Sunteți pe pagina 1din 14

De brevitate vitae (Despre viaţa scurtă)

de Lucius Annaeus Seneca

eseu
fragmente

Nu avem la îndemână puţin timp, ci pierdem foarte mult timp!


Viaţa este destul de lungă şi ne-a fost dată din belşug pentru
înfăptuirea celor mai înalte lucruri, cu condiţia să ştim să ne-o
chibzuim. Dar când este cheltuită în lux şi nepăsare, fără a fi
consacrată unei fapte bune, trebuie să fim pur şi simplu siliţi
pentru ca, fără a o vedea scurgându-se, să ne dăm seama că
viaţa a şi trecut.

Într-adevăr viaţa e scurtă, dar nu pentru că aşa o primim, ci


pentru că aşa ne-o facem. Nu suntem nişte nevoiaşi la cheremul
ei, ci pur şi simplu risipitori. Bogăţiile uriaşe, regeşti, când ajung
în mâinile unui stăpân nechibzuit, se împrăştie într-o clipă.
Dimpotrivă, oricât ar fi de modeste, dacă sunt încredinţate unui
paznic bun, sporesc cu timpul. La fel şi existenţa noastră se
întinde mult pentru cel care şi-o chiverniseşte cum se cuvine.

De ce ne plângem de natură? Ea s-a purtat binevoitor cu noi:


viaţa, dacă ştii cum s-o foloseşti, este lungă. Dar unul e cuprins de
o lăcomie nesăţioasă, altul îşi iroseşte forţele în munci de prisos,
altul e umflat de vin, celălalt e toropit de trândăvie. Unul s-a
istovit de o ambiţie gata întotdeauna să dea în judecată pe cei din
jurul lui, altul, mânat de lăcomia unui câştig, rătăceşte din loc în
loc, de pe o mare pe alta. (...) Unii sunt nemulţumiţi de felul cum
şi-au înjghebat viaţa: clipa fatală îi surprinde lenevind şi căscând,
astfel încât nu mă voi sfii să repet un adevăr pe care l-a rostit, ca
un oracol, cel mai mare dintre poeţi: „Partea din viaţă pe care o
trăim este scurt㔠. De fapt restul nu aparţine vieţii, ci timpului.
Viciile îi împresoară de pretutindeni şi nu le îngăduie nici să se
înalţe din nou, nici să-şi ridice ochii ca să pătrundă adevărul, ci îi
ţin la fund, cufundaţi în pasiuni. Nu vor putea niciodată să se
întoarcă la ei înşişi. Dacă din întâmplare, le e dat să aibă parte de
puţină linişte, ca în largul mării, unde, chiar după ce vântul s-a
mai potolit, stăruie încă o uşoară frământare, ei sunt la fel de
tulburaţi şi pasiunile nu le îngăduie niciodată o tihnă statornică.
Crezi că mă gândesc la cei care-şi mărturisesc greşelile? Priveşte
la cei după a căror fericire tânjeşte toată mulţimea: sunt pur şi
simplu sufocaţi de averea lor. Câte bogăţii apăsătoare! Câtă
vărsare de sânge a provocat elocvenţa multora şi preocuparea
zilnică de a-şi arăta talentul! Cât sunt de palizi din pricina
plăcerilor neîntrerupte! Gloata stânjenitoare a clienţilor nu lasă
multora nici o clipă liberă!
Pe scurt măsoară-i cu privirea pe ăştia de sus în jos: unul târăşte
pe altul la proces, celălalt e martor; unul e judecător, celălalt e
apărător şi tot aşa, nimeni nu-şi cere independenţa.
Ne irosim forţele unii împotriva altora, fără rost!(...)
Unul este în slujba cuiva, celălalt în slujba altui stăpân. Nimeni nu-
şi aparţine sieşi. În această situaţie nu pare curată nebunie
indignarea unora? Se plâng de dispreţul celor puternici numai cei
care nu găsesc răgazul de a le da ascultare (...) Zici că te-a privit
odată unul cu o uitătură obraznică? Ai dreptate, fără îndoială, dar
trebuie să recunoşti că a binevoit cel puţin să te privească, şi-a
aplecat urechea la vorbele tale, te-a primit alături de el. Tu însă n-
ai catadicsit niciodată să te priveşti, nici să te asculţi! Nu este
deci cazul să te făleşti că ţi-ai împlinit datoria ” căci dacă ai făcut-
o, n-a fost pentru că ai vrut să stai cu celălalt, ci pentru că N-AI
PUTUT SĂ RĂMÂI CU TINE ÎNSUŢI (...)

Îmi place, de asemenea, să-l întreb pe unul din mulţimea


oamenilor în vârstă: „Ai ajuns la capătul vieţii, o sută de ani şi mai
bine apasă pe umerii tăi. Hai, întoarce-te înapoi şi fă-ţi socoteala.
Vezi cât timp ţi-a mâncat creditorul, cât iubita, cât regele, cât
clienţii. Gândeşte-te cât timp ţi-au luat certurile cu nevasta,
pedepsirea sclavilor, de câte ori ai cutreierat oraşul în lung şi-n lat
pentru felurite îndatoriri mondene. Adaugă bolile pe care ni le
facem adeseori cu mâna noastră, pune la socoteală şi timpul
folosit fără rost: o să vezi că ai mai puţini ani decât socoteşti. Adu-
ţi aminte de câte ori ai luat hotărâri sigure, câte ceasuri din zi ai
petrecut aşa cum ţi-ai dorit, vezi de câte ori ai putut să dispui într-
adevăr de tine însuţi. Numără clipele când chipul ţi-a rămas
nepăsător şi sufletul neînfricat, vezi care a fost opera ta într-o
existenţă atât de îndelungată. Mai aminteşte-ţi câţi oameni ţi-au
irosit viaţa fără ca tu să-ţi fi dat seama de pagubă. Socoteşte cât
timp ţi-au smuls suferinţa zadarnică, bucuria prostească, lăcomia,
conversaţia linguşitoare şi o să vezi ce puţin ţi-a rămas din ceea
ce a fost al tău: o să înţelegi astfel că mori înainte de vreme”

Care este aşadar pricina? Vă purtaţi întotdeauna ca şi cum aţi trăi


veşnic, fără să vă amintiţi vreo clipă de slăbiciunea voastră, fără
să vă gândiţi vreodată la timpul care a şi trecut. Irosiţi vremea ca
şi cum aţi fi stăpânii unor comori nesfârşite, atunci când de fapt
ziua pe care o daţi altcuiva sau o consacraţi unei îndeletniciri
oarecare, este poate ultima din viaţa voastră. Vă temeţi
întotdeauna, ca toţi muritorii, dar râvniţi cu patimă să obţineţi
totul, ca şi cum aţi trăi veşnic!

O să auziţi pe mulţi spunând: „La cincizeci de ani mă retrag la


odihnă, la şaizeci o să scap de toate îndatoririle”. Dar, la urma
urmei, de ce eşti aşa de sigur că o să trăieşti până atunci? Cine îţi
va îngădui să trăieşti atât cât ai hotărât tu? Nu ţi-e ruşine să-ţi
păstrezi pentru suflet rămăşiţele vieţii şi să-ţi consacri pentru
cugetare numai acel timp când nu vei mai fi bun de nimic
altceva? (...)

Arta de a trăi trebuie deprinsă de-a lungul întregii vieţi şi, ceea ce
te va mira poate cel mai mult, toată viaţa trebuie să înveţi să
mori! (...)
Cu siguranţă o să auzi pe mulţi dintre cei pe care îi copleşeşte o
mare „fericire” strigând din când în când, în mijlocul cetelor de
clienţi, adevărate pledoarii sau alte fleacuri onorabile: „Nu am
dreptul să trăiesc!”. Cum să-l ai dacă toţi cei care te cheamă la ei,
te răpesc ţie însuţi? Câte zile ţi-a luat acest acuzat? Dar acest
candidat? Şi această bătrână obosită să tot meargă la
înmormântările moştenitorilor ei? Câte zile ţi-a irosit acest bolnav
închipuit care aţâţă lăcomia vânătorilor de testamente? Cât timp
ţi-a răpit oare acest prieten influent care te ţine nu de dragul
prieteniei, ci doar pentru fală? (...)

Unul, după ce a obţinut fasciile la care a râvnit, ar vrea să le


depună îndată şi curând îl vei auzi spunând: „Când o să treacă
acest an?”. Altul face jocurile ale căror sorţi ştie dinainte că-i vor
reveni lui: „Când, zice, o să ies şi eu câştigător?”. Un avocat e
hărţuit în for şi, în mare învălmăşeală, strigă mai departe decât
poate fi auzit: „Când, zice, voi scăpa de toate afacerile astea?”
Fiecare îşi lasă viaţa să se distrugă şi suferă de dorinţa viitorului,
dezgustat de prezent.

Dar cel care-şi foloseşte timpul pentru sine, care-şi rânduieşte


fiecare zi ca şi cum ar fi viaţa întreagă, nici nu-şi doreşte ziua de
mâine, nici nu se îndoieşte de venirea ei. Într-adevăr, ce plăcere
nouă ar putea să-i aducă ceasul care vine? Toate senzaţiile îi sunt
cunoscute, le-a încercat pe toate din plin. Soarta n-are decât să
dispună de rest, după bunul ei plac: viaţa sa este în siguranţă.

Nu poţi să consideri că cineva a trăit mult judecând după cât este


de cărunt sau după zbârciturie feţei: el n-a trăit mult, ci a existat
mult timp. O să spui că un om a navigat îndelung pentru că la
ieşirea din port l-a prins o furtună îngrozitoare şi, purtat de
vârtejul furios al valurilor, s-a învârtit în cerc în acelaşi loc? Nu,
acesta n-a plutit mult, ci a fost azvârlit de valuri încoace şi-ncolo.

Mă mir întotdeauna când văd oameni cerând altora din timpul lor
şi pe cei care sunt rugaţi, gata să li-l dea de îndată. Şi unii şi alţii
iau în considerare motivul pentru care sunt solicitaţi, dar nimeni
nu se gândeşte la timpul în sine! Ca şi cum ceea ce se cere n-ar
însemna nimic, ca şi cum ceea ce se acordă n-ar valora nimic.
Bunul cel mai preţios dintre toate devine o jucărie; dar noi nu ne
dăm seama de valoarea lui pentru că nu e perceptibil şi de aceea
îl socotim drept un lucru ieftin sau aproape fără nici un preţ. (...)

Dar uită-te la aceşti oameni; bolnavi, când se află în pericol de


moarte cad la genunchii medicilor; de teama morţii sunt gata să
cheltuiască tot ce au agonisit numai pentru a mai trăi. Aşa de
încordată este lupta sentimentelor care se dă în sufletul lor! Căci
dacă s-ar putea să i se prezinte fiecăruia socoteala anilor scurşi şi
pe aceea a anilor care îi rămân de trăit, cum vor mai tremura cei
care vor vedea puţinul care le-a rămas, cum îl vor mai chibzui!
(...)
Oare poate fi ceva mai nesăbuit decât felul în care gândesc unii
oameni, mă refer la cei care se laudă cu înţelepciunea lor? Sunt
prea ocupaţi şi, ca să poată trăi mai bine, îşi cheltuiesc viaţa
organizându-şi-o. Îşi înşiră planurile pe un timp îndelungat: ori cel
mai mare păcat făcut vieţii este amânarea; ea ne răpeşte zilele
care ni se oferă, ea ne jefuieşte de prezent prin promisiunile
viitorului. Cea mai mare greutate în viaţă este aşteptarea care
atârnă de mâine şi îl pierde pe azi. Tu dispui de ceea ce se află în
mâinile Soartei, în timp ce pierzi ceea ce se află în mâinile tale.
Unde te uiţi? Încotro îţi îndrepţi gândurile? Viitorul pluteşte în
nesiguranţă: trăieşte deci în prezent. (...)

ELOGIUL FILOZOFIEI

Dintre toţi muritorii sunt liniştiţi doar cei care se consacră


filozofiei; doar ei trăiesc cu adevărat. Ei nu se mulţumesc să se
îngrijească prea tare de existenţa proprie; la vârsta lor ei îşi
adaugă toate secolele, însuşindu-şi toţi anii scurşi înainte ca ei să
se fi născut. Şi, ca să fim drepţi, va trebui să recunoaştem că
vestiţii întemeietori ai doctrinelor sacre s-au născut pentru noi,
nouă ne-au pregătit viaţa. Ne îndreptăm spre adevărurile măreţe
scoase din întuneric la lumină prin truda altuia; nici un secol nu
ne-a fost interzis; la toate avem acces şi dacă prin măreţia
sufletului ne este îngăduit să învingem limitele slăbiciunii
omeneşti, avem o lungă întindere de timp de străbătut.
Noi putem să discutăm cu Socrate, să ne îndoim cu Carneade, să
ne liniştim cu Epicur, să învingem natura umană cu stoicii, să o
întrecem cu cinicii. Întrucât ne este permis să participăm la orice
secol, de ce n-am ieşi atunci din strâmtul şi nesigurul curs al
vieţii, pentru a ne dedica din tot sufletul acestor meditaţii care
sunt veşnice, nesfârşite şi comune celor mai nobile spirite?

Ăştia care aleargă după tot felul de îndatoriri, care se chinuie pe


ei înşişi şi pe cei din jurul lor, după ce, pierzându-şi minţile de-a
binelea, se vor fi plimbat din poartă-n poartă fără să fi ocolit
pragul vreunei uşi, după ce vor fi răspândit prin cele mai felurite
case saluturile lor interesate, cât de puţini oameni vor fi reuşit să
vadă, la urma urmei, în acest oraş imens şi hărţuit între mii de
pasiuni?

Cât de mulţi vor fi dintre aceştia pe care somnul, dezmăţul sau


neomenia îi vor îndepărta? Câţi, după ce se vor fi chinuit multă
vreme, vor alerga prefăcându-se grăbiţi! Cât se vor codi să se
arate în atriumul tixit de clienţi şi se vor retrage în colţurile
întunecoase ale caselor, ca şi cum n-ar fi mai nepoliticos să
dezamăgească decât să-i lase la poartă! Mulţi dintre ei, toropiţi şi
încă mahmuri după beţia de ieri, în faţa acestor nenorociţi care se
scoală cu noaptea-n cap aşteptând ca ei să se trezească, vor
răspunde la rostirea în şoaptă a numelui lor, de buze abea
întredeschise, prin cel mai dispreţuitor căscat!
Noi socotim, orice s-ar spune, că îşi îndeplinesc adevăratele lor
îndatoriri cei care vor să-i aibă alături în fiecare zi pe Zenon sau
Pythagora, pe Democrit sau pe ceilalţi înaintaşi ai bunelor
învăţături; pe cei care vor să-i aibă pe Aristotel şi pe Teofrast în
intimitatea lor. Putem oricând să apelăm la ei; vizitatorul nu va
pleca de la ei fără a fi mai fericit, mai dispus să-i iubească; nici
unul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale. Oricine poate merge
să-i întâlnească, fie zi, fie noapte.

Nici unul dintre ei nu te va sili să mori, ci te va învăţa CUM să o


faci: nici unul din ei nu-ţi va risipi anii, fiecare ţi-i va aduce pe ai
săi; cu niciunul discuţia nu va fi primejdioasă, prietenia lor nu va fi
funestă, grija nici unuia nu va fi costisitoare. Poţi lua de la ei tot
ce vrei; nu va depinde decât de tine să te înfrupţi din bunurile lor
cât ţi-e voia.

Ce bătrâneţe frumoasă şi fericită îl aşteaptă pe cel care s-a pus


sub ocrotirea lor! Va avea prieteni de încredere cu care va putea
să discute despre lucrurile cele mai mărunte ca şi despre cele mai
importante, pe care va putea să-i consulte zilnic în problemele
personale. De la aceştia vor auzi adevărul spus fără ocol şi vor fi
lăudaţi de ei fără linguşire, într-un cuvânt vor avea prieteni a
căror purtare e demnă de urmat.

Obişnuim să spunem că n-a stat în puterea noastră să ne alegem


părinţii, că ne-au fost daţi la întâmplare; dar nouă, filozofilor, ne
este permis să ne naştem după cum vrem! Spiritele cele mai
vestite formează familii: alege-o pe aceea din care vrei să faci
parte; vei primi nu numai numele lor, ci şi bunurile lor pe care nu
va trebui să le păstrezi nici cu meschinărie, nici cu lăcomie. Vor
spori cu atât mai mult cu cât le vei împărţi mai adesea.

Aceştia îţi vor deschide drum către veşnicie şi te vor înălţa într-un
loc de unde nu s-a prăbuşit nimeni. Este singurul mijloc de a
depăşi condiţia de muritor şi chiar de a o transforma în nemurire.
Onorurile, monumentele, toate sentinţele date de ambiţie sau
toate operele făcute de ea, se năruie curând; nu există lucru pe
care bătrâneţea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbuşească;
dar de cei pe care înţelepciunea i-a consacrat nu se poate atinge:
nici o vârstă nu-i va slăbi; epoca şi generaţiile următoare vor
contribui la venerarea pe care o inspiră opera lor şi pentru că
invidia se îndreaptă de obicei împotriva vecinului, vom admira cu
mai multă sinceritate de la distanţă.

Aşadar viaţa înţeleptului va dura mult. El nu e deloc închis în


aceleaşi hotare ca şi ceilalţi. El singur e slobozit de legile
neamului omenesc. Toate secolele i se supun, ca unui zeu. E
vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintire; prezent?
îl foloseşte. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte. Reunirea
tuturor acestor momente într-unul singur îi face viaţa lungă.
Viaţa cea mai scurtă şi mai neliniştită o au cei care uită de trecut,
neglijează prezentul şi se tem de viitor. Când ajung la capăt, îşi
dau seama, prea târziu, nenorociţii, că au fost tot timpul ocupaţi
cu a nu face nimic.

Să nu crezi că lungimea vieţii lor ar fi dovedită de faptul că


deseori îşi cheamă moartea: ceea ce-i chinuie nu e lipsa lor de
prevedere, ci nesiguranţa pasiunilor care se transformă chiar în
lucrurile de care se tem; adesea îşi doresc moartea pentru că le e
frică de ea.

Să nu cauţi dovada că trăiesc mult în faptul că ziua li se pare


desori lungă, că, până la ora cinei, se plâng de încetineala cu care
trece vremea; atunci când „ocupaţiile” îi părăsesc, toropiţi de
lene, se agită şi nu ştiu cum să-şi mai omoare timpul. De
asemenea, când râvnesc la o îndeletnicire oarecare, intervalul de
timp care-i separă de ea li se pare îngrozitor de lung. De pildă,
când s-au anunţat lupte de gladiatori sau când aşteaptă să vadă
vreun spectacol sau altă distracţie, ar dori, pe Hercule, să sară
peste zilele sau ceasurile care au rămas până atunci.

Orice întârziere a lucrului sperat este lungă; dar chiar şi timpul pe


care-l petrec cum le place este scurt pentru ei şi devine şi mai
scurt, tot din vina lor. Ei trec de la un capriciu la altul şi nu se pot
opri la o singură dorinţă. Zilele nu sunt lungi pentru ei, ci de-a
dreptul îngrozitoare; dar, dimpotrivă, cât de scurte li se par
nopţile pe care le petrec în îmbrăţişarea curtezanelor sau la beţie.

De acolo furia împotriva poeţilor care hrănesc rătăcirile omeneşti


cu povestirile lor, când îl înfăţişează pe Jupiter fermecat de
plăcerile unei nopţi de dragoste căreia i-a dublat durata (aluzie la
povestea lui Jupiter şi a Alcmenei ” Plaut, Amphitrzo ” n.t.). Ei
aţâţă viciile noastre când le fac să urce la zeii înşişi, oferind bolii
noastre, prin exemplul divinităţii, toate scuzele şi toată
îndreptăţirea. Cum să nu li se pară acestor oameni că nopţile sunt
prea scurte, când le plătesc atât de scump? Îşi pierd ziua în
aşteptarea nopţii, iar noapte prin teama de răsărit.

Până şi plăcerile lor sunt tulburate şi întunecate de felurite spaime


şi în mijlocul celor mai zguduitoare emoţii apare acest gând
neliniştitor: „Cât va dura oare?”. Din pricina acestui sentiment,
regii şi-au deplâns puterea, iar măreţia soartei lor i-a încântat mai
puţin, înspăimântaţi de apropierea sfârşitului.

Când pe întinderile nesfârşite ale câmpiilor îşi desfăşurau armata


pe care nu trebuia să o numere, ci să-i aprecieze din ochi
mulţimea, cel mai trufaş dintre regii persani (Xerxes ” n.t.) a
vărsat lacrimi la gândul că, peste o sută de ani, nici unul dintre
aceşti tineri nu va supravieţui; dar chiar el era cel care le grăbea
destinul pentru care-i compătimea, silindu-i pe unii să moară pe
mare, pe alţii pe uscat, în bătălie sau în retragere (...)
Noi îndeletniciri iau locul celor vechi, speranţa stârneşte speranţă,
ambiţia, ambiţie. Nu se caută sfârşitul nenorocirilor, ci se schimbă
subiectul. Ne-au chinuit prea îndelung propriile noastre onoruri?
Cele ale altora ne răpesc şi mai mult timp! Am fost scutiţi de
oboselile unei candidaturi? Ne apucăm să fim agenţi electorali!
Am renunţat cumva la plictiseala de a acuza? Cădem în aceea de
a judeca! Am încetat de a fi judecători? Devenim anchetatori! Am
îmbătrânit ca administratori ai averii altora? Vom fi acaparaţi de
averea personală (...)

Unele boli trebuie îngrijite fără ştirea celor atinşi de ele. Mulţi însă
au murit fiindcă şi-au cunoscut boala! (...)

Nimeni nu priveşte moartea în faţă; toţi speră să trăiască foarte


mult; unii se gândesc să-şi înalţe morminte impunătoare, se
îngrijesc de dedicaţiile de pe edificiile publice, de jocurile din jurul
rugului, vor să aibă funeralii cât mai pompoase. Pe Hercule!
Funeraliile lor, ca şi cum ar fi trăit prea puţin, se fac la lumina
torţelor şi lumânărilor. (aşa se înmormântau numai copiii ” n.t.)

(Extras din „Lucius Annaeus Seneca ” Scrieri Filozofice Alese”,


Biblioteca pentru Toţi, 1981, Editura Minerva, Bucureşti

Traducerea fragmentelor citate: Elena Lazăr


Introdus în biblioteca www.poezie.ro de Şerban Georgescu)