dimpotriva, si
Vechiul si Noul Testament condamna bogatia. "Bogatul stapaneste pe cei saraci", se spune in
Proverbe (23, 11), "desi cel sarac are adesea mintea mai buna" (Proverbe 2S, 11).

Convingerea autorului Proverbelor era ca stapanirea bogatului se datora numai bogatiei lui, nu altui
drept, si nu recunoaste bogatia ca un drept. Ca era convingerea si speranta poporului ca intr-o zi
lucrurile se vor indrepta si se va instala in lume dreptatea, o vedem reflectata si in Cantarea Mariei
din Evanghelia dupa Luca, care anunta ce va face Mesia: "Pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati si
pe cei bogati i-a scos afara deserti" (Luca 1, 53). Cand evanghelistul Luca noteaza Fericirile, nu uita
ca la urma sa retina din Predica lui Iisus ceea ce Matei a omis: "Dar vai voua bogatilor, ca va luati
pe pamant mangaierea voastra" (Luca 6, 24), aici, in viata, prin egoismul vostru!

Sfantul Iacov nu e mai putin aspru, prevestindu-le bogatilor o soarta catastrofala: "Veniti acum voi,
bogatilor, plangeti si va tanguiti de necazurile care vor sa vina asupra voastra" (Iacov 5, 1). Ii
condamna pe toti cei care fac discriminari intre oameni pe motive de bogatie: "Daca va intra in
adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, si imbracat in haina stralucita, si va intra si un om
sarac, in haina murdara, voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucita, si-i ziceti: Tu sezi bine
aici, pe cand saracului ii ziceti: tu stai acolo in picioare, sau sezi jos la picioarele mele" (Iacov 2, 2-
3). Si le aminteste celor ce fac astfel de discriminari ca, de fapt, in credinta sunt mai bogati cei
saraci, adica tocmai cei care nu sunt asezati la loc de cinste in adunari, iar cei bogati, care se bucura
de atatea privilegii, cine sunt de fapt? "Oare nu bogatii va asupresc pe voi, si nu ei va tarasc la
judecati?" (Iacov 2, 16).

De aceea Proverbele spun ca "un nume bun e mai de dorit decat o bogatie" (Proverbe 22, 1).
Mantuitorul nu pierde ocazia nici in Pilda semanatorului sa spuna ca samanta semanata intre spini
nu poate incolti, fiindca are nevoie de cuvantul lui Dumnezeu.

Iar in Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, Mantuitorul il trimite pe bogat in iad,
pentru ca a fost nemilostiv. Ideea l-a preocupat si pe Sfantul Pavel. Ce sa le spuna bogatilor? Ii stia
fara inima, fiindca numai fara inima poti aduna bogatii pe spatele altora. Mantuitorul il trimisese, in
iad. Sfantul Pavel ii invata ce au de facut ca sa se salveze, scriindu-i lui Timotei: "Celor bogati in
veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea
nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu... Porunceste-le sa faca ce este bine, sa se inavuteasca in fapte
bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga" (I Tim. 6, 17-18).

Ca si Mantuitorul, si Sfantul Pavel stia ca setea de avutie inaspreste sufletele, le monopolizeaza tot
interesul si bogatii devin sclavii dorintei de tot mai multa inavutire, deoarece aceasta le creste
puterea de stapanire asupra altora. Uneori duce la crime si la vrajbe intre cei mai apropiati, intre
frati, cumnati, socri. Sa ne amintim de povestea lui Ion al Glanctasului din romanul "Ion" al lui
Liviu Rebrcanu. Nu e o simpla imaginatie de scriitor. Setea de avere duce la minciuna, la juraminte
false, la tot ce poate fi mai rau in lume.

Se povestste ca un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinerete plecase undeva in
America si-si pierduse urma. Cati n-au plecat asa si de la noi din Transilvania! Murind tatal lui si
lasand o oarecare avere, s-a constatat ca nu avea urmasi, si ca a lasat un testament pentru fiul sau, la
dispozitia judecatorului. Judecatorul a dat de veste in America printre cunoscuti si prin locurile unde
erau sateni de-ai raposatului. A murit cutare. Fiul sau sa se prezinte ca este, prin testament,
mostenitorul intregii averi a tatalui sau. Dar in loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei
pretinzand ca este fiul. Se potriveau si numele.

Judecatorul nu avea nici un semn de recunoastere. Tatal lasase doar testament ca averea ramane
fiului sau, dar nici nu-l descrisese, pentru ca nu-l vazuse din frageda tinerete, si nici nu stia exact pe
unde era si ce facea. Judecatorul nu avea nici un mijloc prin care sa-l identifice pe adevaratul fiu. Si
atunci a apelat la o judecata solomonica.

Va amintiti ce e o judecata solomonica? Doua femei isi disputau acelasi copil, una spunea ca e al ei,
cealalta spunea ca e al ei. Ajunse in fata lui Solomon, celebru pentru intelepciunea lui, si care de
asemenea nu avea nici un mijloc prin care sa decida al cui era cu adevarat copilul, s-a gandit la o
stratagema. A zis: Aduceti copilul aici. Si l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: taie copilul in
doua, si jumatate sa ia una din pretinsele mame, iar cealalta jumatate s-o ia cealalta. Una din ele a
zis: - Asa sa faci! Cealalta a zis: - Nu. Decat sa-l tai, mai bine da-i-1 ei. Solomon a recunoscut in
aceasta femeie pe mama adevarata, pentru ca numai o mama adevarata nu putea sa rabde ca propiul
ei copil sa fie taiat, pe cand cealalta, care nu era mama adevarata, a acceptat cu usurinta sentinta.

Judecatorul din cazul nostru, cu cei trei pretinsi fii, a apelat deci tot la o judecata de tip solomonic.
I-a pus sa jure, dar au jurai toti trei ca sunt adevaratii fii. A cerut atunci sa i se aduca portretul tatalui
mort, si punand portretul pe un perete, a spus: Va dau la toti trei cate un arc. Cel care, dintre voi trei,
va trage direct in inima tatalui, aceluia ii voi da averea. Nu am alt mijloc de judecata, decat acest fel
de tragere la sorti. Doi dinitre ei, care erau si foarte buni tintasi, au luat repede arcul si au tras foarte
aproape de inima, aproape in acelasi loc. Al treilea n-a vrut sa traga. Dar nu pentru ca n-ar fi fost
tintas bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept in inima. A zis: Nu pot sa trag in
inima tatalui meu. Judecatorul a recunoscut in acesta pe adevaratul fiu, caruia i-a revenit toata
mostenirea tatalui sau.

Acum vom intelege mai usor reflectia Mantuitorului de la sfarsitul convorbirii cu tanarul bogat.
Setea de bogatie duce la competitii nedrepte, ucide bunul-simt si cele mat sfinte sentimente.
Adevaratul fiu din intamplarea de mai sus nu s-a lasat, ca ceilalti doi, inselat de bogatie, ci a facut sa
triumfe in el dragostea fata de tatal sau.

Evident, Mantuitorul n-a facut o ierarhie a bogatilor. Nici n-a fost in intentia Lui asa ceva, pentru ca
El a dat invataturi la modul general. N-a spus cat de bogat poti sa fii, n-a facut diferentieri intre
bogatii mai mici si bogatii mai mari, si n-a stabilit o limita de la care incepe pericolul. A spus in
general: "bogatul".

Tocmai pentru ca n-a facut o ierarhizare, si pentru ca fiecare om mai are cate ceva, si aveau si
apostolii, cuvantul Mantuitorului i-a speriat. Evanghelistul spune: "Auzind cuvantul acesta ucenicii
Lui s-au mirat foarte tare". Si l-au intrebat: inseamna ca nimeni nu poate intra in Imparatia lui
Dumnezeu? Fiecare om are cate ceva in casa lui!

Fara indoiala, Mantuitorul ii avusese in vedere in primul rand pe cei care-si acumulau bunurile pe
cai necinstite. Dar nu e sigur ca s-a gandit numai la acestia. Caci orice bogatie deformeaza sufletul.
De aceea, raspunsul pe care l-a dat Apostolilor a fost oarecum ascuns, criptic. A fost un raspuns
oferit, poate, mai mult meditatiei apostolilor, decat intelegerii imediate a problemei. Mantuitorul le-
a raspuns asa "La oameni acesta este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta". Ce va fi
vrut oare sa spuna Mantuitorul prin acest raspuns criptic?

Ca sa intelegem acest raspuns al Mantuitorului, trebuit sa ne intoarcem la una din invataturile


fundamentale ale credintei noastre ortodoxe. Anume la aceea care se ocupa de mijloacele cu care se
poate obtine mantuirea. Acestea sunt trei: credinta, faptele bune si harul lui Dumnezeu. Asadar,
trebuie sa credem drept, asa cum ne invata Biserica, in Dumnezeu Creatorul, Proniaiorul si
Judecatorul nostru. Trebuie sa credem ca Dumnezeu a facut lumea, ca Dumnezu ne-a facut pe noi,
ca Dumnezeu ne poarta de grija, ca Dumnezeu ii da lumii un sens, si ca Dumnezeu ne va cere
socotala despre felul cum ne-am trait aceasta viata in lumina poruncilor Lui. Credinta noastra insa,
trebuie sa o aratam prin fapte, pentru ca "credinta fara fapte, spune Sfantul Apostol Iacov, este
moarta”. Degeaba zici: "Doamne, Doamne!" ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, - adica nu tot
cel ce marturiseste credinta in Dumnezeu - mosteneste imparatia Cerurilor, "ci cel ce face voia
Mea", adica acela care indeplineste poruncile.

Dar omul singur, numai cu puterile lui, nu poate sa ajunga sus - aceasta vrea sa spuna Mantuitorul.
Ceea ce este insa cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu, fiindca la credinta si la faptele
noastre bune, se adauga harul, se adauga ajutorul lui Dumnezeu. Cand noi pornim, si Dumnezeu
porneste. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel ca "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu" (1
Cor. 3, 9). De fapt porneste Dumnezeu inaintea noastra. Ne deschide El drumul, ne deschide El
ochii incotro trebuie sa mergem, si noi trebuie sa mergem pe calea deschisa de El, caci asa spune
Sfantul Iacov ca "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit de sus este, pogorand de la Tine,
Parintele luminilor" (Iacov 1, 17).

Aceasta vrea sa spuna Iisus atunci zand zice: "Ceea ce e cu neputinta la oameni, e cu putinta la
Dumnezeu". Voi singuri nu puteti, dar e de ajuns sa vreti, e de ajuns sa incepeti, e de ajuns sa faceti
un pas. Pentru urmatorul va va ajuta Dumnezeu, caci zice: "Eu sunt cu voi in toate zilele vietii
voastre" (Matei 28. 20) si "Fara de Mine nu puteti face nimic" (loan 15, 5).

La oameni e cu putinta sa nu cada in mrejele egoismului si ale indiferentei fata de cei in nevoie, ale
mandriei si ale duhului stapanirii, cand ii prinde grija strangerii de bogatii. Unii se mai trezesc, si
cand se trezesc, ii ajuta Dumnezeu sa foloseasca bogatia pentru altii. Pe altii ii trezeste Dumnezeu.
Convorbirea cu tanarul bogat, stapanit de bogatiile lui agonisite cine stie cum, s-a incheiat pentru
tanar in tristete. Convorbirea care a urmat, cu apostolii, dupa plecarea tanarului, fiind vorba de
bunuri agonisite de ei cinstit, prin munca, si desigur, destul de putine, s-a incheiat in speranta.

Asa se incheie si in viata de toate zilele, si in fata judecatii lui Dumnezeu, situatiile similare: cu unii
in tristete, cu altii in speranta. Inainte de a incheia meditatia noastra, nu foarte usor de scos la capat,
dupa cum ati putut urmari, pentru ca nu intotdeauna ne putem ridica pana la inaltimea tuturor
intelesurilor cuvintelor lui Iisus, as propune tuturor un mic examen care ne va usura si mai mult
intelegerea. Ce-am face daca recomandarea pe care a facut-o Mantuitorul tanarului bogat, ne-ar
face-o noua? - "Vinde-ti averile, da banii saracilor, si urmeaza-Mi Mie!" Ce am face? Las aceasta la
constiinta si spre meditatia fiecaruia.
Daca cineva ar zice ca nu stie pana la ce limita acumularile de bunuri nu sunt un impediment pentru
intrarea in imparatia Cerurilor, cred ca i-am putea indica, fara teama de a gresi, urmatorul principiu:
Este bogatie si devine o piedica in calea mantuirii, tot ceea ce iti prisoseste! Cu ceea ce iti prisoseste
poti fi de folos altora. Daca totusi pastrezi acestea, fara sa le folosesti nici tu, fara sa le dai nici celor
carora le lipsesc, atunci intri in categoria bogatilor pe care i-a avut in vedere Mantuitorul. Si sa
reformulam, asadar, si recomandarea: Da din prisosul tau, si asa vei urma Mantuitorului. Daca poti
da si din "neavutul" tau, ca vaduva care a dat cei doi banuti, poate unicii, si care a fost pretuita mai
mult decat orice bogat (Marcu 12, 43), atunci e cu atat mai bine! O faci? Cat o faci? La aceasta
fiecare poate medita, si asa isi va pune la examen credinta si ucenicia fata de Mantuitorul. Va
ramane trist, sau se va bucura intru speranta?

IPS Antonie Plamadeala

Pilda lucratorilor viei - Predica la Duminica a 13-a dupa Rusalii


“Zis-a Domnul: Ascultati pilda aceasta: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a sadit vie.
A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus
departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucratori, ca sa-i ia roadele. Dar
lucratorii, punand mana pe slugi (slujitorii lui Dumnezeu), pe una au batut-o, pe alta au omorat-o,
iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decat cele dintai, si au facut
cu ele tot asa. La urma, a trimis la ei pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Iar lucratorii
viei, vazand pe fiul, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi
mostenirea lui. Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis. Deci, cand va veni
stapanul viei, ce va face acelor lucratori? I-au raspuns: Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o
va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-ati citit niciodata in
Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»? De aceea va spun ca imparatia lui
Dumnezeu se va lua de la voi si se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cadea pe piatra
aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi. Iar arhiereii si fariseii, ascultand pildele
Lui, au inteles ca despre ei vorbeste” (Matei 21, 33-45).
Preaiubitilor, am inteles toti ca e vorba de o parabola ce a fost rostita de Mantuitorul chiar in
Saptamana Patimilor, inainte de patimirea Sa, adica inainte de Cruce si de Inviere. Era la Templu, si
carturarii si fariseii se aflau de fata. Intelesul ei ne dezvaluie o icoana a istoriei. De aceea, sa-L
rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca lumina acestui inteles. Stapanul este Dumnezeu; via –
darurile Lui si lumea aceasta, referitor la poporul ales, asa cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e
insusi poporul lui Dumnezeu. “Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru
via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coasta manoasa. A sapat-o, a curatit-o de pietre, a sadit-o cu
vita de bun soi. Ridicat-a in mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc, si avea nadejde ca va face
struguri, dar ea a facut agurida”. “A imprejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de catre
Mantuitorul. Gardul imprejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca sa-i fie ocrotire, zid
impotriva raului, a pacatului. “A sapat in ea teasc” – teascul, in vie, reprezenta locul unde se
striveau strugurii si instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are intelesul de altar.

Deci, in mijlocul viei altarul de jertfa, pe care jertfeste fiecare cu darul lui. “Si a cladit turn” – turn
de straja, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau
datoria sa strajuiasca la pazirea Legii si deci la ocrotirea poporului, a viei, dupa voia Stapanului – a
lui Dumnezeu. “Si a dat via lucratorilor, iar el a plecat departe”. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te
lasa sa ucenicesti, sa lucrezi. Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te
sileasca. Se pare ca e departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e
mai aproape ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa
cunoasca darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui.

Sa aiba mangaierea ca lucrul facut e si al lui. E totodata si darul lui Dumnezeu, dar si osteneala lui.
Nimic nu vom intelege in Scriptura fara acest, daca vreti, paradox, aceasta antinomie. Adica, in ce
inteles: lucrarea darului lui Dumnezeu si a ostenelii noastre. Ai spune ca totul este dar, si asa este;
dar spui ca fara osteneala ta nimic nu este, si asa si este. Si atunci, unde este adevarul? Sau darul,
sau osteneala? Ei bine, adevar e si una si alta. Asta inseamna paradox. E si darul lui Dumnezeu, si
osteneala mea, fara de care nu capat nimic. Aici e taina libertatii, aici e taina bucuriei, a inaltarii, a
oricarui progres, daca vreti, a oricarei sporiri in istorie. Si aici e si taina caderii si-a durerii, in
acelasi timp. Caci in aceasta taina a libertatii insasi moartea si-a gasit loc. Pacatul si moartea... De
aceea spune Sfantul Grigorie de Nyssa ca pacatul descopera totodata si libertatea, si pierderea
libertatii. Si libertatea ca poti sa faci rau, din nefericire. Ai pierdut libertatea si ai devenit robul
raului.

... “Si a plecat (stapanul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Caci, daca i-a lasat in libertate pe
oameni, nimeni nu este scutit de raspunderea rodului, intr-o lume a zidirii, a creatiei. Au n-a spus
Mantuitorul: “Dupa roade ii veti cunoaste”? Numai rodul ne indreptateste inaintea lui Dumnezeu si
inaintea istoriei, inaintea oamenilor. Si ati vazut ce spunea proorocul Isaia: n-a adus via roade, ci
agurida.

A venit sa ceara Dumnezeu rodul. Dar lucratorii, cand i-au vazut pe slujitori, au pus mana pe ei, i-au
batut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de stapan sunt profetii, in Vechiul Testament.
Si de-a lungul sutelor de ani multi profeti au indurat aceasta ucidere a lucratorilor viei. Au fost, asa
cum va spune Apostolul mai tarziu, Sf. Apostol Pavel, in Epistola catre Evrei, ca au fost batjocoriti,
loviti, multi dintre ei ucisi, ferestruiti, cu pietre ucisi, pusi la cazne, ucisi cu sabia, pribegind in piei
De oaie, in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Si din nou Mantuitorul adauga. Daca intr-o
perioada acesti slujitori au fost primiti de lucratorii viei precum s-a spus, a trimis alti slujitori; au
patimit mai rau decat cei dintai. Iar la urma a trimis pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu.
Fiul era El insusi, Mantuitorul. El, Care se pregatea sa intampine acum crucea, asa precum pregatise
pe ucenici de-a lungul lunilor care premersesera, cand le spunea: “Iata, ne suim in Ierusalim, si Fiul
Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care Il vor batjocori, lovi, scuipa, rastigni, omori”.
Si acum le spune direct fariseilor, la Templu. Lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis: Acesta este
mostenitorul. Veniti sa-l omoram, sa avem noi mostenirea lui. Cuvantul uimeste: “Sa avem noi
mostenirea”.

Noi credem ca aici Mantuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le descopera pacatul lor. Pentru
ca ei faceau din virtutea lor valoarea suprema, mantuitoare. Deci: “sa avem noi mostenirea” – in noi
este totul, nu mai avem nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mantuirea prin ei. Sa nu fie! Caci greu este
cuvantul. “Si punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis”. Profeteste Mantuitorul cum va
fi ucis, rastignit in afara templului, pe dealul Golgotei (al Capatanii). Si aici se incheie drama unui
anumit timp al istoriei – cu rastignirea. Observati: nu vorbeste Mantuitorul aici de inviere. Acest
fapt a dat temei celor mai ascutiti cercetatori ai Scripturilor sa incredinteze ca Mantuitorul a rostit
aceasta pilda cu aceasta taina profetica si ca e un adevar al Scripturilor. Caci daca ar fi fost spusa
mai tarziu, de altcineva, ar fi fost vorba si de inviere. Mantuitorul acum le pune in fata ultimul lor
pacat – al crucii. Si raspunderea: “Cand va veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori?”. Si I-au
raspuns – nu toti, unii numai: “Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care
vor da roadele la timpul lor”. La Sf. Evanghelist Luca, aceeasi pilda mai are un raspuns. Unii din
farisei au zis: Sa nu fie, Doamne! S-au cutremurat in fata unui asemenea cuvant, unei asemenea
sentinte.

Pana aici pilda se refera mai ales la farisei si carturari. Dar observati: nu e vorba – si as vrea sa
subliniez acest lucru – de poporul intreg, de poporul ales; pentru ca nu osandeste via, ci numai pe
lucratori, pe farisei si carturari. Deci niciodata n-ai dreptul sa osandesti un neam intreg. Nicaieri in
Scriptura nu este vorba de osanda unui neam, ci numai de cei care au fost raspunzatori pentru el, cei
care s-au aflat in turn – adica la veghe, la straja, si nu si-au implinit chemarea. De aici inainte pilda
se deschide intr-o viziune asupra intregii istorii. Si zice Mantuitorul: “Au n-ati citit niciodata in
Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»?”. De unde este cuvantul acesta? Il
rostise odinioara Psalmistul, asa cum citim la Psalmul 117. Mantuitorul reproduce cuvantul
intocmai: “Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceasta s-a facut in capul unghiului. Si de
la Domnul a fost aceasta si minunata este in ochii nostri” (Ps. 117, 22-23).

Pe cine reprezinta aceasta piatra? Nabucodonosor, regele Babilonului, avand in captivitate o mare
parte din neamul ales, intre acestia fiind si Daniel, a avut o viziune si a chemat pe inteleptii sai sa-i
dezlege, sa-i talcuiasca. Dar cei din neamul sau nu s-au priceput, si atunci a chemat si pe Daniel. Si
asa i-a vorbit profetul: “O, rege! Tu priveai si iata un chip – acest chip era peste masura de mare si
stralucirea lui neobisnuita – statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de
aur curat, pieptul si bratele de argint, mijlocul si coapsele de arama, pulpele de fier, iar picioarele
parte de fier si parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chpul peste
picioarele de fier si Domn lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul,
arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine fara ca sa se
gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul”
(Daniel 2, 31-35). In scurt, talcuirea acestei viziuni inseamna imparatiile care s-au desfasurat
incepand cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani inainte de Mantuitorul), care reprezentau fie
puterea aurului, a argintului, a aramei, a fierului, a lutului, si care, toate s-au spulberat in istorie. Dar
Piatra a crescut si a devenit un munte inalt care strajuie peste tot pamantul.

Iar Piatra – cum vor spune Sf. Apostol Pavel si Petru – era Hristos. Piatra ajunsa in capul unghiului.
In vremea veche, in constructii, piatra unghiulara era acea piatra care lega doi pereti, doua ziduri;
pusa la locul de imbinare, in unghi, unde se imbinau cele doua ziduri, si care facea legatura intre
ele. Si de aceea va spuneam ca pilda se desfasoara intr-o viziune asupra intregii istorii. Piatra
unghiulara care lega si leaga cele doua ziduri, cele doua lumi – Israelul si Neamurile, adica intreaga
umanitate. Atunci, cuvantul pune cea mai adanca tema a Revelatiei, a Descoperirii dumnezeiesti, si
anume ca in Hristos, pentru constiinta crestina, potrivit Revelatiei, e data unirea tuturor neamurilor
pamantului, e data posibilitatea impacarii tuturor, e data posibilitatea salvarii. El este, asa cum Il
descopera Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu – si Unicul; caci se descopera aici
unicitatea lui Hristos, a acestei Pietre unghiulare. Caci ar putea spune cineva: Bine, dar au mai fost
si alti profeti, si alti intemeietori de religii. Cum Hristos este unic? – Da, El este unic prin insusi
faptul ca este Fiul pe care Il trimite Stapanul viei, potrivit parabolei.

Este Fiul unic al Parintelui ceresc, Care n-are decat un singuri Fiu, despre Care a rostit si la Botez,
la Iordan, si la Muntele Taborului: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit. Pe Acesta
sa-L ascultati!”. El este unic si, fiind unic, El poate da unitatea umanitatii intregi. Caci daca n-ar fi
unic, si daca am mai astepta si alti profeti, pe care l-ar alege istoria? Ce deruta, ce crize s-ar produce
neincetat in adancul constiintei umane! Dar, repet, Dumnezeu nu are decat un singur Fiu, pe El L-a
trimis, si El a luat pacatul intregii omeniri, l-a pironit pe cruce si, El, unicul, a biruit acea povara
strivitoare a pacatului si a mortii, prin Inviere. Si, asa cum au marturisit Parintii Bisericii, in frunte
cu Marele Atanasie, El cu adevarat este Unicul Mantuitor, pentru ca este Unicul Dumnezeu si Om
totodata. In nici o religie, in nici o profetie, in nici o descoperire dumnezeiasca nu ni se comunica
vreun mesia, vreun salvator care sa fie totodata si Dumnezeu si om, ca Iisus Hristos. Nici
Mahomed, nici Budha, si nici altii, oricare ar fi. Si constiinta religioasa crestina intelege acest fapt:
ca eu, ca om, nu pot fi mantuitor; oricare dintre noi. Toti suntem cu greselile noastre. Numai El,
pentru ca e si Dumnezeu si Om, ne poate salva. Numai Cel fara pacat poate izgoni pacatul. Numai
Cel care a biruit moartea poate sa biruie si moartea mea; numai cel care a inviat ma poate invia si pe
mine. De aceea El e cu adevarat Piatra cea din capul unghiului, asa cum Se descopera El. Si adauga:
“de la Dumnezeu este aceasta” – pentru ca El e Fiul lui Dumnezeu.

“Si se va lua imparatia de la neamul acesta si se va da neamului care va aduce roade”. – Deschide
perspectiva istoriei, adica a intemeierii Bisericii si a chemarii neamurilor. Si, fireste, la acel prag al
istoriei, la acea plinire a vremii, asa precum spun Scripturile, si neamul cel dintai si ales, care a
primit chemarea, si el va cunoaste taina acestei Pietre din capul unghiului, care a unit cele doua
lumi. Cum va spune Sf. Pavel: Daca ramurile din aceasta radacina au dezvaluit stralucirea
Evangheliei, dar tulpina din care au rasarit, prin Hristos, Care-i Radacina!

Si cuvantul de incheiere, si mai greu si uimitor: “Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar
pe cine va cadea il va strivi”. Repet, greu este cuvantul. Deodata spune, pentru o constiinta care ia
aminte la Evanghelie, ca nu poti sa te feresti din calea Ei, nu poti trece dincolo de Hristos. Sau tu
cazi, impotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O poti evita. Si, deodata, aceasta descoperire te
uimeste, te framanta, te zguduie. Un suflet chinuit imi spunea nu demult: Orice cuvant si gand al
meu cand stiu ce ecou are in sufletele celorlalti... dar mai mult, chiar simpla lui iradiere... Gandirea
este o energie care se raspandeste. Si daca raspandesc aceasta gandire rea, vinovata, a mea, care-i
infecteaza pe cei din jurul meu, cum voi raspunde? Caci ea ramane, fie in jurul meu, fie in cei pe
care i-am smintit, i-am tulburat. Aceasta raspundere, de care nu pot sa nu tin seama. Si cum sa cazi
tu peste Piatra? Si cum te sfarmi, daca tu cazi?

Cand un vas cade pe piatra, se intelege ca se sparge. Dar in Evanghelie totul trebuie inteles
duhovniceste. Nu-i vorba de o violenta fizica, in nici un chip. Si nu e cu putinta sa intemeiezi pe
Evanghelie violenta fizica. Nu e cu putinta, nu ai nici un drept. Si a fost o mare prabusire, o mare
cadere, o mare eroare si tragedie in istorie cand s-a incercat sa se indreptateasca uneori chiar
osandiri la moarte. Iertati-ma ca trebuie sa numesc Inchizita. In numele Evangheliei... Si prin
aceasta si altii au incercat sa justifice faptele lor rele. Or, in Evanghelie, va rog sa retineti, nu poti
intemeia nici un fel de violenta fizica. Numai adevarul, care trebuie sa convinga cu armele
adevarului. Si de ce nu poti intemeia in Evanghelie o violenta fizica, ci numai duhovniceste, prin
Duhul adevarului? – Pentru ca inceputul Evangheliei este prin Duhul Sfant. Fiul lui Dumnezeu de la
Duhul Sfant S-a intrupat si din Fecioara, in curatie sfanta. Atunci, intreaga Evanghelie este
iluminata duhovniceste, caci temeiul Evangheliei este Duhul Sfant, Duhul adevarului.

Deci “Cine va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – te sfarmi atunci cand vrei sa lovesti tu in ea.
Aduceti-va aminte, ca sa intelegem duhovniceste, de Sf. Pavel, cand mergea la Damasc sa-i
prigoneasca pe crestini. Si pe drumul Damascului Mantuitorul i S-a descoperit. Lumina aceea
orbitoare care l-a prabusit la pamant. Si trei zile si trei nopti n-a vazut si n-a mancat. Si auziti
cuvantul: “Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Cine esti, Doamne? Eu sunt Iisus pe care tu Il
prigonesti. Zadarnic iti este tie sa lovesti cu piciorul in tepusa”. Saul mergea sa loveasca si lumina
Duhului Sfant l-a prabusit. Si, cu alte cuvinte, Mantuitorul i-a spus: Tu lovesti, tu te ranesti. Cand
lovesti in bine, in adevar, in frumusetea divina, nu binele il distrugi, nu adevarul il distrugi, nici
frumusetea negraita. Pe tine te ranesti, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi. De aceea spune
Dumnezeu prin gura proorocului Ezdra: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Cand
parasesti binele si adevarul te parasesti pe tine. Ca sa te cunosti pe tine, trebuie sa-L cunosti pe Cel
dupa al carui chip ai fost zidit – Fiul lui Dumnezeu facut Om; Dumnezeu-Omul. Si atunci, lovind in
El in tine lovesti. “Cel ce va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – si Saul era sa se sfarme, daca
n-ar fi ascultat cuvantul. Si oricine nu asculta, sarmanul, pe el se paraseste, pe el se pierde, pe el se
sfarama. Nu sunt atatea suflete chinuite care se sfarma, se piseaza launtric in zbuciumul patimilor si
in cautarea vietii celei adevarate?!

Si invers: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Daca tu te impotrivesti, te sfarmi. Si chiar daca tu
ramai cumva inchis in tine, ai zice neutru, vine Ea, Piatra. A venit Hristos la lume, a venit Fiul lui
Dumnezeu, trimis in lume. Deci fie tu te indrepti spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se indreapta spre
tine. Si se descopera aici ca mantuirea nu e cu putinta altfel, decat in cele doua porniri: de la
Dumnezeu si de la tine, de la harul Lui si de la libertatea ta. Si numai din intalnirea lor se naste
mantuirea. Nu e nevoie sa mai staruim: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Am aflat din
profetia lui Daniel cum imperiile au pierit unul dupa altul: si cel de aur, si cel de argint, si cel de
arama, de fier, de lut. Nici aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odraslite de ele
nu dirijeaza istoria. Ci, dimpotriva, Piatra aceea care s-a inaltat ca un munte deasupra intregii istorii.
Iar Piatra aceea este Hristos. Si ferice de tot sufletul care si-a intemeiat viata si casa pe Piatra.

Inchei cu acel cuvant al Evangheliei Mantuitorului unde tot de piatra este vorba: “De aceea, oricine
aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa
lui pe stanca. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar
ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le
indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip (adica pe toate
opiniile noastre miscatoare ca nisipul). Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile
si au izbit in casa aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru ca n-a fost
temelia ei pe Piatra, pe Hristos. Faca Domnul ca fiecare suflet din cei de fata si orice suflet din
lume... Temelia casei lui neclatinata de nimic sa fie...

Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica a XIV-a dupa Rusalii


( Despre haina de nunta )

Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? (Matei 22, 12)
Iubiti credinciosi,
Pilda din Sfanta Evanghelie de azi, pe langa alte invataturi tainice ce le ascunde in ea, ne aduce
aminte si de haina de nunta, cu care ne-am imbracat la sfantul si dumnezeiescul Botez. De aceasta
haina ni se va cere raspuns in ziua cea mare a judecatii lui Dumnezeu de la sfarsitul veacurilor.
Trebuie sa intelegem ca aceasta haina este Insusi Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, dupa
marturia marelui Apostol Pavel care zice: Citi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat!
(Galateni 3, 27). Ne punem intrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am imbracat in Sfantul
Botez cu Hristos? Ca raspuns vom spune ca toti cei ce ne-am imbracat cu Hristos, avem datoria
mare de a lepada lucrurile intunericului si de a ne imbraca in hainele luminii (Romani 13, 12).
Care sint lucrurile intunericului si de ce se numesc asa? Lucrurile intunericul sint toate faptele rele
fara de rod, adica pacatele pe care le facem cu voia noastra, despre care ne spune dumnezeiescul
Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).
Faptele rele se numesc asa din doua motive si anume: intii, pentru ca ele vin de la diavolul, care se
zice stapinul intunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) si, in al doilea rind, se
numesc fapte fara de rod ale intunericului, fiindca intuneca mintea si sufletul omului si-l despart pe
om de Dumnezeu, Care este lumina: Dumnezeu este lumina si lumina lumineaza tuturor si
intunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), caci Dumnezeu locuieste in lumina cea neapropiata (I Timotei
6, 16).
Care sint hainele luminii pe care trebuie sa le imbracam, dupa invatatura Sfintului Apostol Pavel?
Acestea sint toate faptele bune, care mai sint numite si arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste
fapte bune si arme duhovnicesti ale luminii se cade a ne imbraca noi crestinii, dupa cum ne
indeamna acelasi apostol, zicind: Stati deci tari, avind mijlocul vostru incins cu adevarul si
imbracati-va in platosa dreptatii si va incaltati picioarele voastre intru gatirea Evangheliei pacii.
Intru toate luati pavaza credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile vicleanului cele aprinse, si
coiful mintuirii luati, si sabia Duhului care este cuvintul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 14-17). Asadar,
vedeti ce fel de haine se cuvin noua crestinilor a imbraca, si care sint faptele cele fara de rod ale
intunericului de care trebuie a ne dezbraca?
Noi, fratilor, ne-am imbracat in dumnezeiescul Botez cu Hristos si prin El avem putere a lucra toata
fapta buna, dupa cum ne invata Sfintul Apostol Pavel, zicind: Toate le pot in Hristos, Cel ce ma
intareste (Filipeni 4, 13). Inca si Domnul ne-a aratat ca, prin unirea cu El, toate faptele bune le
putem lucra, iar fara de El, nimic bun nu putem face, dupa cum Insusi spune: Ramineti intru Mine si
Eu intru voi, caci fara de Mine nu puteti face nimic (Ioan 15, 4-5). Caci trebuie sa avem in toata
vremea unire cu Hristos, prin credinta cea lucratoare care se lucreaza prin dragoste (Galateni 5, 6; II
Tesaloniceni 3, 5), si prin aceasta credinta, sa lucram cu multa sirguinta toata fapta buna.
La dumnezeiescul Botez ne-am lepadat de satana si de toate lucrurile lui. Daca dupa Sfintul Botez
ne vom intoarce iarasi la pacate si nu ne vom pocai de ele prin marturisire la duhovnic si prin
facerea canonului dat, atunci ne asemanam cu ciinele care se intoarce la varsatura sa si cu porcul ce
se scalda din nou in mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11). Caci, intr-adevar mare datorie avem
noi crestinii care ne-am imbracat cu Hristos la Sfintul Botez, sa-I urmam Lui prin toate faptele
bune, asa cum ne indeamna Sfintul Apostol Pavel, zicind: Urmatori faceti-va mie, fratilor, precum si
eu lui Hristos (I Corinteni 11, 1). Dar sa intrebam pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca sa
stim si noi in ce fel sa urmam Lui. Sa ascultam ce ne spune el: Trei ani noaptea si ziua n-am incetat
cu lacrimi a invata sfatuind pe fiecare. in osteneli multe, in batai, in temnite, in primejdii de multe
ori (Fapte 20,31). De la iudei de cinci ori am luat cite patruzeci lovituri de bici fara una am luat, de
trei ori cu toiege am fost batut, odata cu pietre am fost improscat, de trei ori cu mine corabia s-a
sfarimat; o noapte si o zi in largul marii am petrecut; in calatorii de multe ori, in primejdii pe riuri si
de la neamuri si de la tilhari, in primejdii in pustie si pe mare, in osteneala si truda, in privegheri, de
multe ori, in frig si in lipsa de haine, pina in ziua si ceasul de acum si flaminzim si insetam si sintem
goi si sintem batuti, sintem pribegi, ne ostenim lucrind cu miinile; noastre, ocariti fiind,
binecuvintam; prigoniti fiind, rabdam; huliti fiind, mingiiem. Am ajuns ca niste gunoi lumii, tuturor
lepadatura pina azi (II Corinteni 11, 25-27).
Iubiti credinciosi,
Iata in ce fel si prin cite necazuri si prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul si marele Apostol
Pavel. Sa ne punem intrebarea: oare noi crestinii de azi, care ne-am imbracat cu Hristos prin Sfintul
Botez, mergem noi pe urma Sfintului Apostol Pavel, precum mergea si el pe urma suferintelor lui
Hristos? Daca am lua noi aminte la Sfinta Evanghelie cite a suferit Mintuitorul pentru noi, cite au
suferit Apostolii si toti sfintii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaste cit de pacatosi si
neputinciosi sintem si cu cita lenevire si nepasare lucram pentru mintuirea sufletelor noastre, am
cunoaste cit de putin ne ingrijim sa ne impodobim haina de nunta a sufletelor noastre, pe care am
luat-o la Botez mai curata decit soarele si care ni se va cere in ziua mortii noastre si in vremea
infricosatei judecati a lui Dumnezeu.
Sfintul Apostol Petru, aratindu-ne care este haina si podoaba cea adevarata a crestinului, ne invata,
zicind: Podoaba voastra, sa nu fie din afara, impletirea parului si a podoabelor de aur si
imbracamintea hainelor scumpe. Ci sa fie omul cel tainic al inimii, intru nestricacioasa podoaba a
Duhului, blind si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Ca asa se impodobeau
odinioara sfintele femei care nadajduiau in Dumnezeu (I Petru 3, 3-5). Acelasi lucru invata si
Sfintul Pavel pe femeile crestine, zicind: Asemenea si femeile in imbracaminte cuviincioasa,
facindu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur sau din margaritare
sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei tematoare de
Dumnezeu (I Timotei 2, 9-10).
Iata cum se cuvine a se impodobi femeile crestine. Adica a nu iubi numai podoaba cea din afara, ci
a se impodobi mai ales cu haina cea duhovniceasca a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune si sa-
si aduca aminte de amenintarea lui Dumnezeu care zice: Pentru ca fiicele Sionului sint atit de
mindre si umbla cu capul pe sus si cu priviri obraznice, cu pasi domoli, cu zanganit de inele la
picioarele lor, Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi
goliciunea lor. In ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, lunite, cercei, bratari,
valuri, cununi, lantisoare, cingatoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de
sarbatoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, pinzeturi subtiri, turbane si tunici. Atunci va fi in loc de
miresme, putreziciune; in loc de cingatori, fringhie; in loc de cirlionti facuti cu fierul, plesuvie; in
loc de vesmint pretios, zdrente si in loc de frumusete, pecete de robie (Isaia 3, 16-24).
Dar nu numai femeile, ci si barbatii trebuie sa fuga de lux si de podoabe si sa se sileasca fiecare a-si
impodobi cu fapte bune aurul cel dinauntru, adica sufletul sau. Fiecare crestin trebuie sa-si aduca
aminte ca la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-
si impodobi haina sufletului sau cu toata fapta cea buna, unul ca acesta nu se va rusina cind va fi
chemat la nunta marelui Imparat (Apocalipsa 19, 7-9).
Daca cineva dintre noi ar fi chemat sa mearga inaintea unui imparat pamintesc sau a unui mare
conducator de tara, cita grija ar avea sa-si impodobeasca hainele sale ca sa nu fie batjocorit pentru a
sa neglijenta. Dar noi cind vom fi chemati la nunta mirelui Hristos inaintea Celui ce este Imparatul
imparatilor si Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de rusine, cita groaza si munca vom lua,
daca nu ne vom ingriji a ne impodobi haina sufletelor noastre? Oare nu vom auzi si noi ca omul din
pilda Evangheliei de azi: Prietene, cum ai intrat aici, neavind haina de nunta? Oare nu vom auzi noi
atunci pe dreptul Judecator si Preavesnicul Imparat, zicind: Legati-i miinile si picioarele si aruncati-
l in intunericul cel mai dinafara, unde este plingerea si scrisnirea dintilor (Matei 22, 13).
Vai de noi, fratilor, cit de putin ne ingrijim a ne impodobi haina cea de nunta a sufletelor noastre si
cita pedeapsa de la Dumnezeu ne asteapta pentru aceasta lenevire si negrija! Noi, pacatosii, uitam
ca vine moartea si dupa moarte este judecata si munca vesnica pentru cel ce moare nepocait si
nepregatit.
Dumnezeiescul parinte Efrem Sirul, aratind chinurile care ii asteapta acolo pe cei pacatosi, zice:
"Acolo se vor topi ochii betivilor, acolo se vor vesteji carnurile judecatorilor, acolo se vor chinui cu
foame cumplita si groaznic vor patimi cei ce in alaute si fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se
vor tingui si cu dintii lor vor scrisni si cu amar isi vor bate fetele lor desfrinatii si preadesfrinatii,
furii, ucigasii de oameni, vrajitorii, fermecatorii, descintatorii, scriitorii de mincinoase scrisori,
stricatorii de copii, vrajitorii, mincatorii de singe. Acestia toti, si cei asemenea lor, care fara pocainta
au pacatuit pina la sfirsitul lor si pe calea cea lata si desfatata au umblat, care duce la pierzare, acolo
in chinurile iadului isi vor afla negresit salasluirea" (Sf. Efrem Sirul, Tomul III, Bucuresti, 1910, p.
39).
Dumnezeiescul si sfintul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arata ca trebuie a ne dezbraca de hainele
rautatilor noastre si a ne imbraca cu omul cel nou, zicind: V-ati dezbracat de omul cel vechi,
dimpreuna cu faptele lui si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa
chipul Celui ce l-a zidit. Si iarasi zice: Imbracati-va, dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si
iubiti cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete si cu indelunga rabdare... Iar
peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavirsirii (Coloseni 3, 12-15).
Ati auzit, frati crestini, ce imbracaminte trebuie sa avem noi crestinii si care sint podoabele
duhovnicesti ale hainelor de nunta ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi pacatosii, invatatura
si sfatuirea marelui Apostol si de ne-am ingriji in toata vremea a ne imbraca cu aceste sfinte virtuti,
care impodobesc haina cea de nunta a sufletelor noastre, ca, in ziua cea mare a judecatii lui
Dumnezeu, sa nu ne rusinam si sa nu fim aruncati in munca cea vesnica! In ziua aceea dreptii vor
straluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba si frumusetea hainelor de nunta ale fiecaruia si se va
cunoaste dupa haina cea din afara dragostea si silinta fiecaruia, cu care am lucrat in aceasta viata la
mintuirea cea vesnica a sufletului nostru.
Iubiti credinciosi,
Pina aici am vorbit despre podoaba hainei de nunta a sufletului nostru. In incheiere voi arata citeva
istorioare sfinte, prin care veti intelege ca oamenii sfinti si alesi ai lui Dumnezeu au stralucit in viata
lor cu lumina duhovniceasca, nu numai inauntrul lor, ci chiar in afara s-au aratat cu podoaba si slava
dumnezeiasca, prin care se arata sfintenia si lumina cea duhovniceasca a sufletelor lor.
De exemplu, citim in istorisirile sfinte ca Set patriarhul, fiul lui Adam, cind era de patruzeci de ani,
a fost rapit de ingerul Domnului la inaltime si a invatat stiinta multor taine ale lui Dumnezeu si
vestita stiinta a astronomiei; iar cind s-a pogorit pe pamint, fata lui s-a luminat foarte mult din
cerestile vederi de acolo. Aceasta stralucire si slava a fetei lui, care era ca o fata de inger, a ramas la
el toata viata sa (Hronograf, Minastirea Neamt, 1837, p. 86-87).
La fel a stralucit fata lui Moise, robul lui Dumnezeu, cind s-a pogorit din muntele Sinai cu Tablele
legii: Atit stralucea fata lui Moise, incit toti fiii lui Israel se spaimintau la vederea fetei lui si nu
puteau sa sufere stralucirea fetei lui, incit proorocul Moise isi acoperea fata sa, pina cind intrau ei sa
graiasca cu dinsul (Iesire 34, 29-35). Asa stralucea si fata sfintului apostol, intiiul mucenic si
arhidiacon Stefan, ca o fata de inger, cind vorbea catre evrei (Fapte 6, 15).
Fata Sfintului Sisoe cel Mare a stralucit ca soarele in vremea sfirsitului sau, dupa cum se scrie
despre aceasta in Pateric: "Cind vrea sa se sfirseasca acest mare cuvios parinte, sezind parintii
pustiului linga dinsul, a stralucit fata lui ca soarele si le zicea lor: "Iata, Avva Antonie a venit!"
Dupa putin timp a zis: "Iata ceata Apostolilor a venit!" Si s-a luminat fata lui iarasi si iata era ca si
cum ar fi vorbit cu oarecare, si s-au rugat lui batrinii, zicind: "Cu cine vorbesti, parinte?" El a zis:
"Iata, ingerii au venit sa ma ia si ma rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin!" Ii zic lui batrinii: "Nu ai
trebuinta sa te pocaiesti, parinte!" Si le-a spus batrinul: "Cu adevarat nu ma stiu ca am pus inceput
bun", si au cunoscut toti ca este desavirsit. Si iata ca de naprazna s-a facut fata lui ca soarele. El le
zicea lor: "Vedeti, Domnul a venit si zice: Aduceti-Mi pe vasul pustiului!" Si indata si-a dat duhul si
s-a facut cu un fel de fulger, si s-a umplut toata casa de buna mireasma" (Pateric, Bucuresti, 1828,
p. 70).
Iata, frati crestini, cum slaveste Dumnezeu inca din acest veac pe oamenii Lui cei alesi si sfinti, care
cu adevarat in toata viata lor le-a placut binele si care s-au ostenit cu mari nevointe, cu post, cu
priveghere, cu rugaciunea, cu fecioria si cu multe alte fapte bune, si mai ales cu smerenia si-au
impodobit haina cea de nunta a sufletului lor.
Zice Domnul in Sfinta Scriptura: Pe cel ce Ma slaveste pe Mine, il voi slavi (Filipeni 4, 19; Romani
9, 23) si iata cum a slavit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum. Vedeti cit de mare si
adinca smerenie avea acest sfint si bine placut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele
Antonie, ceata proorocilor, a ingerilor si, mai presus de toti, Insusi Domnul si Mintuitorul nostru
Iisus Hristos, iar el se ruga sa-l mai lase putin sa se pocaiasca, ca nu socotea in mintea lui ca a pus
inceput de fapta buna. Bine a zis sfintul Isaac Sirul ca: "Smerenia este haina lui Hristos". Cu aceasta
haina a lui Hristos era imbracat sufletul acestui mare sfint Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfinta
Scriptura, merge inaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23). Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos atit l-
a slavit si l-a inaltat de a stralucit fata lui ca soarele, asemenea cu a Sa in Muntele Taborului.
Aceasta ca sa se adevereasca cuvintul Sau Care a zis: Pe cel ce Ma slaveste pe Mine, il voi slavi
(Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) si Cel ce se smereste pe sine se va inalta (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov
5, 11).
Asadar, iubiti frati crestini, sa nu uitam si noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinti de care am
amintit mai sus, si sa ne silim cu toata sirguinta a ne impodobi haina cea de nunta a sufletelor
noastre, cu toata podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de
aproapele si cu desavirsita smerenie. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Porunca iubirii - Parintele Teofil Paraian

Cuvantarea mea de acum am pus-o sub titlul "Porunca iubirii". Si inceputul l-am facut cu un
indemn de la Sfanta Liturghie pe care-l auzim de fiecare data: "Sa ne iubim unii, ca intr-un gand sa
marturisim". Il auzim, il trecem cu vederea, nu ne gandim dupa aceea daca implinim acest cuvant,
chiar si numai la Sfanta Liturghie, si cu atat mai mult daca il implinim in cealalta vreme a vietii
noastre.

Sa ne iubim. Sa ne iubim unii pe altii. Sa ne iubim, sa nu ne uram, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne


iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Sa aducem marturie de credinta noastra si prin
iubire.

Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre
corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si
aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu
sunt" - deci n-am nici o valoare. Chiar daca as muta niste munti, prin credinta mea, daca nu am si
iubire la credinta, daca credinta mea nu e lucratoare in iubire, daca la credinta mea nu se adauga
iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are insemnatate atunci cand o
folosesti si este lucratoare in iubire; atunci cand credinta e lucratoare, si daca nu-i lucratoare, n-are
valoare. Si mai ales n-are valoare daca nu-i lucratoare in iubire.

"Va arat voua cale" - zice sfantul apostol Pavel - "mai presus de orice alta cale: Toate limbile
ingeresti si omenesti daca le-as vorbi, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval
rasunator" - sunt ceva fara insemnatate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar
daca as avea daruri deosebite, daca n-am iubire inca nu-i destul.

"Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa
cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama
sunatoare si chimval rasunator".

"Si chiar de as avea darul prorociei" - sa fiu proroc, sa stiu toate dinainte, sa le pot spune si altora -
"daca nu am dragoste, n-am nimica".

"Si dar prorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiinta, si daca as avea
credinta atat de multa incat sa mut si muntii" - sa fac minuni, minuni pe care nu le-a mai facut
nimenea - "daca nu am dragoste", n-am nici o valoare, "nimica nu sunt", s nimic, is fara valoare.

Si ganditi-va, iubiti credinciosi, ca astea-s cuvinte ale unui sfant apostol, sunt cuvinte ale unui sfant
luminat de Dumnezeu. Si el spune ca n-ai nici o valoare daca n-ai iubire. Si zice mai departe:

"Si toata averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sa fie ars, daca nu am dragoste,
nimic nu-mi foloseste" - n-am nici un folos.

Din aceste cuvinte se vede cat de insemnata este iubirea, cat de insemnata este indragirea - pentru ca
asta inseamna iubire. Ce inseamna sa iubesti? - Inseamna sa-ti fie drag cel pe care-l ai in vedere, sa-
ti fie drag de el. Daca nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvantul iubire si cuvantul dragoste au
aceeasi insemnatate, la drept vorbind. Insa cuvantul dragoste spune parca ceva mai mult, in intelesul
acesta ca iubirea trebuie sa fie lucratoare in a-l apropia pe cel pe care il iubesti, in a-l aduce in tine
chiar. Daca ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, il indragesti, iti este drag. O vorba
populara de pe la noi zice asa:

"Pe la poarta cui mi-i drag,


Treaba n-am si tot imi fac.
Pe la care mi-i urat,
Am treaba si nu ma duc".

Deci oamenii stiu cand iubesc si cand nu iubesc. Nu trebuie sa ne invete cineva, nu trebuie sa ne
spuna cineva "Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti". Tu singur stii daca iubesti.

Ori noi avem porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Cea mai mare porunca din cate
porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost intrebat de catre farisei: "Care-i cea mai
mare porunca?" Si a zis Domnul Hristos asa - dupa ceea ce-i scris in sfanta evanghelie de la Marcu:
"Asculta Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sa nu ai alt dumnezeu in afara de El si
sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau,
din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai porunca. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sa iubesti
pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si fariseul care l-a intrebat pe Domnul Hristos despre porunca
cea mai mare, despre cea dintai dintre porunci, a zis catre Domnul Hristos: "Bine ai zis,
Invatatorule. Pentru ca unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe
aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele".
Oamenii pe vremea aceea aducea jertfa, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus:
"Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa." - deci: "vreau sa ai mila fata de
oameni; sa ai mila si nu ma intereseaza jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au
implinit toate. Invatati-va, oameni buni, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc si nu jertfa". Jertfa de
animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sa fii binevoitor
fata de omul de langa tine, sa ai mila fata de el.

Stiti ca a spus Domnul Hristos o pilda cu samarineanul milostiv, in imprejurarea aceea ca a intrebat
un fariseu, un invatator de lege pe Domnul Hristos: "Ce sa fac sa mostenesc viata de veci?". Si
Domnul Hristos a zis: "In lege ce-i scris? Cum citesti?" - Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile
acestea, in sfanta evanghelie de la Luca, in capitolul 10. Si invatatorul de lege a facut un rezumat al
legii - se vede ca a fost un om iscusit, un om invatat, un om cu inteligenta - si a zis ca-n lege-i scris
asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima
ta, din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos i-a zis: "Drept ai
raspuns. Fa aceasta si vei fi viu". Vrei sa ai viata ? - Sa ai iubire! Unde-i iubire ii viata, unde nu-i
iubire ii moarte. De unde stim? Pai daca citim epistola intaia a sfantului apostol Ioan, evanghelistul,
stim de acolo ca cel ce uraste pe aproapele sau, pe fratele sau, este in moarte, si cel iubeste este in
viata. Are viata cel ce iubeste si in moarte este cel ce uraste. De ce ? - Pentru ca, spune sfantul
evanghelist Ioan: "Dumnezeu ii iubire". Nu in intelesul acesta ca ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi
lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci in intelesul ca cea ce face Dumnezeu pentru oameni arata ca
Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca bun si iubitor de oameni
Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca milostiv si iubitor de
oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Il stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru ca
Dumnezeu ii iubire. Si iubirea primeste in sine, iubirea se revarsa, iubirea ii binevoitoare.

Sfantul apostol Pavel spune mai departe in epistola catre corinteni: "Dragostea rabda indelung,
dragostea-i plina de bunatate, dragostea nu stie de pizma", adica de invidie, nu-i nemultumita de
binele cuiva, "dragostea nu se lauda, dragostea nu se trufeste", dragostea nu-i impinge pe oameni
intr-o parte si alta ca sa-si faca loc - asta inseamna "dragostea nu se trufeste".

"Dragostea nu se poarta cu necuviinta", zice mai departe sfantul apostol Pavel, "nu cauta ale sale",
hai sa zicem noi "nu cauta numai ale sale", pentru ca si ale sale trebuie sa le caute omul. Dar sfantul
apostol Pavel zice ca "dragostea nu cauta ale sale"... Si zice mai departe: "dragostea" - fiti atenti! -
"nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, se bucura de adevar.
Dragostea toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade". Deci
cine are iubire are bunatate, cine are bunatate n-are pomenire de rau, cine are iubire are trecere cu
vederea, cine are cu iubire iarta, cine are iubire ii ingaduitor, cine are iubire ii intelegator, cine are
iubire ii rabdator, cine are iubire ii cuviincios, cine are iubire are si nadejde, cine are iubire
intemeiata pe credinta are si credinta; si chiar daca n-are credinta aceea ca sa mute muntii si are si
iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucratoare in iubire!

"Sa te depasesti si sa te daruiesti!" (Parintele Serafim)

Candva, la o spovedanie, Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele meu duhovnic de odinioara,


Parintele Serafim Popescu, a zis catre mine: "Sa te depasesti si sa te daruiesti!" N-am vorbit atunci
cu Parintele despre cuvantul acesta pe care mi l-a spus - mi l-a spus pentru cealalta vreme a vietii
mele, nu pentru vremea pana ma mai spovedesc o data. Zice: "Mai frate, sa te depasesti si sa te
daruiesti!". Ce inseamna asta "sa te depasesti si sa te daruiesti"? Inseamna: sa nu fii multumit cu cat
ai facut pana acuma, sa vrei sa faci mai mult, sa cauti mai mult, sa fii mai bun daca esti bun, sa fii
mai iubitor daca esti iubitor, sa te silesti sa fii mai ingaduitor daca esti ingaduitor, sa fii mai iertator
daca esti iertator. Asta inseamna "sa te depasesti". M-am gandit eu asa ca-i vorba sa ma depasesc in
credinta; sa ma gandesc la Dumnezeu; sa-L am pe Dumnezeu in prim-planul vietii mele; sa ma
gandesc intai la Dumnezeu si apoi sa ma gandesc la om prin gandul la Dumnezeu. "Sa te depasesti"
- sa nu fii multumit cu putin, sa nu fii multumit cu cat ai facut, sa nu zici ca "am facut destul"; sa te
depasesti, sa vrei mai mult si mai mult. Pentru ca stiti ca Domnul Hristos a spus: "Fiti desavarsiti
precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este". In ce sa fim desavarsiti? Ne spune Domnul
Hristos: in iubire; sa iubim chiar si pe vrajmasii nostri: "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor
ce va urasc, rugati-va pentru ei ce va blastama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru celui din
ceruri". Si spune Domnul Hristos cum ii Tatal nostru cel din ceruri: "care rasare soarele peste cei
buni si peste cei rai..." - deci nu numai peste cei buni, ci "si peste cei rai" rasare soarele. Nu zice:
"Peste cei buni aduc soarele, peste cei rai nu aduc soarele". "Rasare soarele peste cei buni si peste
cei rai si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti". Asa face Dumnezeu. Asa trebuie sa
faca si omul, daca vrea sa se asemene cu Dumnezeu: sa trimita iubirea sa, soarele iubirii sale peste
cei buni si peste cei rai, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sa fie intelegator fata de neputinta
omeneasca.

"Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" (Parintele Arsenie Boca)

Am fost odata la Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, la Bucuresti, cu un student
la teologie de atunci, care acuma-i preot - au trecut anii peste toti de-atunci... a fost asta in 1965 -, si
Parintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvant care mi-a ramas mie pentru cealalta
vreme a vietii mele si cred ca si pentru vesnicie. N-am sa-l uit niciodata! Zice: "Uite, mai frate. O sa
fii preot. Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" Nici nu va puteti inchipui cat m-am gandit
eu la cuvintele acestea, de atunci incoace; cat le-am urmarit in viata mea si in viata oamenilor. Si
mi-am dat seama ca neputinta omeneasca e o realitate. Sunt atatia oameni rai in lumea asta, si nici ei
nu vor sa fie rai... Si-s rai, si noi trebuie sa intelegem rautatea lor de pe pozitia noastra, din situatia
noastra. Sa intelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei insisi sunt nemultumiti de rautatea lor - "Pe cel
rau rautatea il ucide", ii scris in Psalmi: "pe cel rau rautatea il ucide", il nimiceste, rautatea il
nemultumeste. Pomenirea de rau spun parintii cei duhovnicesti ca e o rautate fara margini, e o
rautate ca o rugina care mananca fierul, asa mananca sufletul; rautatea-i cui infipt in suflet.
Pomenirea de rau, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un parinte spune ca "raul sa-l scrii
pe apa".

De aceea sa ne gandim la lucrurile acestea, ca sfantul apostol Pavel zice ca iubire nu exista manie.
Daca exista manie inseamna ca nu exista iubire; se contrazic iubirea cu mania: asa cum nu poate fi
intuneric unde-i lumina si unde-i lumina nu poate fi intuneric, se contrazice lumina cu intunericul;
poate fi intuneric unde nu-i lumina, dar unde-i lumina nu mai poate fi intuneric. Deci unde-i iubire
nu mai poate fi pomenire de rau. Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sa
fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le
poarta.

Cand a zis Domnul Hristos sa ne iubim unii pe altii, cand a spus Domnul Hristos: "Porunca noua va
dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!" Iubiti credinciosi, a vrut
Domnul Hristos cand a spus cuvintele acestea sa ne faca fericiti. Nu exista mai mare fericire in
lumea aceasta, in nici o privinta, decat fericirea care vine din iubire.

Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete cand sunteti deschisi cu iubire unii fata de altii mai
mult decat dup-aceea. O sa vedeti ca dupa-aceea cumva se imputineaza iubirea.

Dar cand iubesti pe cineva parca ii ingadui toate, parca esti fericit. Te gandesti la el si cand ii de fata
si cand nu-i de fata. Tot asa trebuie sa ne gandim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie sa-L avem si
noi in vedere pe Dumnezeu. Si asa sa-i avem in vedere pe oamenii din jurul nostru. Sa ne fie mila
de oameni. Cand Domnul Hristos a spus ca o zis bine omul acela ca intr-adevar asa trebuie, sa
iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, omul acela a
zis: "Doamne, dar cine-i aproapele meu?" Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv:
despre un om care a cazut intre talhari, pe langa care au trecut doi oameni nepasatori - un preot si un
levit -; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a facut mila de el si l-a ajutat si l-a dus la o
casa de oaspeti si i-a legat ranile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grija. Si la urma zice
Domnul Hristos catre invatatorul de lege: No acuma care din astia trei care au trecut pe langa cel
cazut intre talhari, care a fost aproapele celui cazut intre talhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut
mila de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fa si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sa avem
mila numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s nacajiti, care n-au ce le trebuie. E bine sa avem
mila de ei. Dar noi trebuie sa avem mila si fata de oamenii care sunt neputinciosi in cele ale
sufletului: de oamenii care n-au rabdare, de oamenii care au rautate, de oamenii care fac lucruri pe
care n-ar vrea nici ei sa le faca. Si de aceia trebuie sa ne fie mila, si pentru aceia trebuie sa ne
rugam, si pe aceia trebuie sa-i ajutam, dupa puterile noastre, cu bunavointa noastra, cu dragostea
noastra, cu invaluirea noastra - pentru ca iubirea-i invaluitoare. Si bineinteles ca lucrurile acestea nu
le putem face din puterea noastra. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu daca-L iubim intai pe
Dumnezeu.

Sa ne cercetam pe noi insine daca-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi daca-L iubim sau nu-
L iubim pe Dumnezeu ? Mai intai de toate ne-a spus Domnul Hristos ca "cel ce ma iubeste pazeste
poruncile Mele". Cel care pazeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu
pazeste poruncile lui Dumnezeu, chiar daca i se pare ca-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L
iubeste.

Deci, iubiti credinciosi, sa nu uitam niciodata ca noi avem o porunca de la Dumnezeu sa ne iubim
unii pe altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iubim pe Dumnezeu. Avem porunca de la Dumnezeu
sa fim milostivi unii fata de altii. Avem porunca de la Dumnezeu sa iertam. Avem porunca de la
Dumnezeu sa nu uram pe nimeni. Toate acestea tin de invatatura Mantuitorului, de starea noastra de
crestini.

Astazi s-a citit in sfanta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fata de oameni. Si anume a zis
Domnul Hristos ca: "Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau cel unul-nascut l-a dat
ca oricine care crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Ca n-a trimis..." - fiti atenti! - "Ca n-
a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau sa osandeasca lumea, ci l-a trimis sa mantuiasca lumea". Fiecare
dintre noi trebuie sa fim un mantuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sa
ducem in jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sa aducem fericire in jurul nostru. Sa ne
silim sa facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastra va fi tot mai mare,
pentru ca inaintam in iubire si inaintam si in fericire.

Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntampla in lumea asta ca asa putina iubire si asa o iubire neranduita
dupa voia lui Dumnezeu. In Filocalie, in volumul II, este o scriere a sfantului Maxim Marturisitorul
despre cele 400 de capete despre dragoste, si el spune acolo ca sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste
mai presus de fire, cand ii iubim pe toti la fel, care se intemeiaza pe porunca lui Dumnezeu; al
doilea fel de dragoste este dragostea dupa fire, pe care o binecuvinteaza Dumnezeu, si anume cum
isi iubesc parintii copiii, cum isi iubesc copiii parintii, cum se iubesc fratii intre ei, cum se iubesc
prietenii, e o iubire fireasca pe care o binecuvinteaza Dumnezeu; si este o iubire impotriva firii,
iubire pe care o au cei patimasi fata de cei care ai ajuta sa-si implineasca patimile, si pe aceasta n-o
binecuvinteaza Dumnezeu.

Si noi constatam, bagam de seama ca in lumea asta e putina iubire. De ce-i putina iubire? Stiti de ce,
iubiti credinciosi? Ia ganditi-va. Ar trebui sa stiti daca cititi evanghelia... In capitolul 24 din sfanta
evanghelie de la Matei este scris ca "din pricina inmultirii faradelegilor, iubirea multora se va raci".
Deci de ce-i putina iubire? - Pentru ca-i multa rautate, pentru ca-s multe pacate, pentru ca-s multe
patimi.

Si-atunci ce-i de facut? Cum putem noi sa inmultim iubirea? - Sa ne facem randuiala in suflet, sa ne
curatim sufletul si daca ne curatim sufletul se inmulteste iubirea si iubirea inmulteste fericirea.

Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba in lumea aceasta, ci a venit si pentru noi, a venit sa
inmulteasca iubirea noastra, a venit sa ne ajute sa ne inmultim iubirea, a venit sa ne dea fericirea din
iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu.

Prin urmare, iubiti credinciosi, sa nu uitam ca Dumnezeu ne iubeste. Sa-L iubim si noi pe
Dumnezeu. Sa implinim poruncile Lui. Sa nu uitam porunca Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii.
Sa nu uitam porunca Bisericii, care zice: "Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim!"
Sa ne cercetam daca suntem in iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sai: "Dupa aceasta vor
cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii catre altii". Unde nu-i iubire nu-
i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nadejde de mai multa iubire, e nadejde fericire,
e nadejde de dar de la Dumnezeu. Daca ne iubim unii pe altii atunci aratam ca Domnul Hristos este
invatatorul nostru, ca tinem seama de Domnul Hristos. Si daca nu ne iubim unii pe altii inseamna ca
Domnul Hristos noua ne vorbeste degeaba, degeaba stim ca Dumnezeu ii iubire, degeaba stim ca
cea mai mare porunca ii porunca iubirii, degeaba stim ca unde-i iubire-i fericire, pentru ca pentru
noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi ii iubire intamplatoare, si atunci darul lui
Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sa ne ducem. Iar daca Il avem pe Domnul Hristos ca
Invatator, Il avem si ca Mantuitor, si ne ajuta, si ne ajuta, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi,
ne asteapta si pe noi sa mergem catre El.
Zicea Parintele Serafim de la noi de la Manastire - Dumnezeu sa-l odihneasca! - ca: "Daca facem
noi un singur pas catre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumarati catre noi".

"Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui mai mare sfant
fata de Dumnezeu" (Parintele Arsenie)

Iar Parintele Arsenie a zis o vorba cat lumea asta de mare - ba mai mare decat lumea asta! -, si
anume o zis asa: "Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos ii mai mare decat iubirea celui
mai mare sfant fata de Dumnezeu". Nu poate iubi un sfant pe Dumnezeu, cat ar fi sfantul de mare,
cat iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pacatos; si-l asteapta; si vrea sa-l primeasca; si alearga
inaintea lui, dupa cum citim in pilda cu fiul risipitor, unde se spune ca tatal nu l-a asteptat pe fiul
care se intorcea; l-a asteptat intr-un fel, dar cand l-a vazut ca vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat
inaintea lui, ca sa-l primeasca, sa-l imbratiseze, sa-l sarute, sa-l ajute, sa-l aseze iarasi in starea din
care a plecat. Pentru ca din inima lui fiul n-a plecat niciodata! El a ramas in inima tatalui asa cum
ramanem noi in inima lui Dumnezeu, in inima Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in inima Maicii
Domnului, oricat de departati am fi, oricate rele am face. Pana traim in aceasta viata Dumnezeu nu
ne paraseste. Noi putem sa parasim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sa ne paraseasca pe noi.

Zice undeva in cartea proorocului Isaia: "Oare va uita mama pe fiii sai? Oare va uita mama pe fiii
pantecelui sau?" Si zice mai departe: "Chiar daca mama va uita pe fiii sai, Eu nu te voi uita
niciodata Ierusalime". Si mai pomenesc odata cuvantul acela al Domnului Hristos: "Ierusalime,
Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De cate ori voit-am sa
adun pe fiii tai, cum aduna gaina puii sai sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iata, vi se lasa casa
voastra pustie, iar pe Mine nu ma veti mai vedea pana ce nu veti zice: Binecuvantat este Cel ce vine
intru numele Domnului!" Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste gaina puii sai sub aripi.
E o imagine minunata. Ce putin ne gandim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gandim noi ca
Dumnezeu ii tatal nostru! Ce putin ne gandim noi ca Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi
seama de invataturile Domnului Hristos! Ce putin ne gandim noi ca Domnul Hristos si-a jertfit
viata, s-a rastignit si si-a varsat sangele pentru noi! De cate ori ne gandim noi, iubiti credinciosi la
sangele Mantuitorului varsat pe Cruce si pentru noi si pentru mantuirea noastra! Daca ne-am gandi
mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire in suflet, nu ne-ar mai fi frica ca
nu ne primeste Dumnezeu, pentru ca sigur ne primeste Dumnezeu, daca vrem noi sa fim cu
Dumnezeu. Si daca nu vrem nu ne primeste ca nu ne poate primi, ca nu ne simtim noi bine langa
Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sa ne simtim bine langa El si de aceea credinta noastra este mai
mult decat orice altceva in lumea aceasta. E credinta care muta muntii - munti de rautate din sufletul
nostru -, ne face buni, ne face ingaduitori, intelegatori, iertatori, ne face binevoitori, ne face sa ne
aplecam fata de omul de langa noi, si a fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea
credintei. Asa zicea Parintele: "Sa te depasesti si sa te daruiesti" - adica sa ma intaresc in credinta si
apoi sa-mi daruiesc odata cu binele pe care-l fac si inima mea.

Zice undeva sfantul Isaac Siril ca atunci cand faci un bine, cand dai cuiva ceva, veselia fetei tale sa
intreaca darul pe care-l dai. Sa nu-l cobori pe omul pe care il ajuti, ci sa-l ridici; sa-l ridici, sa-l
cuprinzi in sufletul tau si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne invaluie
pe toti.

Sa ne gandim la lucruri de felul acesta si sa stiti, iubiti credinciosi, ca asa vrea Dumnezeu: sa fim
fericiti, sa fim multumiti, sa fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. - Pentru ca El ne iubeste, pentru
ca El ne primeste, pentru ca El ne cauta, pentru ca si noi trebuie sa-L cautam pe El. Si daca facem
asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvantarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor
slujbe il vom avea si noi, rugaciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele
taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin inmultirea iubirii. Sa inmultim
iubirea intre noi, sa inmultim iubirea dintre noi, sa atarnam cu iubirea noastra de iubirea lui
Dumnezeu.

Sa ne rugam sa faca Dumnezeu ce nu putem face noi, dar sa fim totusi preocupati sa ne iubim unii
pe altii ca intr-un gand sa marturisim, sa iubim pe oameni cu iubirea Mantuitorului nostru Iisus
Hristos - "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi" - si fara
indoiala ca in felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si pana-n
veac, amin.

Parintele Teofil Paraian

Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei


Cruci
Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astazi – asa cum Biserica, prin dumnezeiestii
Parinti, a randuit – ne impartasim, ca intotdeauna dealtfel, de un cuvant tot mai descoperitor de
taina. Inaintea oricarui praznic imparatesc (adica pentru Imparatul – Dumnezeu), cum e Craciunul,
bunaoara, sau Invierea, dar si Inaltarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii in legatura cu acest praznic.
Evanghelia din aceasta duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci e in legatura Sfanta Cruce, care se
dezvaluie in chipul Crucii si in lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie sa mergem mai adanc, la taina
Sfintei Cruci. Azi, o data mai mult, rogu-va sa cugetam, sa privim din interior spre exterior taina
care se dezvaluie. Si toti cei care doresc sa inteleaga adancul de taina al adevarului dumnezeiesc si
al adevarului omului, sunt rugati, impreuna, sa luam aminte. Cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei
asa ne graieste:
“Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa
cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El
sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-
Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea” (Ioan 3,
13-17).
Acesta este cuvantul de astazi al Sfintei Evanghelii, atat de concentrat, de unit in el, ca intr-un
nucleu divin; dar din care, in lumina Duhului Sfant, stralucesc razele adevarului dumnezeiesc,
pentru om.

Fiecare cuvant sau verset (sau vers) sa-l luam si sa ne impartasim: “Nimeni nu s-a suit in cer, decat
Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Iubitilor, de atatea ori sufletul omului, si
poate mai mult al crestinului, se intreaba cu privire la acest cuvant: cer. Ce este cerul? Si nu
totdeauna intelegerea noastra a ajuns pana la odihna (care nu inseamna somn, ci pacea luminii
divine). Cer… Astazi auzim asa: Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul
Omului, Care este in cer. Deci cerul e asezat deasupra noastra. Si nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a
venit printre noi Cel care a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Fiul e in cer din veci, e
Fiul Parintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adica Fiul Parintelui ceresc, Care S-a facut si om – Care e
in cer, vrea sa ne spuna ca de acolo, din cer, e taina omului. Si nu numai a omului, intrucat omul e o
sinteza a intregii Creatii; taina intregii Creatii e in cer.

Sa ne referim in clipa aceasta la doua cuvinte ale Scripturii, de esenta: primul cuvant – de la Cartea
Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” – deci cerul, intai. Si un cuvant cel putin
la fel de revelator – al rugaciunii pe care Cel Care S-a coborat din cer, Fiul Omului, Fiul Parintelui
ceresc, ne-a invatat-o: Tatal nostru: “Tatal nostru Care esti in cer (...) Precum in cer, asa si pe
pamant” – reia cuvantul dintru inceput al Scripturii. Deodata se dezvaluie cerul: “Tatal nostru Care
esti in ceruri...”. Am zice in graiul nostru, pe intelesul nostru smerit: Cerul este locasul lui
Dumnezeu. Sfantul Stefan, in cuvantul rostit de el inaintea Sinedriului, atunci cand a fost omorat cu
pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluand cuvantul Proorocului Isaia: “Cel Preainalt nu locuieste
in temple facute de maini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu si pamantul asternut
picioarelor Mele. Ce casa Imi veti zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»”
(Fapte 7, 48-49). Evocam la inceput odihna, si auziti: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihna?
Numai dupa osteneala cautarii si dorului luminii dumnezeiesti ajungi la odihna.

Impreuna cu colegul meu – parintele Stefan – cercetam in texte, in original, ce inseamna odihna: in
limba greaca áíáđáőóéň; đáőóéň inseamna odihnesc, dar áíá inseamna in sus – deci cand ma ridic la
inaltimea adevarului, atunci ajung la odihna, adica la lumina care imi da pacea, implinirea. De
aceea, observati, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adica acolo unde e plinatatea
adevarului, a existentei. Cerul – locasul Parintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupa Evanghelia de
astazi, “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”.
Deci cerul este si locasul Fiului Omului. Iar daca in Tatal nostru spune “precum in cer, asa si pe
pamant”, cerul este si locasul odihnei noastre, al pacii, al mangaierii, al luminii, pe care,
contempland-o, ajung la odihna. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta inseamna.
Cand nelinistea ta, in chinurile nasterii tale din nou, inceteaza. Sufletul ajunge sa se odihneasca.
Constiinta capata pacea, lumina adevarului. Cum de atatea ori va talcuiam cuvantul: Numai cel care
n-a ajuns pana la capat se intoarce inapoi. El tot penduleaza, in nelinistea lui, intre indoieli si
certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihna) nu s-a mai intors. De aceea si pentru cei
adormiti, cum ne rugam la capataiul lor, la inmormantare, sau la parastas? – Ii zicem Mantuitorului:
“Ca Tu esti Invierea si Viata si Odihna adormitului robului tau...”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la
odihna, la intalnirea cu Dumnezeu. Cum va spuneam, cuvantul Sfantului Grigorie Sinaitul: “Ia
aminte, omule: Adevarata cunostinta e simtirea harului dumnezeiesc” – simtirea dumnezeirii.

Am inteles ce inseamna odihna. De aceea, a te culca, in intelesul somnului trupesc, numai, in care
vegetezi, dar sufletul nu ramane viu, cum se ruga Inteleptul: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza”,
daca nu mai ramai in stare de veghe, aceea-i moartea. A te desparti de Dumnezeu e moarte.

Atunci, revenim la cer: “Precum in cer, si pe pamant”. Si omului ii este dat sa aiba parte de cer.
Cerul – locasul lui Dumnezeu (cum citim in Tatal nostru; Cerul – locasul Fiului Omului, Care este
in cer – Fiul lui Dumnezeu, facut om, Care S-a coborat din cer. Si cerul – locasul omului; cerul
omului.

Iubitilor, pentru ca acest cuvant si aceasta invatatura este atat de adanca, odata cu Sfintele Scripturi,
Parintii cum au inteles? Am apelat, si de data aceasta, indeosebi la Sfantul Maxim Marturisitorul. El
spune ca prin cer se intelege in Sfanta Scriptura, adeseori, Insusi Dumnezeu. Precum spune undeva
Ioan Inaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine
de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfantul Ioan dupa ce L-a botezat pe Mantuitorul
ucenicilor lui ). A doua zi dupa ce Ioan L-a botezat pe Mantuitorul, vazandu-L pe Mantuitorul ca
trece iar la Iordan, a spus ucenicilor sai: “Iata Mielul, Care ridica pacatul lumii”. Si atunci, Andrei
intai, dar si Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o dupa Mantuitorul, dupa Iisus. Iisus i-a intrebat:
Ce vreti? – Invatatorule, unde locuiesti? – Veniti si vedeti. Si au mers Andrei si Ioan si toata seara si
noaptea L-au intrebat pe Iisus. Andrei, ascultandu-L, le-a spus celorlalti: “Am aflat pe Acela despre
Care au vorbit profetii”. Atunci au iesit la Iisus si Petru, apoi si Filip si Natanael – ucenicii Lui.
Atunci, ceilalti din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi ca cei care mergeau dupa tine
pleaca dupa El, te parasesc si merg dupa Celalalt, dupa Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvant, pe
care il citeaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine, de
nu-i va fi dat lui din cer” – adica de la Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim spune: “Cerul se uneste
cu Insasi Dumnezeirea”. Deci cand zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locasul lui Dumnezeu; si, in
intregime, tot ceea ce se descopera de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adauga sfantul Maxim:
“Caci toata darea cea buna, tot darul cel desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele
luminilor”. In acest inteles trebuie luat cuvantul cer, din textul Scripturii – locasul lui Dumnezeu, cu
intreaga bogatie, nesfarsita, a adevarului dumnezeiesc. Dar mai adauga Sfantul Maxim: “Scriptura
mai numeste cer si puterile ceresti, dupa cuvantul: «Cerul Imi este Mie scaun… Cel ce pui pe
ingerii Tai para de foc si slugile Tale duhuri». De aceea, dupa cuvantul Scripturii: «Cerul Imi este
Mie scaun», «Cel ce odihnesti pe heruvimi» – mai zice in alta parte. Aceasta pentru ca Dumnezeu
Se odihneste in fiintele simple si netrupesti”.

Si acest cuvant, mai ales, m-a mangaiat negrait de mult. El corespundea exact cu ceea ce in mintea
noastra, putintica, incerca sa se inalte. Zice Sf. Maxim: “Daca ar zice cineva ca si in mintea
omeneasca, curatita de toata nalucirea materiala...”. O, Doamne, cat ma mangaie acest cuvant!
Nalucirea materiala, care ma face sa ma gandesc cum L-a ispitit demonul pe Mantuitorul, aratandu-i
imparatiile lumii si slava lor. Pentru care Parintele Staniloae talcuia: slava lor, adica poleiala.
Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se incanta atata lume, la poleiala – nalucirea
materiala, cum este numita de Sf. Maxim. Deci “orice minte omeneasca, daca e curatita de toata
nalucirea materiala si e impodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile, este cer, si nu are
a cadea, dupa parerea mea, din adevar”. Daca priveste si mintea omului, curatita de nalucirile
materiale, si luminandu-se, stralucind in ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile. Este cer si
mintea; si nu cazi din adevar. Nu cazi din adevar cand contempli cerul mintii tale, plin de stralucirea
adevarului dumnezeiesc, al credintei, plin de cele ceresti. O, credinciosilor, o, profesori de religie,
nu uitati! Asa sa-i invatati pe copilasi, cu inima curata. Si incheiem cuvantul sfantului Maxim:
“Deci nici cel care a numit cer inaltimea cunostintei spirituale din oameni nu ar gresi”. Doamne,
cum te inalta fiecare gad si idee tot mai sus! “Caci, intr-adevar, spune Sf. Maxim, cunostinta
adevarata se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mantuitorul: “Daca Ma iubiti,
paziti poruncile Mele! Cel ce pazeste poruncile Mele va fi iubit de Tatal Meu, la el vom veni si
locas la dansul vom face”. Daca cerul este locasul lui Dumnezeu, si inima ta, facandu-se locas al lui
Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sa
Se introneze in ea, prin nazuinta nestramutata a dorintei ferme si inalte spre bine. La fel, lucrarea
curata a virtutilor este numita «asternut al picioarelor Lui»”. Virtutile, despre care de atatea ori Sf.
Maxim spune ca ele sunt oglindire a insusirilor dumnezeiesti, a luminii dumnezeiesti, a iubirii
dumnezeiesti, a intelepciunii dumnezeiesti, a bunatatii dumnezeiesti, a dreptatii dumnezeiesti, a
barbatiei dumnezeiesti.

Talcuia Parintele Staniloae atat de adanc, dupa Sfantul Maxim: Virtutile sunt forma umana a
insusirilor dumnezeiesti, cum s-au revelat in Hristos. Si atunci, in acest inteles virtutile sunt
“asternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfintii Parinti vor spune, ca insusirile dumnezeiesti sunt cele din
jurul Dumnezeirii. Adancul fiintei dumnezeiesti este de neurmat pentru noi, dar insusirile
dumnezeiesti – lumina, iubirea, bunatatea, pacea, dreptatea, sfintenia, intr-un cuvant. Toate sunt dar,
harul lui Dumnezeu din natura divina. Dar natura divina este dincolo de tot ceea ce este creatura.
Dar sunt asternut al Dumnezeirii si impartasire din Dumnezeire, din lumina si iubirea Sa. Si, in
sfarsit, intrucat virtutea primeste deasupra ei talpile dumnezeiesti… De aceea parca-ti aduci aminte:
cate o crestina, saraca, zice asa, in simplitatea ei: Saruta-Ti-as talpile Tale, Doamne! Si noi radem,
adeseori. Or, ea spunea un cuvant atat de adanc: Doamne, eu sa fiu asternut picioarelor Tale, talpilor
Tale. Sa odihnesti, altfel spus, in mintea si in inima mea. Caci in Filocalie Parintele Staniloae asa a
tradus: Talpile dumnezeiesti.

“Si nu le lasa catusi de putin sa se murdareasca de intinaciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la
rug? – “Scoate-ti incaltamintea! Locul pe care calci e sfant”. Acolo calca talpile picioarelor
dumnezeiesti, si acolo nu mai e intinaciune.
… Si intelegand prin pamant trupul. Iubitilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lacasul Dumnezeirii,
cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului, si cerul – mintea noastra plina de
lumina dumnezeiasca, de adevar! Ati inteles acum? Prin care dar, insusire a sufletului nostru putem
noi sa ne umplem sufletul de cer, de lumina divina, de virtutile care stralucesc in noi – cunostinta,
adevarul (deci lumina, caci altfel nu pot vedea nimic fara lumina; si ceea ce e lumina pentru ochi e
intelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luam cunostinta, prin care ne miscam? –
Gandirea, iubitilor! Si, intelegand, parca te cutremuri. Cu ce te inalti dincolo de minte? Vedeti,
trupul, materia e limitata, marginita, “tarcaruita” in timp si spatiu. Dar daca cu trupul sunt aici si
acum, cu mintea, cu gandirea depasesc nu numai trupul meu, numai locul unde ma aflu, nu numai
timpul de acum… ci si timpul si spatiul. Se misca in lumea nemarginirii dumnezeiesti. Atunci cand
cuget, deodata: “A zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” – chipul,
cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, ramane in noi pe veci; ca existam. Chiar si cei
care mai spun: “A trecut in nefiinta”. Sa-i lumineze Dumnezeu, sa se indeparteze de ratacirea asta,
cea mai de pe urma. Nimeni nu trece in nefiinta! Caci existam, si in nemurire suntem chemati sa
fim. Dar asemanarea priveste virtutea: intelepciunea, bunatatea, virtuti de care ne impartasim din
Dumnezeire, dupa voia noastra. Vrem sa-I urmam lui Dumnezeu in lumina, adevar si iubire, atunci
ne impartasim din ele. Sau, prin pacat, ne lepadam. Dar ramanem in Dumnezeu cu radacina.

Si ce inseamna a fi “dupa chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decat toate de a fi dupa chipul lui
Dumnezeu, al nemarginirii dumnezeiesti? Gandirea, iubitilor. Gandirea noastra depaseste si
marginile universului intreg. Astazi macar atat sa intelegem: ce inseamna cuvantul cer: locasul lui
Dumnezeu, locasul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului si locasul oricarei minti pamantesti curate.
Cand am citit din Sfintii Parinti, indeosebi doua lucruri m-au luminat si m-au uimit (cand primesti
lumina, te uimesti). Cand am citit la Sfantul Ioan Damaschin cum a coborat Fiul lui Dumnezeu la
noi: nu dupa loc, ci dupa fire. Adica nu dupa spatiu, ca sa se miste de colo colo. A luat trup
omenesc, cu care S-a miscat printre noi; dar in El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborat in
sanul Fecioarei (a carei nastere am praznuit-o ieri; iar astazi pe parintii ei, dumnezeiestii Ioachim si
Ana). Or, cand zici firea dumnezeiasca… Mantuitorul i-a spus unei femei, samarinencei,
descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de intelegerea
Duhului? E Duh, e spirit, adica nematerial. Dar cum o intelegem? Ce, in noi nematerial? –
Gandirea. Gandirea e deasupra materiei, o invaluie. Cu gandirea, care depaseste hotarele trupului
intelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sa ne inaltam, sa intelegem! E atata frumusete,
cum nu va puteti inchipui. Cand am mai citit si la Calist Catavisiotul: “Oricine e intelept priveste la
lucrurile cele mai adanci din el”; cele mai inalte din el. Orice om are si slabiciunile lui. Calist
Patriarhul spune: Cand vrei sa fii in adevar, treci de la cele de jos ale tale (cum intreaga creatie s-a
odraslit de la cele de jos pana la cele de sus; toate sunt in noi)... Ce are omul mai inalt, spune
Patriarhul Calist, e mintea lui, e gandirea lui. Si cu mintea lui se inalta, si poate sa ajunga pana la
Dumnezeu – cu mintea te poti inalta dincolo de lume; poti sa cuprinzi lumea. De aceea spune Calist:
Nu e dupa vrednicia omului sa se opreasca la cele marginite, hotarnicite, ci sa se inalte pana la Cel
nemarginit, daca si mintea se poate inalta pana la Dumnezeu”.

Atunci am inteles: Doamne, ce minune descoperi Tu in om, ca mintea lui e cer (cum a spus Sfantul
Maxim), e cereasca. Te inalti pana la Dumnezeire. Si asa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare
fizician: Asa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde intreaga creatie, asa si sufletul omului, creat
dupa chipul lui Dumnezeu, poarta in el intreaga creatie. Ar putea face stiinta un matematician, un
chimist, un fizician, poate sa cuprinda intelesurile lucrurilor fara mintea aceasta, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, dupa chipul Lui? Si asa cum El cuprinde tot, si omul e chemat; sa devina mintea omului
cer.

Am inteles acum ce inseamna aceasta realitate spirituala – cerul – si cat e de adevarata ea! Omul a
pierdut intelesul de a purta in inima lui, dupa chipul lui Dumnezeu, duhovniceste, creatia, si sa
ajunga la asemanare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer, si a adus cerul pe pamant. Si in
El e cerul; e Dumnezeu si Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit in cer” – nu tu te sui. Fara
numai Cel care a coborat din cer, Fiul Omului Care este in cer. Si a coborat ca fiecare constiinta
umana, fiecare suflet sa devina un salas ceresc; salas de lumina si de adevar.

Si adauga Mantuitorul: “Precum Moisi a ridicat sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului”
(pe Cruce). Evreii, mergand spre pamantul fagaduintei, au dat peste niste serpi veninosi, care ii
muscau; si mureau (pentru ca erau atatati de demoni). Iar Mantuitorul, Care avea sa Se intrupeze si
sa Se inalte pe Cruce, veninul sarpelui El il va rastigni. De aceea a zis: “Precum a inaltat Moisi
sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede in El sa nu
piara, ci sa aiba viata vesnica”. Deci Crucea inseamna rastignirea raului si cale spre inviere, inaltare.
Cei din jur nu intelegeau – fariseii, carturarii: “Daca este Fiul Omului, coboara-Se de pe cruce”.
Rastignitul din stanga, la fel: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu...”. Sarmanii, nu pricepeau. Cum, sa
vezi pe cineva rastignit si sa te inchini unui rastignit? Au inteles multi: Pavel a inteles: “Crucea e
nebunie pentru elini (filosofii), sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”;
toti vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui
Dumnezeu”. Iar dupa Pavel va spune Ioan Gura de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, si-L
numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad rastignit”. Cu adevarat, El e Imparatul, Care Se jertfeste
pentru supusii Lui. Si-L numesc Imparat pentru ca El S-a jertfit pentru supusii Lui. Si asa sa faca
orice imparat: sa se jertfeasca; iar prin jertfa sa rastigneasca raul. Caci jertfa ucide egocentrismul,
pacatul. Cum am spus de atatea ori, si am invatat: orgoliul este demonic. Cand a cazut in orgoliu
Lucifer, ce a descoperit? – S-a vazut adus de la nefiinta la fiinta. Si-a vazut nefiinta. Dar daca
Dumnezeu a zis Da, sa fii, atunci ramai. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Si atunci, Fiul lui
Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci daca prin pacat jertfa, care
ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe
Cruce, moartea se transforma in jertfa, care duce la inviere.
De aceea a zis Iisus: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa se va inalta Fiul Omului pe
Cruce”. Si daca veninul sarpelui, cum va arata tot Ioan Gura de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe
Cruce, invierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gura de Aur: “Tu meriti, Doamne, sa fii Imparat,
pentru ca Tu Te-ai jertfit!”. Si-n jertfa e impartasirea iubirii datatoare de viata, care aduce invierea.
De aceea, “pomeneste-ma, Doamne – zice tot Ioan Gura de Aur – intru imparatia Ta, cum a zis
rastignitul din dreapta, care s-a cait” (de la acest cuvant noi zicem mereu “vesnica pomenire”). La
care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine in rai”. Intr-adevar, asa S-a inaltat Fiul Omului pe Cruce, din
iubire.

Pentru ca urmeaza cuvantul, uimitor, din Evanghelie: “...asa se va inalta Fiul Omului, pentru ca tot
cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. In iubire e viata, in jertfa e viata, in daruirea
mea catre celalalt. Cand ma daruiesc tie si tu te daruiesti mie, suntem in iubirea divina, in viata, in
marturia vietii. Caci iubirea este principiul vietii. Si vine cuvantul uimitor, unic, al Evangheliei:
“Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in
El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Fiul Sau unic! Iubitilor, ce-i mai scump pentru un tata (ca si
pentru o mama), decat fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Parintelui ceresc. Va talcuiam din
cuvintele Scripturii: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” – Mainile Tatalui – Fiul si Duhul Sfant.
Si in alta parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Adancurile suntem noi.
“Adanc pe adanc cheama” – adancul Dumnezeirii ne cheama pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu ati
vazut ce inseamna – Fiul si Duhul Sfant. Aceasta este vistieria cea dinlauntru, a inimii, rasadita si in
noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatal, daca nu vistieria Lui – Fiul si Duhul
Sfant? Si asa L-a daruit pe Fiul Lui, sa Se intrupeze de la Duhul Sfant si din Fecioara, L-a daruit “ca
tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. L-a daruit, pana pe Cruce, Vistieria Lui,
ce are mai scump Tatal a daruit, si sa ne impartasim din El, din Fiul Lui, din viata Fiului Lui, in
Duhul Sfant. Si in Duhul Sfant, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Si
incheie Evanghelia asa: “Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa judece (sa osandeasca)
lumea, ci sa se mantuiasca lumea prin El”. Sa crezi in El, cum S-a intrupat, de la Duhul Sfant si din
Fecioara, si cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfant, ca sa Se intrupeze El in fiecare din noi, in
fiecare inima fecioara. Inima fecioara, nu uitati: atunci cand inima noastra e casta, fecioara, deodata
se lumineaza, devine cer.

Iubitilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu si am citit ceva din el. Si inima noastra atat de
mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la marturia aceasta, de a-L preamari pe Dumnezeu prin
stiinta. Si multi s-au intrebat: Cum prin stiinta a ajuns Paulescu sa dea marturia aceasta, a intelegerii
Dumnezeirii? – Pentru ca a avut o inima casta. Acest om n-a fost casatorit, a dus o viata de castitate,
de sfintenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la savarsirea lui din viata a spus: “A trait ca un
mucenic si a murit ca un sfant. De-abia acum, savarsindu-se din viata, pot spune cei mai apropiati ai
lui, si ucenicii lui, vor spune descoperirile vietii acestui om”. Si, ingaduiti a spune, ucenicul lui
poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am intalnit in viata mea. Si el marturiseste
ca, atunci cand Paulescu a ajuns, in iulie, la intelegerea acestui adevar, al insulinei, a aparut in
august un articol in limba franceza, in Apus, si au luat cunostinta savanti. Un savant american –
Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Paulescu si i-a propus sa elaboreze impreuna insulina. Si
doctorul Trifu l-a sfatuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitati de laborator ca alte popoare. Sa
lucram impreuna. Altii au spus: Nu, sa apara acest produs aici, la noi, in Romania. Au tot asteptat
sponsori… Dar in timp de sase luni au aparut altii, care au luat cunostinta de descoperirea lui si…

Iubitilor, omul acesta – si este un exemplu – a ajuns la adevar deodata unind minte luminata,
adancind adevarul omului cu mintea, dar si pastrandu-se curat, cast, in feciorie. Asa cum Maica
Domnului e fecioara si mama. Numai in castitate si in maternitate implinesti adevarul. Cum adica:
pastrandu-ti faptura ta curata, casta; nu innamolita in stricaciunile lumii, in noroiul acestei lumi. In
noroiul de patimi, cum sa mai vezi adevarul? Numai in sufletul cast, inima casta, si mintea
cautatoare de adevar, asa ajungi la adevar. Asa a fost Paulescu. Asa a ajuns la adevar, incat,
cunoscand, cu mintea luminata de Dumnezeu adevarul omului, ca fiziologic, faptura umana, atat in
morfologia ei, cat si in fiziologia ei. Pentru ca fiecare organ, fiecare tesut, fiecare celula, fiecare
lucru din faptura noastra, in lumina, are un scop. E o armonie, iubitilor, totul. Aceasta armonie nu-i
pusa de mine. Eu, cand vin in lume, vin deja zidit. Altul a pus aceasta armonie – Dumnezeu. A pus o
armonie in toata faptura, o constiinta in om, pentru care Paulescu spune ca sufletul omului este
“agentul finalitatii”. Adica spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceasta ordine, se inalta la
Dumnezeu si, inaltandu-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumina divina, de iubire divina,
de credinta in adevar… gandirea mea se inalta si ma zideste. Acest “artist minunat”, cum spune
Paulescu, care-i sufletul omului, deodata zideste trupul meu, si pleaca, faptura mea, de la obarsia ei,
cum m-a zidit Dumnezeu, catre desavarsirea ei, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Si o intrebare, pe care o punem oricarei minti omenesti: Iubitilor, e posibil sa zidesti ceva fara
gandire? Fiecare sa se zguduie si sa dea raspuns. Fara sa ai un proiect, un plan, chiar al celui mai
simplu lucru. Intelegeti atunci cum gandirea devine cer? Cum se inalta la Dumnezeire! Cum sa nu
fie, atunci, gandirea lui Paulescu cer, cand el a contemplat trupul omului si creatia intreaga in atata
ordine si armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibra, cu fiziologia intreaga. Hormonul insulinei a
fost opera a finalitatii, a gandirii, a amoniei lui Dumnezeu…
Parintele Constantin Galeriu
Pescuirea minunata
Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece
cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este
Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste
cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este
sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si
adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam,
pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga:
“Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta
la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!”
Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea
si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este
in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si
vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in
Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam
candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica
omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava
lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina
aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc
cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.

Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata
cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:
“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul
Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele.
Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat.
Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon:
Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis:
Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca
mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut
semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua
corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru),
vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos.
Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii
prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis
Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la
tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).
Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da
bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.
Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator.
Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe
malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan
le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul,
Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica –
Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal,
pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.

Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se
preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul
Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru
misiune, pentru slujire.

Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura,
urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in
munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand,
dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre
care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu
plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in
popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-
numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric,
adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o
stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile
Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui
Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al
temerii de Dumnezeu”.

In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori
am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu
seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o
dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si
mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al
pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De
la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.

Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei,
mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat
rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu
inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.

Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie
cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat
Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu
sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam,
si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.

Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim
truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade
piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege
praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o
singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine
Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.

Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta
pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in
corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm”
Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu?
Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se
reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea
dumnezeiasca.

Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si
din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in
Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia,
in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul
celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea
Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana
corabia la adanc si aruncati mrejele”.

Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana
la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi
propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul
pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost
frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si
atata simti, atata vezi.

”Mana la adanc...” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am
trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au
trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu
priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat
vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem
asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste,
incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan,
fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o
apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat
erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci
Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de
la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”

Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului:
“Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina
omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca,
de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe
om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de
Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a
cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” –
a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.

Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta
acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care,
prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har.
Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la
sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce
au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru
osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului.
Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru
inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament.
Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina
prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a
lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium
tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti,
din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc.
Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de
intunericul pacatului.

Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta
si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu
dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta
si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.

Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de
Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante.
Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de
rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de
pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.

“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te
retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti?
Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna
taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.

“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii.
Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de
nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la
auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura
casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.

Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata
sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui
chip am fost ziditi.

“Doamne, iesi de la mine!...” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus
din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam
acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie.
Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-
a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care
osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut
pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.

“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica.
Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul
Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era
insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit
sa izgonesc frica.

Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe
prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum
vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa
fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru:
“Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori
spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni,
dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui
Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.

Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte.
Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus,
adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in
vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar
cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa
ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama:
“Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea
Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se
descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .

Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a
urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in
constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem
urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El,
Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au
simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.

Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera
chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea
aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat
nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si
cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce
raspundere am pentru acest chip care e in mine!

Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca
acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti
pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi
fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca
inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa
gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o
singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel
– Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” .

Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un
suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl,
Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa
simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e
nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si
sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la
tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit,
m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa
in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise:
“Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei,
al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste
acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.

Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca
pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste
cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul
dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.
O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui
Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit.
A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si
insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista.
Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii
acestei lumi.
O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul
dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre
noi.

Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina
chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un
smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua
sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor
Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.


Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

A zis Domnul:
“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc,
ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce
va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut
celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu
imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti
bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi
fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal
vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).
Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a descoperirii
dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti sa va faca voua oamenii,
faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si, intr-adevar, acest cuvant vrednic este
sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al
Mantuitorului, pe Care – cum atat de frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru
Staniloae – Tatal L-a trimis in lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul
mantuitor. Si odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.

Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum voiti sa va faca voua
oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu astepti pe altul sa inceapa binele; ci
de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a
inceput – din nefericire, prin ispita diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa
chipul Ziditorului, deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.

Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act tragic in care fratele
si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea caderii. Adam si-a intors fata de la
Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a simtit gol… Gol de har, gol de lumina
dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui
unul de celalalt; pana la crima. Si, in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii
intre frati, intre popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina,
puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici darul, nici
chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe
care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte
pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura .
Aceasta era o forma tragica a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un
fel de suis, spuneau cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea
dreptatii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si sa dai
fiecaruia ce este al lui”.

Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat fiind un rabin din
vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta adevarului, si atat de concentrat sa
fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a
rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice romanul: “Ce tie nu-ti place altuia
nu-i face!”. Pana aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain
– inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul – Fiul lui
Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul Sfant si al omenirii
intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi
asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza
– asa sa faci semenului tau. Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e
ingaduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar
uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind binele. Este
forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar plecand de la acest gand
care te motiveaza in adanc, sa faci binele.

Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum voiesti sa-ti faca tie
semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu astepti ca semenul tau sa inceapa, ca
nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand
sa faci binele, vei deveni un reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de
oricine. Vom talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.

Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si pacatosii iubesc pe cei
ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Si pacatosii
acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire
puteti avea? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se
dezvaluie noutatea si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni ,
Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit in pilda
amintita), si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care, observati, te opreste,
numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus
a venit sa transfigureze, sa transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din
fiecare vrea sa faca un semen, un frate asemenea Lui.

Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei asemenea. Daca dati cuiva
cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai
cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si
marturisim ca aici Mantuitorul vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la
tine si ti-a cerut un ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in
masura. Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si pe
amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce ai dat (si-ti da
Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta experienta. Observati, cum a
zis romanul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu,
atunci ii dai, iar datoria lui este sa gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-
i zici: ia aminte ca ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa
preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul cel mai de pret
–, cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit, si nici de povara, de robia
acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in adevarul cel mai adanc. Asa cum spune
Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei
casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti” (adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a
fiilor lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu
imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui
Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai” (Luca 6, 35).

Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca mai ales in aceasta se
afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant:
in iubirea vrajmasilor . E vorba asadar de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru
al demonului. Caci aici e demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost
invidios pe om cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea
chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului slavei Sale). De
aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa suferim pentru frumusetea,
pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales cand te vede cazut; un lucru nu-ti iarta: sa
fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi
mai curand din bunatatea celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.

“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-a facut vrajmas
Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor. Cum? Numai impartasindu-te
din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-
o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul
jertfei, al jertfei pentru pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit
pentru noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi
vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati parasit (in
pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea divina, cand Il parasesti deci pe
Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu
atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe
vrajmasii vostri”, gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti
vrajmasul tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si
atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor! Numai aceasta e
salvarea lumii.

Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti: incepand din Rusia,
apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si in Turcia… Dar dintre cei care au
condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din
Asia – Gandhi. El singur, cand a citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”,
s-a simtit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub
stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului
sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit
cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa
dovedesc vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul Testament in
san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora putin pe scara vagonului,
multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul Testament si le citea Predica de pe Munte
a Mantuitorului, apasand mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.

Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti dictatori erau botezati,
erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand
a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si
savarsit din viata – martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.

Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti dobandi; si cum o poti
trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te
transfigurezi in aceasta iubire divina dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?

In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si
Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te marturisim pe Tine,
Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa
retinem cuvintele: “pururea fiind (existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste
cuvinte! Noi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul
Fiului, Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie acelasi, in
aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind, neschimbat. Vedeti,
demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu ca de veti gusta din
Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte
cuvinte, daca veti gusta nu numai din Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din
rau mai ai unitatea, mai esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea?
Caci aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e ambiguu,
e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.

Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim in aceasta unitate de
credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa fim aceiasi, in lumina si iubire
divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta,
pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa
fim asa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina
divina in mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand locului, la
lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.

Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul sfintilor. Iar sfantul este
pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul
Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime,
cand a pogorat Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului
Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata. Fiul Sau unic,
Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din Sanul Tatalui. Cine este Sanul
Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a
intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul
nascandu-se din apa si din Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al
Duhului Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant, un
templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care
pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor bunatatilor dumnezeiesti) si
datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea si
mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in
tine, in fiecare, ca inima mea sa devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant,
atunci lumina Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia
Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte mereu de cuvantul
lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un
loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au fost sfintii toti, chiar negraind uneori…

Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il intrebau: “Parinte,
raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l intreba nimic. Sta langa el.

– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?


– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a luminii, a pacii divine langa
el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala
acestui bubos, acestui lepros, iar el sa ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva,
bunaoara un bolnav de SIDA in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu
alte cuvinte sa se impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea
Mantuitorul.

De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti milostivi, precum si
Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din iubirea dumnezeieasca; dar pururea
aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu
eu robul ticalosiei cuiva?! Cand vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui.
In loc sa fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas
voind raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe Cruce:
“Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare inseamna vindecare .
Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa lucrez relele lui. Parintii au spus:
“Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el,
iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele
lui pot contamina pe altii.

Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi. Ajuta-ne Doamne,
asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii Parinti, e o arvuna a invierii. Cand
am dobandit starea aceasta, in noi a inceput invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel
ce a aflat dragostea mananca pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin
aceasta nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea in
veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si iubirea Lui, din
dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este cel ce mananca din Painea
dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul
Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce
vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.

O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina iubirii. Tu, pururea
fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet sa ramana acelasi in iubire, in
ofranda sfanta…

Asa cum marturisea Sfantul pomenit de noi astazi, Dionisie Areopagitul, in ceasul martirizarii lui:
“Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum ma vedeti, credinta mea
marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta
si marturie a iubirii Lui va naste neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii
si ai iubirii vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici! Fii
ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin.

Parintele Constantin Galeriu


Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii
Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii
( Despre mila lui Dumnezeu )

Si vazind-o Domnul, I S-a facut mila de ea si i-a zis: Nu mai plinge! (Luca 7, 13)

Iubiti credinciosi,

Nici femeia cea vaduva din cetatea Nain, nici altcineva din cei multi care duceau la mormint pe fiul
ei, nu au rugat pe Mintuitorul sa faca acea preaslavita minune, de a invia pe fiul vaduvei si a-l da
mamei sale. Ci Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos, vazind-o plingind, I s-a facut mila de ea,
dupa cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Si vazind-o Domnul, I s-a facut mila de ea (Luca
7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din insusirile intelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate insusirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire si nu le-a luat din alta parte (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca si celelalte insusiri ale lui Dumnezeu, mila Lui
nu are margini. De aceea si Duhul Sfint ne incredinteaza, zicind: Ca mai mare decit cerul, este mila
Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Stim cu totii, ca cea mai mare mila si milostivire a lui Dumnezeu, s-a aratat prin trimiterea Fiului
Sau pe pamint, ca sa mintuiasca neamul omenesc, din robia cea amara si grea a diavolului (Luca 1,
77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice si Tatal indurarilor
si Dumnezeu a toata mingiierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sint datoare sa slaveasca pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30,
18). Mila lui Dumnezeu este din neam in neam spre cei ce se tem de Dinsul (Psalm 102, 17).

Iubiti credinciosi,

Cind Mintuitorul, milostivindu-Se, a inviat pe fiul vaduvei din Nain, prin aceasta preaslavita
minune a adus negraita bucurie si spaima, atit mamei copilului inviat, cit si tuturor celor ce erau de
fata, incit toti au dat slava lui Dumnezeu, zicind: Prooroc mare S-a sculat intru noi ca a cercetat
Dumnezeu pe poporul Sau (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai intr-un loc si intr-o
vreme se arata asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

Oceanul cel fara de fund si fara de margini al milei si milostivirii lui Dumnezeu a lucrat si lucreaza
in tot locul si in toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, dupa cum spune si dumnezeiasca
Scriptura: Indurarile Lui sint peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a vazut vreodata, vara
cind seceta mare si arsita ameninta pe oameni si animalele lor, fiindca, dupa marturia Scripturii
cerul, de mare seceta, se face ca fierul si pamintul ca arama (Levitic 26, 19) si incep toate
vietuitoarele de pe pamint a simti lipsa de apa si de hrana, ca indata ce preotii aduna poporul si fac
rugaciuni de ploaie si Sfintul Maslu in biserici, pe cimp si prin gradini, indata incep a se ivi nori pe
cer, adunindu-se si ingramadindu-se. Apoi se aud tunete, se vad fulgere de la rasarit pina la apus si
incep a cadea stropi de apa si indata vine ploaie mare si curata, care adapa tarinile, cimpiile si
gradinile si aduc mare bucurie oamenilor, plantelor si tuturor vietuitoarelor pamintului.

Cine nu cunoaste atunci si nu vede in aceasta binefacere a lui Dumnezeu indurarea si dragostea Lui
fata de oameni? Cine din cei credinciosi, care au frica de Dumnezeu, nu multumesc din inima
Preainduratului si Atotputernicului Dumnezeu pentru mila si milostivirea Sa asupra zidirilor Sale?
Ba uneori, si inainte de a se aduna credinciosii la rugaciune in biserica, numai uitindu-se la cer si
suspinind din adincul inimii pentru lipsa de apa si de hrana, Dumnezeu, ca un stiutor de inimi,
privind la inimile lor, care se roaga in tacere, indata le trimite ploaie si vreme buna spre rodirea
pamintului, aducind mingiiere si bucurie tuturor, si celor buni, si celor rai. Si aceasta pentru ca
Domnul, dupa marturia Sfintei Scripturi, ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti si rasare soarele
Sau peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45).

Alteori, pentru pacatele oamenilor, ingaduie Dumnezeu sa vina peste oameni boli grele, fara leac
sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar indata ce se fac slujbe, rugaciuni si Sfintul Maslu la
biserici si prin casele crestinilor, bolile se vindeca prin credinta si oamenii se fac sanatosi ca mai
inainte, si aduc multumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar mortii nu I-a dat.

Uneori se ridica mari tulburari si razboaie intre popoarele lumii care aduc moartea a mii si milioane
de oameni. Insa, daca oamenii isi aduc aminte de Dumnezeu si alearga la El cu rugaciuni si zile de
post din toata inima, atunci Preabunul si Atotputernicul Dumnezeu, potoleste tulburarile, stinge
razboaiele si aduce pace si intelegere intre oameni. Caci Domnul se milostiveste spre noi si asculta
pe toti care se roaga pentru pacea lumii si unirea fiilor Bisericii Lui. El este Imparatul pacii (Isaia 9,
5) si fericeste pe cei ce iubesc pacea, zicind: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema (Matei 5, 9).

Alteori se ridica furtuni mari, ploi peste masura si grindina, aducind mari stricaciuni livezilor,
gradinilor si recoltelor, cu mari inundatii si alunecari de teren, sau sint cutremure grele de pamint.
Insa, daca oamenii se caiesc de pacatele lor si alearga cu lacrimi la post si rugaciune, ploile
inceteaza si cutremurele se linistesc cu mila si cu puterea cea negraita a Preabunului Dumnezeu,
Care le stapineste pe toate. Cine nu cunoaste, atunci, mila si indurarea Lui Dumnzeu asupra
oamenilor si purtarea Lui de grija pe care o are spre toate fapturile Sale?

Alteori, pentru pacatele oamenilor, Dumnezeu ingaduie sa apara pe pamint boli grele si fara leac si
multime de lacuste, gindaci, viermi, omizi si alte insecte care fac mari stricaciuni gradinilor,
livezilor si tuturor semanaturilor. Insa daca preotii si credinciosii se aduna in biserici si fac
rugaciuni, Sfintul Maslu, aghiasma si alte slujbe rinduite, indata suferintele omenesti se usureaza si
insectele stricatoare dispar prin mila si purtarea de grija a Preabunului si mult Milostivului
Dumnezeu fata de neamul omenesc.
Dar cine dintre oameni va putea sa spuna vreodata cit de mare si nemasurata este indurarea si mila
lui Dumnezeu, care pururea si in tot locul se revarsa asupra tuturor fapturilor Sale?

Asadar, fratii mei, cugetind noi la mila si indurarea lui Dumnezeu, sa ne silim a fi milostivi fata de
fratii nostri loviti de atitea suferinte, care sint tot oameni ca si noi. Prin aceasta implinim porunca
data de Domnul, Care zice: Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv (Luca 6, 36). Sa ne
aducem aminte ca, facind noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, dupa marturia care
zice: Omul cel milostiv face bine sufletului sau; iar cel nemilostiv, pierde trupul sau (Pilde 11, 17).

Cind vrem sa facem milostenie, sa fim cu inima buna si cu bucurie, sa dam celor saraci si necajiti,
aducindu-ne aminte ca roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) si daca cineva miluieste
sa miluiasca cu voie buna (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie sa stim ca in toate se arata mila lui
Dumnezeu, dar mai cu seama in indelunga Sa rabdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18).
Iarasi mila lui Dumnezeu se arata in crutarea celor rai, datorita celor drepti.

Cine vrea sa inteleaga clar acest lucru, sa citeasca in Sfinta Scriptura despre convorbirea fericitului
patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarasi vedem luminat
din marturia Sfintei Scripturi, ca mila lui Dumnezeu se arata pururea catre cei ce se lasa de cele rele
si se caiesc de pacatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Sa-si lase cel necredincios caile sale si
omul faradelegii sfaturile sale si sa se intoarca la Dumnezeu, si va fi miluit (Isaia 55, 7). Si prin
marele prooroc Ieremia, acelasi lucru se arata: Cel faradelege, se va intoarce de la toate faradelegile
sale pe care le-a facut si va pazi toate poruncile Mele si va face dreptate si mila, cu viata va trai si
nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninta pe poporul Sau, Israel, cu pierzare, pentru ca nu
face mila si zice prin proorocul Osea: Ascultati cuvintul Domnului, fii ai lui Israel, ca va sa judece
Domnul pe cei ce locuiesc pe pamint, fiindca nu este credinta, nici mila si nici cunostinta lui
Dumnezeu pe pamint (Osea 4, 1-2). Tot asa si Mintuitorul nostru Iisus Hristos in pilda cu datornicul
cu zece mii de talanti, ne arata pedeapsa celui ce nu a voit sa faca mila cu fratele sau, caruia ii zice:
Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o fiindca M-ai rugat, nu se cadea, oare, ca si tu sa ai
mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine? (Matei 18, 23-34).

Cu adevarat, fratii mei, Dumnezeu este bun si blind si mult milostiv tuturor celor ce Il cheama pe
Dinsul (Psalm 85, 4), dar voieste ca si noi sa facem mila cu cei ce ne gresesc noua: Iar de nu veti
ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre (Matei 6, 15;
Marcu 11, 25). Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne-a aratat ca mai mult voieste de la noi mila, decit
jertfa: Mergind, invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa; ca nu am venit sa chem pe cei
drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

Iubiti credinciosi,

Pina aici am aratat cu marturii din dumnezeiasca Scriptura, despre mila si milostivirea lui
Dumnezeu si in ce fel lucreaza ea asupra noastra. Acum voi spune o istorie sfinta despre mila,
milostivirea si indelunga rabdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor rai, spre a-i
intoarce la pocainta. Cine a citit in Sfinta Scriptura istoria imparatului Manase, a inteles cite rautati
si faradelegi a facut el inaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la inchinare de
idoli; cum a facut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, in amindoua curtile templului
Domnului, cum a trecut pe fiii sai prin foc si a facut idol cioplit si l-a asezat in templul lui
Dumnezeu si cum, imparatul Manase, a adus pe Iuda si pe toti locuitorii Ierusalimului la atita
ratacire, incit ei au savirsit mai mult rau decit alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stirpit din fata
fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).
Dar mila, indurarea si indelunga rabdare a lui Dumnezeu cea fara de margini, s-au aratat si asupra
acestui imparat departat de la El si, cu judecatile Sale necuprinse de minte, a intors la pocainta si la
dreapta credinta pe Manase. Caci a trimis asupra sa cu razboi, pe capeteniile armatei regelui Asiriei,
care l-au prins cu arcanul si l-au dus legat cu catuse de fier, in Babilon. Acolo, fiind in mare necaz si
strimtorare, si-a adus aminte de Dumnezeu si de adincul rautatilor si al faradelegilor lui, pe care le-a
facut inaintea Domnului in Ierusalim. Acolo a inceput cu mare durere din adincul inimii sale a se
ruga si a cere mila si indurare de la Preabunul Dumnezeu, fagaduind indreptare din toata inima si,
rugindu-se, zicea:

Doamne Atottiitorule, Dumnezeul parintilor nostri, al lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov si al
semintiei lor celei drepte, Cel ce ai facut cerul si pamintul cu toata podoaba lor; Care ai legat marea
cu cuvintul poruncii Tale; Care ai incuiat adincul si L-ai pecetluit pe el cu numele Tau cel infricosat
si slavit, inaintea Caruia toate se tem si se cutremura din pricina Atotputerniciei Tale, pentru ca
nimenea nu poate sa stea inaintea stralucirei slavei Tale si nesuferita este minia urgiei Tale asupra
celor pacatosi! Insa nemasurata si neajunsa este mila fagaduintei Tale...

Iar fiindca era legat in lanturi de fier si nu putea sa-si plece genunchii sai la rugaciune a zis: Dar
acum imi plec genunchii inimii mele, rugind bunatatea Ta. Am pacatuit, Doamne, am pacatuit si
faradelegile mele eu le cunosc, insa cer, rugindu-Te: Iarta-ma, Doamne, iarta-ma si nu ma pierde in
faradelegile mele si nici nu ma osindi la intuneric sub pamint, caci Tu esti, Dumnezeule, Dumnezeul
celor ce se pocaiesc. Arata-Ti peste mine bunatatea Ta, mintuieste-ma si pe mine nevrednicul dupa
mare mila Ta si Te voi proslavi in toate zilele vietii mele...

Dupa aceasta rugaciune plina de umilinta, Manase a fost ascultat de Dumnezeu si nu numai ca a fost
miluit si iertat de pacatele lui, cele mai multe ca nisipul marii, ci si din robie l-a scos Preamilostivul
Dumnezeu si l-a intors in Ierusalim unde i s-a dat imparatia pierduta si pina la sfirsitul sau a
imparatit peste Israel, neincetind a se pocai si a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu imparatul Manase, fiul lui Iezechia, ne indeamna si pe noi la pocainta, caci nimenea nu
trebuie a se deznadajdui de mila si milostivirea lui Dumnezeu, macar de ar fi cel mai pacatos om
din lume. Numai sa se marturiseasca la duhovnic cu mare cainta cu durere de inima, cu hotarirea de
a nu mai pacatui si a-si plini canonul dat. Asa sa nadajduiasca in mila lui Dumnezeu, ca va dobindi
iertare de toate pacatele si mintuirea sufletului sau.

Pozitia cea mai dreapta si mai ortodoxa a noastra fata de mila lui Dumnezeu este aceasta: sa ne
silim la lucrarea tuturor faptelor bune; sa nadajduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale
noastre, iar in vreme de caderi in pacate, sa nu ne dezna-dajduim de mila Lui care pururea ne ajuta
pe calea mintuirii.

Sa luam aminte ca daca Dumnezeu face mila cu noi, sintem si noi datori sa facem mila cu semenii
nostri. Sint atitia oameni saraci, sa-i ajutam dupa puterea noastra cu cele de trebuinta vietii: un ban,
o haina, o piine daruite, cu dragoste. Sint atitia oameni bolnavi, sa-i cercetam, sa-i mingiiem, sa ne
rugam lui Dumnezeu pentru sanatatea si alinarea suferintelor lor. Sint atitia crestini robiti de pacate,
cazuti din dreapta credinta, bolnavi la suflet. Sa ne ostenim a-i calauzi spre Hristos, a-i indemna la
biserica, la rugaciune, la un preot sa-si marturiseasca pacatele. Sa le vorbim de bucuria mintuirii si
de chinurile iadului; sa-i convingem sa se pocaiasca si sa urmeze cu dreapta credinta lui Hristos.
Numai asa ne putem mintui, ca zice Domnul: Fericiti cei milostivi ca aceia se vor milui! (Matei 5,
7).

Sa ne invredniceasca Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, si sa ne ajute a face mila ca sa
dobindim iertare si Cereasca Imparatie care nu va mai avea sfirsit. Amin.
Parintele Ilie Cleopa

Crucea este semnul schimbului de iubire intre


Dumnezeu si noi

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp "semnul lui Hristos" si al crestinismului. Este,
dupa Sfanta Scriptura : "Semnul Fiului Omului". "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului"
spune Mantuitorul insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile
Sfintei Scripturi. Asa de pilda, "semnele savarsite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e
o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude : "...Treci prin
mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau - adica al crucii (litera "itau" in
alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza
multor ticalosii care se savarsesc in mijlocul lor" (Iez. IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinand pe Iisus in templu rosteste catre
Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara : "Acesta este ca un semn care va starni impotrivire" (Luca II, 34).
"Semn de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfantul Pavel : "sminteala crucii". Catre acelasi
inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii:
"Ce semne arati ca sa credem in Tine ? Parintii nostri au mancat mana in pustie..." Iisus le
raspunde : "Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata
vesnica..." (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si
noua prin trupul si sangele Sau" in Sfanta Euharistie. In sfarsit, tot atat de evident aste "semnul lui
Iona". Cum istoriseste Sfantul Evanghelist Luca ; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de
fata si zice : "Neamul acesta cere semn , dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona.
Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam" (Luoa XI,
29-30). Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propovaduirea lui erau un "semn"
pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si
infaptuieste El, este pentru noi "semn", si fiinta a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au
calauzit spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice
Domnul : "Precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in
inima pamantului, trei zile si trei nopti" (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturisirilor Sfintei Scripturi arata crucea drept "Semnul Fiului
Omului" , semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui, a stralucirii si puterii Lui creatoare, caci "in puterea
crucii", a jertfei, sta taria creatiei si a innoirii ei.
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului : "Soarele se va intuneca si luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atuncise va arata pe cer semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-
30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere : "Vezi cat de mare este puterea
semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna... Si sa nu te minunezi
ca Domnul vine purtand crucea ! Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile... tot
astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit".
Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur si semn al crestinului. Ea descoperind iubirea lui
Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de
iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea,
ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si
castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii, se vorbeste deopotriva de "Crucea lui Iisus"
si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui
Hristos, care arata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica
incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea imprejur,
acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul in chipul crucii, rostind asupra lui : "Sa se insemneze
Doamne lumina fetei Tale peste robul Tau acesta... si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului
Tau in inima si in cugetul lui". La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate
simturile si incheieturile, rostindu-se : "Pecetea darului Sfantului Duh" ; a Sfantului Duh care-L
pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. "Pune-ma ca o pecete pe inima" invoca
sufletul in Cantarea Cantarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o
marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a-lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza
cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina ; la iesirea din
casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere , la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de
culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi
binecuvantarea Lui, in toata ziua , cand ne asezam si ne ridicam de la masa ; la vreme de mahnire,
primejdie sau ganduri rele... Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne
da marturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : "inainte si in timpul treburilor,
intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la
fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine,
sfinteste darurile aduse la Altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe Altar, ea insasi
fiind Altar, precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se
zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspantii de
drumuri, se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde
astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si
aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand
acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca : "Vine ceasul si acum
este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste
pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si
in adevar" (Ioan IV, 23-24).
Iar Apostolul invata ca : "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de
ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate..." (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand
Mantuitorul spune : "Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne
invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din
adanc, din inima fiintei noastre, din "duh". In vorbirea cu samarineanca, Domnul ii avea in vedere,
indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme
goale, uscate, fara viata ; smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI, 19). Inca si Profetul spusese :
"Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Osea VI, 6).
Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice : "Acesta
este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele in cugetul lor si in
inima lor le voi scrie..." (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite
cu sangele animalelor ; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie
in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul
constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin
duhul comunicam cu Dumnezeu care este "duh" ; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu
mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau
samariaieni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind "duh", si deci, inchinarea, slujirea Lui nu poate fi
marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor.
Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum
ar avea nevoie de ceva", apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului
crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, "lucru al mainilor
noastre, care sa-I implineasca cumva "lipsa", intrucat El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul extern si intern, sunt insa cu totul altceva ; tin de conditia noastra de faptura si
Mantuitorul insusi S-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura
noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: "Duh, suflet si trup" (I Tes. V, 23), incat asa cum
indeamna acelasi Apostol: "Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui
Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca" (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta
trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite
catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci "in duh si in adevar". Dar adevarul
viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea
deplina intre cuvant si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele
pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. "Preamariti
dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu", invata
Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul
intern al inimii, al "duhului" fara cel extern, al intregii noastre fapturi. Dealtfel, ne stau pilda a unei
astfel de inchinari si slujiri, Mantuitorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvantat cu mainile
Sale pe copii. "...Si luandu-i in brate i-a binuecuvantat, punandu-si mainile peste ei" (Marcu X, 16).
Si de asemenea pe Sfintii Apostoli: "...I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a
binecuvantat" (Luca,XIV,50).
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum
citim : "Si a intins Israel (Iacob) mana sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era
mai mic, iar stanga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era
intaiul-nascut. Si i-a binecuvantat...".(Fac. XLVIII, 14-15). Credinciosii de atunci se rugau si ei cu
mainile ridicate, cum zice psalmistul: "Sa se indrepteze rugacinea mea, ca tamaia inaintea Ta,
ridicarea mainilor mele jertfa de seara..." (Ps. CXL, 2).
In Noul Testament, Sfintii Apostoli au ridicat diaconi, preoti, episcopi, prin punerea mainilor,
deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Impartasirea Sfantului Duh celor
botezati se facea de asemenea prin punerea mainilor: "Atunci isi puneau mainile peste ei si luau
Duh Sfint" (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata : "Vreau, asadar, ca
barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini curate, fara de manie si fara de galceava" (I Tim. II,
8). Iata dar, din Sfanta Scriptura, cateva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Semnul Sfintei Cruci
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o
da crestinul prin ea. Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale
mainii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne
insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel stang, rostind deodata cu el: in numele
Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem "in numele Tatalui", ne
insemnam la frunte ; cand zicem "si al Fiului", ne insemnam la piept; cand zicem "si al Sfantului
Duh", ne insemnam umarul drept si apoi cel stang, incheind cu "Amin".
Savarsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el cum s-a spus, esenta credintei
noastre, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine". "Facandu-mi dimineata semnul sfintei
cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este fundamental in
credinta noastra ortodoxa si ma simt "prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita".
Aceasta o simte orice crestin dreptmaritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata
chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos ; simte ca prin Duhul Sfant se impartaseste din viata, din
lumina si din iubirea lui Dumnezeu Care in marea-I iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul
Sau... (Ioan III, 16) ; simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si
impacarea prin Cei ce "ne-a impacat prin cruce" (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nadejde vie
ca in el insusi, incepand de la botez, de la "nasterea lui cea din apa si din duh" si prin voia statornica
de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit
trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24) ; si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau
prin acest semn, dupa cum si canta Biserica : "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat
noua" ; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii,
si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui : si inaltindu-se catre Dumnezeu si
daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfinteste pe a
noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii : "Cauta cu milostivire Doamne spre
acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osardie si din credinta cea tare si dragostea
cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaz-o si, o sfinteste pe
ea, si o umple de puterea si binecuvantarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfantul Trup
al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si
noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit".
Pr. Prof. CONSTANTIN GALERIU
Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Bogatul nemilostiv si saracul Lazar- Predica la duminica a XXII-a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dupa cuviinta sfanta, cuvantul cel dintai e al dumnezeiestii Evanghelii; iar noua se cuvine doar
cuvant din cuvantul lui Dumnezeu. Zis-a Domnul pilda aceasta:
“Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit.
Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce
cadeau de la masa bogatului, iar cainii venind ii lingeau bubele lui. Si a murit saracul; a fost dus de
catre ingeri in sanul lui Avraam. Şi a murit si bogatul si a fost inmormantat. Şi in iad, ridicandu-si
ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Şi strigand a zis:
Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi
racoreasca limba, caci rau ma chinuiesc in aceasta vapaie! Dar Avraam a zis: Fiule, ti-adu aminte:
Ai primit cele bune ale tale in viata ta, iar Lazar pe cele rele. Acum aici el se mangaie, iara tu te
chinuiesti. Iar peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie adanca, incat cei care voiesc sa
treaca de aici la voi, sa nu poata, nici cei de acolo sa treaca la noi. Iar el a mai zis: Rogu-te, dar,
parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si
ei in acest loc de chin. I-a zis Avraam: Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei. El a zis: Nu,
parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: Daca
nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti” (Luca 16, 19-
31).
Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza dumnezeiasca
biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam ca in fiecare an
sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai adanci, poate, sa ne
invredniceasca sa va impartasim.

Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la
cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de Dumnezeu;
dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om bogat – in intelesul
acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi
odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul atator belsuguri de
hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare, si vara si iarna) zacea
tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.

Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si
cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie
persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea Fiului lui
Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste: “pentru ca
Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele descopera
ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in Evanghelie. O, Doamne,
te ingrozesti! inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia mancarii si a bauturii.

Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca
Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar).
Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era
una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e
una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care
cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila de el cainii. De
buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau
firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu
blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L
blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste,
iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa
stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea
aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept
cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui
Dumnezeu.

Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost luat
de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “...a fost
ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a simtit de-
a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau mila lui
Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu fiare
inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe Dumnezeu?
Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca, din adanc, din
ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta
– era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate bogatiile lumii.

Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa
transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este zidit,
creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca ma indop cu
ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar cand bucata de
paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea spre imparatia lui
Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin increderea pe care o avea in
Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de o simplitate dumnezeiasca.
Numele lui descoperea viata lui.

Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins ca
tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar fi spus:
Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat starea in
care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui: “Tu asculti
glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava dumnezeiasca si, mai
mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in care se scalda Preasfanta
Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si rapit de simturi, poate privi si
pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si Soarele Dumnezeirii”.

Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care
ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in sanul
lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de
aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul acesta;
cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi putem sa
fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul nestins,
intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii
de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui Avraam, pe Lazar.

Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face parte
parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se neamurilor, in
timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa poporului evreu, are
genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui
Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii
lui...” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor din care insusi Mantuitorul
Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul lui Avraam; cu toti descendentii
de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci
aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca
Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.

Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui Avraam,
a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se afla in
mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui Avraam;
nu a ramas singur. in timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il mangaiau, dincolo
are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvaluire, ce
adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!

Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama:
“Parinte Avraame!...”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta, nemuritorului
din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna seama, aici. Daca
aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este orizontul tau atunci? Sau sa
luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi afacerile tale in tot atatea cai
catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti ingropat de viu. Pe cata vreme
sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor si, nemuritor fiind, i se
deschid orizonturi negrait mai largi.

Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe pe
Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta
noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii, ale
cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca asa a
fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci – zice
Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca, si in toate
partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.

Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii


care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie
credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din marturiile
facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana, care a murit
clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita, iar cei care vad
lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a istorisit, in acest
sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “in aceasta lumina traita, traieste omul
pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina sufletului, fiinta ta cea mai
adanca, proiectul tau, structura.

La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea
descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a
spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire
a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? in lumina care
ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad
adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa
te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste
doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si
vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si
intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul
lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si
inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga
viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim
fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte
la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt
taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost
ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in
sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

ingaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran –
Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia
la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si
doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile
din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le
dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand
se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua
mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la
un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima
si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i
fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari.
Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi
mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si
se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se
scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua
mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la
iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna
doua mielusele.

Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar dori
cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc dumnezeiestii
Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de egoismul meu, de
adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care devin mormantul meu
daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre nefericitul bogat si Lazar din
sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-
un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu: pacatosul nu cade din bratele lui
Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este prapastia, pe care numai iubirea si
lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile.

Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am
cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui
Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el descrie
nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra; incat, deodata,
Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea
de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne intindem aripile, sa privim
de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El se gandeste la fratii lui,
poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu vina si ei in acest loc de chin”.
El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de sine, in inchiderea lor ca intr-un
mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila intr-insul si aproape ca se roaga lui
Avraam pentru ei.

Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el,
bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate
acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de bogat?
Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos, Biserica;
si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg portile mintii si
ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri. Lumea de dincolo
nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt doua aripi, iubitilor,
cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea. Dumnezeiescul apostol
si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este
intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si iubirea divina sunt aripile
cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem privi dincolo.

Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor dumnezeiesti!
– in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de paine si banul tau
muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa traiesti cu Dumnezeu si cu
toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului
bogat: “...Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte, da! in esenta invataturilor
lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale iubirii, din Vechiul Testament:
iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea
de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot
cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci
daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de
slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul
celor care nu cred in El. De ce? Hristos a inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si
tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.

Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu
se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire divina si lumina
divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest proiect dumnezeiesc
in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemanarii,
care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire divina a sufletului nostru
nemuritor.

Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului
meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va acum,
si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine? Parca ne
vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii, apoi anii: 40,
60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu s-au primenit, iar
eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in mine, dar a ramas
substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel moment, la acel prag,
eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi deschide aripile in lumina si
iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede in
Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata. Ganditi-va: vinul de la masa bogatului,
de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu devine sange divin? Sa-l fi transformat el,
bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata
cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.

Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti
impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland
in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi
simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o
taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta
celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de slava,
necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori, necunoscuta
iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor fatarnici, celor lacomi de
mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii, barfitorii, batjocoritorii,
nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate, trandavii, celor care nu se
ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi, celor ce se impotrivesc si le
place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei, necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta –
aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu, Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si
prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc
limba si buzele lor cu rautatile si veninul lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi
curata inima, se bucura de cuvintele Tale si ajung de aici la impartasirea de lumina Ta divina”.

Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte, Fiule si
Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica a XXIV-a dupa Rusalii


Predica la Duminica a XXIV-a dupa Rusalii
( Despre cei adormiti in Hristos )

Iar El a zis: Nu plingeti; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)


Iubiti credinciosi,
In Sfinta Evanghelie de astazi ati auzit despre doua minuni mari si preaslavite, pe care le-a facut Domnul
Dumnezeul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era in curgerea singelui de
doisprezece ani; iar alta cu invierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. In predica de azi vom
vorbi despre cei adormiti in Domnul.

Dar mai intii sa ne punem o intrebare. Pentru care pricina a zis Mintuitorul catre cei ce erau de fata si plingeau
dupa fiica lui Iair, care murise: Nu plingeti; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).
Iata raspunsul: Acest cuvint l-a zis Mintuitorul, ca sa ne arate ca, dupa venirea Sa cu trupul in lume, toti cei ce vor
crede in El si vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sint vii inaintea Lui,
dupa cum si in alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede intru Mine, chiar de ar muri, viu va
fi (Ioan 11, 25). Adica, unii ca acestia numai cu trupul sint adormiti, iar nu si cu sufletul.

Acest adevar ni-l arata pe larg si marele Apostol Pavel care zice: Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc sa
fiti in nestiinta ca sa nu va intristati ca ceilalti, care nu au nadejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sint cei ce nu au
nadejde? Sint cei care cred ca odata cu moartea trupului, moare si sufletul si ca niciodata nu vor mai invia cei
morti ai lor, precum au fost si sint paginii inchinatorii de idoli si toate popoarele care nu cred in Hristos si in
invierea Lui din morti.
Noi insa, credem ca Iisus a murit si a inviat. Si, la fel credem ca Dumnezeu pe cei adormiti intru Iisus, ii va aduce
la invierea, cea de apoi, impreuna cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Caci daca am murit impreuna cu Hristos, credem ca
vom vietui impreuna cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cit despre cei morti in credinta in Iisus Hristos, ei nu
sint morti ci adormiti, asa cum adevereste Sfinta si dumnezeiasca Scriptura, care zice: Hristos a inviat din morti,
fiind incepatura invierii celor adormiti (I Corinteni 15, 20). Vedeti ca nu zice: incepatura invierii celor morti, ci a
acelor adormiti?

Asadar, prealuminat ne arata aceste marturii ale Sfintei Scripturi ca cei ce mor cu credinta in Iisus Hristos, nu sint
"morti", caci dupa cum nu putem zice unui om ce doarme ca este mort, tot asa si celor ce au adormit in Hristos nu
le putem spune ca sint morti, ci adormiti. Acestia, la judecata de apoi, se vor scula si vor avea marturie de la
Hristos inaintea Tatalui, despre credinta lor cea dreapta si despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca
12, 8; Apocalipsa 3, 5). Asa a adormit in Hristos, Sfintul intiiul mucenic si arhidiacon Stefan, fiind ucis cu pietre
de catre iudei pentru marturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga si zicea: "Doamne Iisuse, primeste duhul meu!" Si
ingenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind acestea a adormit (Fapte 7,
59-60).

Asa au adormit milioane de sfinti si martiri care au crezut si au marturisit pe Hristos si care nu sint morti, ci
adormiti in Hristos pina la obsteasca inviere.

Iubiti credinciosi,
Dupa ce ati auzit ca toti cei ce mor cu credinta statornica in numele lui Iisus Hristos, nu sint morti ci adormiti, este
bine sa aratam si in ce fel vor invia cei adormiti in Hristos. Trebuie sa stiti si sa intelegeti, ca toti cei adormiti in
Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot asa cum au fost cind au murit cu trupul. Nu, cu adevarat nu.

Avem atitea marturii in Sfinta Scriptura despre acest lucru ca la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor
schimba trupurile celor adormiti in Hristos si cu insusiri si daruri preaminunate se vor imbraca atunci. Pe aceste
insusiri si daruri ale trupurilor celor adormiti in Hristos, ni le arata Marele Apostol Pavel, zicind: Seamana-se intru
stricaciune, scula-se-va intru slava; seamana-se intru slabiciune, scula-se-va intru putere; seamana-se trup firesc,
scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, aratind ca este trup firesc si trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este si trup duhovnicesc. De aici
intelegem ca trupurile dreptilor la judecata cea viitoare vor straluci ca soarele, dupa cum a zis Domnul Insusi:
Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru imparatia Tatalui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie sa stim ca
preaminunata va fi atunci acea usurime si lesne miscare a trupurilor dreptilor. Atunci ei se vor purta cu iuteala
fulgerelor in orice parte a lumii si ca gindul vor zbura din cer si vor veni la mormintele si la trupurile lor (Usa
pocaintei, Brasov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 si Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o intirziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovnicestilor trupuri. De aceea inteleptul Solomon cu
scinteile focului a asemanat pe drepti, zicind: Ca scinteile prin foc vor fugi (Intelepciunea lui Solomon 3, 7); caci
scinteile focului cind se imprastie de vint, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Inca vor avea in vremea aceea
trupurile dreptilor mare si covirsitoare subtiratate, incit vor trece prin celelalte trupuri si prin orice fel de materie,
asemenea cu trupul Domnului dupa inviere, care a trecut prin piatra mormintului si prin usile incuiate ale
ucenicilor cu mare lesnire si fara de nici o oprire.

Dar, fratii mei, cine poate spune cita bucurie si cita mirare va fi atunci cind aceste suflete duhovnicesti si slavite
vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumina si de bucurie si vor cauta pe pamint trupurile lor.
Ce fel de vorbire se va face impreuna atunci intre sufletele si trupurile lor? Cite dulci si sfinte sarutari, cite
duhovnicesti imbratisari vor face atunci sufletele catre trupurile lor cu care au vietuit pe pamint? Atunci va zice
sufletul catre trupul sau, cuvintul cel din Sfinta Scriptura: Cit de frumos esti dragul meu, si cit de dragastos esti tu
(Cintarea Cintarilor 1, 15. Iubitul meu este alb si rumen si intru zeci de mii este intiiul. Trandafirii mirositori sint
obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii rosii (Cintarea Cintarilor 5, 10-13). Dupa aceste
convorbiri va zice sufletul catre trupul sau: "Vino, trupule, prietenul meu din maruntaie sa ne unim unul cu altul
impreuna, ca un mire cu mireasa sa, ca iata iarna a trecut si s-a sfirsit, iar grindinile, furtunile si tulburarile lumii
nu mai sint.

Bunatatile cerurilor se gatesc, bucura-te dar fratele meu impreuna locuitorule. Acum Dumnezeu
a dat sfirsit dorului meu celui de mult pe care il aveam de a ma intilni si de a ma uni cu tine. Cite osteneli am
suferit noi impreuna pe pamint, cite scirbe, cite suferinte, cite lacrimi am varsat impreuna, cite privegheri, cite
dureri am rabdat impreuna cind eram in viata cea de pe pamint si suspinam dupa viata cea vesnica? Dar acum,
moartea s-a pierdut, patimile s-au prapadit, a sosit viata si invierea, nestricaciunea si odihna. Unde ai fost atitia
ani, unde atita vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zacea in groapa oaselor celor fara de
suflare, iar eu umblam plimbindu-ma prin rai, indulcindu-ma din parte din frumusetile lui pentru putina mea dare
de plata!

Vino dar acum, trupul meu, si sa luam platile deplin. Fiindca si tu ai fost impreuna calator si ajutator la ostenelile
mele, tu ai rabdat ocarile si necinstea impreuna cu mine pentru Hristos, aspra vietuire a postului si a privegherii,
crucea pocaintei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinta, toate cu osirdie impreuna cu mine le-ai rabdat. De
cite ori ai scos piinea din gura ta ca sa hranesti pe cei saraci! De cite ori te-ai golit pe tine, ca sa imbraci pe cei goi!
De cite ori ai lasat paminturile si mosiile tale, averile, bogatia si cinstea ta, ca sa nu strici pacea cu vecinii tai! Cu
dreptate dar este, cite lacrimi impreuna cu mine ai semanat, iarasi impreuna cu mine bucurii sa seceri. Si la cite ai
fost impreuna cu mine partas la osteneli si ajutor, la acestea sa te faci impreuna cu mine partas al slavei mele.

Deci, scoala-te fratele meu din praf si te uneste cu mine, ca sa umblam impreuna si sa ne impartasim impreuna de
rasplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).

Iubiti credinciosi,
Am vorbit pina aici despre cei adormiti in Hristos, despre darurile si insusirile pe care le vor avea trupurile celor
adormiti in Hristos la judecata viitoare si despre convorbirea ce vor avea sufletele dreptilor cu trupurile lor inviate
la judecata cea de obste in vremea de apoi.
Acum voi adauga din Vietile Sfintilor o istorioara sfinta si adevarata prin care Dumnezeu ne-a aratat in chip
minunat invierea cu trup a celor adormiti in Hristos.

Pe vremea imparatului Teodosie cel Tinar, care a luat imparatia Bizantului in anul 408 dupa venirea Domnului, s-a
ivit un eres blestemat, care zicea ca nu vor invia mortii. Iar Preabunul nostru Mintuitor, care pururea poarta grija
de Biserica Sa, pe care a rascumparat-o cu Preascump singele Sau, a aratat o mare si preaslavita minune despre
invierea celor adormiti intru El in acest chip: Sapte tineri crestini ostasi cu rinduiala, din orasul Efes, a caror nume
erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie si Antonie, pe vremea marilor prigoane din
partea paginului imparat Decie, au fugit din fata muncitorilor si s-au ascuns in pestera muntelui ce se chema
Ohon. Stind ei acolo la rugaciune catre Dumnezeu, au adormit in aceasta pestera si au dormit 192 de ani, pina pe
vremea imparatului Teodosie cel Tinar.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a facut foame si au trimis in orasul
Efes pe Ianvlih, cel mai tinar dintre ei, sa le cumpere ceva de hrana. Acela luind niste bani de argint, s-a dus in
cetatea Efesului cu mare grija ca sa nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe crestini... si
mergind la un vinzator de piine, a scos un ban de argint si i l-a dat vinzatorului. Dar banul acela avea pe el chipul
lui Deciu, cel ce imparatise de demult. Vazind acest lucru vinzatorul de piine a prins pe Sfintul Ianvlih si i-a zis:
"De unde ai gasit aceasta comoara sa ne spui si noua, iar de nu, te vom da pe mina judecatorului". Apoi a dus pe
Sfintul Ianvlih la antipatul si la episcopul cetatii.

Auzind Sfintul Ianvlih ca imparatul Deciu a fost de demult a cazut cu fata la pamint si a zis: "Tot Deciu este
imparat in cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest imparat pagin a fost de demult. Acum
imparateste peste noi drept credinciosul imparat Teodosie". Atunci Sfintul Ianvlih a zis: "Ma rog voua sa mergeti
dupa mine sa va arat pestera muntelui Ohon si pe prietenii mei ca sa stiti de la dinsii adevarul. Caci noi, fugind din
fata paginului imparat Deciu, mai inainte cu citeva zile, ne-am ascuns in pestera aceea, iar pe el l-am vazut intrind
in cetatea Efesului".

Apoi episcopul si antipatul cu mai marii cetatii au mers cu tinarul si cu multime de popor la pestera. Iar la gura
pesterii au gasit intre doua pietre, doua tablite de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Acesti sapte tineri
sfinti, au fugit din fata muncitorului Deciu si s-au ascuns in pestera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat
pestera si asa s-au sfirsit intr-insa acesti tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Vietile Sfintilor, la
4 august). Citind aceste,a toti s-au umplut de mirare si au preaslavit pe Dumnezeu. Apoi, intrind in pestera, au
gasit pe sfintii tineri sezind plini de bucurie, cu fetele stralucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci vazindu-i
pe ei antipatul si episcopul si cei mai mari ai cetatii, au cazut si s-au inchinat pina la pamint la picioarele lor, si au
dat mare slava lui Dumnezeu, ca i-a invrednicit sa vada o minune preaslavita ca aceasta.

Auzind imparatul Teodosie aceasta, a venit la pestera si, intrind a vazut pe sfinti ca pe niste ingeri ai lui Dumnezeu
si, cazind in genunchi li s-a inchinat lor.
Vorbind imparatul Teodosie cu ei sapte zile, i-a vazut plecindu-si capetele lor si adormind somnul mortii, dupa
porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit sa se faca sapte sicrie de aur, in care purtind sfintele trupuri ale sfintilor
tineri, i-a ingropat acolo in pestera.

Iubiti credinciosi,
Ce datorii avem noi fata de cei adormiti, mai ales fata de mortii nostri?
Sa ne rugam lui Dumnezeu pentru iertarea si odihna sufletelor lor. Si cum nu stim care dintre cei adormiti au fost
mintuiti sau nu, sintem datori sa ne rugam lui Dumnezeu pentru toti mortii nostri, pomenindu-i regulat la Sfinta
Liturghie si la parastase cu dezlegari. Iar in familie sintem datori sa facem milostenie la saraci in numele lor.
Milostenia si slujbele cu dezlegari la biserica sint singurele cai de ajutorare a celor raposati. Prin acestea Biserica a
scos multe suflete din osinda si le-a mintuit.

Si daca cei adormiti au fost in viata credinciosi, iubitori de Dumnezeu si de biserica, milostivi, smeriti si apoi
spovediti si impartasiti inainte de moarte, slujbele si dezlegarile ii mintuiesc sigur si ii scot din osinda la odihna.

Iar daca, dimpotriva, au trait in viata indiferenti si departe de Dumnezeu si de biserica si au murit nespovediti,
slujbele si milostenia nu le mai usureaza osinda sufletului, caci nimeni din cei ce mor nedezlegati prin spovedanie
nu pot intra in odihna raiului, caci zice Mintuitorul in Sfinta Evanghelie: ce veti dezlega - prin spovedanie - pe
pamint, va fi dezlegat si in cer...

Asadar foarte mult putem ajuta la mintuirea raposatilor nostri prin slujbe si milostenie in numele lor. Ca fiii
Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adica nu sint aruncati in osinda vesnica a iadului, ci dorm, adica se
odihnesc cu dreptii in sinul lui Avraam, adica in rai, pina la Judecata de apoi. De aceea este pacat ca noi crestinii
sa plingem ca niste deznadajduiti pe cei morti, ci numai sa ne intristam pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au
nadejde.
Va spun si aceasta, ca este pacat si oprit de Biserica sa pomeniti la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredinciosi,
adica lepadati de Dumnezeu, sau sectanti, adica lepadati de Ortodoxie, care au murit atei sau in vreo secta. La fel,
nu puteti pomeni la biserica pe cei ce s-au sinucis si pe copiii avortati, pentru ca primii si-au pierdut nadejdea de
mintuire, iar ceilalti nu au fost botezati. Nu pot fi pomeniti la slujbe nici crestinii care au refuzat preotul si Sfinta
Impartasanie inainte de moarte sau care n-au vrut sa se impace si sa ierte pe dusmanii lor nici macar in ceasul
mortii. Pe toti acestia nu-i puteti pomeni.

O mare datorie avem si fata de noi insine si de fiii nostri. Aceea de a duce pe pamint o viata curata, crestineasca,
legata permanent de Hristos, stiind ca nu cunoastem ceasul mortii fiecaruia dintre noi si ca fiecare in ce va fi gasit,
in aceea va fi judecat!
Deci sa ne pocaim fiecare de pacatele noastre, acum cind mai avem putinta si putina vreme. Sa ne spovedim si
impartasim cit mai des cu Prea Cinstitele Taine; sa ne rugam neincetat lui Dumnezeu cu credinta si cu nadejde; sa
indemnam si pe fiii si fratii nostri la pocainta si sfintenie, iar pentru cei raposati sa ne rugam asa cum ne invata
Sfinta Biserica: "Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este durere, nici
intristare, nici suspin, ci viata fara de sfirsit". Amin.
Parintele Ilie Cleopa
Pilda samarineanului milostiv

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.


Preaiubiti si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu acelasi
fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu constiinta ca ori-de-cate-ori ii auzim si
implinim cuvantul, Sfantul Duh lumineaza in noi tot mai adanci intelesuri; caci dumnezeiescul
cuvant ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumina, ca putere a iubirii si a vietii pana la sfarsitul
veacurilor. Acelasi cuvant deschide neincetat noi si noi intelesuri si asa noi crestem mereu prin
dumnezeiescul cuvant. Niciodata sa nu socoteasca cineva ca daca asculta aceeasi Evanghelie mereu,
mereu, nu mai are ce invata. Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca
sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, “la masura barbatului desavarsit”, adica la chipul lui
Hristos.

Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom
relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos
Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.

Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau
in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre
propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: “Pana si demonii se
pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau”. Iar Iisus le-a raspuns: “Nu va bucurati (doar) ca
demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie
chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri”. Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te
impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta,
impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu
sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.

Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment
originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: “Vazut-am pe satana ca un fulger
cazand din cer”. A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana,
care se pleaca inaintea voastra).

Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: “Te slavesc pe Tine, Parinte,
Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de
cei ce se socoteau intelepti - cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor”.
Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti
tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca
pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si
mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de
cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.

O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta,
Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin - iertati-mi cuvantul - cosmetice. Ci
frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe
care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne
vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: “Unde sunt
doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor”. Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu
ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.

Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti
aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. “Si asa Parinte, asa a fost inaintea
Ta, bunavointa Ta”. Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: “Toate Mi-au fost date
de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat
numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere”. E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera
aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: “Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai
Tatal”. Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul
sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa
chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de
adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.

Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: “Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal”, vedem
in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de
lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul,
avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la
biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat:
“Invatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?”(Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de
timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu
spusese Inteleptul: “Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei”? - adica purtam in noi gandul, dorul,
ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: “Ce este scris in
Lege? Cum citesti?” Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o
rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): “...Scrie: Sa iubesti pe
Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul
tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca
in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise
gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: “Sa iubesti pe
aproapele tau ca pe tine insuti”; iar la Deuteronom 6,5, gasim: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul
tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!” Deci amandoua erau
cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament,
nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din
veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt
- ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de
esenta.

Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: “Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa
aceasta!” (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate
concentrandu-le in iubire - esenta. Iubeste si vei fi viu!... Oare nu iubirea este principiul, izvorul
vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se
naste viata. “Fa aceasta...” - traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.

Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor
cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa
cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: “Cine este aproapele meu?” Rogu-va sa retineti
intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai
adanc.

Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a
grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui
Dumnezeu ramane in veci si e “mereu acelasi, ieri, azi si in veci”. Si a zis Mantuitorul: Un om
cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa
jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.

Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania,
cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana
in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea
primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit
Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de
talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui -
tilharii?...

Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland,
a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un
levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara,
sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la
slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre
levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand
la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung
negresit... Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a
plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori - stim cum se intampla - a umblat cineva cu mana
pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc?
Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.

Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau
la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: “Pe acestea trebuie sa le
faceti, pe celelalte sa nu le lasati”. Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita
intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua
porunci merg impreuna: “Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea,
virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti”; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu
trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele
Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: “Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe
sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au intrebat mai
ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe
Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe
fratele meu pe care-l vad?

Dar o, Doamne, frumusete a tainei ce ne dezvaluie cum sa unim rugaciunea (comuniunea cu


Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de
iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care isi ucide fratele! Cine sa ma invete pe mine iubirea? Sfantul
Isaac Sirul spune vorba aceasta: “Iubirea se naste din rugaciune”. E mai intai rugaciunea si de acolo
se invata iubirea. Cum adica?! Cand ma rog lui Dumnezeu, cand comunic cu El, atunci se poate
intelege iubirea, care inseamna daruire, inseamna a trai viata celuilalt. Comunicand cu Dumnezeu in
rugaciune, El imi da viata Lui, imi da iubirea Lui, imi da lumina Lui. Si atunci, din rugaciune eu ies
transfigurat dumnezeieste, si prin transfigurarea mea ii transfigurez pe altii. Cati oameni sfinti -
mitropoliti, patriarhi - n-au fost vazuti in timpul rugaciunii, in timpul Sfintei Liturghii, cu fetele
transfigurate, impartasind in chipul acesta multimilor, dumnezeirea ce se raspandea din ei! Dar
aceasta numai atunci cand te impartasesti din iubirea dumnezeiasca, prin rugaciune, si iti implinesti
chemarea ta in rugaciune.

Asa trebuie sa gandim toti acum, ca am venit la biserica si ne-am rugat pentru a ne impartasi din
Dumnezeu, pentru ca apoi sa impartasim iubirea catre semeni: catre mama, tata, frate, sora, copii,
sotie si ceilalti. Cat ar trebui sa cugetam la acest fapt de adancime negraita! Toti, in clipa aceasta,
asa trebuie sa gandim: Doamne, aici am venit sa ne impartasim din iubirea Ta dumnezeiasca, din
lumina Ta, si sa iesim de aici transfigurati, schimbati in har si adevar, din aceasta daruire divina.

Aceasta a vrut sa spuna Mantuitorul prin cuvintele: “Cel ce iubeste pe frate, mama, sora, tata, mai
mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine” - adica nu te invrednicesti precum El, Cel Care a coborat
din slava cereasca si a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care
erau trimisi doar robii; numai ei erau osanditi si executati prin acest fel oribil, de rastignire pe cruce.

...Atunci, pe cei doi Mantuitorul ni-i da ca pe o pilda rea; preotul si levitul, trecand prin acel loc
unde erau atat de prezenti demonii, trec pe langa cel cazut. Merg mai departe. Prin aceasta au
dezbinat iubirea divina. Eugen Ionesco spunea ca iadul este crima impotriva iubirii. Au rupt in doua
iubirea divina, pentru ca ei, mergand catre un tel al lor, in loc sa uneasca acest tel (chiar de era si
slujba dumnezeiasca) cu iubirea fata de aproapele, au trecut pe langa el: N-au inteles taina omului;
taina omului in Hristos, in Dumnezeu, iubitilor!

Acest adevar doresc sa-l spun sufletului meu si apoi dumneavoastra. Noi trebuie sa intelegem ce
inseamna a fi om dupa chipul lui Dumnezeu, plecand de la realitatea intima, a noastra. Spune
Evanghelia: si preotul si levitul au privit, l-au vazut pe cel cazut si au mers mai departe. Au privit,
au vazut, au avut lumina ochilor ca sa vada ca acolo este un prabusit. Au avut lumina; n-au avut
iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Caci aici, in acestea doua se talcuieste taina lui Dumnezeu
si taina omului. Sa nu uitam! Cand zice dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan: “Dumnezeu este
lumina”(I Ioan 1,5) si “Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), in acestea doua se deschide, se descopera
taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu si taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. A fi dupa
chipul lui Dumnezeu inseamna a fi de-o data, impreuna si nedespartit, lumina si iubire. Lumina
adevarului si iubirea. Iubire luminoasa si lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu si taina
mea, taina zidirii mele (daca sunt constient ca chipul lui Dumnezeu este in adancul din mine). Si
cand ma analizez pe mine, eu trebuie sa constat ca trasaturile, dimensiunile, insusirile fundamentale
ale mele, toata fiinta mea, asa cum se desfasoara, toate sunt constituite in lumina si iubire. Lumina
ochilor, auzul urechilor, bratele mele, picioarele mele, toata faptura mea, toate sunt orientate si se
definesc prin lumina si iubire. Lumina am zis intai, si iubire; impreuna lucrand.

Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el
insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija
sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune
cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe
mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el.
Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el.
Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea
cu creatia, cu lumea.

Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In
definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori,
asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea
imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus ,
asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am
anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.

Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi;
pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in
bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e
sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi
trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i
raspundem, iubitilor!
Pe Sfantul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de doua-trei ori, la incercare. A venit imbracat in felul
lui si i-a cerut niste bani. Sfantul Ioan i-a raspuns insotitorului sau: “Da-i un ban”. La putina vreme
a revenit, schimbat cu alta haina. Iarasi a cerut un gologan. Sfantul iarasi a zis: “Da-i un gologan!”.
A treia oara iar a venit: “A lui va fi osanda, nu a mea” a zis sfantul si i-a dat si a treia oara.

Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sarman nu mai avea nici un ban la el in buzunar. Era un
om intelept, un om credincios. Si i-a cerut cineva de pomana; iar el, neavand nimic, i-a spus:
“Omule, n-am nimic. Dar uite, iti dau mana mea. Mana mea si dragostea mea”. Si atunci sarmanul a
spus: “Nimeni, de cand sunt eu cersetor, nu mi-a facut un dar asa de pret ca dumneata; sa-mi dea
mana si sa ma socoteasca asemenea lui; nu sa ma vada un cersetor, un dispretuit, un lepadat”.

Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si
preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca
ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la
aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el
mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar
daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a
apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile
cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama,
in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza,
caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea
diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa
de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare - doi dinari. O paine, cum spun
cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a
spus gazdei: “Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi
tot”. Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum
spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.

Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese
intrebarea: “Cine e aproapele meu?” Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce
i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si
profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o
concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. “Cine este aproapele
meu?” intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti:
“Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?”. Cum vi se par
cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu.
Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci
modul de a pune intrebarea este cheia.

Legiuitorul a intrebat: “Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as
spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai
aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era
preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.

Sub un alt aspect, trebuie stiut ca la iudei, in vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i
socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Altii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu
erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oara se extinde viziunea in universal a Mantuitorului.
De aceea raspunde altfel de cum a pus intrebarea legiuitorul, care a centrat intrebarea pe eul lui (al
meu esti pentru ca tii la mine). La Mantuitorului este invers: eul posesiv dispare si Mantuitorul asa
intreaba: “Care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?” Cel care s-a dus la aproapele si
s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul si levitul, ca si legiuitorul, cautau ca aproapele sa vina la
ei. Or eu ma duc la aproapele, nu astept ca aproapele sa vina la mine. Caci asa am fost construit, ca
eu sa ies din mine, si toata faptura mea sa fie orientata in afara de mine, de eul meu, de
egocentrismul meu; inchizandu-ma in mine nu pot avea decat un raspuns: moartea. Daca ma inchid
in mine, in eul meu, de unde am viata? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viata o am de la
parintii mei, iar parintii mei mai departe, din generatie in generatie... in ultima instanta, de la
Dumnezeu.

Daca eu sunt orientat catre viata, deci in afara de mine, in afara de eul meu, eu ma inscriu atunci in
eternitatea iubirii si a luminii dumnezeiesti. Dar daca ma inchid in mine, ma inchid in mine ca intr-
un mormant, cum spunea cineva, desi nu cad din bratele lui Dumnezeu.

Aici e taina vietii: in lumina si iubire. In lumina privesti lumea, in iubire o imbratisezi, inaintezi
spre lume. Caci, repet, intreaga mea faptura asa este construita, ca sa merg catre altul. Trebuie sa ma
cunosc pe mine; tragedia insa, este ca nu ne cunoastem pe noi insine. Daca ne-am analiza mai adanc
am descoperi ca nu ne putem regasi decat in Hristos. Atunci am avea o schimbare adanca a fiintei
noastre si egocentrismul nostru ar disparea. Orientandu-ne neincetat in adevar, lumina si iubire
divina, noi am fi, pe de o parte salvati si, mai mult, am gusta viata, adevarul ei viu, etern, nemuritor.
De aceea au zis Parintii: “In aproapele tau sta viata si moartea”. In a iubi pe aproapele. Nimeni nu
se poate scuza ca uneori nu poate sa daruiasca ceva. Ati vazut cum cel fara bani i-a intins mana si i-
a daruit dragostea celui necajit. Dar trebuie sa simt traind in mine aceasta lumina, aceasta iubire
divina, traind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adancul fiintei mele catre bine, catre
adevar, catre frumusete divina, catre semenul meu, catre lumea mea, catre neamul meu, catre toate
neamurile.

Asa cum Mantuitorul dezvaluie iubirea fara margini in spatiu si in timp, atunci tu poti iesi dincolo
de spatiu si de timp, impartasindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neinserata, a Dumnezeirii.

Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la


cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele?” “Cel care a facut mila
cu dansul”. Si Mantuitorul spune: “Mergi si fa si tu asemenea lui!”

Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus
Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Bogatul caruia i-a rodit tarina

CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc,
dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii
literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in
istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si
pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o
noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo
ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit
de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin
analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si "pilda".
Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare "vorbeste in pilde", adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel
care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai
concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai
convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des.
S-o ascultam. Se numeste "Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina".

"Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa
adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi
strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati
stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In
aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu
cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de
asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata
osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din
momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara
stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata
lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui,
desi unele erau lucruri strict personale.
Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care
ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca
orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire.
Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera
bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele
mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o
scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat
de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci
nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura. De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne
punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: "Vai
voua, bogatilor!" Sau: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in
imparatia cerurilor". Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera
deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de


obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem,
renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din
cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar
au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip
desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am
trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura
absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri
exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a
avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care
aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si
hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si
nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si,
mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii
fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina". Tocmai vorbea
despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede
ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine
judecator sau impartitor intre voi?" Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere,
in principiu, si anume: "Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea
avutiei lui" (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a
rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult.
Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca
va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte
bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A
avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung
hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se
piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv.
Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul,
satisfacut, face urmatoarea reflectie: "Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-
te, bea, mananca, veseleste-te".

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata.
Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in
viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie
catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de
saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau - fiindca nu le convenea - ca ei
aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit,
n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo,
numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea
trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea
duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii,
printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta,
caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina
abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale.
Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat
munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand,
pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la
viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup:
a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: "Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua
sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane"? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor
peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o
bogatie in Dumnezeu", adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba:
"Cine da, lui isi da!" sau "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Adica si-l face prieten pe
Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre
adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru
mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului
Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele.
Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se
introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta
in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se
drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un
palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei
milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind
fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a
intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut
inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat' "Cum
stam cu palatul' - "E aproape gata". - "Cum adica?" - Iata, in numele tau am facut milostenie si am
impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri". Regele n-a inteles nimic din toate
acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo.
Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: "Uite, in acest palat ai putea
locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui". Atunci el a intrebat:
"Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?" Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te
inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau
cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: "Uite, frate,
ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e
palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?"

Si atunci regele si-a zis: "Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin
impartirea banilor mei la saraci". L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a
continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in
ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: "Cine da, lui isi da".
Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce
e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne
oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea?
De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e
vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia
si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred
ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am
depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa
nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se
inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. "Intrucat ati facut unora dintre
acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de
apa, "nu-si va pierde plata sa" (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E
firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de "rasplata" din ceruri. Dar sa nu
prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al
Ierusalimului explica acest lucru asa: "Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere.
Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile,
daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor" (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate
sociala a crestinismului. De aici porneste "Biserica slujitoare". Aici este temeiul preocuparii crestine
de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre
cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe
Mine judecator intre voi?" le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat
principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea,
socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste
aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste
criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza
socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii "dincolo". Dincolo
se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola
de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe
Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe
pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca
aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane
altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine
strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si
atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie?
Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o
biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea
s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe
pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata
de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si
cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet
personajul "Mos Grandet", un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul
mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: "Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri", in loc s-o
binecuvanteze, i-a spus: - "Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile
ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele.
Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic". E un exemplu despre marginile pana la care poate
ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a
unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna
intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie
unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva
prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o
zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca
vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si
atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest
punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al
tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita
si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi,
dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai
departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot
scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a
reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui
ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins
piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-
pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un
om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele
de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa
folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de
dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita
si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti
de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau.
Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci
toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem
bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din
tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-
ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine.
Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata
dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum
stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se
inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului,
vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot,
care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna
parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si
saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa
ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa
traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se
dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O
banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu
invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune
bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: "Ce ati
facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut' (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a
gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si
promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin
sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o
casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au
dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile
servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata,
o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le
prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in
traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor
satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai
bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau
iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie
la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor.
Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete
elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in
persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa,
neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera
usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura
invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o
sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu
numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste.
Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si
argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din
mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca
scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda
a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze,
sa protesteze ofensati de marea batjocura.

- Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor,
ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe
la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita,
redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-
am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre,
sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru.
Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai,
lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-
a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia
stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si
aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar
credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu
poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa
ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor
imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: - Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla
sintagma romaneasca: "cine da, lui isi da'" s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest
pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne
trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: "Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?", se poate raspunde in doua feluri: ale altora,
daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!
IPS Antonie Plamadeala

Dregatorul bogat – pazirea poruncilor


Dregatorul bogat - Predica la Duminica a 30-a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dumnezeiasca Evanghelie a acestei duminici este aceeasi cu cea ascultata de noi in Duminica a XII-
a dupa Rusalii, cu unele mici deosebiri. Astazi insa ascultam de la Sfantul Evanghelist Luca, dupa
ce in Duminica a XII-a am ascultat-o de la Sfantul Evanghelist Matei (XIX, 16-26). Noi, impartind
aceasta pericopa in doua, am talcuit partea intai la Duminca a XII-a dupa Rusalii, spre a ne ocupa in
aceasta duminica de partea a doua a acestei sfinte Evanghelii. Dar se cuvine sa facem o legatura
duhovniceasca a celor spuse atunci cu cele ce urmeaza in finalul intalnirii Mantuitorului cu un
dregator bogat, pentru ca despre o asemenea intalnire, bogata si ea in rosturi vitale si mantuitoare,
este vorba.

Precum ne spune dumnezeiasca Evanghelie, un tanar dregator bogat vine la Mantuitorul, se pleaca
inaintea Lui si Il intreaba:
“Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Ma numesti
bun? Nimeni nu este bun, decat unul Dumnezeu. Stii poruncile: sa nu savarsesi adulter, sa nu ucizi,
sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea
le-am pazit din tineretile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: Vinde toate cate ai si le
imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie. Iar el, auzind acestea, s-a
intristat, caci era foarte bogat. Si vazandu-l intristat, Iisus a zis: Cat de greu vor intra cei ce au averi
in imparatia lui Dumnezeu! Ca mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre
bogatul in imparatia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca? Iar El a
zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 18-27).
Mantuitorul – Bunatatea dumnezeiasca intrupata – atrage atentia cu tarie acestui dregator lumesc,
care vedea in Iisus doar un om, un invatator, ca Binele e in Cel Unic bun – Dumnezeu – si din acest
unic Izvor al binelui ne adapam toti, si asa ne putem afla toti unitatea in bine si adevar. Apoi il
intreaba: “Stii poruncile? Sa nu savarsesti adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb,
cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”. In poruncile divine se afla viata divina, viata de veci a
Autorului lor: Dumnezeu cel viu. A pazi poruncile cu acea constiinta ca in ele e prezent Cel Vesnic,
inseamna inceputul iesirii din lumea neascultarii, a orgoliului narcisist, a pacatului, a mortii, si a
intra in lumina zilei celei neinserate a Imparatiei lui Dumnezeu. Caci, daca, spre pilda, cel ce ucide
poarta in el deja samanta mortii, cel ce da viata si salveaza viata isi descopera arvuna vietii. Simtea
o asemenea stare tanarul bogat? Nu cumva simtirea, dulceata bogatiilor acestei lumi, il tine in lumea
celor ce se trec si pier? Intr-adevar, raspunsul lui: “Toate acestea le-am pazit din tineretile mele”
arata aceasta lipsa tragica. Mantuitorul Insusi i-o aduce la cunostinta. “Auzind Iisus i-a zis: Inca una
iti lipseste: vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de-Mi
urmeaza Mie”. “Una iti lipseste!”. Cand Mantuitorul a fost primit ca oaspete in casa surorilor Marta
si Maria, ni s-a dat sa auzim acelasi cuvant. “Maria asezandu-se la picioarele Domnului asculta
cuvintele Lui. Marta se silea cu multa slujire sa pregateasca ospat si a zis: Doamne, au nu socotesti
ca sora mea m-a lasat singura sa slujesc… . Iar Domnul i-a zis: Marto, Marto, te grijesti si pentru
multe te silesti, dar un lucru trebuie. Maria partea cea buna si-a ales care nu se va lua de la ea”
(Luca 10, 38-42). Amandoua surorile slujeau Domnului, fiecare in felul ei. Dar un lucru ramane de
trebuinta absoluta, eterna: “Unicul necesar” – urmarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, starea in fata
Lui.

Aceasta nu inseamna sa blestemi, sa arunci anatema asupra lucrurilor acestei lumi, care sunt daruri
ale lui Dumnezeu. Dar a te inchina lor inseamna a avea soarta lor. “Omule, zice un suflet crestin, tu
te transformi in ceea ce iubesti: in Dumnezeu (dupa har), daca tu Il iubesti pe Dumnezeu; in
pamant, daca tu iubesti doar pamantul”. Nu poti sa nu iei seama ca am ajuns atat de pervertiti, incat
sufletul nostru asculta prea mult glasul si chemarile celor trecatoare. Ochii, urechile, gustul,
mirosul, toate sunt indreptate spre cele ce o clipa ne indulcesc si pier.

Ne-am pervertit intr-atat constiinta, incat sa se spuna de catre unii sarmani “filosofi” ca “in intelect
nu exista nimic care sa nu fi fost inainte de simturi”. Si cum prin simturile din afara intra cele
dinafara, pieritoare, s-a si zis: “Moartea intra prin ferestre”, adica prin simturi, care sunt ca niste
ferestre zidite in trupul nostru, dar prin care ne-a fost dat sa privim, prin toate fapturile, spre
Ziditorul lor. Si ne aducem aici aminte de cuvantul spus de Dumnezeu unui suflet sfant: “Lumea
face atata zgomot la urechile voastre, incat glasul Meu nu-L mai auziti”.

A auzit dregatorul bogat glasul lui Iisus? A auzit el un glas, dar fara intelesul lui, fara sa-i simta
chemarea. Bietele lui simturi erau doar trupesti, pervertite. Pentru a auzi si intelege glasul lui
Dumnezeu, si din Scripturi, si din fapturi, ne trebuie ceea ce numesc Parintii “simtirea
intelegatoare” – simtirea mintii; “simtirea duhovniceasca”, cum o numeste Sfantul Simeon Noul
Teolog. Simtirea prezentei Duhului Sfant in noi, prin Care credem si marturisim: “Domn (si
Dumnezeu) este Iisus Hristos” (I Corinteni 12, 3). Si prin Acelasi Duh Sfant ne simtim si noi frati
cu Hristos Domnul si infiati de Dumnezeu, strigand: Avva! Parinte! (Romani 8, 15).

Prin Sfintele Taine se deschide in noi tocmai aceasta simtire duhovniceasca. La Sfantul Botez ne
rugam: “Dezbraca de pe noi invechitura, ne innoieste spre viata de veci, ne umple de puterea
Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos...”. Iar prin Taina Sfantului Mir se pecetluiesc cu “Pecetea
darului Duhului Sfant” toate incheieturile si simturile trupului, tocmai pentru a dobandi in Duhul
Sfant sensibilitatea, simtirea duhovniceasca. Simturile, vazul, auzul, mirosul, gustul, pipaitul, nu se
strica (pacatul le strica), ci se spiritualizeaza prin har, se fac instrumente, cai ale primirii
descoperirilor dumnezeiesti. “Duhul Sfant stramuta lucrarile simturilor din afara spre simturile
dinlauntru – de pilda vederea spre mintea care priveste lumina vietii; auzul spre intelegere; gustul
spre puterea deosebitoare a ratiunii; mirosul spre cunoasterea mintii; iar pipaitul il stramuta spre
starea de veghe a inimii – ca sa petrecem viata ingereasca pe pamant”, invata cuviosul Nichita
Stithatul. De aceea ne si rugam: “Doamne, lumineaza-mi ochii gandului, intelepteste-ma sa inteleg
poruncile Tale, sa fac voia Ta”. Psalmistul marturiseste: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”
(Psalmul 50, 9). Credinciosul, impartasindu-se cu trupul si sangele dumnezeiesc, exclama, in
Liturghie: “Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea
adevarata...”; sau isi zice, impreuna cu Sfantul Simeon Noul Teolog, ca “darul i s-a facut pahar al
bauturii dumnezeiesti si al undei nemuritoare, umplandu-se de desfatare cereasca cu care singuri
ingerii se desfata si sunt pastrati nestricaciosi”. Aceasta este inaltarea si pregustarea, arvuna inca de
aici a veacului viitor si a vietii de veci cu Hristos. Aceasta ne scoate din platitudine, din plictiseala si
monotonia unei vieti fara relief, pe care numai harul divin il poate oferi, si ne salveaza din
inspaimantatoarea stricaciune a feluritelor patimi – mania drogurilor, prostitutie, crima, sinucidere.
Asa intelegem si pe fratii nostri, sarmani necredinciosi, atei: simtirea duhovniceasca le este
atrofiata, candelele stinse, usa inchisa (Matei 25, 10).

Dar dregatorul din Evanghelie? “Auzind acestea (adica urmarea deplina a lui Hristos) s-a intristat,
caci era foarte bogat”. Si Iisus, privindu-l cum se departa de El intristat, sclav al lanturilor lui
launtrice, rosteste: “Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Mai lesne este
a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu”. Imagine pe
care unii talcuitori o explica astfel: se afla in Ierusalim o portita a cetatii prin care nu puteau intra
decat oitele, iar camilele, care le insoteau, nu puteau patrunde, precum nici animalele salbatice,
distrugatoare. Mai curand puteau intra camilele cu poverile lor, decat bogatii, cu si mai mari poveri.
Iar cei ce ascultau surprinsi, ingrijorati, intreaba, ca si noi: “Atunci cine poate sa se mantuiasca?
Iisus a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu”. – Taina a iubirii
dumnezeiesti care ne cheama mereu. A iubirii Lui, Care, in Hristos, a venit la noi in chipul robului,
al saracului, al pelerinului, la usile noastre, la durerile si lipsurile noastre, si ne spune: “Eu iti sunt
inimiii tale de toate: Eu iti sunt tata, Eu frate, Eu mire, Eu casa; Eu iti sunt hranitor, Eu haina, Eu
radacina, Eu temelie. Tot ce vrei aceea iti sunt. Ca sa nu ai lipsa de nimic. Voi fi in slujba ta. Eu iti
sunt si prieten, si oaspe, si cap, si frate, si sora, si mama. Iti sunt toate. Numai poarta-te sincer cu
mine. Sarac facutu-M-am pentru tine, pribeag; rastignitu-M-am pentru tine pe Cruce si am fost pus
in mormant. Sus intervin pe langa Tatal pentru tine. Tu esti pentru Mine totul; si frate, si impreuna
mostenitor, si prieten, si madular (al trupului Meu). Ce mai vrei inca?” (Sf. Ioan Gura de Aur).
Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Tamaduirea femeii garbove
Tamaduirea femeii garbove - Duminica a XVII-a Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Primeasca in bucurie inima noastra si astazi, la incununarea dumnezeiestii liturghii, mai intai
cuvantul, si apoi, pentru cei pregatiti, trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul
Parintelui Ceresc, intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. In aceasta asezare si vibratie
duhovniceasca, sa ascultam si sa primim acum dumnezeiescul cuvant.
“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie
care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus
nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a
pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii,
maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie
sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns
si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si
nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de
optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si
zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele
stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).
Preaiubitilor,
Sa cugetam impreuna la cuvantul ascultat. Acum si aici, ne simtim intru acel Astazi dumnezeiesc al
lui Iisus, Dumnezeu si Om, acolo, in acel loc sfintit de El. Caci unde este El e sfant. El a sfintit si
sfinteste totul. Si, intrand, ochii I se indreapta catre sarmana femeie garbova, una dintre “acesti prea
mici frati ai mei”, cum ii numeste Mantuitorul pe toti sarmanii lumii. Si noi, la randul nostru, ar
trebui sa nu ne tulburam, sa nu slabeasca, ci sa creasca iubirea noastra atunci cand, mai ales in
biserica, am vedea pe cineva bolnav; garbovit intr-un fel. Indeosebi acolo sa se indrepte ochii nostri.
Un Parinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum sa birui in tine mandria, iutimea: indeosebi
prin barbatie si mila. Unind barbatia (puterea) cu mila, vei invinge mandria si iutimea.

Acolo, Iisus cautand, cu puterea si mila Lui – insusiri dumnezeiesti rasadite si in noi, ca virtuti – Isi
indreapta ochii catre ea, o cheama si rosteste: “Femeie, dezlegata esti de neputinta ta”, Isi pune
mainile asupra ei. Si prin mainile Lui, prin puterea Lui – caci putere iesea din El si vindeca pe toti
care erau in fata Lui – ea se dezleaga; se indreapta si priveste cu uimire in sus, spre El, spre Cel de
sus coborat la cei de jos. Sa simtim si sa traim aceasta taina a tainelor! Caci aceasta este Calea: de
sus, de la Dumnezeu coborand la noi, ca noi sa ne inaltam catre El. Parca nu te poti opri sa rostesti
un cuvant, atat de scump, de adanc talc, al sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus
de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descopera in coborarea la cele smerite”. Iar cele smerite
prin El se inalta.

Iubitilor, sa incercam sa fim asa cum adancul din noi o cere, sa fim in consens cu Hristos (pentru ca
El e Sensul). Psalmistul striga, rugandu-L pe Dumnezeu: “Arata-mi calea pe care voi merge!”. El e
Calea. El e Sensul. Toti cautam absolutul. Dar absolutul e numai in Dumnezeu. Il cautam acolo
unde nu este; cautam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea isi da sensul. Lumea nu poarta in ea
vesnicia, existenta fara de inceput si fara de sfarsit. Ne-a dat Dumnezeu sa fim fara de sfarsit, sa
avem si noi parte de vesnicie, dar nu suntem fara inceput. Tragismul demonului acesta a fost: in
orgoliul lui vrand sa fie in locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtatorul de lumina, s-a trezit deodata ca
nu e fara inceput: “Era un timp cand nu era”. L-a adus si pe el Dumnezeu – ca pe toti ingerii, ca si
pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum stim cu totii ca in urma cu un timp nu eram. Fiecare din noi a
inceput sa existe printr-o chemare. Asadar, nu in noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecarei zidiri pe
care o infaptuiesti, asa da Dumnezeu sens Zidirii Sale, tie; despartit de El, ramai fara sens. Numai
cu El cunosti calea pe care sa mergi.

Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate sa le vindece, care “S-a facut pacat
pentru noi”, luand Crucea, durerea pacatului, ca sa biruie pacatul si moartea – traia durerea
sarmanei garbove. De aceea s-a indreptat cu ochii catre ea. Vedeti, de optsprezece ani suferea. Ceva
mai inainte Mantuitorul vorbise de cei optsprezece peste care cazuse atunci un turn, si se zdrobisera.
Numarul 18 inseamna de trei ori cate sase. Si numarul sase, in talcuirea celor vechi, e numar
defectibil. Deci de trei ori cate sase arata cat de dramatica era caderea femeii garbove.

Garbovirea, starea aceasta ultima, de a nu putea privi in sus!, de a se fi schimbat in tine sensul
gravitatiei. Pentru ca in pacat, cum spun Parintii, gravitatia isi schimba sensul de la Dumnezeu
(aceasta este adevarata noastra gravitatie) catre tine insuti, catre eul tau, catre pamant. Nu ca
pamantul nu are in el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina pacatului insuflat de demon
si savarsit de om, prin varsare de sange: “Blestemat este pamantul din pricina pacatului tau”
(Facerea 3, 17). Si atunci, privirea in jos e caderea din sensul existentei tale. De aceea demonul e
simbolizat prin sarpe, care se taraste pe pamant, cum a fost pedepsit: “Pe pamant te vei tari, cu
pamant te vei hrani” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pamant a omului, foamea de cele de jos e
foamea de pacat; si pacatul e painea demonului. Adam a pus un fel de nou inceput existentei, spun
Sfintii Parinti, cu privirea aceasta in jos – in pacat, stricaciune si moarte.

Intelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastra in jos. El o dezleaga, si femeia priveste in
sus. Si toti se bucura. Unul singur nu se bucura in clipa aceea (si ramane singur): mai-marele
sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca si Iair, de mai inainte, a carui fetita, de doisprezece ani,
murise. Si acolo numarul este semnificativ: doisprezece – de doua ori cate sase. Aici, parca mai
grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine si se pleaca inaintea Mantuitorului, acesta se impotriveste,
desi nu indrazneste sa-I spuna de-a dreptul Mantuitorului, ci vorbeste la plural, adresandu-se
multimii: “Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze. Venind, deci, in acestea, vindecati-va, dar nu
in ziua sambetei”. Sarmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de munca, un fel de lucru; un fel de
munca sub blestem. Iar Iisus venise sa ridice blestemul, sa vindece. Era zi de sambata, si sambata
era ziua odihnei. Dar Iisus spusese si acel cuvant: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si
Eu va voi da odihna!”.

Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si
noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Parinte, nu e nici macar
somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt implinit. Era odihna zilelor Creatiei, si la sfarsitul
fiecareia din ele, cum spune Scirptura: “a vazut Dumnezeu ca este bine” – ca este frumusete. Si
zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu ca “toate sunt bune foarte”. Apoi a statornicit in poporul lui Israel:
“Sase zile sa-ti implinesti osteneala ta. Iar ziua a saptea e ziua Domnului”.

La acest cuvant, rogu-va, cu luare aminte cercetand, sa acultam si sa intelegem. Traducerea,


talcuirea Vechiului Testament, trecerea in limba noua a fiecarui neam, s-a facut din doua surse.
Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraica. Dar, in curgerea vremii, petrecand poporul
evreu in robiile asiriana si babiloniana, iar in timpul imperiului lui Alexandru Macedon
raspandindu-se si ajungand in alte tari, dupa sute de ani au mai uitat limba stramosilor.

Limba ebraica veche – pastrati acest cuvant si talc – nu avea decat consonante: b, p, c, d, g, si altele.
Si nu reuseau ca sa puna vocalele la locul lor, sa le lege. Sa dam un exemplu: consonanta d,
consonanta b si consonanta r; cuvantul astfel format era tradus fie dabar (introducand vocala a) –
care inseamna cuvant, fie deber (introducand e), care inseamna ciuma. In loc de cuvant, ciuma!
Trecem acum la cuvantul rostit de Mantuitorul, cand L-a ispitit demonul si I-a zis, dupa patruzeci de
zile de post: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrelor acestora sa se faca paini”.
Mantuitorul i-a raspuns atunci: “Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care
iese din gura lui Dumnezeu”. Dar in textul vechi este scris: “Nu numai cu paine… ci cu tot ce iese
din gura lui Dumnezeu”. Deci, in textul ebraic lipseste “cuvantul”.

Si pentru ca iudeii mai uitasera limba – indeosebi cei din Alexandria, oras mare al imperiului
elenist, intemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvantul lui Dumnezeu, al
Vechiului Testament, in limba greaca. Au fost adusi de la Ierusalim, de la cele douasprezece
semintii ale lui Israel, cate sase barbati, deci saptezeci si doi de barbati, care au tradus Vechiul
Testament in intregime, cam pe la anii 200 inainte de Mantuitorul Hristos. Si asa a aparut
Septuaginta, adica Vechiul Testament al celor saptezeci de barbati. Si tot Rasaritul crestin,
ortodocsii, au tradus Biblia Vechiului Testament dupa Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea
latina, in secolul IV catre V, Vulgata, la inceput tot dupa Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai
apoi dupa textele ebraice (desi Fericitul Augustin i-a atras atentia). Si a ramas in Apus, pentru lumea
catolica si protestanta, traducerea dupa ebraica, iar in Rasarit, in Bibliile noastre – dupa Septuaginta.
Dar, ce ati observat? Mantuitorul insusi, cum a rostit cuvantul? – “Nu numai cu paine va trai omul,
ci cu tot cuvantul...” – deci asa cum apare in Septuaginta. Mantuitorul, apostolii asa au tradus. Si
asa am pastrat noi pana in ziua de astazi.

Ajungand aici, revenim la acel cuvant al mai-marelui sinagogii: “Sase zile sa lucrati, iar nu in zi de
sabat. Sa nu lucrati!”. De unde rostea el cuvantul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din
Deuteronom 16, 8. In Bibliile protestante asa este scris: “Sase zile sa-ti implinesti lucrul tau, iar in
ziua a saptea sa nu faci nimic”. Asa se incheie. Iar in traducerile franceza, engleza, germana: “nici
un lucru”. In Biblia dupa Septuaginta, dupa care Mantuitorul insusi a citat cuvintele Vechiului
Testament, citim asa: “Sa nu faci in acele zile nici un lucru, fara numai cele pentru suflet”. Am
putea, oare, gasi tocmai in Biblie acest nihilism total? Nimic?

Aceasta este, insa, o drama a constiintei umane, pe care o regasim chiar in Evanghelia de astazi, la
sarmanul, mai-mare al sinagogii. Mantuitorul lucra si ii vorbea in acest adevar deplin al existentei,
asa cum se rostise si in Vechiul Testament: “cele ale sufletului”. Cand osteneala, munca noastra a
cazut sub osanda, cand ea e patata de blestem, de suferinta umana (munca fortata si atatea forme ale
robiei; moartea insasi, in cele din urma), atunci, o asemenea osanda a omului era oprita. Dar nu
binele era oprit! Cum sa opreasca Dumnezeu cele pentru suflet? si pentru vindecarea lui si a
trupului. Pentru aceea a venit sa lucreze Dumnezeu. Acuza la adresa Mantuitorului, cum citim in
Evanghelia dupa Ioan, indeosebi aceasta era: ca dezlega sambata. Sambata devenise – pentru
poporul evreu, se intelege – actul de referinta capital al Legii, al crezului. De aceea cautau sa-L
invinuiasca si sa-L omoare. Dar binele este etern; Mantuitorul dezleaga constiintele, inima. El
spune: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. Sa cugetam adanc la lucrul lui Dumnezeu, la
actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, in actul creator si de viata facator sta insasi
fiinta binelui. Dumnezeu lucreaza, creeaza in timp, iubitilor.

Timpul unit cu actul creator si actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitala a Evangheliei
de astazi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea vesniciei in Creatie. Astazi – numele timpului lui
Dumnezeu, eternul acum intra intr-un inceput. El e inceputul, si prin el existam. Timpul e deodata
cu zidirea, cu faptura, cu Creatia. Citim acum primul verset al Scripturii: “La inceput a facut
Dumnezeu cerul si pamantul” (inceput si facere); la fel cu primul verset al Evangheliei dupa Ioan:
“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru
inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut”. El e inceputul. Creand, a zis Dumnezeu: “Sa
fie!”. Mantuitorul cand predica asa incepe: “Amin, amin zic voua...”; iar Amin inseamna “sa fie”.
Iar noi incheiem orice rugaciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfarsit, un raspuns la sa fie al lui
Dumnezeu.

Creatia intreaga, si fiecare din noi, existam prin acest “sa fie” al lui Dumnezeu. Si suntem ziditi
dupa chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. El este Chipul, Modelul nostru, Tatal fiind Protochipul. Si,
fiind unicul Fiu al Parintelui ceresc, asa ne-a zidit si pe noi, ca sa fim fiecare un unic, o unicitate.
Darul acesta uimitor al unicitatii!… Te cutremuri cand gandesti ca fiecare este un unic, fiecare este
o noutate in lume. Nimeni nu e de prisos. Cu fiecare dispretuit, lovit sau ucis e mai saraca existenta.
Fiecare cu un dar.

Si atunci, acest Sa fie, acest Da al lui Dumnezeu spus la inceputul Creatiei e rostit cu fiecare
zamislire a unei fapturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui
Dumnezeu - “Amin, inceputul zidirilor lui Dumnezeu” (Apoc. 3,14).

Doamne, sa simtim ca odraslirea fiecaruia din noi a fost un “amin”, un “da” al lui Dumnezeu, un
nou inceput, dumnezeiesc!… Asta o marturiseste, dupa Scripturi, si stiinta. Pentru ca stiinta e unul
dintre cele sapte daruri ale lui Dumnezeu, pe care le rostim mereu, dupa Isaia 11, 1-3: duhul
intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al tariei, al cunostintei, al dreptei credinte si al temerii de
Dumnezeu. Fiecare, deci, existam prin acest “da”, in acest “astazi” al lui Dumnezeu, in acea bucurie
a odihnei lui Dumnezeu, a implinirii. Si, odata cu acest “da” al lui Dumnezeu, iubitilor, intram in
timp. Aceasta e sarbatoarea fiecaruia.

De aici, aceste doua ganduri: Intai - existenta e unita cu timpul si timpul cu existenta; Creatia cu
timpul si timpul cu Creatia. Timpul e chemare. Esti chemat la existenta, prin aceasta afirmatie
originara, aceasta lumina divina, sa existi cu timpul. Se dezvaluie aici chemarea adresata de
Dumnezeu fiecaruia. Cutremurator! Si aici se afla raspunsul cu privire la rostul, la sensul existentei
noastre. Pentru ca fiecare din noi este dator sa lucreze si sa raspunda la chemarea lui, la darul lui,
cum intelegem din Pilda talantilor. Ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, sa urcam in nesfarsita
asemanare cu El.

Sarbatoarea inseamna chemarea lui Dumnezeu. El e inceputul si El ma cheama la existenta. Iar


timpul este durata intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu. Dar in aceasta durata eu lucrez.
Caci “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”, a zis Iisus Hristos. Si in Iisus Hristos, cu Iisus
Hristos eu lucrez. Aceste doua adevaruri negraite iti spun ce trebuie sa faci. Si nu stiu cine ar fi in
stare sa dea alte raspunsuri, care sa le rastoarne. Fiind chemat sa existi, esti “cu timpul”, si timpul e
unit cu zidirea ta. Iar tu trebuie sa umpli durata, timpul, cu lucrul tau, cu raspuns la chemarea lui
Dumnezeu; raspuns la darurile pe care ti le-a facut tie Dumnezeu; si fiecaruia. De ce spune
Scriptura: “sa lucrezi (in acea zi) numai cele pentru suflet”? – Ce a daruit Dumnezeu sufletului,
constiintei, inimii noastre: valorile divine – iubirea divina, lumina divina. Iar luminii divine, ochiul
luminii divine – credinta. Si celelalte virtuti: nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, indelunga
rabdare, blandetea. Si fiecare a fost inzestrat cu o harisma proprie, ca unul sa devina slujitor al lui
Dumnezeu, in felul lui: unul, ca medic, vindecand (cum Mantuitorul, Marele Medic, a vindecat
femeia garbova si a inaltat-o, ridicandu-i privirea), altul sa devina invatator (si Mantuitorul S-a
numit Invatator, si toata lumea asa I se adresa: “Invatatorule!”), altul iconomist (a pus pe om sa fie
ca un iconom al Lui, peste daruri; si cum sa imparta bunatatile zidirii lui Dumnezeu pentru toti
semenii lui, cei in lipsa, in suferinta), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, asa sa lucreze.

Atunci, mai-marele sinagogii, stim ce a spus: “Sase zile sa lucrati, in acestea sa va vindecati, iar nu
sambata”. Cand sambata era a binelui, dintru inceput, si a vindecarii in bine; prin Cel “prin Care
toate s-au facut”! Si Iisus a raspuns, precum am auzit: “Fatarnicilor...” – tot la plural raspunde si
Mantuitorul, din delicatete – “Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de
la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata
de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”.
Mantuitorul trece mai adanc, chiar dincolo de Moisi si de Legea pe care o daduse Dumnezeu prin
Moisi, la Avraam (in care cele trei religii – crezul crestin, mozaismul, islamul – isi au un fel de
parinte, al neamurilor). “Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata
multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El”.

O, iubitilor, ascultam cuvantul asa rugand pe Dumnezeu, sa ne lumineze cum sa traim taina
sarbatorii, evenimentul sarbatorii, evenimentul divin. Caci sarbatoarea dezvaluie un “astazi” al lui
Dumnezeu. In fiecare duminica e sarbatoarea Invierii – Astazi al Invierii; si apoi, de-a lungul anului
bisericesc, toate sarbatorile, cu feluritele intelesuri, intelegeri – Craciunul, Invierea, s.cl. Si fiecare
sarbatoare reitereaza acest “sa fie” al fiecaruia, chemarea fiecaruia dintre noi de a lucra “cele pentru
suflet”, sfintind timpul. Pentru ca sufletul este cununa omului, constiinta, unicitatea omului, si
intreaga faptura o ilumineaza, o umple de lumina, de lumina adevarului. Orice gand, orice cuvant
divin simti ca te infioara, te patrunde, te transfigureaza!

Am cugetat, dupa randuiala sfanta, pornind de la acel “sa fie” al fiecaruia, in Hristos, ca El este
Amin-ul a tot omul din lume: incepi ziua, sfintind-o, cu Tatal nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai
bogata carte de rugaciuni a crestinului ortodox) – Ceasurile, niste slujbe anume randuite, ale
Ceasurilor, punctand timpul, oriunde ne-am afla. Pentru ca cele randuite in Ceasuri – intai, al
treilea, al saselea, al noualea – sunt troparele in legatura cu viata Mantuitorului, iubitilor. La ceasul
intai: “Dimineata auzi glasul meu, Imparatul meu si Dumnezeul meu”. La ceasul al treilea ce
eveniment a avut loc? – Pogorarea Duhului Sfant, la Cincizecime. Si e troparul: “Doamne, Cel ce
pe Preasfantul Tau Duh in ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de
la noi, ci Il innoieste intru noi, cei ce ne rugam Tie”. Ceasul al saselea, asa cum citim in Ceaslov:
“Cela ce in ziua si in ceasul al saselea pe Cruce ai pironit pacatul cel cu indrazneala facut de Adam
in rai, si inscrisul greselilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”. Aici,
gandesti ca Mantuitorul, pe Cruce fiind, a rupt inscrisul pacatelor noastre, blestemul nostru. Iar
Ceasul al noualea, la trei dupa-amiaza: “Cela ce in ceasul al noualea pentru noi cu trupul moarte ai
gustat, omoara cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”.

Altfel spus, din moment in moment, in timpul zilei, oriunde te-ai afla, sa gandesti si sa te rogi: la
ceasul al treilea a coborat Duhul Sfant… Doamne, fa-ne vrednici pe noi, Duhul Sfant sa lumineze in
noi! Duhul de viata facator. Si “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”; la al saselea, Mantuitorul,
pe Cruce, a rupt inscrisul pacatelor. La fel zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-ma!”; iar la al noualea, cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, la fel te gandesti si rostesti
acelasi cuvant: “Cela ce in ceasul al noualea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule,
omoara cugetul trupului nostru”. Omoara cugetul mortii! Si se inalta atunci sufletul, mintea ta catre
Inviere. Caci in Hristos ultimul cuvant nu-i moartea, ci Invierea si viata. Privirea in sus!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor
sfintilor, ne scoate si pe noi din orice garbovire, din orice cadere sub stricaciune si moarte! Si inalta
mintea, sufletul nostru catre Tine, Izvorule al vietii, al nemuririi! Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Pilda celor poftiti la cina


Pilda celor poftiti la cina - Predica la duminica a 28 - a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Era o zi de sambata – sarbatoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul
dintre fruntasii fariseilor il roaga sa ia cina in casa lui. Mantuitorul raspunde chemarii si, luand
seama cum ceilalti invitati isi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povatuieste: “Cand esti chemat
impreuna cu altii la vreun ospat, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat altul mai
de cinste decat tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, iti va zice: Da acestuia locul.
Atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul cel mai de pe urma… Tu asaza-te in cel din urma
loc. Si vazandu-te cel ce te-a chemat, sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus” (Luca 14, 7-9).
Cu grija, Domnul previne si fereste de calea dureroasa care te da in jos, te pravale. Dar de jos nu ai
unde sa cazi; in schimb, ai unde sa urci – cu duhul.

Si Domnul continua: “Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici
vecinii bogati (...). Cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, ca nu pot
sa-ti rasplateasca. Ti se va rasplati la invierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu
El la masa, I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15).
Cuvantul era inspirat de insasi prezenta Domnului, era imaginea unei cine impreuna cu Fiul lui
Dumnezeu, o anticipare a Imparatiei. Ucenicii vor si spune mai tarziu: “Noi am mancat si am baut
impreuna cu El” (Fapte 10, 41). Intr-o asemenea atmosfera duhovniceasca, liturgica, Mantuitorul
rosteste cunoscuta Pilda a celor chemati la cina. Si a zis:
“Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa
spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata. Au inceput insa toti, cate unul, sa-si ceara
iertare. Cel dintai i-a zis: Doamne, tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-
ma! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma. Al treilea a
zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea.
Si atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si in ulitele cetatii, si pe saraci, si
pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai
poruncit si tot mai este loc. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa
intre, ca sa mi se umple casa, caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va
gusta din cina mea”.
Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mantuitorul a rostit-o in chip deosebit – atrag aceasta luare
aminte. Caci L-am auzit pe El vorbind, chemand la cina, la Cina impreuna cu El; tainic, precum la
cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, cand a rostit: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu; beti
dintru acesta toti, acesta este sangele Meu”. Adaugand: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”.
Cand Iisus rosteste parabola aceasta, sa facem legatura adanca intre cuvintele ei si Cina cea de
Taina.

El le-a vestit atunci celor de fata: “Un om oarecare a facut cina”. Omul care a facut cina este
Dumnezeu. Mantuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Parinti am inteles ca se
numea asa fiind intre oameni, facandu-Se Om: iata, Eu Om m-am facut pentru voi; si Eu ca Om, ca
Dumnezeu si Om, fac cina si va chem la aceasta cina, la aceasta impartasire cu Mine; cina – darurile
Lui, bunatatile acestui pamant al Lui, viata Lui insasi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem
chemati la acest ospat. Nu insa toti si alesi. Domnul va spune altcandva: “Multi chemati, putini
alesi”. De ce? “Ales devine cel ce raspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Asa s-a petrecut si in parabola. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupa obiceiul timpului, a fost
trimis slujitorul sa spuna celor poftiti de mai inainte: “Veniti, ca iata toate sunt gata”. “Gata”, ca in
zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfanta Scriptura graieste: “Si a vazut Dumnezeu ca este
bine, ca este frumos...”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau
bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregatirea acestei Cine, Domnul da porunca slujitorilor sa
spuna celor chemati: “Veniti ca iata toate sunt gata”. Sunt cu desavarsire gata; caci, iata, acum a
venit “plinirea vremii, cand Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie (din Fecioara-Maica),
nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea”(Galateni 4; 4-5),
sa dobandim darul infierii divine; dar in cel mai real, concret fapt: cinand, mancand cu El. Si nu
numai primind din mana Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cina, ci cu Trupul Lui: “Ca Tu esti
Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule”, se
roaga preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru ca de fata este Cel prin Care
Tatal toate le-a facut; acum, Cel Care trup S-a facut de la Duhul Sfant si din Fecioara e de fata si
cheama: “Veniti la Cina! Imparatul ne asteapta”, oferindu-ne Painea cea vie care S-a pogorat din
cer, painea – “Trupul Meu care da viata lumii”(Ioan 6, 51).

Cuvantul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”.
Faptura Lui, omul, poate sa spuna si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai raului. Unul din cei
chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumparat-o acum si am nevoie s-o
vad”; altul: “Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc”; in sfarsit, al treilea: “Femeie
mi-am luat si de aceea nu pot veni” . Impiedicau acestea prezenta celor chemati la cina? Sau
nesocotea Ziditorul aceasta lume, a Lui? Nu, pentru ca “toate printr-Insul s-au facut” (Ioan 1, 3) si
pe toate le iubeste. Pamantul il numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul si asinul
Ii incalzesc trupul in pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscand in iesle pe Stapanul lor
(Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvanteaza nunta din Cana Galileii (Ioan,
cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde in grija si iubirea Lui divina. Putea
atunci stapanul sa se mahneasca si sa osandeasca pe cei ce I-au refuzat cinarea impreuna pentru ca
iubeau si ei aceste fapturi pe care El le-a zidit?

Dar iata: tarina, boii, familia umana; altfel spus, in cateva cuvinte e cuprinsa lumea toata. Aici este
un adanc de intelegere, negrait. Anume: El cheama la Cina si Cina e implinita, e randuita, e gata, e
facuta, daca vreti, din toate aceste categorii, din intreaga faptura, si pentru om. De aceea si in
Apostolul care se citeste astazi (cu legatura adanca intotdeauna intre Apostol si Evanghelie), vedem
ca in Hristos “avem rascumpararea prin sangele Lui, prin iertarea pacatelor (prin jertfa Lui), El Care
este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata zidirea” (Coloseni 1, 14-15).
El e Capul intregii zidiri. Asa cum Sfantul evanghelist Ioan spune: “La inceput era Cuvantul si
Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate
printr-Insul s-au facut; si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3).

Avem in aceasta parabola a Mantuitorului participarea, partasia intregii creatii. Deodata, Cina ni se
descopera drept jertfa Lui. Si iarasi, citim mai departe in Apostolul de astazi: “...intru El au fost
facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie
domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat
toate si toate prin El sunt asezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul
nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit Dumnezeu, sa salasluiasca
toata plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatal vrea sa ne stramute in imparatia Fiului iubirii
Sale.

Deci in aceasta marturie sfanta toate sunt cuprinse – simtim si privim in adanc cu ochii duhului – in
El, in Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a facut” si ne cuprinde pe noi in Sine. Aici se
dezvaluie taina intruparii Sale, taina inomenirii Sale. Toate cele savarsite sunt facute, sunt create din
nimic, iubitilor, caci zidind Dumnezeu lumea, faptura, din nimic, El coboara la ea, Se uneste cu
aceasta faptura, sa o indumnezeiasca, sa o patrunda cu dumnezeirea Lui, sa nu o lase prada
nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne incredinteaza dumnezeiestii Parinti,
indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare: ca noi, ramanand numai in lumea creata din nimic,
despartindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sa tindem catre neant.

De aceea spunem in rugaciunile de seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui… Nu te dezlipi de


mine… Cel ce esti pastor bun al oilor Tale! Nu ma da ispitei sarpelui, nu ma lasa in pofta satanei,
odihneste intru mine pururea, robul Tau!...”. Rostul adanc al acestei rugaciuni este ca eu, cel
muritor, sa simt odihna lui Dumnezeu intru mine. Pentru ca demonul – si il simtim atat de bine – se
ascunde, se face oarecum nevazut ochilor nostri. Dar ori de cate ori omul gandeste numai trupeste
(“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), in el se usuca parca simtul nemuririi, al vesniciei, se
usuca simtul credintei in Cel Vesnic; si in boala, in suferinta, cade sub povara obsesiva a gandului
mortii. Iata, aceasta e ispita pacatului! Dumnezeu ne cheama spre viata, nu spre moarte.

Or, toate cele trei categorii evocate in Sfanta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu
casatoria – absenteaza de la Cina. Refuza, sub pretexte lumesti, sa se uneasca cu Hristos, cu Fiul lui
Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a facut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, in
marea Lui bunatate, acestei lumi, zidita din nimic, El ii intinde inelul Lui de logodna, harul Lui. Il
cheama pe om la aceasta Cina, adica dumnezeiasca Impartasanie; il cheama pentru a-l scoate din
lumea mortii si a-l uni cu El; El Care uneste cerul cu pamantul, dumnezeirea cu omenitatea.

Se dezvaluie aici pacatul din adanc al omului care se lasa “inspirat” de demon. Cum vedea
Dumnezeu atunci, si mereu in istorie, traim intr-o lume desacralizata, care uita de El. Erau si atunci
oameni “putin credinciosi”. Dar astazi?! S-a si intrebat Mantuitorul: “Cand va veni Fiul Omului,
gasi-va El oare credinta pe pamant?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei
de azi – sa cineze fara Dumnezeu. La porunca biblica “Din tot pomul din rai sa mananci...” (Facerea
2,16), Sfantul Ioan Damaschin talcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut Dumnezeu sa
spuna: Suie-te prin toate fapturile la Mine, Viata cea adevarata”. Dintru inceput, Dumnezeu toate le-
a pregatit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sa nu pierdem acum din vedere acest gand si fapt: Cel
Ce rosteste parabola ascultata de noi, Cel Ce cheama: “Veniti la Cina...”, este Acelasi Care la Cina
cea de Taina zice: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este
sangele Meu...”. Cina, masa aceasta divina, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu
si Om, Dumnezeu unit cu toata faptura Lui si, in chip sublim, cu omul.

Pe cand omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fara
Dumnezeu, fara Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe in timp si
departe in spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, in lumea seculara a veacului acestuia. Le
avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fara Tine petrecem cu ele. Ne implinim poftele prin ele. Cat
de tragic! Fara Tine petrecem numai cu cele trecatoare, create din nimic, petrecem in intuneric, “in
latura si-n umbra mortii”. Stim ca Tu ai zis: “Despartiti de Mine nu puteti face nimic”. In realitate,
ramanem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o data spunandu-se,
cand cineva isi da obstescul sfarsit: “cutare a trecut in nefiinta” – in neant; am devenit filosofi ai
neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adancul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun
nimic? Nu cumva le auzim? Caci dintru inceput Adam a fost chemat prin porunca: “Poti sa gusti din
toti pomii gradinii”, cu intelesul dat de Sfantul Ioan din Damasc: “Gusta din toate un singur fruct:
viata Mea”. Nu le auzim noi cum striga: “noi, omule, suntem pentru tine Impartasanie, Euharistie.
Nu ma intina cu departarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primeste-ma ca pe un sfant dar!
Pentru ca din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – striga ogorul – se aduce painea care e
trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – striga via – se alege vinul care devine sange divin,
al Impartasaniei!”

Si odata cu glasul lor cheama Hristos: M-am pogorat din cer, din vesnicie sa Ma unesc cu tine si cu
cele aduse din nimic, din neant, si pandite de neant, ca sa le dau si sa va dau eternitate; intai de
toate, tie, omule, care te rogi in fiecare seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui, Tu singur fiind
desavarsit, Iisuse Hristoase, pentru multa milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tau, ci
odihneste intru mine pururea, Cel ce esti pastor bun al oilor Tale. Nu ma da ispitei sarpelui, nici nu
ma lasa in pofta satanei, ca samanta putreziciunii este intru mine...”. Da, samanta putreziciunii si a
mortii, semanata de demon, prin care el vrea sa ma desparta de Tine, sa ma desparta de Viata.
Pentru care iarasi ma rog catre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viata: “Nepatata, neintinata,
nestricata, pururea Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, care pe Dumnezeu-Cuvantul cu oamenii ai
unit prin prea curata nasterea ta, si firea cea lepadata a neamului nostru cu cele ceresti o ai
impreunat...” (din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie). O, auziti: firea fiecaruia dintre noi! Noi
spunem adesea cand ne vedem in slabiciunea noastra, in neputinta noastra trupeasca: “Doamne,
samanta putreziciunii este intru mine”. Deci, cand te vezi in slabiciune, gusti parca samanta
putreziciunii. Cand te vezi falnic si maret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si intr-un caz
si in altul, despartit de Dumnezeu, esti cazut. Fie ca te sminteste maretia, barbatia, frumusetea
cuiva, fie ca te scarbeste neputinta, putreziciunea, care vezi ca e deja semanata de demon. Dar,
dimpotriva, cand esti cu El la Cina, atunci te impartasesti. Fie ca e cuvantul lui Dumnezeu, care este
Dumnezeu, fie rugaciunea (mai ales), in care vorbesti cu Cel vesnic, fie Impartasania. Pentru care si
zice Canonul Sfintei Impartasanii (cand citim sa ne cutremuram, sa avem teologia rugaciunii,
gandirea rugaciunii!): “Paine a vietii vesnice sa-mi fie mie prea curat Trupul Tau si prea scump
sangele Tau! Tamaduieste toate patimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune in
rugaciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sangele Tau, ma luminezi si ma faci partas cu
lumina. Stralucesti in mine si ma faci partas dumnezeirii Tale, fara pizmuire (adica Tu nu esti
pizmas pe mine, Doamne)”.

Adica omul ramane doar in lumea aceasta; unul langa ogorul lui, potrivit meseriei, altul langa
vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fara Dumnezeu. Ramai in lumea mortii. Desi toate dau
cuvant si slava lui Dumnezeu. Simti parca intreaga faptura: bobul de grau, bobul de strugure, cum
striga: “Eu sunt Impartasanie! Eu sunt Euharistie!”. Caci striga lanul de grau: “din mine ia Hristos
painea si o preface in trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din
vin face sangele Sau”. Toate striga, toate marturisesc ca sunt Impartasanie. Ele striga, iar noi nu
auzim. Or numai in El e salvarea noastra, viata noastra. Si, dimpotriva, fara El, ramanem in lumea
mortii. Caci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul
Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodna cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele
Bisericii (asa Il numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt
logodna a Imparatiei.

Asadar – citim in Scriptura – a trimis stapanul pe sluga: “Mergi in piete si in ulitele cetatii, si
cheama-i pe schiopi, pe saraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunand stapanului:
“Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adica la cei care, sarmanii, se tineau de
garduri ca sa poata merge) si sileste-i sa intre, sa mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.

Un cuvant aici ne cere o judecata si o intelegere mai adanca: “Sileste-i sa intre”. Un mare teolog
apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, talmaceste acest cuvant prin “forteaza-i sa intre”. El
socotea la vremea lui ca afla aici temei in Sfanta Scriptura pentru a forta pe eretici sa intre in
Biserica. Adica in afara e silirea, constrangerea, iar inlauntru se naste convingerea. Acest teolog
interpreta Sfanta Evanghelie in chip exclusiv juridic, autoritar, cautionand chiar violenta, care
anuleaza vointa, libertatea constiintei, crezul launtric, deschizand astfel in istorie calea tragediilor
inchizitiei. Si e stiut ca inchizita s-a indepartat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul
Adam, Care “S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria” si asa S-a facut Om; si a
poruncit ca intreg lucrul Bisericii in lume sa se implineasca numai prin puterea Duhului. De aceea
Domnul insusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu
rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfantul Ioan Gura de Aur
spunea: “Cel ce ucide un eretic savarseste un pacat de neiertat”. Si, unanim, Parintii rasariteni
afirma: “Un lucru nu-l savarseste Dumnezeu: Nu-ti impune sa-L iubesti”. Iar Sfantul Ioan
Damaschin aduce o nuanta noua: “In necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu
mai e virtute. Daca folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai in libertate este virtute; de aceea,
adauga Sfantul Vasile cel Mare: “Daca i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. In tinerete, pe la
douazeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mantuire.
Vreau, nu vreau, mantuieste-ma!”. Mai tarziu mi-am dat seama – o data mai mult – de taina aceasta
a Duhului Sfant si a libertatii; numai asa se castiga virtutea (care inseamna barbatie; de la latinescul
vir, viri – barbat).

Exista insa o “silire” pe care o accepti de buna voie, despre care Sfantul Ioan Scararul spune:
“Adevaratul crestin e o silire a firii”; si care te invata sa adaugi mereu: “zel peste zel, ravna peste
ravna, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvantul Mantuitorului, care zice: “Imparatia cerurilor se
ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mantuitorului, la
dumnezeiasca Euharistie, la impartasirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu ravna si
focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie in noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, cei
care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sa intampinam acum venirea Fiului lui
Dumnezeu in lume!

Deci in Duhul Sfant, in Duhul Adevarului, in Duhul luminii si al iubirii divine este marturia
adevarului. Aceasta a insemnat porunca stapanului: “Sileste-i sa intre”. “Caci adevar zic voua: Nici
unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adica nici unul din cei care au refuzat sa ia parte la
cina. Repet: in toata faptura e prezent Dumnezeu. Harul e legatura de unire intre lumea zidita, creata
din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legatura mea cu Dumnezeu ma inalta, ma
impartaseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceasta legatura, impartasire de vesnicia Lui, eu o
dobandesc prin rugaciune (caci eu ma rog Celui Vesnic), prin cuvantul Evangheliei (cuvantul vietii
vesnice) si prin dumnezeiasca Impartasanie, prin participarea, partasia mea la dumnezeiasca
intrupare a Fiului lui Dumnezeu.

Un episcop a fost intrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care il
opresc pe el?”. Si acest episcop marturiseste ca i-au raspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile
voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care il poarta el atarnat
de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poarta crestinii la
grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfantului Botez; trupul e dumnezeiasca Impartasanie. Cei
care se simt loviti, bantuiti de duhurile rele sa cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.

Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mantuitorul: sa fie ca o
ofranda adusa lui Dumnezeu. Sa ma simt totdeauna in starea aceasta de oferire, de jertfa. Nu in
sensul mortii, pentru ca jertfa nu e moarte; e moarte numai a raului, a pacatului. Altfel, adanc,
moartea este inconstienta; jertfa o savarsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumina,
moartea este intuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a invierii; profetia mortii e groapa. Deci
starea aceasta de jertfa, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale
Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si
vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate – aceasta a
vrut sa spuna dumnezeiasca Evanghelie, in lumina Cinei, Evanghelia care e citita astazi tocmai
pentru intampinarea venirii, intruparii Fiului lui Dumnezeu, cand crestinii se spovedesc si se
impartasesc.
O pomenim astazi, de asemenea, pe Sfanta Lucia; Lucia, care inseamna lumina. Ce nume minunat!
O mica paranteza: vedeti, cuvantul lume, la noi, vine de la lumina. E un cuvant latinesc, dar din
latina noastra populara, de aici, venita din sudul Dunarii, unde s-a intins Imperiul Roman inca pe la
anii 165, dupa o batalie prin care a fost cucerita Macedonia. Si aceasta limba latina, populara, am
primit-o in sufletul nostru si am pecetluit-o cu duhul nostru. Daca in Apusul latinofon lumea este el
mondo (in spaniola), il mondo (in italiana), sau le monde (in franceza), la noi nu vine de acolo; vine
de la cuvantul lumen, care inseamna lumina (a cazut n si a ramas lume). Deci, la noi, cuvantul lume
vine din lumina. Fapt de mare insemnatate: lumea e lumina pentru noi; si lumina trebuie sa fie.

Deci Lucia, pe care o pomenim astazi, aceasta inseamna: lumina. Sfanta Lucia a trait pe la anii 300
d.Hr.; era din Siracuza. De copila, pe la cinci ani, i-a murit tatal; si a crescut, in sfatuirile mamei ei,
Eutihia, cu mare evlavie si curatie. Facandu-se marisoara, s-a imbolnavit mama ei. Si a ingrijit-o cu
sfintenie negraita. Si tot suferind mama ei – avea o pierdere de sange continua – auzi ea intr-o zi in
Evanghelie ca o femeie bolnava de aceasta pierdere de sange s-a atins doar de vesmintele
Mantuitorului si s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormantul unei martire, Sfanta Agata. Si
evlavioasa Lucia si-a zis: daca va merge mamica mea si se va atinge de moastele, de mormantul ei,
se va vindeca. Si a mers impreuna cu mamica ei si cu credinta s-au rugat si cu lacrimi (credinta care
pleaca din adanc, din acel adanc care are legatura cu Dumnezeu) si s-a vindecat.

Iubitilor, rugaciunea nu trebuie s-o rostim asa, fara cugetare la ea; ci gandit fiecare cuvant. Aceasta
cugetare adanca e in suflet. Si cand eu, cu credinta rostesc orice cuvant al rugaciunii Tatal nostru –
Te simt, Tata, pe Tine, sau cand rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt,
constientizez ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar cand ma impartasesc, realizez ca Tu esti
Cel Care “ai venit sa-i mantuiesti pe cei pacatosi...”. Cu aceasta stare s-a rugat Sfanta Lucia, in acea
adancime a sufletului ei, locul de talc al omului cu Dumnezeu, mai adanc decat trupul.

Or, cei poftiti la cina din pilda Mantuitorului n-au trait in adancul lor aceasta legatura cu Stapanul
care ii chema la masa Lui; ci numai in trup. Si daca eu imi indrept atentia numai catre trup, o
indrept catre muritor si catre moarte. Si daca eu mananc doar paine si vin, si orice din lumea
aceasta, fara sa simt ca e darul lui Dumnezeu, atunci ma unesc cu ce e mortaciune. Si uit parca, si
sunt surd la glasul fapturilor care, cum spuneam adineaori, toate striga, si bobul de grau, si bobul de
strugure: “Eu sunt menit pentru Impartasanie”.

Asadar, revenind la Sfanta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfintit al Sfintei Agata, si s-a vindecat.
Daca s-a vindecat, au hotarat sa traiasca intr-o stare de jertfire in fata lui Dumnezeu. Si au inceput
sa daruiasca sarmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei si-a intrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia?
(El avea de-acum plan de casatorie.) De ce da toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sa
adune bani ca sa obtina o mostenire deosebita, o mare mostenire” (intelegeti talcul). Prin urmare,
observand el ca ea nu osteneste in darnicia ei, a intrebat-o ce are de gand. Ea a raspuns: “De-acum
eu mi-am descoperit Logodnicul si Mirele meu”. Era, vai, in vremea prigoanei lui Diocletian. ”Vei
da seama pentru cuvantul tau”, i-a fagaduit logodnicul ei si a parat-o mai-marelui cetatii. A fost
chemata in judecata, cum erau atunci chemati crestinii, iar cei dintre ei care ramaneau nestramutati
din credinta lor erau supusi torturii.

In fata judecatorului a spus: “Eu pentru aceasta traiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfa
Mantuitorului pentru Cina Domnului, saracilor. Sa ia parte ei la aceasta Cina, caci toate le socotesc
un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic si ma ofer pe mine ca jertfa Mantuitorului. Eu
sunt ofranda, jertfa Lui”.

Erau de fata si logodnicul, si chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le crestinlor tai, nu mi le spune
mie! Noi ne inchinam mai-marilor nostri”. “Sunteti liberi s-o faceti. Dar eu nu cunosc alt mai-mare.
Mai mare este Hristos”. “Indata vor inceta cuvintele acestea in gura ta” – a strigat schingiuitorul ei.
“Niciodata, a raspuns ea, niciodata cuvantul lui Dumnezeu nu va inceta in lume”. Atunci a fost
supusa caznelor; intre altele, au aprins foc mare in jurul ei. Ea a stat cu mainile inaltate la cer si s-a
rugat Mantuitorului, si flacarile n-au atins-o. Si a fost lovita cu sabia.

Si asa a mucenicit aceasta Lucie, aceasta lumina, iubitilor. Cu asemenea marturii intampinam noi
astazi pe Hristos, Cel care S-a facut noua jertfa, ca prinsi, cuprinsi si noi in jertfa Lui, sa-L simtim
in noi ca ofranda – repet – mai ales in cele trei ipostaze: in cea de rugaciune, in cea de citire a
cuvantului dumnezeiesc si in cea de Impartasanie. Sa simtim impartasirea cu vesnicia lui Hristos,
iubitilor! Sfantul Simeon Noul Teolog, tanguindu-se la o impartasanie de starea lui sufleteasca, zice:
“Doamne, adeseori primesc Trupul si Sangele Tau, si stiu teoretic ca eu ma impartasesc cu Trup si
Sange, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin usile incuiate (deci Tu, al carui Trup e
indumnezeit), Doamne, lumineaza-ma cu Duhul Tau cel Sfant. Induhovniceste-ma, Doamne! Sa
simt cu duhul in painea si vinul de pe altar, Trupul si Sangele Tau! Induhovnicite, indumnezeite,
Doamne!… Si asa, din Tine sa ma impartasesc, si asa sa traiesc mereu taina Ta, Doamne, taina
venirii Tale. Sa simt ca Impartasania este darul eternitatii Tale, Doamne! Ca in toate eu Te vad pe
Tine, caci toate prin Tine s-au facut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sa devina trup si
sange dumnezeiesc”.

Si eu insumi sa fiu partas la Cina Ta, la Trupul si Sangele Tau, la masa Ta, in casa slavei Tale… Cu
Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Predica Duminica dinaintea Nasterii
Domnului
Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului - Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai
Mantuitorului
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele
dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si
dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment
suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment
dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se
inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa
mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din
slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in
creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la
dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se
indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al
coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de
noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc
trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din
veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!...

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui,
cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche
se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi
urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment -
nu la radacina, ca radacina e unica - in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului
Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se
mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a
fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta
genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura
Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit
dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta
Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a
Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul
lui Avraam ...”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele
Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus
Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de
celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a
ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov
(cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui;
Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram...”
Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa
stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in
istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie,
socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte,
dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“...toate neamurile de la Avraam
pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de
la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la
Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii
monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a
avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci,
ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a
nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie,
unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar,
Ismael - neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost
indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare
amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi
nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e
radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi
o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si
stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam - am spus - e parintele neamului evreiesc
si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte
comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam,


urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon,
Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare
insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica,
in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos
cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe
Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea
aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii
Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului
omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca
genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o
gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci
de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a
inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui
Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia...” si merge, iubitilor,
nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos,
mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem - dintre primii
patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul
lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui
Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile
Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii
umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Radacina creatiei
intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc
numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam,
deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se
adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu
Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata
cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu
noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din
noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea
divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al
doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura
trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta - legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci,
iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui
Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger
dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu
inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea
Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem - observati - tot genealogia, dar de cealalta
natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand
zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era
intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si
intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta
taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si
Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii,
radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si
Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci
si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si
n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru... decat doar cei care socotesc - ca sarmanul, nefericitul Arie -
ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca
toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca
nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din
veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal
nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui
Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit
doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele
Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce
inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si
din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi -
divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana
pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si
indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui
Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il
intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste
doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia
lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste
doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori
cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si
noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am
cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma
Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura
Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui
adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)... O parte din fratii nostri intelectuali inca mai
zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi,
care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva
ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu
este mai buna... Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta
noastra credinta, nu cum zic unii - sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut
ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De
mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea
aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut
un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva
mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el
gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa
bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant,
Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca
adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere,
de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane,
acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care
se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost
inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta
Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa
te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata
lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru
a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu
inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste
handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui
Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele
sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe.
Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a
profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt... Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si
ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele
varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg
Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem
ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia
(cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel
(Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era
in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce
si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de
douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-
53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in
chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din
zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti,
taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului
Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa
privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea
mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee
nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de
altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa
cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum
istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte
singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea
vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea
ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga
istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se
desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura.
Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca
sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si
el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul
si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi.
Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu
facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si
dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum
Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine
am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului
dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de
altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului
Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la
spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in
Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra,
de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El.
Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata
intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai
impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla
esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in
fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul,
preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu
mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu
radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit
lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la
fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui
catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca
e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o
slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte.
Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”.
Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana
barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima
din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi
dumneata - si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se
inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in
cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe
cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste
cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi,
radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de
intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e
voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi
mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in
adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus
in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu.
Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este
Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea - retinem - nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea,
nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica:
Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat
toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg,
patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se
topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care
uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua
genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina
prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai
clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in
fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva
mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca
cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar
fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-
a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a
facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui
Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum
doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina
sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice
Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea - altfel spus, nu
mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta
nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare
multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc,
sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea
limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului
cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu
natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate
acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui
Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia
dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in
Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva
din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si
din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand
Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului
Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata,
caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul
fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul
acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De
aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a
Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui
Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile,
slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta
plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui
sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant
nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam,
atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit
nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la
Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in
istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut
suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin
insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei
dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului
si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre,
plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de
care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului.
Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise
pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).
Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie
s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am
crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea
catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde
la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce
asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a
si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim
pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost
ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina
in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc
in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand
a cautat in el smochine si n-a gasit - si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in
tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul
blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”.
Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului
ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune
Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul
rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul
lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa
vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre
din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va
ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom
avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui
Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui
Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii
umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
CEI 70 DE UCENICI
Dupa alegerea celor doisprezece apostoli, Mantuitorul a luat 70 de apostoli, ca sa-i trimita la
propovaduire. Toti acesti ucenici au propovaduit cuvantul lui Hristos, indurand chinuri si prigoniri.

Din cei 70 de ucenici amintim pe:

Sfantul Iacob, fratele Domnului, pe care Sfantul Apostol Pavel, in epistola sa catre Galateni, il
pomeneste, zicand: M-am suit in Ierusalim ca sa vad pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am vazut,
decat numai pe Iacob, fratele Domnului (I, 18-19).

Sfantul Marcu Evanghelistul, care a fost asezat episcop in Alexandria de Sfantul Petru.

Sfantul Luca Evanghelistul, care a scris Sfanta Evanghelie si Faptele Apostolilor si a sfarsit
muceniceste in Teba Beotiei.

Sfantul Cleopa, fratele mai mic al Sfantului Iosif logodnicul Fecioarei, ucis de evrei in casa in care
L-a cunoscut pe Hristos inviat, prin frangerea painii.

Sfantul Simeon, rudenia Domnului, dupa Iacob, a fost al doilea episcop in Ierusalim si a fost si el
rastignit pentru Hristos.

Sfantul Iosie sau Iosif, numit Varsava si Iust, cel numarat impreuna cu Matia, dupa Iuda cel cazut,
care se pomeneste in Faptele Apostolilor (I, 23); a fost episcop in Eleuteropolis, unde a sfarsit
muceniceste.

Sfantul Tadeu, care a fost mai inainte ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul, apoi al lui Hristos, altul
decat Sfantul Apostol Iuda Tadeul.

Sfantul Anania, care l-a botezat pe Pavel; a fost episcop in Damasc; iar in Eleuteropolis a fost ucis
cu pietre.

Sfintii Filip, Prohor, Parmena, Nicanor, Timon - din primii sapte diaconi.

Sfantul Sila, care cu Sfantul Apostol Pavel a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu si impreuna cu
dansul a suferit multe chinuri.

Sfantul Urban, pe care in aceeasi epistola Sfantul Pavel il pomeneste, zicand: Inchinati-va lui
Urban, iubitorul nostru in Hristos (16, 9). A fost episcop in Macedonia si s-a sfarsit muceniceste.

Sfantul Narcis, pe care in aceeasi epistola il pomeneste Sfantul Pavel, zicand: Inchinati-va celor ce
sant din casa lui Narcis in Domnul (16, 11). A fost episcop in Atena.

Sfantul Apelie, pe care in aceeasi epistola il pomeneste Sfantul Pavel, zicand: Inchinati-va lui
Apelie, cel incercat in Hristos (16, 10). A fost episcop in Heracleea.

Sfantul Aristobul, pe care Sfantul Pavel in aceeasi epistola il pomeneste, zicand: Inchinati-va celor
ce sunt de la Aristobul (16, 10). A fost episcop in Bretania si acolo, dupa multe osteneli si patimiri,
s-a sfarsit.

Sfantul Irodion, pe care in aceeasi epistola Sfantul Pavel il pomeneste, zicand: Inchinati-va lui
Irodion, rudeniei mele (16, 11). A fost episcop in Patras.

Sfantul Agab, pomenit in Faptele Apostolilor, unde se spune ca intr-o vreme s-a pogorat un proroc
din Iudeea, anume Agab, care, luand braul lui Pavel si legandu-si mainile sale si picioarele, a zis:
Asa graieste Duhul Sfant: pe barbatul care are braul acesta, asa il vor lega iudeii in Ierusalim si-l
vor da in mainile limbilor.

Sfantul Ruf, pe care in Epistola catre Romani il pomeneste Sfantul Pavel, zicand: Inchinati-va lui
Ruf, cel ales in Domnul (16, 13). A fost episcop in Teba din Elada.

Sfantul Asincrit, care se pomeneste in aceeasi epistola (16, 14), a fost episcop in Ircania, din Asia.

Sfantul Flegon, cel pomenit in aceeasi epistola (16, 14), a fost episcop in Maraton, in cetatea
Traciei.

Sfantul Hermes, care se pomeneste in aceeasi epistola (16, 14), a fost episcop in Filipopoli.

Sfantul Patrova, cel pomenit in aceeasi epistola (16, 14), a fost episcop in Neapole si in Puteoli
(Italia).

Sfantul Hermas, care in aceeasi epistola se pomeneste (16, 14), a fost episcop in Dalmatia. Pentru
acesti cinci sfinti, care s-au pomenit aici mai sus, scrie Sfantul Pavel, zicand: Inchinati-va lui
Asincrit, Flegon, Hermes, Patrova si Hermas (16, 14).

Sfantul Linos, pe care il pomeneste Sfantul Pavel in Epistola a doua catre Timotei (II, 4, 21), a fost
episcop in Roma.

Sfantul Gaius, pe care, in Epistola catre Romani (16, 23), il pomeneste Sfantul Pavel, zicand: Se
inchina voua Gaius, ospatatorul meu si a toata Biserica. A fost episcop in Efes, dupa Sfantul
Timotei.

Sfantul Filolog, pe care il pomeneste in aceeasi epistola (16, 15) Sfantul Pavel, zicand: Inchinati-va
lui Filolog. A fost pus de Sfantul Apostol Andrei, episcop in Sinope.

Sfantul Lucius, pe care Sfantul Pavel in aceeasi epistola (16, 21) il pomeneste, a fost episcop in
Laodiceea Siriei.
Sfantul Iason, care se pomeneste in aceeasi epistola (16, 21), a fost episcop in Tars.

Sfantul Sosipatru, cel pomenit in aceeasi epistola, a fost episcop in Iconiu. Despre acesti trei sfinti
aici pomeniti, scrie Sfantul Pavel, dupa ce spune despre Sfantul Timotei, zicand: Se inchina voua
Lucius, Iason si Sosipatru, rudeniile mele (16, 21).

Sfantul Olimpan, pe care Sfantul Pavel il pomeneste in aceeasi epistola (16, 15), urmand Sfantului
Apostol Petru, pana la patimirea lui de moarte, a fost taiat in Roma, impreuna cu Sfantul Apostol
Irodion, de catre Nero (54-68); precum scrie Metafrast la ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.

Sfantul Tertius, care a scris catre Romani epistola spusa de Sfantul Pavel, in care singur pe sine se
pomeneste asa: Ma inchin voua si eu Tertius, cel ce am scris epistola aceasta, intru Domnul. A fost
episcop in Iconiu, al doilea dupa Sfantul Sosipatru, unde a castigat si muceniceasca cununa.

Sfantul Erast, pe care Sfantul Pavel il pomeneste in aceeasi epistola (16, 23), a fost iconom al
Bisericii Ierusalimului, iar dupa aceea episcop al Paneadei.

Sfantul Cvartus, care in aceeasi epistola (16, 23) se pomeneste, a fost episcop in Beirut. Despre
acesti doi sfinti, Sfantul Pavel scrie: Se inchina voua Erast, dregatorul cetatii, si Cvartus, fratele (16,
23).

Sfantul Evod a fost episcop in Antiohia; pe el il pomeneste Sfantul Ignatie, purtatorul de Dumnezeu,
in epistola sa catre Antiohieni, zicand: "Aduceti-va aminte de fericitul Evod, parintele nostru, care
intai a fost pastor pus voua de sfintii apostoli".

Sfantul Onisifor, pe care il pomeneste Sfantul Pavel in Epistola a doua catre Timotei (I, 16), zicand:
Sa dea Domnul mila casei lui Onisifor, ca de multe ori m-a odihnit si de lanturile mele nu s-a
rusinat. A fost episcop in Colofon si in Cirene.

Sfantul Clement, pe care il pomeneste Sfantul Pavel in Epistola catre Filipeni (4, 3), zicand: S-a
nevoit cu mine si Clement. El a fost episcop in Roma; a sfarsit muceniceste prin inecare in adancul
marii.

Sfantul Sostene, despre care se scrie in Faptele Apostolilor: Si prinzand toti elinii pe Sostene,
incepatorul soborului, il bateau inaintea divanului. Despre el pomeneste Sfantul Pavel in Epistola I
catre Corinteni, inceputa asa: Pavel, chematul apostol al lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, si
Sostene fratele (I, 1, 1). El a fost episcop in Colofon.
Sfantul Apolo, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, astfel: Iar un iudeu anume Apolo, de
neam din Alexandria, barbat cuvantator, a venit in Efes, fiind puternic in Scripturi. Acesta era
invatat in calea Domnului si, arzand cu Duhul, invata cu dinadinsul despre Domnul. Il pomeneste
Sfantul Pavel in epistola I catre Corinteni (I, 3, 6): Eu am sadit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a
crescut. El a fost episcop in Smirna, mai inainte de Sfantul Policarp.

Sfantul Tihic, cel pomenit in Faptele Apostolilor si in epistolele Sfantului Pavel catre Efeseni (6, 21)
si Coloseni (4, 7), zicand: Iar cele pentru mine, pe care le lucrez, toate le va spune voua Tihic,
iubitul meu frate, si credinciosul slujitor in Domnul, pe care l-am trimis la voi ca sa stiti cele pentru
noi si ca sa se mangiie inimile voastre. In Epistola a doua catre Timotei (4, 12) zice: Iar pe Tihic l-
am trimis in Efes. El a fost episcop in Colofon, dupa Sfantul Sostene.

Sfantul Epafrodit, pe care-l pomeneste Sfantul Pavel in Epistola catre Filipeni (2, 25; 4, 18), zicand:
Iar mai de folos am socotit ca pe Epafrodit, fratele, ajutatorul si impreuna ostasul meu, iar al vostru
apostol si slujitor trebuintei mele, a-l trimite la voi. A fost episcop in Adriania.

Sfantul Carp, despre care Sfantul Pavel in a doua Epistola catre Timotei (4, 13), dupa Sfantul Tihic,
pomeneste zicand: Felonul pe care l-am lasat in Troada, la Carp, venind aici, sa-l aduci, precum si
cartile. El a fost episcop in Veria Traciei.

Sfantul Codrat a fost episcop in Atena si in Magnesia unde, cuvantul Domnului propovaduind, si-a
luat sfarsitul prin mucenicie de la atenieni, in vremea imparatului Adrian (117-138).

Sfantul Marcu, care se numeste si Ioan, pe care Faptele Apostolilor il pomenesc de multe ori, ca a
fost calator impreuna cu Pavel si cu Barnaba, zicand: Iar Barnaba si Saul s-au intors din Ierusalim la
Antiohia, implinindu-si slujba si a luat cu sine pe Ioan, care se chema Marcu. El a fost episcop in
Biblos, din Fenicia, si umbra lui gonea bolile.

Sfantul Zina, care se zice legiuitor, adica invatatorul legii lui Moise, despre care Sfantul Pavel, in
Epistola sa catre Tit (III, 13), zice: Pe Zina, legiuitorul, degraba sa-l trimiti la mine. El a fost
episcop in Diospoli.

Sfantul Aristarh, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, precum si Epistola Sfantului Apostol
Pavel catre Coloseni si catre Filimon. El a fost episcop in Apameia Siriei.

Sfantul Pudentiu, despre care pomeneste Sfantul Pavel in Epistola a doua catre Timotei (4, 21),
zicand: Se inchina tie si Pudentiu. El a fost la romani barbat drept-credincios, primind in casa sa pe
Sfintii Apostoli Petru si Pavel si adunarea celorlalti credinciosi, a carui casa s-a schimbat dupa
aceea in biserica, ce se numea pastoreasca si in care se zice ca Sfantul Petru slujea Liturghia.

Sfantul Trofim, despre care Faptele Apostolilor pomenesc, ca si Sfantul Pavel in Epistola a doua
catre Timotei (4, 20), zicand: Iata pe Trofim l-am lasat bolnav in Milet. El cu Pudentiu si cu Aristarh
au urmat in toate calatoriile pe Sfantul Pavel si la sfarsit, in vremea taierii lui in Roma de catre
Nero, toti acesti trei au fost taiati.

Sfantul Marcu, nepotul lui Barnaba, a fost episcop in Apolonia, despre care pomeneste Sfantul
Pavel in Epistola sa catre Coloseni (4, 10), impreuna cu Sfantul Aristarh, zicand: Inchina-se voua
Aristarh, cel robit cu mine, si Marcu, nepotul lui Barnaba.

Sfantul Artemas, despre care pomeneste Sfantul Pavel, scriind catre Tit (3, 12), zicand: Cand voi
trimite pe Artemas la tine. El a fost episcop in Listra.

Sfantul Acvila, despre care pomenesc Faptele Apostolilor si epistolele lui Pavel, a fost episcop in
Heraclea, iar in Asia si in Ahaia a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu si a fost ucis de
necredinciosi.

Sfantul Fortunat, despre care Sfantul Pavel pomeneste in Epistola I catre Corinteni (16, 17), a
castigat sfarsit fericit in propo-vaduirea cuvantului lui Dumnezeu.

Sfantul Ahaic, pe care il pomeneste Sfantul Pavel impreuna cu Fortunat, in aceeasi Epistola catre
Corinteni (16, 17): M-am bucurat de venirea lui Fortunat si a lui Ahaic, caci lipsirea voastra au
implinit-o acestia si au odihnit duhul meu si al vostru.
Predica la Duminica dinaintea Botezului
Domnului

" Toata valea se va umple si tot muntele si orice deal se va pleca" (Luc. III, 5).
Cea mai buna pregatire pentru o sarbatoare bisericeasca este impacarea cu vrajmasii.
Nu este oare un lucru fara judecata, ca atunci, cand soseste o sarbatoare, sa se intrebuinteze asa de
mare ingrijire, de a se scoate din lada mai dinainte haina cea mai frumoasa si a o tine gata cu cea
mai mare acuratete, si a-si pune incaltaminte frumoasa, a aseza pe masa mancaruri scumpe, a aduce
din toate partile tot felul de prisosinta, si a se impopotona si impodobi in tot chipul, dar a nesocoti
cu totul sufletul, sufletul cel parasit, cel patat, cel salbaticit, cel flamand si necurat? Tu aduci aici in
Biserica un trup impodobit, dar un suflet gol si uracios. Caci trupul il vede cel asemenea tie, robul
cel asemenea tie, si de aceea putin intereseaza el, fie sub orice forma; dar pe sufletul tau il vede
Dumnezeu, si desigur neingrijirea ta de dansul va fi aspru pedepsita.

Nu stiti voi, ca pe acest altar arde focul cel ceresc, adica Dumnezeu-omul este de fata? De aceea nu
aduce cu tine aici paie, lemne, ogrinji si altele de asemenea, adica pacatele, pentru ca sufletul tau sa
nu se aprinda de acel foc ceresc si sa se mistuiasca. Mai vartos adu cu tine pietre pretioase, aur si
argint, adica fapte bune, pentru ca acestea aici inca mai mult sa se curate, si ca sa te poti intoarce de
la altar cu castig mare si bogat. De este intru tine ceva pacatos, leapada si departeaza aceea din
sufletul tau, inainte de a veni aici la altar. Daca cineva cu deosebire are un vrajmas, de care a fost
greu jignit, sa lepede acum vrajmasia si sa domoleasca sufletul sau cel aprins de manie, care se
framanta in clocotire, ca sa vina iarasi in linistea si pacea sa cea launtrica. Mai mult decat toate este
aceasta de trebuinta, cand voiesti sa te apropii la Sfanta Cuminecatura. Caci prin Sfanta
Cuminecatura vrei sa primesti la tine pe un imparat, iar cand un imparat voieste sa primeasca
locuinta in sufletul tau, trebuie sa domneasca acolo mult repaus si liniste si o pace adanca.
Dar tu te impotrivesti si zici, ca ai fost prea jignit si de aceea nu poti sa-ti potolesti mania. Dar
spune mie, voiesti oare sa te vatami pe tine insuti mai mult, decat toate. Orice ar face vrajmasul, nu
poate sa te vatame asa de mult, pe cat te vatami tu insuti, cand nu voiesti a te impaca cu dansul, si
asa nesocotesti porunca lui Dumnezeu. Vrajmasul te-a jignit; ei bine, dar spune mie, voiesti oare
pentru aceea a jigni si tu pe Dumnezeu? A nu te impaca cu jignitorul, nu vrea sa zica a-l pedepsi pe
acela, ci mai vartos vrea sa zica a jigni pe Dumnezeu, care a dat legea impacarii. Asadar nu te uita la
acel asemenea tie rob, care te-a jignit, si nu socoti marimea jignirii, ci uita-te numai la Dumnezeu si
la frica de Dumnezeu, si gandeste intru sineti, ca cu cat mai mare sila vei face sufletului tau, si cu
cat sunt mai mari jignirile, care tu le ierti, cu atata mai mare va fi si rasplatirea ta la Dumnezeu, care
cere acestea de la noi. Si precum tu acum, dupa ce a-i iertat, din partea ta primesti pe Dumnezeu in
Sfanta Cina cu toata cinstea, tot asa si ei in ceea lume te va primi cu toata cinstea, si va rasplati
ascultarea ta inmiit.
Multe dusmanii raman asa zicand vesnice, pentru ca nu s-au impacat de indata in ziua cea dintai.
Pentru aceea nimeni sa nu urasca pe potrivnicul sau mai mult decat o zi, si sa se desfaca de mania sa
inca inainte de sosirea noptii, adica ceea ce zice Apostolul: "Sa nu apuna soarele intru mania ta"
(Efes. IV. 26), pentru ca nu in singuratatea noptii sa stranga si sa socoteasca toate la un loc, cate in
manie s-au vorbit si s-au facut, ca nu cumva prin aceasta sfarsitul sa se faca inca mai rau si
impacarea inca mai grea. Precum madularele trupului cele scrantite si miscate din pozitia lor cea
dreapta, se intorc fara multa truda in locul ior cele de mai inainte, cand cineva indata le indreapta;
iar daca ele raman in pozitia lor cea falsa un timp mai indelungat, cu foarte mare greutate se pot
iarasi indrepta, si trebuie multa vreme pana ce ele iarasi se intaresc si se aseaza bine; tot asa se
intampla cu noi si in privirea vrajmasiei.

Se face impacarea indata, ea se face usor, si se cere putina osteneala, pentru a se restatornici
prietenia cea veche. Daca insa trece un timp mai indelungat, ura si mania ne orbesc cu totul; noua
ni-i rusine a ne impaca, si avem trebuinta de altii, nu numai pentru ca sa ne invoiasca cu potrivnicul,
dar si pentru ca, dupa ce impacarea s-a facut, sa tina impreuna un timp pe cei nou-impacati, pana ce
se va restatornici increderea cea veche. Ce rusine este aceasta, o voi tacea cu totul; dar nu este oare
foarte de osandit, ca noi sa avem nevoie de altii, ca sa ne poata iarasi impaca cu propriile noastre
madulari, adica cu cei asemenea cu noi crestini?
Insa acest rau al neimpacarii nu provine numai de la intarzierea si amanarea impacarii, ci inca si de
acolo, ca noi multe lucruri le socotim jignire, ceea ce in fapta nu este. Tot ce zice potrivnicul, noi le
ascultam mai dinainte cu neincredere. Privirea, glasul, mersul, totul in el este banuit. Cum ne uitam
la el, sufletul nostru se aprinde, si chiar cand nu-l vedem, totusi suntem fara chef; caci nu numai
vederea jignitorului, ci si singura amintirea lui totdeauna ne face dureri. Inca si cand un al treilea
numeste numai numele lui, indata noi incepem a ne tangui asupra lui, traim de-a pururea in tristete
si in posomorare, prin aceea cu mult mai mult ne vatamam noi insine, decat vrajmasul, si hranim un
razboi pururea in sufletul nostru.
Stiind noi toate acestea, iubitilor, sa avem cea mai mare grija, ca sa nu traim cu nimeni in dusmanie.
Iar daca cu toate acestea se iveste vreo dusmanie, sa ne impacam in aceeasi zi. Daca dusmania trece
la a doua, la a treia zi, poate apoi lesne sa ajunga la a patra, la a cincea zi; si se formeaza un intreg
sir de zile de vrajmasie. Caci cu cat mai indelung amanam noi impacarea, cu atata ne vine ea mai
grea. Dar poate tu vei zice: "mi-i rusine a ma apropia de jignitorul meu si a-i da mana." insa, vezi,
aceasta nu este rusine, mai vartos tocmai aceasta iti aduce lauda, slava, cinste, folos si castig inmiit.
Insusi vrajmasul tau te va lauda, si toti cei ce vor vedea aceasta te vor proslavi. Si chiar daca
oamenii te-ar prihani, totusi Dumnezeu desigur te va incununa pentru aceasta. Iar daca tu vei
astepta, pana ce mai intai jignitorul tau va veni la tine si te va ruga de iertare, atunci iertarea iti va
aduce tie cu mult mai putin folos si binecuvantare. Atunci izbanda cea mai mare o ia de la tine
acela, care iese inaintea ta, si atrage binecuvantarea la dansul. Dimpotriva, daca tu iesi inainte, tu nu
esti cel biruit, mai vartos tu ai biruit mania, ai stapanit patima, ai aratat multa intelepciune, ai
ascultat pe Dumnezeu, ti-ai facut tie insuti de acum viata mai placuta, te-ai slobozit de grija si de
neliniste.
Si nu numai pentru Dumnezeu, ci si pentru oameni, este primejdios a avea cineva multi vrajmasi.
Ce zic eu: multi? A avea numai un singur vrajmas este foarte primejdios, precum pe de alta parte
este foarte folositor si avantajos, de a numara multi prieteni. Veniturile cele mari, zidurile, santurile
si armele de tot felul nu ne apara cu atata siguranta, ca prietenia cea credincioasa. Ea este zidul cel
adevarat, siguranta cea adevarata, bogatia cea adevarata. Ea ne face placuta viata cea de acum si ne
intocmeste fericirea cea viitoare.
Sa cumpanim acestea, si sa nu uitam, ce folos mare aduce impacarea. Si sa intrebuintam toata
osardia, ca sa ne impacam cu vrajmasii, ce ii avem acum, pe viitor sa ne ferim de toate vrajmasiile,
sa intarim si sa imputernicim dragostea catre prietenii nostri. Dragostea este inceputul si sfarsitul
tuturor faptelor celor bune. De aceea totdeauna sa fim cu dragoste, si asa sa mostenim imparatia
cerului, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, caruia se cuvine
cinstea si slava in vecii vecilor! Amin.
Sfantul Ioan Gura de Aur

Predica la Duminica dupa Botezul Domnului


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire si dreptmaritorilor crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Acum, ca o incununare a sarbatorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne impartaseste cuvant negrait de


adanc. Si orice cuvant, cand sufletul nostru smerit, dar luminat, incearca adancimile, e revelator.
Dar, pentru ca in fiecare duminica avem un asemenea cuvant al dumnezeiestii Evanghelii, din el sa
ne impartasim. Asa cum e intotdeauna randuiala sfanta a Bisericii, crestinul se impartaseste intai din
cuvantul lui Dumnezeu, al Evangheliei, si apoi din Trupul si Sangele Lui.

Acum, dar, ascultand cuvantul lui Dumnezeu, in Duhul Sfant, caci “cuvantul Meu este duh si viata”,
zice Domnul, deci ascultand cuvantul si taina cuvantului, duhul cuvantului, adevarul cuvantului, sa
luam aminte. Ne vorbeste Evanghelia, Vestea cea Buna:
“Si Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Si parasind Nazaretul, a venit de a
locuit in Capernaum, langa mare, in hotarele lui Zabulon si Neftali, ca sa se plineasca ce s-a zis prin
Isaia proorocul care zice: “Pamantul lui Zabulon si pamantul lui Neftali spre mare, dincolo de
Iordan, Galileea neamurilor; poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau
in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit". De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa
spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.” (Matei 4, 12-17).
Acest cuvant final – “pocaiti-va caci s-a apropiat imparatia cerurilor”, ne sta cu o deosebita lumina
si putere inimii, ca astazi sa incercam a talcui din acest adanc al cuvantului dumnezeiesc. Nu
inainte, insa, de a infatisa inimilor dumneavoastra talcul cuvintelor dintru inceputul zicerii de astazi
a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune ca a auzit ca Ioan a fost intemnitat. Pentru noi este si un
moment deosebit ca anul acesta, inceput de secol, de mileniu, pomenirea Sfantului Ioan,
Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, se sarbatoreste deodata cu zi de duminica. De aceea am
si citit amandoua cuvintele din Evanghelie – pentru ziua de astazi, la vremea cuvenita si pentru ziua
Sfantului Ioan. Si sa nu uitam, si Ioan asa isi incheia predica: “pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia
cerurilor”.

Deci propovaduitorul pocaintei, Ioan, a fost intemnitat de Irod. Si stim cum si-a incheiat,
incununand prin martiriu, petrecerea lui in pamantul oamenilor. Al oamenilor tot dupa chipul lui
Dumnezeu, nefericitii (unii dintre ei). Si a fost intemnitat Ioan, care propovaduia, precum stiti, la
Iordan, la rasarit de Ierusalim, in tinutul Iudeii, deci in partea de sud a pamantului lui Israel, catre
capitala, catre Ierusalim. Acolo a propovaduit Ioan Botezatorul, acolo S-a si botezat Mantuitorul, cu
botezul de la Ioan, acolo unde se adunau multimile si ascultau cuvantul pocaintei. Iar daca Ioan a
propovaduit in pamantul Iudeii, in zona Ierusalimului, unde era centrul spiritual si politic, mai bine
zis, caci erau sub conducerea Imperiului Roman Iisus, cu taina a proniei dumnezeiesti, a mers in
Galileea sa propovaduiasca, si a incheiat misiunea la Ierusalim.

De aceea spune sfantul Evanghelist Matei, luminat de Duhul Sfant, ca Iisus, auzind ca Ioan a fost
intemnitat, a plecat in Galileea. Galileea, partea de nord a pamantului lui Israel. Si parasind
Nazaretul, acolo unde isi petrecuse copilaria cu maica Sa sfanta, , a plecat Iisus mai spre nord, in
Capernaum (localitatea, satul lui Naum), langa mare (marea Galileii sau lacul, iezerul, ceva mai
mare decat un iezer), tot partea de nord a Israelului, anume in hotarele lui Zabulon si Neftali.
Acestia erau dintre cele douasprezece neamuri ale lui Israel. “Ca sa se plineasca ce s-a zis prin Isaia
proorocul (cu opt sute de ani aproape, inainte), care zice: pamantul lui Zabulon, pamantul lui
Neftali, spre mare, Galileea neamurilor”. Acolo unde erau nu numai evrei, ci si din alte popoare.

Daca Ioan a propovaduit numai in Ierusalim, numai in tinutul, am zice, pur al lui Israel, acest cuvant
profetic al lui Isaia dezvaluie ca Mantuitorul merge in Galileea neamurilor, deci si catre celelalte
neamuri, si catre noi, catre toate neamurile acestui pamant. El a venit pentru toti si pentru toate. Asa
graise Isaia, in lumina Duhului Sfant, in care pentru un prooroc si cele de departe sunt ca si cum ar
fi de fata. Aceasta este taina lucrarii lui Dumnezeu cu adevarat, care are privirea catre intreaga lui
creatie si existenta. Caci, asa cum orice creator poarta in inima proiectul operei sale (cand cineva
construieste o catedrala, nu are in mintea si in inima lui in toate dimensiunile ei, cand face
proiectul? Chiar daca nu e in clipa aceea implinita, dar o poarta toata. Sau un artist, cand face o
icoana, are imaginea ei, de asemenea, si se gandeste daca sa o faca icoana, si nu tine atat de mult la
estetica, la frumusetea omeneasca, ci tine la chemarea, la sfintenia ei. Adica o icoana sa ne
impartaseasca lumina divina, cutremurul sacru, in chemarea de a ne inalta dupa chipul ei.

Nu o frumusete de-a noastra, mai mult senzuala, apeland la simturi. Sau unul care intocmeste o
simfonie. Fiecare sunet al ei il poarta, nu-i asa, creatorul in inima, in spirit), la fel, Dumnezeu, cum
sa nu intelegem, poarta toata Creatia in desfasurarea ei. Si graind prin profeti, apoi apostoli… Asa
ni s-a descoperit Dumnezeu, am zice prin trei cete: ceata profetilor, pana la venirea Mantuitorului,
care priveau si calauzeau lumea spre Hristos, apoi ceata apostolilor, pe care Mantuitorul i-a pregatit
direct, si de la care lumea pleaca din Hristos, mai departe, in chemarea ei in istorrie, am spune.
Si mai e a treia ceata, prin care graieste Dumnezeu Bisericii, ceata Sfintilor Parinti ai Bisericii. Si
atunci, Isaia face parte din ceata profetilor. Si, luminat de Duhul Sfant, Dumnezeu care cuprinde si
vede tot, si profetul a putut spune, cu sute de ani mai inainte, cum a zis Isaia: Tinutul lui Neftali si
Zabulon, Galileea neamurilor, acolo va veni si va vorbi Fiul lui Dumnezeu facut Om, Iisus Hristos.
Si atunci, citez din dumnezeiasca Evanghelie, “a fost sa se plineasca ceea ce s-a zis prin Isaia
proorocul, care spune: Pamantul lui Zabulon, pamantul lui Neftali, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor (neamurile de pretutindeni), poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare. Si
celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit”.

Lumina mare, lumina le-a rasarit… Ce era acea lumina? De atatea ori noi am vorbit despre lumina,
iubitilor. Dumnezeu este Lumina si Iubire. Cel dintai act ziditor pe care l-a savarsit a fost: sa fie
lumina! Si lumina lumineaza in intuneric, spune Scriptura, strabate. A adus Dumnezeu totul de la
nefiinta la fiinta. Si nefiinta e intuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumina. Ne-a dat lumina… in
scurt mai evocam: a dat lumina fizica, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina mintii, a
intelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care calauzesc existenta, pentru care ne-a dat ochiul mintii.
Dar aici spune: lumina mare a dat, lumina mare ca sa straluceasca, atunci, pentru popoarele,
neamurile acelea care zaceau in intuneric. Si poporul acela a vazut lumina mare.

Lumina le-a rasarit lor. Si adauga: Iisus de atunci a inceput sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-
va, s-a apropiat imparatia cerurilor. Leaga imediat lumina aceea de El, de Iisus. Lumina pe care a
adus-o El. Si se intelege, cum dumnezeiasca noastra Ortodoxie marturiseste, ca lumina pe care o
aduce Dumnezeu e din Dumnezeu, nu din lumea aceasta. Tot lumina, intr-un fel, ca un simbol.
Lumina divina, cereasca, necreata, dumnezeiasca. Ne da ceva din El, ca sa-L putem cunoaste. Cand
spui cuiva un cuvant, daca nu esti in acest duh cu el, iti poate pricepe cuvantul? Nu. Atunci,
Dumnezeu, daca ne-ar vorbi noua fara sa ne impartaseasca lumina dumnezeiasca a cuvantului Lui,
nu L-am putea intelege.

Noi Il cunoastem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. Aceasta
lumina divina, al carei ochi este credinta. Si, deschizand ochiul credintei, iata, isi deschide aripile si
privim si dintru inceputul descoperirii lui Dumnezeu si inainte, in toate laturile. Privim spre
cuvantul profetului si-l intelegem, cum spune tot Parintele nostru Grigorie Palama, ca profetii
vedeau in lumina divina si imbratisau de departe fagaduintele lui Dumnezeu. Asa cum ti-ai
imbratisa un ideal, o dorinta pe care ti-o fagaduieste Dumnezeu. Si un ideal al tau, de departe il
imbratisezi. Asa imbratisau profetii. Iar aceasta o intelegi cand deschizi ochii credintei, lumina asta
launtrica. Atunci cand auzi cuvantul profetului, dar mai ales cand auzi cuvantul Celui profetit de
profet, cuvantul Mantuitorului, deodata se deschid din adanc ochii tai, vederea strabatuta de lumina
Duhului Sfant. Cum spuneam si alta data, cuvantul pe care-l auzim la strana: “Deschide-voi gura
mea si ma voi umple de Duhul” – deschizi gura si graiesti, si se umple atunci cuvantul de duh, de
lumina, de intelegere, de credinta, de adevar. Si acest adevar, crezand in el, te inalta.

Si o sa vedem imediat, cand auzim cuvant rostit de Mantuitorul: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat
imparatia cerurilor”. Cu acest cuvant negrait de adanc, cu care a inceput Mantuitorul propovaduirea,
a inceput si sfantul Ioan, dar cu oarecare deosebire, rost. Ioan, cand a inceput propovaduirea a spus:
“Acum securea sta la radacina pomilor; deci orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca
in foc” (Luca 3, 9). Deci propovaduirea lui Ioan asa a fost, deschizand constiinta catre judecata lui
Dumnezeu. De aceea se adresa si ostasilor, si fariseilor, si intregului popor. Si daca cuvantul
Botezatorului se indrepta catre judecata lui Dumnezeu pentru tot cel care savarseste nedreptatea,
cuvantul Mantuitorului se adresa tuturor neamurilor, catre intemeierea credintei, nadejdii si
dragostei; in final, catre iubire indrepteaza Mantuitorul pocainta.

Dar ce inseamna pocainta? Unul dintre cele mai adanci cuvinte ale Scripturii, iubitilor. Luat din
limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastra stiti: metamorfoza (schimbare de
forma), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). In
Sfanta Impartasanie e cuvantul acesta, luat tot din greceste: metaboli si tradus in cartile noastre de
slujba prefacere. Dar metanoia, tradus la noi in romaneste prin pocainta, inseamna schimbarea
gandirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gandire (medicii spun de o boala
psihica – paranoia, alaturi de gandire). Dar metanoia, schimbarea gandirii… Ce-au inteles profetii
inca din Vechiul Testament, care se ocupau de misterul acesta, al pacatului. Ce zice profetul
Iezechiel, bunaoara? La capitolui 18, indemn la pocainta: “De aceea va voi judeca pe voi din casa
lui Israel, pe fiecare dupa caile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocaiti-va si va intoarceti de la toate
nelegiuirile voastre, ca necredinta sa nu va fie piedica” (Iezechiel 18, 30). Si,mai apoi, “Caci Eu nu
voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti!” (Iezechiel 18, 32).

Cuvantul este de-a dreptul grav. Caci altfel, fara aceasta intoarcere, e primejdia mortii insasi.
Observati legatura intre pocainta si viata. Atunci, in adanc: Intoarceti-va la Dumnezeu si Eu ma voi
intoarce catre voi, zice iarasi profetul. Ce-a insemnat, atunci, pacatul? Si aici trebuie spus cu tarie si
de neclintit: pacatul a insemnat schimbarea sensului existentei noastre. Daca vreti, cu un termen
folosit in stiinta, schimbarea gravitatiei. Caderea a insemnat schimbarea sensului existentei noastre;
in loc de gravitatia catre originea noastra, catre Ziditorul nostru… si Parintii au talcuit adanc: a nu-ti
cunoaste originea si sensul existentei tale, aceasta inseamna pacat, stricaciune si moarte. De aceea a
zis Profetul: intoarceti-va ca sa traiti.

E un adevar de neclintit iubitilor; il spunem cu atata tarie pentru ca e adevarul tuturor adevarurilor.
Omul, prin pacat, si orice forma de necredinta, de ateism, a mutat “originea” existentei in natura, in
om, pana acolo, sarmanii de ei: “omul, masura tuturor lucrurilor”. Omul isi este luisi masura
suprema. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Ganditi-va numai la aceasta: cand omul,
asa cum s-a spus, isi este el luisi dumnezeu. Or, adanc si grav, inspaimantator de grav, cand stiau ca
Dumnezeu este Realitatea suprema, absoluta, si atunci, sa spui ca omul isi este luisi Dumnezeu, faci
din om dumnezeu, realitatea suprema, absoluta. Si atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai
incredintat dictatorului aceasta idee, bolnava constiinta, ca el este dumnezeu, el are autoritate
absoluta, tagaduind totul.

Si asa cum marturiseam adesea, cand un sarman om de stiinta – bietul Darwin – a facut din lupta
pentru existenta si selectie naturala un fel de adevar – asa-i evolutia, atunci a dat in mana
dictatorului arma aceasta – sa faca selectie naturala, prin lupta pentru existenta. A selectat sus noi
stim pe cine… Iata, adevarul Scripturilor. Una din intrebarile capitale este si aceasta: va sa zica,
omul – fiinta spirituala; unde sa graviteze pentru construirea lui? Catre materie? Si atunci, ce-a
insemnat caderea? Tocmai asta: schimbarea sensului gravitatiei adevarate a omului.

Or, pocainta, intelegem, e restaurarea ordinii noastre. Acesta e adevarul fundamental al pocaintei:
intoarceti-va la Ziditorul, la Dumnezeul care ne-a dat existenta si viata. Si, observam, predica
Mantuitorului cand incepe? Incepe, iubitilor, dupa ispita, dupa ce a fost ispitit de demon si tocmai
cele trei ispite ale demonului – le reamintim in scurt, din vistieria memoriei noastre sfinte. Cand
Mantuitorul, postind patruzeci de zile, demonul Il ispiteste. Si, in pustia Carantaniei, pustiu populat
cu pietre, Ii spune: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre sa se faca paine (sa-Ti saturi
foamea Ta – deci ispita trupului). Si a raspuns Iisus catre el: Scris este ca nu numai cu paine va trai
omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu”. Tot cuvantul ziditor. Si aici este iarasi o taina a tainelor.
Sa nu uitam o clipa: “cuvantul lui Dumnezeu”, cum spune Evanghelia: “La inceput era Cuvantul;
Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si
toate printr-Insul s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Cuvantul lui
Dumnezeu e ziditor. Acel cuvant e adevarat, care zideste si bine savarseste.

Si, iarasi, care da viata;pentru ca poti crea ceva care distruge viata. In adevarul cuvantului lui
Dumnezeu, “cuvantul Meu este adevarul inseamna” a rosti acel cuvant si a savarsi acel act al tau car
sa fie binefacator si de viata facator si ziditor, negresit, nu pustiu, nu gol. A doua ispita: “Si suindu-
L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile lumii. Si I-a zis diavolul: Tie iti
voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea lor, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; Deci
daca Tu Te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta”. Imparatiile lumii, incepind cu Babilonul si
alte imparatii, pentru care va spune un domnitor al nostru, smerit si credincios, Neagoe Basarab:
multe imparatii ale lumii au fost intemeiate de dictatori si toate s-au macinat si se vor mai macina.
Una singura va ramane: imparatia lui Dumnezeu. De aceea predica Mantuitorului astazi asa si
incepe: s-a apropiat imparatia cerurilor.

Asa i-a aratat demonul imparatiile lumii si slava lor – poleiala lor. “Si raspunzand, Iisus i-a zis:
Mergi inapoia Mea, satano, caci scris este: «Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui
Unuia sa-I slujesti»”. Si, in sfarsit, a treia ispita (dupa Luca; dupa Matei e pusa ca a doua): “Si L-a
dus in Ierusalim si L-a asezat pe aripa templului…”. Templul, asa cum lui Israel in pustie i-a
poruncit Dumnezeu sa faca acel cort al marturiei, care purta in el Legea lui Dumnezeu, apoi
Solomon, templul, Fiul lui Dumnezeu Insusi a luat trup, templu, ca si trupurile noastre sa fie temple
ale Duhului Sfant. “Si I-a zis: Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te de aici jos; Caci scris este:
«Ca ingerilor Sai va porunci pentru Tine, ca sa Te pazeasca»; Si te vor ridica pe maini, ca nu cumva
sa lovesti de piatra piciorul Tau”. Fa o minune! Minune in sensul demonic: arunca-te de la inaltimea
templului. Templul este suis. Tu, impotriva suisului lui Dumnezeu.

Fa o minune impotriva inaltarii. Si, aruncandu-Te jos, drumul invers. Si toate minunile lumii au fost
un fel de intoarcere in jos, din nefericire impotriva noastra. Pentru ca, real, drumul e in sus. Templul
e in inaltimi. Totdeauna, templele, bisericile erau pe inaltimi, vestind omului inaltimea. Iar lui Iisus:
arunca-te jos! Coboara! Muta, deci, centrul de gravitatie, cum am spus adineauri. Muta-l in tine, in
om, in lume; nu in inaltare. A ucide, propriu-zis, cea mai umana dintre toate cautarile umane –
inaltarea. Cum spune un psihiatru de astazi – psihologia inaltimilor spirituale, cea mai umana dintre
nevoile umane; propriu-zis, care il defineste pe om. Si aceste trei ispite, tocmai descopereau
misterul tragic al pacatului, al caderii, al schimbarii sensului existentei, al patologicului uman,
iubitilor. “Si raspunzand, Iisus i-a zis: S-a spus: "Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau"(Luca 4,
3-12).

Si atunci, macar acest cuvant smerit al sensului pocaintei, de astazi, daca-l intelegem: Pocaiti-va! –
intoarcerea, restaurarea, reasezarea sufletului, constiintei mele, in adevarul existentei, in adevarul in
care intre Dumnezeu si faptura, Ziditorul meu si eu, faptura Lui, intre vesnicia Lui si vremelnicia
mea, dar vremelnicie care e insetata de adevar, de nemurire, de viata. Reasezarea gandirii in
adevarul ei, prefacerea ei. Intoarceti-va catre Mine, ca sa traiti, cum a zis proorocul Iezechiil, iar
Ieremia: intoarceti-va catre Mine si Eu ma voi intoarce catre voi. Atunci, pocainta, intoarcerea la
Dumnezeu si o neincetata chemare a noastra. Cand privim, la Sfanta Impartasanie, avand in fata la
altar si ne rugam: “Si fa adica painea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul
acesta cinstit sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant”, deodata ne cuprinde
un cutremur, intelegand si aici misterul pocaintei.

Cum adica? Iata, painea si vinul devin trup si sange dumnezeiesc. Deci se petrece acolo o prefacere,
o inaltare. Piinea, lumea aceasta se inalta. Faptura e chemata – nu numai omul, toata creatia – la
pocainta, la transformare, la transfigurare. Aiai e taina religiei insasi, iubitilor. Care a fost adeseori
neinteleasa si batjocorita. Deci neincetata ei transfigurare, si pe care Iisus o rosteste. Cand Iisus a
spus: pocaiti-va, intoarceti-va, schimbati-va gandirea, priviti-Ma, ca s-a apropiat imparatia cerurilor.
Iar in Iisus imparatia era de fata; o lume in care Dumnezeu e Imparat. Imparatul meu si Dumnezeul
meu; si Mantuitorul meu. El.

Atunci, in esenta, pocainta – intoarcerea la Hristos, cunoasterea Lui si iubirea Lui. Iubirea Lui, mai
ales: “N-am venit sa judec lumea, ci s-o mantuiesc” (Ioan 12, 47). S-o mantuiesc cum? Prin
intruparea Mea, trimis de Tatal ceresc. Prin jertfa Mea, prin Crucea Mea, prin rastignirea Mea. Sa
rastignesc raul acestei lumi, gandirea ratacita a acestei lumi, caderea acestei lumi; din orice stare a
ei. Si s-o inalt la inviere. Atunci, pocainta inseamna deschiderea fetei mele catre Iisus Hristos, catre
tot ceea ce este El. Si, mai precis, prin Crucea si Invierea Lui, eu insumi simt in adancul meu
invierea din pacat, din stricaciune, din moarte, in iubire. Cum adica? La spovedanie, totdeauna,
cand vin crestinii, si spun fiecare, bietii oameni, cu o sila de sine, cu o tristete, tot ceea ce simt ei ca
i-a incarcat veninos, murdar si sordid, si vor sa se spele: Oare ma iarta Dumnezeu? Atunci, noi
indraznim a spune, dupa cuvant dumnezeiesc: Vezi, noi suntem in lumea aceasta a schimbarii. Si
ne-am miscat pana acolo ca am uitat de Dumnezeu si am zis ca noi suntem dumnezeu.

Cat ar trebui, fiecare, de sus pana jos, sa aiba constiinta adevarului si sa apeleze: Lumineaza-ma,
Doamne. Toti. Si atunci noi ii spunem asa: Da, noi ne putem imbolnavi, murdari, schimba in rau
gindirea, in nedreptate, in minciuna, in coruptie, in ticalosie, dar Dumnezeu e numai lumina si
numai iubire. Daca in clipa aceasta te intorci la Mantuitorul cu fata deschisa catre El, si, cum spun
Parintii: cand cunoaste omul ca i s-au iertat pacatele? Cand desavarsit le-a scarbit. In clipa aceea in
fata lui Dumnezeu, al carui timp este astazi: “Astazi de vei auzi glasul Meu, nu-ti impietri inima”.
Atunci, in fata lui Dumnezeu, in acest Astazi al lui, care este numai iubire, tu te intalnesti cu iubirea.
Nu cu osanda, cu blestemul. Cu lumina, in care vezi ca raul din tine e rau si adevarul e adevar si
iubire. Si in clipa aceea tu simti cuvantul pe care l-a rostit profetul: Celor care petreceau in latura si
in umbra mortii lumina le-a rasarit. Asa ii intampina Iisus: in lumina adevarului, a credintei, a
iubirii, a vietii.
Bunule Doamne, fa-ne sa intelegem aceasta taina a tainelor care e pocainta! E asezarea noastra in
ordinea adevarului iubirii. A Ta, Doamne Iisuse Hristoase, Care esti Viata cea adevarata. Cu
rugaciunle Preacuratei Maicii Tale si ale Sfantului Ioan Inaintemergatorul si Botezatorul Tau,
miluieste-ne si da-ne inceput bun in acest an, in lumina adevarului si a iubirii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea celor zece leprosi


Vindecarea celor zece leprosi - Predica la Duminica a 29-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru


Iisus Hristos,
Dumnezeiasca Evanghelie de astazi ne impartaseste o vindecare trupeasca. E vorba de vindecarea
celor zece leprosi. Dar unul din cei zece vindecati – asa ne incredinteaza cuvantul aratat – s-a
vindecat si sufleteste. Rugam Duhul Sfant sa ne impartaseasca lumina ca sa va impartasim adevarul
cat mai adanc al dumnezeiestii descoperiri – cuvantul Evangheliei.
Precum citim, in vremea aceea (anume cand Mantuitorul mergea spre Ierusalim, spre jertfa lui cea
de bunavoie si mantuitoare),
“Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au
zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Mergeti si aratati-va preotilor.
Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas
mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si
acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt?
Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, si care este de alt
neam? Si i-a zis: Scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit”. (Luca 17, 12-19).
Cei noua s-au vindecat. Acesta primeste alt raspuns: s-a mantuit.
Avem in fata ochilor mintii imaginea teribilei stari – intalnita de atunci pana aproape in zilele
noastre – a bolnavului de lepra. Maladia poate cunoaste o forma mai usoara, in care apar pete pe
trup, care incep sa puroieze, sau o forma mai grava, in care organele trupului – ale fetei, ale restului
trupului, maini, picioare – incep sa se desfaca din trup. Si deodata sa simti cum mori de viu; sa fii
martor viu al descompunerii trupului tau. In starea asta sa cugeti, sa vezi cum trupul tau parca se
desface din incheieturi. Si sa-ti pui intrebarea adanca a legaturii sufletului cu trupul.
Caci noi credem si marturisim, si acesta este adevarul, ca sufletul e in trup si trupul e in suflet. E o
unitate de negrait. Nu trebuie sa le gandim ca doua existente radical si total despartite, ci intr-o
unitate dumnezeieasca. Judecata mai adanc: Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu-Cuvantul
(Dumnezeu-Logosul, Dumnezeu-Ratiunea, Dumnezeu-Mintea divina) trup S-a facut si S-a salasluit
printre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Singurului nascut din Tatal, plin de har si de adevar”
(Ioan 1, 14). De aceea spun dumnezeiestii Parinti ca omul e creat dupa chip si asemanare nu numai
prin suflet, ci si prin trup. Pecetea, se intelege, e in suflet; dar sufletul e intr-o unitate de nedesfacut
cu trupul. Sa retinem acest adevar dumnezeiesc, etern: Fiul lui Dumnezeu S-a facut trup. Fiul lui
Dumnezeu, vesnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Caci omul n-a
pastrat aceasta legatura care i-a fost incredintata la zidire, cand Dumnezeu a suflat din El suflarea
divina de viata. N-a pastrat-o, n-a fost credincios harului. Si atunci, in Hristos se unesc pe veci
dumnezeiescul si pamantescul. Asa intelegem unirea aceasta intre suflet si trup. Si cand spune
cuvantul Evangheliei: “Am vazut slava Lui (adica a Fiului lui Dumnezeu facut Om) stralucind,
slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”, gandim atunci si la noi, la aceasta unire
adanca a sufletului cu trupul. Caci sufletul, primind har spre indumnezeire (cum de atatea ori
marturisim dupa dumnezeiestii Parinti, ca harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca
lumina a lui), face partas si trupul. Iubitilor, ganditi-va: atunci cand suntem luminati launtric de
credinta, de nadejde, de dragoste, de o bucurie negraita – a sanatatii, a rugaciunii, a unei fapte bune
– o, Doamne, cum straluceste trupul nostru! Se ilumineaza. Si, dimpotriva, cum pacatul – desfrau,
betie si altele – te schimonoseste, te urateste. Dante spune cum, undeva in Infern, vede chinuit un
sarman pacatos pe care sarpele il incolaceste si-l strange, iar el se zvarcoleste; si fata lui, sarmanul,
seamana cu chipul celui rau.
Atunci, cum sa nu cugetam adanc la aceasta legatura, intre suflet si trup, intre prezenta harului lui
Dumnezeu si prezenta raului? O gandire inalta, sublima, nu se manifesta, nu se implineste ea, la un
artist, la un savant, prin lucrul deopotriva al sufletului si al mainilor lui? Sau rugaciunea insasi,
metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta buna pe care o savarsesc – toate le
savarsesc prin unitatea aceasta sfanta intre suflet si trup, intre spirit si materie, in care simti ca
trupul este intr-adevar o revelatie a sufletului tau.
In stare de boala, la sarmanul lepros, revelatia sufletului in trup e inspaimantatoare, ca la orice
bolnav. Aici e una din cele mai adanci teme ale constiintei umane, anume: nu in sarmanul trup e
taina descompunerii, ci in nefericitul suflet, in pierderea unitatii lui. Taina tainelor este unitatea;
adica lupta impotriva descompunerii, a disolutiei mele trupesti incepe in suflet. O, iubitilor, fiecare
dintre noi, in clipa aceasta, sa constientizam, in adancul nostru, acel virus, acel microb al raului care
ne descompune sufletul, de unde vine si descompunerea trupului si moartea insasi.
Dumnezeiescul apostol Pavel, in cuvantul care s-a grait astazi ne invata: “Fratilor, cand se va arata
Hristos, Care este viata voastra, atunci si voi, impreuna cu El, va veti arata intru marire (intru slava).
Drept aceea omorati madularele voastre, ale omului pamantesc (adica ale omului care vede numai
in materie, numai in trup): desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea, lacomia, care este o
inchinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Si ce-au fost idolii daca nu tocmai o zeificare, o indumnezeire
a patimilor omenesti si a lumii acesteia dezradacinate – in constiinta lor, nu in fiinta ei – din
Dumnezeu? Si zice iarasi Apostolul: “Acum deci lepadati si voi toate acestea: mania, iutimea,
rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra. Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati
dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si v-ati imbracat in omul cel nou, care se
innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit (adica al Mantuitorului Hristos)”
(Coloseni 3, 8-10). Tatal, din vointa Lui dumnezeiasca ne-a zidit pe toti, prin Fiul si dupa chipul
Fiului, in Duhul Sfant. Apostolul, deci, iubitilor, ne spune acest adevar: lepadati toate aceste forme
ale raului, care va descompun! Prin care va pierdeti unitatea adanca cu Dumnezeu si unitatea
dinlauntrul vostru. Caci nu e unitate a sufletului fara legatura cu Cel Unul Dumnezeu; si aceasta
unitate se intipareste apoi in faptura mea.
De aceea, cele doua laturi ale iubirii sunt, asa cum le cunoastem: “Sa iubesti pe Dumnezeu din toata
inima ta, puterea ta, cugetul tau, vartutea ta, inima ta, iar pe aproapele (citim in Vechiul Testament)
ca pe tine insuti”, iar Mantuitorul a zis: “Asa sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit”.
Atunci, in iubire sta unitatea. Lumina si iubirea, sensul si viata ma indumnezeiesc. Si sensul e
Dumnezeu – din Tatal in Fiul (Logosul), iar viata in Duhul Sfant. Acestea-mi dau unitatea. Iar
neiubirea si lipsa luminii dumnezeiesti, pacatele ma descompun. Trebuie inteles acest lucru.
Negrait, aici e toata taina suferintei, bolii, stricaciunii si mortii.
Cei care ne impartasim – unii adeseori – sa citim cu atentie rugaciunile dinaintea Sfintei
Impartasanii, spre pilda Rugaciunea a patra, a Sfantului Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne,
smerenia mea, si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului
meu faradelegile mele. Ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in
sufletul meu? Ca iata, si cu faptele am facut (si desfasoara acest tablou tragic, ruinator, distrugator
al unitatii si al fiintei mele): desfranare si preadesfranare, mandrie, trufie, batjocura, hula, vorba
desarta, infierbantare la ras, betie, lacomie a pantecelui, mancare fara masura, rautate, pizmuire,
iubire de argint, iubire de avutie, camatarie, iubire de mine insumi, iubire de marire, hrapire,
nedreptate, agonisire de rusine, invidie, graire de rau, faradelege; toate simtirile si toate madularele
mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut (daca s-au imbolnavit, ce treaba, ce
fapta buna sa mai fac?), ajungand cu totul salas diavolului”. In traducerile mai vechi: “ajungand cu
totul pravalie diavolului” – adica acolo unde isi pune el marfa lui si de unde ii trimite si pe altii sa
cumpere; ca sa devii pe urma tu contagiune pentru cealalta lume, sa-i strici si pe ceilalti.
Sa spuna si savantii, si psihologii, si toti analistii sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele ma
descompun. Eu traiesc atunci – nu numai in lepra, in orice boala – contempland tragic
descompunerea trupului meu; dar, intai, descompunerea sufletului; de acolo pleaca aceasta tragedie
a sufletului.
Si de aceasta tragedie de care sufereau cei zece leprosi i-a vindecat Mantuitorul. I-a vindecat cum?
Doar privindu-i. Aruncandu-Si asupra lor, odata cu privirea, iubirea si cuvantul Lui: “Mergeti si
aratati-va preotilor!”. Asa era legea la evrei: preotii erau si medici; aveau pregatire la templu. Erau
si medici, de buna seama, in vremea aceea. In Vechiul Testament se spune: “Da cinste medicului, si
el e tot de la Dumnezeu”, iar Mantuitorul spune: “N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei
bolnavi”. Asadar, preotii aveau o dubla misiune: odata cu rugaciunea, cu darul pe care-l primeau de
la Dumnezeu, aveau si aceasta investitura deosebita, sa constate insanatosirea suferinzilor si sa-i
declare, deci, in fata multimii, a poporului, de acum curatiti, sanatosi, ca ei sa poata intra in
comunitate, in societate. Caci altfel, precum stim, erau izolati. Si trebuia, cand se apropiau oameni
de ei, sa strige: “Necurat! Necurat!”; iar in sinagoga li se crea un loc special, unde erau acceptati,
totusi. In aceasta stare tragica, de moarte vie, Mantuitorul rosteste doar cuvantul: “Aratati-va
preotilor!”. Ei merg sa se arate. Pe cale s-au vindecat. Preotii au constatat. Si, amanunt atat de
revelator: unul dintre leprosi se intoarce si vine la Mantuitorul, Ii cade in genunchi, se pleaca si “da
slava lui Dumnezeu”, Ii multumeste. Iar Mantuitorul rosteste: “Au nu toti zece s-au vindecat? Dar
cei noua unde sunt? Numai unul s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu...?” – nu simplu “sa
multumeasca”. E o nuanta adanca, tot atat de revelatoare. “… numai acesta, si care este de alt
neam?” (era samarinean).
Iubitilor, doua idei se desprind de aici si ne lumineaza constiinta. Din cei zece, unul vine si-I da
multumire lui Dumnezeu. Unul, care-si descopera unicitatea si care raspunde dureros la una din
temele noastre obisnuite. Cand ne-am intrebat adesea ce inseamna sanatatea sufletului, sanatatea
mintala sau normalitatea, si am cercetat la diversi oameni de stiinta, savanti, mai ales la psihiatri,
am gasit definita sanatatea, normalitatea, drept “integrarea in mediu, in societate”. Mi-am zis atunci:
deci societatea il face pe om sanatos?! Acest mediu social trebuie inteles in diversitatea lui, pentru
ca, daca unul se integreaza foarte bine intr-un mediu de talhari, intr-o mafie, inseamna ca el e
normal? Altfel spus, lumea, ea iti da tie sanatatea? Erau in societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei
n-a acceptat, pur si simplu, sa ramana in societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea si a
inteles ca nu lumea l-a vindecat pe el. Si el vine – in unicitatea lui, in constiinta lui unica – la
Mantuitorul. Si spune Scriptura: “sa-I dea slava”; nu simplu “sa-I multumeasca”. E ceea ce numim
indeobste “recunostinta”. Dar ce inseamna recunostinta? Re-cunosc, imi recunosc obarsia in
Dumnezeu. De aceea spune Mantuitorul “sa dea slava lui Dumnezeu”: taina slavei, a preamaririi lui
Dumnezeu, din care eu ma impartasesc. Iar in alt loc: “Slava de la oameni nu caut”. Pentru ca
Mantuitorul descopera slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatalui, pentru ucenici:
“Tata, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se
preamari pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne impartasi noua slava – lumina, iubirea, bucuria, puterea,
sanatatea. E altceva decat slava pe care o aducem noi, oamenii. Iertati, imi vine in gand cuvantul lui
Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula vreun mititel / Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe
el”. Aceasta e nefericita noastra stare, de a schimba talcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui,
pe care o impartaseste cu noi, cum adesea pomenim cuvantul Sfantului Grigorie Palama:
“Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la slava mai inalta. Slava Lui se descopera prin
coborarea la cele smerite”. Slava lui Dumnezeu in smerenia Lui ni s-a descoperit, in chipul robului
pe care L-a luat si al crucii pe care S-a rastignit deschizand bratele Lui si imbratisandu-ne pe noi,
pentru a ne darui noua slava.
Si acest unu a inteles Cine l-a vindecat, spre deosebire de sarmanii lui confrati de suferinta, care nu
s-au intors la El. Trupeste s-au vindecat; intrebarea este: s-au vindecat si sufleteste? Or Mantuitorul
spune: “Numai acesta s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu?”. Si-i zice: “Mergi! Credinta ta te-a
mantuit”. De aceea am spus la inceput: cei noua s-au vindecat trupeste; acesta s-a mantuit; cand a
crezut (credinta in Hristos). Si a primit slava Lui – mantuirea!
Asadar, revin asupra normalitatii, a sanatatii mintale, adica nu numai a trupului, ci si a sufletului .
Cum intelegem noi taina aceasta a sanatatii mintale, a normalitatii, a pastrarii unitatii mele cu
Dumnezeu si cu lumea? M-a intrebat cineva, rascolitor in adancul sufletului: “Parinte, pentru trup,
intreb medicii, dar pentru suflet, asa am socotit, ca se cuvine sa intreb un preot: ce inseamna
sanatatea sufleteasca?”. Am stat o clipa… In chip firesc, spontan, mi-am inaltat sufletul la
Dumnezeu si am cugetat ca e cuvios sau cuvenit sa raspund asa: “Daca trupeste simt sanatatea
atunci cand toate organele mele trupesti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plamanii, rinichii,
stomacul, ochii, urechile –, toate isi implinesc menirea lor inscrisa fiziologic in trupul meu si care,
prin urmare, functioneaza pentru ca se afa in organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti (cele
firesti – intelectul, sentimentele, vointa; cele morale – intelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul,
cumpatarea si infranarea, stapanirea patimilor placerii, a desfraului, a patimilor maniei si stapanirea
de sine; si cele teologice – credinta, nadejdea, dragostea si, impreuna cu ele: bunatatea, pacea,
indelunga rabdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufletesti, virtuti morale, virtuti teologice, isi
implinesc menirea lor pozitiva, afirmativa (Dumnezeu este da si numai da; si eu raspund zidirii
mele dupa chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred si Te marturisesc!”), atunci si numai atunci
cand aceste puteri sufletesti ma zidesc pe mine, ma construiesc pe mine in credinta, in adevar, in
iubire, si eu devin un punct, smerit, de contagiune mantuitoare, nu distrugatoare. Atunci eu simt in
aceasta unitate a fapturii mele (chiar in boala si in orice situatie a vietii), prin Dumnezeu, prin
radacina mea, prin Ziditorul meu, simt sanatatea sufletului.
Iata, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “insusiri ale
Dumnezeirii care in noi devin virtutile noastre”, “materia spirituala” a sufletului si a vietii noastre,
daca putem spune asa. Acestea toate constituie fiintial existenta noastra, zidirea noastra si mantuirea
noastra, asa cum ele sunt descoperite in Iisus Hristos, Modelul.
Deci Fiul lui Dumnezeu facut Om, El le-a intrupat pe toate in plinatate, si nu poti dobandi sanatatea
fara aceasta icoana a Mantuitorului Hristos. In toate acestea e cuprinsa, fireste, si societatea; e
cuprins si mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleaca din radacina lor si merg spre sensul, spre
telul lor. Pentru ca lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate intemeia o
etica, zice stiinta –, nu poate oferi nici sensul existentei, care este Hristos Domnul. Eu tin seama de
mediu, de lume, dar totdeauna ma ridic la Obarsia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.
Pentru care spun si aici cuvantul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de
jertfa Mantuitorului, care in momentele acelea de suferinta suprema pe cruce Se jertfeste cerand
iertare Parintelui Ceresc, pentru rastignitori; Se jertfeste deci pentru toti. Asa a inteles Eminescu
jertfa Mantuitorului pe cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru altii, nu din dispret, cum o faceau
filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci in numele lui Dumnezeu si pentru semenul tau,
din iubire pentru lume, e cea mai inalta forma a existentei umane. In ea e acel sambure de adevar –
iubirea in stare sa dizolve intreaga dizarmonie dintre oameni si asprimea luptei pentru existenta, ce
bantuie natura intreaga”.
O, Doamne, fa-ne vrednici pe toti, sa invatam si de la el, de la acest poet al neamului, cum a invatat
el de la Tine, taina iubirii, taina vindecarii de tot raul, taina mantuirii. “Iubirea, cea mai inalta forma
a existentei umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Si vindecatul lepros Ti-a dat slava…
Astfel nu numai ca s-a vindecat trupeste, ci s-a si mantuit. Fa-ne vrednici, Doamne, de acest dar, ca
noi, cei care Te cinstim pe Tine, sa fim deplin sanatosi – sufleteste intai, si trupeste; prin credinta in
Tine, prin lumina vietii Tale, prin iubirea Ta, Doamne!
Observati: de ce rugaciunea pe care am citit-o adineauri, in care sunt aratate patimile care ne
descompun, sau alta rugaciune – a treia: “Cel ce ai primit cu trupul Tau patimile cele de viata
facatoare si mantuitoare – crucea, piroanele, sulita, moartea – omoara-mi patimile cele trupesti, care
imi strica sufletul!”, de ce aceste rugaciuni sunt puse inainte de Sfanta Impartasanie? Tocmai pentru
ca ele ne pregatesc sa ne impartasim – odata cu credinta in Hristos, odata cu primirea cuvantului
Evangheliei – si cu trupul Lui, pentru trupul si sufletul nostru. Astfel ne vindecam.
Asa, Tu Doamne, “Cel ce cu ingroparea Ta ai pradat imparatia iadului, ingroapa sfaturile mele cele
viclene, prin ganduri bune, si risipeste duhurile cele viclene. Cel ce cu Invierea Ta cea de a treia zi
si de viata purtatoare ai ridicat pe stramosul cel cazut, ridica-ma si pe mine, cel ce am alunecat in
pacat, punandu-mi inainte chipuri de pocainta. Cel ce cu preaslavita inaltarea Ta la cer ai
indumnezeit trupul pe care l-ai luat si l-ai cinstit cu sederea de-a dreapta Tatalui”, invredniceste-ma,
Doamne, cu impartasirea din cuvantul Tau, din virtutile Tale. Caci virtutile sunt daruri de la
Dumnezeu venind in trupul nostru. Si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Tau, Doamne, sa
dobandim deplina noastra sanatate sufleteasca si trupeasca si mantuirea de tot raul. Cu rugaciunile
Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Parintele Constantin Galeriu