CURS 11

CATABOLISMUL COMPUSILOR CU STRUCTURA PORFIRINICA DE TIPUL

CROMOPROTEINELOR PORFIRINICE

Cromoproteinele sunt proteine conjugate formate dintr-o componentă proteică + grupare

cromoforă
 Cromoproteine porfirinice
Cele mai cunoscute cromoproteine cu strctura porfirinica sunt: hemoglobina, mioglobina,
citocromii, hemenzimele (oxidaze, peroxidaze, catalaze).
Hemoglobina este proteina globulară din eritrocite si care este produsa de maduva osoasa.
Structura: componenta proteică (globina) + gruparea prostetică (hem)
• Globina este un oligomer format din 4 lanţuri polipeptidice (2 subunităţi):
– 2 lanţuri α conţinând 141 radicali de aminoacizi şi
– 2 lanturi β conţinând 146 radicali de aminoacizi
– 2 α + 2 β → α2β2 → 2 αβ
• Hemul este un compus heterociclic ce conţine:
– protoporfirina = tetrapirol
protoporfirina IX care are următorii substituenţi:
– metil (-CH3) in poziţiile 1, 3, 5, 8
– vinil (-CH=CH2) in poziţiile 2, 4
– propionil (-CH2-CH2-COOH) in poziţiile 6, 7
– Fe2+ este legat in centru prin 6 legături

CATABOLISMUL HEMOGLOBINEI
Degradarea hemoglobinei implica:
1. Desfacerea globinei → alfa-aminoacizi
2. Desfacerea Fe → depozitarea lui in ficat sub forma de feritina
→ transportul lui in sange sub forma de transferina sau siderofilina
Cea mai mare parte a fierului din organism exista in eritrocite.
3. Catabolizarea protoporfirinei → pigmenti biliari
Viata globulelor rosii este de 120 de zile. Globulele rosii se distrug si se refac si, odata cu acestea,
hemoglobina se degradeaza si se resintetizeaza. Catabolismul hemoglobinei depinde de viata globulelor
rosii. In conditii fiziologice, la un adult de 70kg, se degradeaza 1-2x108 eritrocite/ ora.
Eritrocitele “batrane”, fagocitate de celulele sistemului reticuloendotelial (SRE) din splina,
ficat, maduva osoasa, elibereaza globina si hemul.
Sub actiunea proteazelor intracelulare, globina este hidrolizata si transformata in alfa-
aminoacizii constituenti care intra in fondul metabolic de aminoacizi.
Hemul din hemoglobina se transforma in verdoglobina care pastreaza componenta proteica si
Fe, producandu-se numai o deschidere intr-un anumit punct al ciclului tetrapirolic; aceasta degradare
are loc in eritrocit.
Verdoglobina se transforma in biliverdina care nu mai contine globina si Fe. Protoporfirina se
deschide complet si aceasta etapa are loc in splina.

1
 Formarea biliverdinei este catalizata de “hemoxigenaza microzomiala” (HO), cu localizare
microzomiala.
Ea reprezinta o familie de enzime identificate aproape la toate speciile si in aproape toate
tesuturile. Enzima este localizata in RE sub forma unui complex enzimatic macromolecular cu citocrom c
reductaza si bilirubin reductaza.
Pentru actiunea ei, sunt necesari: NADPH+H+, O2 si NADPH-citocrom P-450 reductaza.
HO are 3 izoenzime: HO-1, HO-2, HO-3, dintre care numai HO-1 este inductibila; ea este
cunoscuta ca proteina de soc termic, proteina 32 (HSP-32).
HO catalizeaza deschiderea ciclului tetrapirolic cu formarea lantului tetrapirolic numit
biliverdina si cu eliberarea unei molecule de CO si a Fe. CO astfel eliberat are rol de mediator
intracelular, deoarece el stimuleaza activitatea guanilat ciclazei solubile.
Biliverdina (pigment de culoare verde) se reduce la bilirubina (pigment de culoare galbena).
Reducerea are loc sub actiunea enzimei NADPH-bilirubin reductaza (o oxidoreductaza NADPH-
dependenta) cu formarea bilirubinei, care este metabolitul cunoscut al hemului si cel mai important
pigment biliar.
Bilirubina participa la ciclul catalitic prin care se anihileaza actiunile speciilor reactive de oxigen
(SRO). Ea este scavenger de forme reactive ale oxigenului, protejand celulele de efectele stresului oxidativ.
Speciile reactive ale oxigenului oxideaza bilirubina la biliverdina care poate fi redusa la bilirubina de catre
biliverdin reductaza, completand un ciclu catalitic care explica protectia nestoechiometrica a bilirubinei
impotriva toxicitatii apei oxigenate.
Se presupune ca pierderea protectiei fiziologice date de bilirubina la nivelul sistemului nervos
al pacientilor cu boala Alzheimer mareste sensibilitatea acestora la efectele neurotoxice generate de
concentratii mari ale peptidului β-amiloid.
La om, cantitatea de bilirubina care se formeaza zilnic este de 250-400mg, aproximativ 80-85%
din ea provenind prin degradarea, in splina, a eritrocitelor imbatranite.
Bilirubina care se formeaza indeosebi in celulele SRE, este eliberata in sange pentru a fi
transportata la ficat. Intrucat solubilitatea ei este redusa, transportul ei are loc sub forma unui complex
cu albumina serica si aceasta reprezinta bilirubina libera (indirecta); se noteaza cu BL sau cu BI.
BL, ajunsa in ficat, este eliberata din complexul cu albumina serica si conjugata cu acidul
glucuronic. BL este captata de hepatocite cu ajutorul ligantinei si al proteinei Z si, sub actiunea UDP-
glucuronil-transferazei, se conjuga cu acidul glucuronic, formand legaturi covlente in radicalii de acid
propionic din bilirubina si radicalul glicozil al acidului glucuronic. Astfel, se formeaza mono- si
diglucuronil bilirubina, denumita bilirubina conjugata sau directa (BC sau BD) care este solubila in
apa.
BD poarta acest nume, deoarece reactioneaza direct cu acidul diazobenzensulfonic, in timp ce
BI nu reactioneaza direct cu acest acid si este necesara desprinderea ei prealabila de albumina serica.
O parte din bilirubina se degradeaza in ficat si se transforma in urobilinogen.
Urobilinogenul se transforma in urobilina care se elimina prin urina si care ii confera acesteia
culoarea galbena specifica.
O alta parte din bilirubina, sub forma libera, dar mai ales conjugata este inmagazinata in vezica
biliara si este secretata, odata cu sucul biliar, in intestin.

2
 Bilirubina ajunsa in intestin nu se poate reabsorbi prin mucoasa intestinala cat timp ramane
sub forma conjugata. La nivelul portiunii finale a ileonului si, mai ales, in colon, are loc un proces de
hidroliza a bilirubin-diglucuronidului sub actiunea unei β-glucuronidaze bacteriene.
Concomitent cu acest proces, are loc si un proces de reducere a bilirubinei, formandu-se un
compus tetrapirolic incolor numit urobilinogen (stercobilinogen). Cea mai mare parte a
urobilinogenului este oxidata la urobilina care contribuie, in mare masura, la coloratia bruna a
materiilor fecale.
Transformarile suferite de bilirubina in intestinul gros pot fi rezumate astfel:
Bilirubina → Mezobilirubina → Urobilinogen → Urobilina
↓
Stercobilinogen → Stercobilina
Urobilinogenul, denumit si stercobilinogen, este reabsorbit partial in intestin, ajungand prin
vena porta din nou la ficat, de unde este reexcretat prin bila. In acest fel, se realizeaza circuitul
enterohepatic al pigmentilor biliari. Fiind solubil in apa, el poate fi excretat, intr-o proportie redusa,
si prin urina.
Sistemul enzimatic ce catalizeaza formarea bilirubinei este inductibil, adica isi creste activitatea
atunci cand substratul asupra caruia actioneaza (hemoglobina) se acumuleaza.
In conditii fiziologice, nivelul bilirubinei serice totale este intre 0,1 si 1,2 mg/dl. Ea provine, in
proportie de 85%, prin degradarea hemului din hemoglobina eritrocitara, iar restul de 15% provine
prin degradarea altor hemoproteine hepatice (citocromi, peroxidaze, catalaze) sau prin hemoliza
intramedulara a unor elemente din seria eritrocitara.
In practica medicala, sunt frecvente cazurile de crestere a concentratiei bilirubinei serice peste
limita superioara a valorilor de referinta si sunt situatiile in care bilirubina din sange trece in tesuturi.
Aparitia hiperbilirubinemiei are o etiologie diversa, cauzele depasirii nivelului normal al
bilirubinei putand fi:
 Cresterea vitezei de formare a bilirubinei;
 Scaderea capacitatii de captare a bilirubinei de catre ficat;
 Scaderea capacitatii ficatului de a conjuga bilirubina;
 Afectarea mecanismului eliminarii prin bila;
 Tulburari extrahepatice ale fluxului biliar.
Patologia metabolismului bilirubinei este complexa, deoarece, frecvent, actioneaza simultan
mai multi dintre factorii enumerati sau dintre mecanismele mentionate.
Hiperbilirubinemia determina aparitia sindromului icteric caracterizat printr-o coloratie
anormala, specifica a tegumentelor, mucoaselor si sclerelor.
Clasificarea cea mai relevanta a icterelor este:
 Ictere hemolitice;
 Hepatocelulare
 Mecanice = obstructive = colestatice.
Icterul nou-nascutilot sau icterul Criegler-Najjar este un icter fiziologic aparut ca urmare a
unei deficiente sau imaturitati a UDP-glucuronil transferazei reflectata prin scaderea capacitatii
ficatului de a prelua, conjuga si excreta bilirubina.

3
 BIOSINTEZA COMPUSILOR CU STRUCTURA PORFIRINICA
BIOSINTEZA HEMOGLOBINEI

Metabolismul intermediar al compusilor porfirinici se deosebeste de cel al celorlati compusi

biochimici. Astfel, metabolismul hemoglobinei nu beneficiaza de aportul prin hrana al gruparii
prostetice, intrucat aceasta nu este nici digerata, nici absorbita. Totodata, hemoglobina este
catabolizata numai odata cu moartea hematiilor. Mai mult, nici dupa degradare in cadrul
catabolismului, hemul nu este reutilizat pentru anabolism, ci este eliminat din organism – sub forma
de pigmenti biliari prin urina si fecale – astfel incat este necesara sinteza lui din componente noi, de
fiecare data.
Reactiile care conduc la sinteza completa a hemoglobinei au loc in reticulocite, formele imature
ale hematiilor.
Biosinteza hemoglobinei implica urmatoarele etape:
1. Biosinteza hemului
2. Biosinteza globinei
3. Cuplarea hemului cu globina

1. Biosinteza hemului
Precursorii nucleului protoporfirinic al hemoglovinei sunt glicocolul si succinil-CoA, compusi
frecvent intalniti in metabolismul intermediar. Intregul proces de biosinteza a hemoglobinei este strans
legat de ciclul Krebs si deurge in mod ciclic, fiind numit “ciclul succinat-glicocol”.
Fe2+ necesar formarii hemului se afla in organism sub forma de feritina. Incorporarea lui in
scheletul protoporfirinic, cu formarea hemului, se face enzimatic, in prezenta fierchelatazei
mitocondriale si a ionilor de Cu2+.
Biosinteza hemului are loc in toate tesuturile, dar se desfasoara cu intensitate mai mare in
celulele sistemului eritroformator din maduva, ficat si splina.
Biosinteza hemului implica urmatoarele etape:
1. Sinteza acidului delta-aminolevulinic (ALA) care are loc in mitocondrii, unde se desfasoara
ciclul Krebs ce furnizeaza succinil-CoA, sinteza avand loc sub actiunea enzimei δ-
aminolevulinatsintetaza (δ-ALAS).
Coenzima δ-ALAS este piridoxalfosfatul. Reactia necesita participarea TPP, acidului lipic, CoA-SH,
GDP, NAD+, FAD si a citocromilor (sisteme de transfer de hidrogen si de electroni).
2. Formarea porfobilinogenului
Din mitocondrie, ALA trece in citosol, unde are loc sinteza mai intai aporfobilinogenului, in
urma unei reactii de condensare a 2 molecule de acid δ-aminolevulinic, cu eliminarea a 2 molecule de
apa, reactia fiind catalizata de δ-aminolevulinathidrataza (porfobilinogensintaza). Porfobilinogenul
este un derivat trisubstiuit al pirolului. Apoi, din porfobilinogen se formeaza uroporfirinogen I si III, ultimul
fiind precursorul protoporfirinei IX.
3. Formarea protoporfirinei IX
Transformarea porfirinogenului III in protoporfirina IX se face printr-o serie de reactii de
decarboxilare si dehidrogenare sub actiunea uroporfirinogen decarboxilazei, formadu-se mai intai,

4
coproporfirinogenul III; acesta trece in mitocondrie, compartiment in care se desfasoara urmatoarele reactii
care asigura formarea protoporfirinei IX si unirea acesteia cu Fe2+.
4. Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+
Formarea hemului prin complexarea protoporfirinei IX cu Fe2+ este catalizata de ferochelataza
sau hemsintaza.
Biosinteza hemului are loc cu o viteza foarte mare si este reglata cantitativ. Organismul uman
sintetizeaza zilnic 0,5 g protoporfirina necesara sintezei a 6g hemoglobina, iar cantitatea eliminata sub forma
de pigmenti biliari reprezinta tot 0,5g pe zi.
Reglarea biosintezei hemului se face la nivelul enzimei δ-ALAS, enzima ce poate fi reglata
alosteric sau prin inductie-represie.
a. Reglarea alosterica este favorizata de desfasurarea, in acelasi compartiment (mitocondrie), a
primelor si ultimelor reactii din calea de sinteza.
Principalul modulator negativ este produsul final, hemul. Hemul isi exercita efectul sau de
control atat printr-un efect inhibitor direct asupra δ-ALAS, cat mai ales printr-o reducere a sintezei
acestei enzime.

b. Reglarea prin inductie si regresie

Se stie faptul ca timpul de injumatatire al δ-ALAS este extrem de scurt, astfel incat modificarile
vitezei sale de sinteza reprezinta principala modalitate de reglare. Viteza de sinteza a unei protein-enzime
se afla sub controlul unei gene reglatoare care determina formarea unui aporepresor macromolecular. Acesta,
impreuna cu un complex macromolecular provenit din procesele metabolice si denumit corepresor, exercita
un efect negativ asupra sintezei ARNm si, implicit, asupra sintezei de enzima care, astfel, se afla intr-o stare
de represie. In cazul sintezei de porfirine, hemul are rol de corepresor.
Etapele biosintezei hemului sunt sintetizate in schema de mai jos:
Glicocol succinil-coenzima A
↓
Acid δ-aminolevulinic
↓
Porfobilinogen
↓ uroporfirinogen I sintaza
Uroporfirionogen I
↓ uroporfirinogen III cosintaza
Uroporfirionogen III
↓ uroporfirinogen decarboxilaza
Coproporfirinogen III
↓ coproporfirinogen oxidaza
Protoporfirinogen IX
↓ protoporfirinogen oxidaza
HEM

Concentratia hemului este un semnal atat pentru inductie, cat si pentru represie.
Sinteza δ-ALAS hepatice este indusa de o serie de compusi exogeni sau endogeni: barbiturice,
insecticide, sulfamide, hormoni estrogeni si limitata de glucoza si alte glucide.

5
 2. Biosinteza globinei
Sinteza componentei proteice a hemoglobinei are loc la nivelul ribozomilor din eritroblasti, prin
mecanismul normal al biosintezei proteice; procesul prezinta insa un grad inalt de specificitate,
intrucat specificitatea de specie si de organ a hemoglobinelor este imprimata de globina.
Aminoacizii hematogeni sunt: histidina, triptofanul si metionina; se considera ca ei intervin atat
in construirea globinei, cat si in printr-o actiune de stimulare a hematopoezei.

3. Cuplarea hemului cu globina

Formarea hemoglobinei are loc extramitocondrial, in maduva osoasa.
Etapa finala a hemoglobinogenezei o constituie cuplarea hemului cu globina pentru a forma
hemoglobina. Hemul se uneste cu catena α si apoi cu catena β. Biosinteza hemoglobinei reprezinta o
etapa esentiala in eritropoeza, formarea globulelor rosii in maduva osoasa.

PATOLOGIA BIOSINTEZEI HEMULUI: PORFIRII, ENZIMOPATII

Reglarea eficienta a biosintezei hemului asigura inclusiv producerea intermediarilor in cantitati
dictate strict de necesitatile de moment ale organismului. Astfel, in conditii fiziologice, eventualele cantitati
in exces de astfel de intermediari care se elimina prin urina sunt foarte mici. In stari patologice, datorita
deficientelor enzimatice, poate apare o crestere a unora dintre intermediarii implicati in biosinteza hemului.
Aceste stari patologice sunt denumite porfirii.
Profiriile pot fi:
a) primare, atunci cand sunt cauzate de defecte enzimatice ereditare, fiecare porfirie fiind cauzata de
sinteza deficitara a unei singure enzime din toate cele implicate in sinteza hemului;
b) Secundare, atunci cand sunt consecinta unor altor afectiuni de baza, ca de exemplu, intoxicatiile sau
diabetul zaharat cu cetoacidoza.
Cele mai frecvente porfirii cu determinism genetic sunt:
1. Porfiriile hepatice acute care pot fi de mai multe tipuri, in functie de caracteristicile clinice si
biochimice:
a. Porfiria acuta intermitenta –semne clinice: dureri abdominale, tulburari ale SN.
b. Porfiria variegata (protocoproporfiria ereditara);
c. Porfiria cutananta tardiva (porfiria hepatica cronica): sensibilitate cutanata, tulburari abdominale
si neurologice.
2. Porfiriile extrahepatice:
a. Porfiria hepatica congenitala: fotosensibilitate, leziuni ale pielii, anemie hemolitica
b. Protoporfiria.
3. Porfiriile mixte (eritropoetice + hepatice).
Aceste tipuri de porfirii se caracterizeaza prin transmisie autozomal dominanta, simptomele
incepand la pubertate (adesea, ramanand latente toata viata), ele fiind favorizate de factori externi, in special
medicamentosi, precum sulfamide, barbiturice, anticonceptionale.
Din punct de vedere biochimic, la debutul fiecareia dintre cele 3 tipuri de porfirii se semnaleaza atat
o eliminare excesiva de acid δ-aminolevulinic (δ-ALA) si porfobilinogen in urina, cat si o activitate crescuta
a enzimei hepatice δ-aminolevulinat sintaza (δ-ALAS). Pe langa o serie de caracteristici comune, fiecare tip
de porfirie prezinta si trasaturi distincte.

6
7