SEMINAR SEMIOTICĂ 2016-2017

PRINCIPIILE LINGVISTICII CA ȘTIINȚĂ A CULTURII

1. PRINCIPIUL OBIECTIVITĂȚII

Ca premisă de discuție, am raportat definițiile obiectivității din DEX la problema subiectivității ființei umane:
OBIECTIVITÁTE s. f. 1. Însușire a ceea ce este obiectiv (1). 2. Imparțialitate, nepărtinire, lipsă de idei preconcepute în
aprecierea, în raționamentul cuiva.
OBIECTÍV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care constituie o realitate independentă de conștiință sau care este
conform acestei realități. 2. Care are însușirea de a reda fidel, netrunchiat realitatea, detașat de impresii subiective;
nepărtinitor, imparțial; obiectivist (2). (DEX 2009)
OBIECTÍV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.
◊ Idealism obiectiv = aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința
omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială. (DEX 1998)
Conform acestor definiții, obiectivitatea operaționalizează tot ceea ce, ca materialitate, ar exista în afara
conștiinței umane (materia ca atare, entități și elemente naturale, legități fizice). Pe parcursul discuțiilor de la
seminar, am ajuns la concluzia că obiectivitatea este o convenție, mai mult sau mai puțin arbitrară, în măsura în
care nu putem percepe ceea ce se află dincolo de conștiința noastră, ca ființe subiective și cunoscătoare, decât
prin intermediul propriei noastre subiectivități și alterități lingvistice. Numind lucrurile ca obiecte sau
fenomene, ființele umane le scot din realitatea întregului, creându-și propria realitate, întrucât totalitatea de
dincolo de conștiință nu poate fi percepută ca atare, ci doar prin fragmentarea ei în segmente de totalitate.
Această fragmentare are loc într-un mediu formatat lingvistic, simbolic, cultural. Realitatea din afara conștiinței
este făcută inteligibilă prin intermediul conceptelor, este, altfel spus, un vast construct cu valoare culturală,
specifică strict pentru gândirea umană. În acest sens, am evocat mitul peșterii, cu relevarea unor dihotomii
fundamentale pentru concepția filosofică a lui Platon: lume sensibilă / lume inteligibilă, simțuri / intelect, soare
fizic / soare conceptual, haos (confuzie de elemente) / cosmos (ordine, frumusețe, bine). Simțurile (lumea
sensibilă perceptibilă prin simțuri) și intelectul sau spiritul (lumea inteligibilă, creată în intelect prin intermediul
conceptelor) sunt separate metodologic printr-o diferență fundamentală de operare / operaționalizare:
■ nivelul senzorial presupune trăirea concretă şi instinctuală a contactului fiinţei omeneşti cu realitatea
biofizică interioară sau exterioară acesteia prin mijlocirea celor cinci simţuri. Astfel sunt generate o
mulţime de trăiri precum: durerea, foamea, setea etc. Senzorialitatea este manifestarea singulară şi
exclusivă ca expresie la animal şi la copilul din faza inconştientă a acestuia până la formarea limbajului.
Suma senzorială produsă din contopirea reacţională a tuturor senzaţiilor provenite prin mijlocirea
acestor cinci simţuri formează canalul perceptiv de natură fizică (primul sistem de semiotizare a
realităţii). Se evidenţiază astfel marea diferenţă dintre trăirea biologică a vieţuitoarelor inferioare şi
trăirea sufletească a vieţuitoarelor superioare. Practic, vorbim de maxima extensiune a simţirii organice
ca rezultat al contactului dintre aparatul senzorial multiperceptiv şi evantaiul de calităţi specifice aflate
în extrem de polimorful areal al naturii. Nivelul senzorial privit în mod izolat, aşa cum se prezintă acesta
la nou-născut, reprezintă fenomenul de evadare senzorială din sine a biologicului somatic cu rămânerea
acestuia mai departe complet încătuşat în el însuşi (sinele inconştient).
■ nivelul spiritual reprezintă cadrul trăirii conştiente şi libere a fiinţei umane în mediul cultural, forma
de manifestare a sinelui conştient. Odată cu formarea limbajului, trăirile senzoriale, care ţin de suflet, şi
trăirile semnificaţionale, care ţin de spirit, se contopesc. Datorită faptului că, în cazul spiritului, stimulii
verbali îi substituie pe cei materiali, limbajul, prin formele sale simbolice, este al doilea sistem de
semiotizare a realității, devenit primordial pentru om. Prin limbaj, fiinţa umană se desprinde din chingile
automate ale materialităţii sale interioare şi exterioare şi se deplasează în spaţiul abstracţiilor, al ideilor.
În cadrul acestui spaţiu se constituie edificiul conştiinţei, sediul valorilor spirituale universale (precum
Adevărul, Binele, Frumosul). La nivelul spiritului este construit conţinutul abstract al lumii noastre:
cultura. Spiritul face posibilă ieşirea fiinţei umane atât din „aici” (spaţialitatea restrânsă, imediată), cât şi
din „acum” (temporalitatea prezentă), deschizându-i acesteia accesul complet la memoria conştientă, la
contemplare imaginativă spre viitor, la cunoaştere. Prima condiţie a nou-născutului este de a se înălţa
din propria lui risipire într-o unitate conştientă cu valoare de sine, adică de a realiza marele salt de la
stadiul relativ haotic al vieţii somatic-senzoriale la cosmosul vieţii psihologice, spirituale. Astfel, fiinţa
umană îşi decantează valorile prin continua raportare între concret şi abstract, între realitate şi meta-
realitate, între obiecte şi semne, între multiplicitate senzorială şi unitate conceptuală, între accident şi
esenţă. Omul, ca sumă a valorilor universale create de mintea acestuia, devine astfel istoricitate,
asumându-și intenţia, voința și retrospecţia în activităţi creative, libere, finaliste și responsabile.
1
Luând în considerare problema logosului adevărat și a logosului neadevărat, am expus succint dezbaterea lui
Platon privind limbajul și problema raportului între adevăr / falsitate și existență / inexistență. În dialogul
Sofistul, Platon definește limbajul în două dimensiuni:
■ virtualitatea semnificațiilor considerate în calitatea lor primară de idei pure, obiectivă ca atare, situată
înaintea posibilității de stabilire a unor raporturi de tipul existență / inexistență, adevăr / falsitate și
având ca unică funcție semnificarea. De exemplu, conceptualizarea inexistenței presupune o interferență
cu existența (inexistența, pentru a îndeplini funcția de semnificare, este conceptualizată drept „ceva”, i
se atribuie o substanțialitate, o unitate, o esență de ființare) și, în același timp, raportarea la categorii
(spațialitate, temporalitate, relație, calitate etc.). Prin această raportare, inexistența este considerată
infinită, eternă, absolută, transcendentă etc., adică i se atribuie o sumă de trăsături pentru semnificare.
■ activitatea de combinare a unităților de semnificație (onoma [nume] + rhema [verb]), care se bazează
pe intuirea polarităților de tip existență / inexistență, adevăr / falsitate, având ca funcție principală
desemnarea și ca funcții derivate judecata logică, justificarea teoretică, persuasiunea etc. De exemplu,
raportarea semnificației de inexistență unor situații / stări de fapt, fenomene etc.

Ca ultim punct al discuțiilor, abordând problema obiectivității în știință, am ajuns la concluzia că aceasta
reprezintă o normă ideală, dificil de atins în condițiile în care parțializarea funcționează inerent în materie de
cunoaștere științifică. Așa cum în artă, creatorii originali caută să se debaraseze de canoane și să își impună
propriul canon, propria modalitate de creație (exemplul artiștilor plastici, ale căror opere pot fi studiate așa-
zicând obiectiv prin raportare la canoanele anterioare și prin analizarea materialelor sau a compozițiilor folosite,
dar care, în esență, evocă un sensuri particulare la nivelul interpretării subiective), în știință există tendința ca
vechi teorii să fie invalidate, pornindu-se de la premisa că nu există un adevăr prestabilit, ci există o diversitate
de posibilități de a construi / justifica un obiect de investigație, din multiple perspective. Așa cum în cadrul
comunităților de vorbitori se manifestă, de la generație șa generație, o alteritate în virtutea căreia interferează
diverse viziuni asupra lumii, cristalizate în forma internă a limbilor, și în cadrul comunităților științifice se
pornește de la modul cum diverși cercetători „văd lumea” și cum, în baza viziunii particulare asupra lumii, își
construiesc realități filosofico-teoretice prin care să justifice intuițiile de viziune. Exemplul pe care l-am dat,
pentru creativitatea în artă, este cel al lui Leonardo da Vinci (Paul Valery – Metoda lui Leonardo da Vinci), iar
pentru creativitatea în știință este cel al lui Albert Einstein (Cum văd eu lumea), care invalidează modelul
clasic, newtonian, referitor la funcționarea universului. Dacă pentru vechii greci, cosmosul era un spațiu infuzat
de ordine și frumusețe pură, un spațiu al binelui transcendent prin voință divină, care se răsfrânge și determină
activitățile tuturor făpturilor, Newton reduce această perspectivă la postularea unei mecanici pur deterministe,
prin care universul este riguros structurat și funcționează cu precizie de metronom. Einstein se detașează de
aceste perspective, construind o realitate alternativă la nivel teoretic, bazată pe sinteza între determinismul
cauzal (necesitate) și hazard (probabilitate aleatoare) pentru a-și justifica noțiunea de relativitate a spațiului și a
timpului. Werner Heisenberg sesizează paradoxul spațiu-timp la un nivel de structurare a materiei (undă-
corpuscul), introducând principiul incertitudinii, care dinamitează teoria lui Einstein. Pe model hegelian,
Basarab Nicolescu introduce conceptul de nivele de realitate, care reprezintă salturi de înțelegere cu înglobarea
unor stări paradoxale. Astfel, la un nivel de structurare și / sau de înțelegere, materia este concepută ca fiind
alcătuită din două stări contradictorii: starea de undă și starea de corpuscul. La un nivel superior de structurare
și / sau de înțelegere, această contradicție este depășită prin intuirea că ambele stări alcătuiesc, de fapt, o
singură stare (dinamismul undă-corpuscul în concepția lui Heisenberg), care se opune altei stări (ceea ce azi s-a
„descoperit” ca fiind materia sau energia neagră). Progresia cunoașterii, în acest sens, este infinită, conștiința
umană fiind capabilă să găsească la nesfârșit interconexiuni prin care să încerce să explice „cum vede lumea”.
Pentru logică, obiectivitatea ar reprezenta satisfacerea principiilor logicii clasice, enunțate de Parmenide:
■ identitatea (un obiect este, în același timp și sub același raport, identic numai cu sine însuși)
■ noncontradicția (un obiect, în același timp și sub același raport, nu poate fi A și non-A)
■ terțul exclus (o propoziție este fie acceptată, fie respinsă dintr-un sistem de propoziții)
■ rațiunea suficientă (pentru a accepta / a respinge o propoziție trebuie să dispunem de un temei
satisfăcător în acest sens)
Aceste principii au modelat timp de secole argumentarea, inclusiv în știință, considerându-se că asigură
claritatea și precizia gândirii (eliminarea confuziilor terminologice și de sens), coerența și consecvența gândirii
(eliminarea contradicțiilor logice și a imposibilității distingerii adevărului de falsitate, renunțarea la a face
afirmații neîntemeiate). În secolul al XX-lea, certitudinile logicii clasice au fost zdruncinate, ajungându-se la
elaborarea altor modele de logică, precum la Stephane Lupasco (Logica dinamică a contradictoriului), prin care
să poată fi captate și valorizate noile paradoxuri ale gândirii și ale perspectivării realității „obiective”.

2
2. PRINCIPIUL UMANISMULUI

În dezbaterea acestui principiu, am plecat de la accepțiunea istorică și filosofică a umanismului. În acest sens,
preocupări umaniste au existat încă din antichitate (definirea omului ca „măsură a tuturor lucrurilor” de către
Protagoras, delimitarea omului în raport cu celelalte viețuitoare făcută de către Cicero etc.), dar s-au cristalizat
în perioada Renașterii sub forma unei mișcări cultural-artistice în Europa occidentală (sec. XIV-XVII), avându-
i ca reprezentanți pe Petrarca, Boccaccio, Pico della Mirandola, Machiavelli, Johannes Reuchlin, Erasmus din
Rotterdam, Montaigne, Francois Rabelais, Thomas Morus, Juan Luis Vives. Perspectiva filosofică umanistă
așază omul și valorile umane mai presus de orice, situând omul în centrul universului și orientându-se în special
pe afirmarea liberă a personalității umane ca individualitate creatoare. Încrederea în posibilitățile creatoare ale
omului îl plasează ca valoare supremă, ca scop în sine, nu ca mijloc. Sunt revalorizate scrierile (mitologice,
literare, filosofice etc.) ale antichității greco-latine, accentuându-se idealul de progres bazat pe rațiune, morală,
virtute, educație.

Aplicat la problema limbajului, principiul umanismului presupune o mutație conceptuală în raport cu diverse
perspective reducționiste, generând următoarele dihotomii de definire a esenței limbajului: ■ obiect natural /
obiect cultural; ■ obiect formal / obiect semantic; ■ obiect static (produs) / obiect dinamic (activitate creatoare)
Redăm un tabel sinoptic cu explicativă pentru aceste dihotomii:

Limbajul considerat ca obiect natural Limbajul considerat ca obiect cultural

În cadrul lingvisticii pozitiviste, limbajul a fost definit
drept „organism cu viață proprie”, autonomă în raport
cu vorbitorul, putând manifesta „tendințe” și fiind
determinat de „cauze” naturale care acționează
„mecanic”, în virtutea unor „legi oarbe”, similare celor
constatate în universul fizic. (; principiul substanței;
principiul evoluționismului; principiul naturalismului)
Semnificația este înțeleasă ca obiect natural, exterior
conștiinței
Faptele lingvistice sunt explicate în termeni cauzali, ca
fapte extrinseci în raport cu subiectul uman, ținând de
lumea necesității, în sens kantian, sau de orizontul
existenței întru concret, imediat și securitate, în sens
blagian, respectând arhitectura materială a lumii date
(ceea ce Blaga numea productivitate astilistică la
animale)
Limbajul cumulează fapte individuale, fiind guvernat
de principiul evoluționismului și determinat genetic
Investigarea limbajului constituie apanajul științelor
naturale
Limbajul considerat ca obiect formal
În sec. XX, curentele neopozitiviste definesc limbajul
ca sistem de opoziții anterior elementelor (Saussure),
rețea de relații (Hjelmslev) sau structură formală,
corespunzătoare competenței lingvistice a unui
vorbitor ideal (Chomsky). Din definiția funcției-semn,
ca relație între forma conținutului și forma expresiei,
se elimină substanța semantică a limbajului, pentru a
se ajunge la structura algebrică a limbii considerată ca
fiind obiectul științei limbajului
Limbajul considerat ca obiect static (produs)
În concepție structuralistă, limbajul este heteroclit și În concepție integralistă, limbajului este energeia, ca
multiform. De aceea, singurul punct de plecare posibil activitate semnificativă primară, liberă și finalistă, care
în studiul limbajului este langue, acea instituție își are în sine propriul scop și este realizarea scopului
3
În conformitate cu perspectiva integralistă coșeriană,
limbajul este definit ca activitate culturală, răspunzând
intenționalității subiectului uman. Limbajul se justifică
doar în funcție de intenția semnificativă a vorbitorului,
fiind o activitate culturală, creatoare de valori
culturale. Cultura este o lume specifică omului, o lume
interioară omului, întemeiată pe limbaj.
Semnificația este înțeleasă ca temei productiv intern al
conștiinței, ca fundament al umanității omului
Semnificațiile corespund unei determinări intrinseci a
subiectului uman, ținând de lumea libertății și a
finalității, în sens kantian, sau în orizontul existenței
întru mister și revelare, în sens blagian, construind în
mod creator o arhitectură umană semnificativă (ceea
ce Blaga denumea productivitate stilistică bazată pe
categorii, diferite de la o comunitate umană la alta)
Limbajul întemeiază universalități, fiind o activitate
creatoare intuitivă, ținând nu de biologie, ci de spirit
Investigarea limbajului constituie apanajul științelor
umaniste
Limbajul considerat ca obiect semantic
În perspectivă integralistă, limbajul este semnificație
și creație de semnificație (i.e. creație de conținut și de
expresie simultan). Nu putem vorbi de forme pure,
fără substanță semantică, iar semnificația există ca
atare numai ca formată în actul instituirii sale. Funcția
semnificativă definește autonomia funcțională și,
simultan, esența creativă a limbajului. Prin limbaj,
subiectul liber, care se autodetermină, concepe
conținuturi de conștiință (concepte / semnificații)
Limbajul considerat ca obiect dinamic (activitate)
semiotică transindividuală, structurată în baza
opozițiilor date în sistem. Prin raportare la parole, care
reprezintă dimensiunea dinamică a limbajului,
considerată de Saussure accidentală și periferică, în
sensul că înglobează o multitudine de aspecte
(fonetico-acustice, biologice, inclusiv fenomenul
creativității), neputând constitui obiect de investigație
Sistemul de semne este conceput ca ceva deja dat,
preexistent activității concrete de a vorbi și imuabil în
raport cu intenția vorbitorului.
Limba aparține unei ordini cauzale, unui sistem închis
de valori, în raport cu care individul joacă un rol
pasiv. Această concepție se bazează pe cadrul teoretic
al sociologiei lui Durkheim, în conformitate cu care
doar sistemele și instituțiile sociale transindividuale
pot constitui obiecte de investigație, pentru a explica,
între altele, abaterile de comportament ale indivizilor
însuși. Astfel, limbajul se înscrie în constelația
celorlalte activități culturale ale omului (artă, știință,
filozofie). Limbile nu sunt independente de subiecții
vorbitori, iar semnificația nu este imuabilă, ci este
structurată doar ca un câmp semnificațional în care
libertatea subiectului vorbitor face din actul vorbirii, în
esență, un act creator
Sistemul limbii este un sistem de virtualități, creat prin
actul semnificativ, de care vorbitorul dispune în mod
liber în realizarea intenției sale semnificative.
Limba aparține unei ordini finaliste, fiind o funcție,
abia apoi sistem. Limba nu funcționează pentru că este
sistem, ci, din contră, este sistem pentru a îndeplini o
funcție, pentru a corespunde unei finalități. Astfel,
limba este o permanentă sistematizare (este implicată
aici ideea aristoteliană că nu organul creează
funcția, ci, dimpotrivă, funcția creează organul)

Problema „științei originare” a vorbitorilor. Premisa în discutarea acestei probleme este ierarhizarea
dihotomică a tipurilor de cunoaștere ale unui obiect, așa cum a fost ea formulată de Leibniz.

COGNITIO
(distincția se stabilește în raport cu identificarea sau nonidentificarea obiectului)

COGNITIO CONFUSA COGNITIO CLARA

(cunoaștere confuză, (distincțiile se stabilesc în funcție de diferitele grade de
în care obiectul nu este identificare ale obiectului, în baza deosebirii între o
identificat) cunoaștere justificată și o cunoaștere nejustificată)

COGNITIO CLARA CONFUSA COGNITIO CLARA DISTINCTA

(cunoaștere sigură a obiectului, (distincțiile se fac în raport de modurile
însă nejustificată) graduale ale justificării)

COGNITIO CLARA DISTINCTA COGNITIO CLARA DISTINCTA

INADEQUATA ADEQUATA
(cunoaștere tehnică, practică, absolut (cunoaștere reflexivă, teoretică în sens
sigură, a cărei justificare nu este însă larg, absolut sigură și perfect
perfect întemeiată) întemeiată, justificată rațional)

Știința originară se definește prin competențele de natură intuitivă ale vorbitorilor (care sunt diferite de
facultatea biologică de a vorbi), care implică distincțiile operate în interiorul lui COGNITIO, pe de o parte, iar
pe de altă parte materializează cele două componente ale funcției semnificative (relația subiect-obiect, relația
subiect-subiect). În acest sens, competența lingvistică reprezintă ansamblul elementelor și procedeelor vorbirii,
ca fundament al creativității și fundament al intersubiectivității, al istoricității subiectului de limbaj. De aceea,
competența lingvistică este o COGNITIO CLARA, dar, pe de o parte, este COGNITIO CLARA CONFUSA (o
cunoaștere fără justificare), pe de altă parte, o COGNITIO CLARA DISTINCTA INADEQUATA (o
cunoaștere justificată doar într-o formă imediată). Astfel, competența lingvistică se definește la două nivele
4
diferite ale lui COGNITIO CLARA, fapt explicabil prin prezența simultană a celor două componente ale
limbajului în actul concret al creației de semnificate. Astfel, competența lingvistică este un concept dialectic
care nu poate fi înțeles decât ca tensiune între cele două dimensiuni ale lui COGNITIO CLARA implicate:
COGNITIO CONFUSA corespunde creativității (relației subiect-obiect, intuiție-expresie → „a concepe ceva
identic cu sine însuși și diferit de toate celelalte”, a concepe nu un obiect, ci un conținut al conștiinței, anterior
opozițiilor existent/nonexistent, adevărat/fals, real/imaginar), iar COGNITIO CLARA DISTINCTA
INADEQUATA corespunde alterității (relației subiect-subiect), ca temei al solidarității cu o tradiție care
conferă legitimitate „justificării”: „așa se spune / nu așa se spune în limba noastră”. În acest sens, limba, în
vorbirea fiecărui individ, înseamnă a vorbi ca și alții, este întotdeauna un ca și istoric determinat și
determinabil. Strict pentru competența idiomatică în planul istoric, COGNITIO CLARA CONFUSA reprezintă
acel tip de cunoaștere asumată a tradiției idiomatice din perspectiva creativității, adică a creației pe baza
elementelor existente anterior în modul de a înțelege lumea, în temeiul formei interne a limbii și, deci, în
orizontul unei viziuni asupra lumii determinată istoric în idiomul considerat. De aceea, învățarea unei limbi
înseamnă însușirea unui mod de a crea, întrucât se însușește nu atât materialul limbii, cât facultatea de a
concepe. Din perspectiva lui COGNITIO CLARA CONFUSA, în relația subiect-obiect limba (re)creează
universul sub ochii noștri, limba fiind un intermediar capabil să dea ideile pe care individul le proiectează în
afara lui însuși, mai clare și mai distincte. Astfel, în sintagme precum: pahar cu apă; carte cu povești;
întâmplare cu tâlc; tai pâinea cu cuțitul; mă plimb cu Maria; citesc cu plăcere, conținutul lui cu este determinat
pe de o parte prin cunoașterea lucrurilor, pe de altă parte prin cunoașterea limbii, deosebind semnificatul
funcțional coprezență a lui x de tipurile de coprezență ca variante designaționale ale lui cu. De aceea,
conținuturile cu instrumental, sociativ etc. sunt determinate în planul designațional prin cunoașterea realității
desemnate de termenii sintagmelor. Astfel, nu îl vom interpreta pe cu din mă plimb cu Maria ca având
conținutul instrumental sau invers, în tai pâinea cu cuțitul nu identificăm conținutul sociativ tocmai pentru că,
în orizontul experienței firești, cuțitul este un instrument pentru tăiat, iar a tăia se realizează, printre altele, și cu
cuțitul. Tot astfel, în moară de vânt și mașină de cafea, conținutul lui de se precizează atât în raport cu idiomul
determinat (limba română), având semnificatul funcțional x are de-a face cu y, cât și cu cunoașterea lucrurilor
prin care se specifică natura relației x de y, în primul caz „care funcționează pe bază de”, în al doilea, „care
servește la”. Aici intervin interferențele între competența elocuțională și cea idiomatică. În enunțul Niște
matematicieni extrag rădăcina pătrată dintr-un arbore, interferează competența expresivă cu cea idiomatică, în
sensul că sunt activate simultan două tipuri de situații textuale în care semnificatul lui rădăcină are valori
diferite. Crearea sau recrearea semnificatului văzduh înseamnă, în limba română, din perspectiva lui
COGNITIO CLARA CONFUSA (relația intuiție-expresie, subiect-obiect), doar a concepe entitatea văzduh ca
identică cu sine și diferită de toate celelalte, în acord cu structurarea intuitivă dată într-o anumită tradiție
lingvistică, fără însă a putea justifica, în vreun fel, această creație. Din perspectiva lui COGNITIO CLARA
DISTINCTA INADEQUATA, a asocia conținutul văzduh cu expresia văzduh sau a o opune în mod constant, la
nivelul semnificatului pe văzduh lui cer, tărâm etc. se întemeiază pe faptul de a ști că, în limba română, pentru
acest semnificat (opus altor semnificate) se folosește această expresie și că semnificatul dat se opune în mod
direct unor anumite semnificate în raport cu care se definește la nivelul limbii.
NOTA BENE 1: Există două accepțiuni conceptuale și terminologice ale noțiunii de semnificat:
Semnificat 1 (Aristotel, Toma d’Aquino, Humboldt, Husserl, Coșeriu) = conținut intuitiv dinamic, prin care
mintea umană captează / cristalizează esența / ființa lucrurilor
Semnificat 2 (Platon, Leibniz, Saussure, Hjelmslev) = „ideea”, conținutul mental al semnului lingvistic +
semnificant (expresia mentală a semnului)
Competența lingvistică este diferită de doxă (simpla opinie) și de epistemă (cunoașterea teoretică), este doar o
cunoaștere despre cum se face ceva, fiind astfel fundamentul activității lingvistice ca atare. Dar acest „a ști să
faci” nu trebuie înțeles ca facultate umană a priori, în afara faptului de a face, ci ca o cunoaștere care există doar
în actul semnificativ propriu-zis. Competența lingvistică este una intuitivă, ca moment primar al cunoașterii a
fost definită de Benedetto Croce drept „unitatea nediferenţiată a perceperii realului cu imaginea simplă a
posibilului”, caracterul ireductibil și inefabil al subiectivității pure.
În problematizarea conceptului de intuiție, am făcut apel la fenomenologia lui Edmund Husserl, care stabilește
o distincție între intuițiile individuale și intuițiile eidetice, care corespund unor zone diferite de ființă

INTUIȚIILE INDIVIDUALE INTUIȚIILE EIDETICE

Intuirea faptului individualului, corespunzătoare Intuirea esențelor, corespunzătoare planului esențial:
planului factual „mod de conștiință analog experienței, adică sesizării
lucrurilor existente, (…) mod de conștiință în care este

5

Întemeiază științele empirice, științele naturale,
privitoare la lume și la fapte ale experienței, cărora le
este atribuit caracterul de real. Presupun din start
existența lumii ca fiind reală, dată în mod real,
întinzându-se în timp și spațiu etc.
Științele factuale privesc experiența, ale cărei acte de
cunoaștere pleacă de la poziționarea unor realități
individuale ca existând în spațiu-timp. Tot ceea ce ține
de factual este întâmplător, putând să existe și altfel, în
alte condiții spațio-temporale, sau să nu existe deloc.
Pentru științele naturale, planul experienței este cel
primordial, la care cercetătorul trebuie să se raporteze.
Orice știință se raportează la anumite obiecte pe care
le ia drept obiecte de studiu. În acest fel, orice știință,
deci și cele factuale, presupune în mod direct anumite
legi ce țin de obiectualitatea obiectului. Planul factual
(implicit, științele factuale) este dependent de cel
eidetic. Orice fapt „implică o constituție de esență de
ordin material”, adică un adevăr eidetic ce corespunde
unor asemenea esențe este în fond o lege pe care o
presupune orice instanțiere faptică posibilă.
sesizată în chip obiectual o esență, la fel cum în cadrul
experienței era sesizat ceva de ordin individual.”
Întemeiază științele eidetice, privitoare la esențe.
Capacitatea spiritului de a vedea, de a sesiza simplu și
direct, în mod clar, ceea ce se arată sau se dă ca
fenomen.
Ceea ce ține de eidetic, de sfera esențelor, are caracter
necesar. Orice obiect individual are o esență (un
eidos), fiind guvernat de anumite legi de esență,
apriorice, având anumite predicabile necesare care îl
determină ca obiect. De exemplu, calitatea acustică
este esența sunetului.
Științele eidetice (logica pură sau matematica pură) nu
presupun în mod necesar nicio raportare la factual. În
cazul lor, experiența nu poate îndeplini rolul de sursă
legitimă a cunoașterii și, deci, nu are rol fondator.
Geometrul se folosește de tablă pentru a desena figuri
geometrice, dar el poate extrage adevărurile
geometrice (presupuse de diversele raporturi posibile
dintre diversele obiecte geometrice) din intuițiile
eidetice corespunzătoare, putându-le desfășura în
planul pur al fanteziei.
În domeniul matematicii pure, evidențelor de ordin
eidetic le corespund „corelații pure de esență”, care
sunt independente față de domeniul faptelor de ordinul
experienței și care ne sunt date prin intermediul
intuițiilor eidetice, specifice unui anume mod de
conștiință, „acelui mod de conștiință în care
surprindem cu deplină evidență, în momentul în care
facem matematică, stările de fapt de ordin axiomatic.”

NOTA BENE 2: Husserl utilizează conceptul de esență cu trei accepțiuni:

Esența 1 = caracteristicile ultime ale unui obiect care îl constituie în calitatea lui de obiect, anumite proprietăți
ce-l caracterizează în el însuși, un anumit specific, un stoc de predicabile esențiale care trebuie în chip necesar
să îi revină (ceea ce Thomas d’Aquino numea QUIDDITATE).
Esența 2 = ceea ce este comun mai multor obiecte, adică ceea ce este esențial pentru o întreagă clasă de obiecte
sau mai multor clase la un loc. În acest sens, esența presupune o extensie, o sferă de particularizări, un
ansamblu ideal ce cuprinde toate obiectele de tipul „acesta de aici” la care se poate referi esența în cadrul
gândirii eidetic-universale. Generalitatea empirică se bazează pe generalitatea eidetică, întrucât fiecare situație
empirică (fiecare obiect empiric) trimite în mod necesar la o esență, în raport cu care situația empirică nu este
decât o exemplificare a respectivei esențe printr-o poziționare de existență.
Esența 3 = EIDOS, esența pură, care se află dincolo de sfera empirică a obiectelor individuale. Acest al treilea
sens implică delimitarea netă de orice fapt de experiență, fiind determinat exclusiv de o necesitate a priori.

Concluzia discuțiilor: știința originară a vorbitorilor este un cumul de competențe de factură intuitivă, prin care
lumea dată este recreată în conștiință, prin semnificații, adică prin conținuturi intuitiv-eidetice, care sunt ulterior
proiectate sub forma unei realități virtuale, singura valabilă în plan cultural uman. Competențele intuitive sunt
trepte primare ale procesului de cunoaștere, fiind singurele surse obiective de cunoaștere, pe care se întemeiază
ulterior cunoașterea de tip teoretic (logic, matematic, filosofic etc.), cunoașterea artistică sau cunoașterea
religioasă. În relația subiect-obiect, realitatea totalității care excede conștiința umană este recreată prin
segmentare de esențe, iar la nivelul relației subiect-subiect, aceste esențe devin valori culturale asumate în
cadrul tradiției de a crea într-o anumită comunitate lingvistică istoric determinată Limbajul este, din această
perspectivă, creație de semnificații cu recunoașterea esenței (universalului) în fapte individuale (particular) și,
la nivel discursiv, limbajul este interpretare, hermeneutică a sensului.

6
3. PRINCIPIUL TRADIȚIEI

Coșeriu aplică acest concept atât la limbajul propriu-zis, cât și la lingvistică și la istoria lingvisticii.

În primul caz, tradiția lingvistică implică dimensiunea istoricității subiectului vorbitor, care se raportează tot
timpul la alteritatea comunității din care face parte. Alteritatea presupune caracterul dialogic al limbajului. În
alteritate se justifică la nivel imediat conținuturile intuitive de conștiință, precum și competențele (tehnicile și
regulile) de producere a acestor conținuturi. Între creativitate (ca formă absolută de manifestare a creativității) și
alteritate (dimensiunea istoricității) se manifestă o tensiune și o unitate contradictorie. În limbaj, subiectul
vorbitor este întotdeauna un subiect istoric, asumându-și tradiția unei comunități idiomatice determinate istoric.
Alteritatea explică ceea ce Humboldt numea forma internă a limbii, care reprezintă nivelul de substanţă în
limbă (= semnificatele, conținuturile gândirii, ideile), adică structurarea de bază a lumii prin limbaj într-o
comunitate de vorbitori, viziunea asupra lumii și cuprinde două aspecte: 1) principiul după care se dezvoltă
limbile în structura lor semantică; 2) modul de conceptualizare a lumii de către fiecare comunitate de vorbitori
(→ conceptele sunt captări intuitive, sinteze ireductibile între sunet şi idee). Dacă forma limbii înseamnă că
sunetul articulat este adus la înălţimea expresiei gândirii (și nu coincide cu regulile gramaticale sau cu regulile
de construcţie a discursului), nici substanța limbii nu se poate defini decât prin raportare la alte substanţe (alte
viziuni, idei etc.). Nu putem vorbi de o substanţă ca un produs, ci de o continuă producere, „ceva în care legile
de producere sunt predeterminate, pe când amploarea acestui proces şi, într-o anumită măsură, modalitatea de
producere rămân integral nedeterminate.” (Humboldt)

Problema schimbării lingvistice se pune, sub acest raport, ca o determinare internă, ca un dinamism intern,
inovația lingvistică neputând fi înțeleasă în afara tradiției lingvistice ca atare, ci tocmai ca un fapt nou,
„revoluționar” în raport cu tradiția și care, asumat, poate deveni tradiție pentru unele generații de vorbitori
dintr-o anumită comunitate. Tradiția lingvistică presupune asumarea întregului fundal cultural-istoric al unei
comunități de vorbitori în dezvoltare istorică sau al altor comunități de vorbitori cu care subiecții dintr-o
anumită comunitate intră în contact. În acest al doilea caz, tradiția suferă modificări în măsura în care sunt
preluate credințe, valori, viziuni asupra lumii ale altor comunități (de exemplu, după momentul 1989, la noi au
fost preluate, pe filieră occidentală, o serie de fapte culturale americane – Helloween, Valentine’s Day etc.) care
dublează fapte culturale românești (Noaptea Sf. Andrei, Dragobetele), însă care nu mai sunt resimțite, așa cum
se întâmpla în primii ani după revoluție, drept o inovație, ci sunt subsumate ca fapte de tradiție de către
generațiile actuale de tineri. La nivel lingvistic, pe aceeași filieră, au apărut, în locul tradiționalelor urări:
Sărbători fericite!, urări calchiate după engleză, precum: Crăciun fericit!, An Nou fericit!, Paște fericit!

Coșeriu înțelege dinamismul intern al limbii prin considerarea limbii ca permanentă sistematizare. În raport cu
normele limbii literare, numeroase inovații sintactice și lexicale reprezintă nu abateri / devieri de la normă, așa
cum considerate de către unii lingviști, ci extensiuni ale uzului normal al limbii române, bazate pe
caracteristicile funcționale ale sistemului acesteia. Cu alte cuvinte, o limbă nu este un sistem deja dat, ci o
permanentă sistematizare de posibilități, de virtualități. În demonstrarea acestei teze, Coșeriu face o analiză
succintă a procedeelor din poezia lui Ion Barbu, care vizează tocmai astfel de extensiuni la nivel sintactic și
lexical:

Nivelul sintactic:
- deplasarea articolului determinat definit de la primul la cel de-al doilea termen, într-o sintagmă de
tipul adjectiv antepus + substantiv: stinsă liniștirea noastră; nestinși cartofii roșii; aplecat scutul
tău; dorită harta orei etc.;
- utilizarea frecventă a dativului în locul acuzativului sau al genitivului: stelelor la fel (în loc de: la fel
cu stelele); numisem nunții noastre un burg (în loc de: numisem pentru nunta noastră un burg);
cuvânt adormiților; adeverire zilei etc. Această substituire corespunde unei tendințe generale a
românei literare din acea perioadă. Azi se manifestă un fenomen similar, utilizarea frecventă, în
vorbirea neliterară, a acuzativului cu prepoziția la în locul genitivului (a fost dat pe mâna la poliție)
sau a dativului (dau de mâncare la copii);
- utilizarea genitivului și a acuzativului cu funcție adjectivală: glas de unsoare (pentru: glas unsuros);
lucru al tainei (pentru: lucru tainic); orașul pietrei (pentru: orașul de piatră) → după modele
existente în limbă (vârstă de aur; glonț de argint; veac de fier etc.);

7
 - utilizarea frecventă a unor expresii eliptice: grădină îmi sta cerul (în loc de: cerul îmi sta în față ca o
grădină); cu treptele (în loc de: cu suirea treptelor); ceasuri verticale; dimensiunea, două etc.;
- deplasarea epitetului sau a epitetelor care determină un atribut substantival în fața acestui atribut,
lângă subiect: șes veșted cu tutun (în loc de: șes cu tutun veșted); cerul lăcrămat și sfânt ca mirul (în
loc de: cerul ca mirul lăcrămat și sfânt);
- utilizarea insolită a diverse prepoziții: din biciu ud și din țăpoiu (în loc de: cu biciu ud și cu țăpoiu);
beată într-un singur vin (în loc de: beată de un singur vin); scris în zid (în loc de: scris pe zid) etc.
→ extensiunea unor forme normale în limbă, precum: a cânta din vioară; a pocni din bici etc.;
- utilizarea adverbelor cu funcționalitate adjectivală: steaua aproape (în loc de: steaua apropiată) →
după modelul: un oraș departe;
- utilizarea unor adjective pe post de adverbe: se ploconea răsăritean;
- crearea unor noi forme de superlativ absolut: milos de lin; pendular de încet → după un model
precum: grozav de lin;
- extinderea utilizării conjunctivului în subordonatele circumstanțiale de scop fără conjuncția ca:
mălaiu din mâna ta să ciugulească (în loc de: mălaiu din mâna ta ca să ciugulească); să nu
prelingă, să nu pice (în loc de: ca să nu prelingă, ca să nu pice) → după modelul: mă duc să iau
pâine.

Nivelul lexical:
- utilizarea frecventă a termenilor savanți (neologici) din limbajul matematic sau larg științific, pentru
a crea o poezie de factură conceptuală: aphelic dans; astră aurită;
- utilizarea unor termeni populari și dialectali;
- utilizarea frecventă de elemente turcești, în special în ciclul Isarlîk;
- realizarea unor schimbări de semnificație de tipul: cast pentru nepătat, fără pată; încuiat pentru
prizonier; amurg pentru vest; apunere pentru moarte; a cumpăni pentru a echilibra; divulgat pentru
revelat; împărtășit pentru pus în comun (spălări împărtășite); nou pentru prima fază astronomică
(steaua nouă); adânc pentru profund la nivel abstract;
- utilizarea unor sintagme care, aparent, violentează sensul: rupta lumilor meninge; șarpele pe muzici
înnodat etc.
Toate aceste exemple ilustrează nu abaterea strict de la normă, ci extinderea unor utilizări particulare la alte
situații, logic similare, dar care intră, din punctul de vedere al normei, sub altă incidență.

Tangențial, am atins problema sâmburelui de adevăr ca nucleu al teoriilor științifice. Aici, conceptul de tradiție
este aplicat, în a doua sa accepțiune, investigației limbajului din perspectivă teoretică, implicând necesarmente
principiul antidogmatismului. Am convenit că sâmburele de adevăr, ca nucleu pentru raportul intuiție /
reflexivitate, reprezintă un adevăr relativ, susceptibil în timp de problematizări, modificări etc. Dacă ținem cont
de limbaj ca obiect de studiu pentru lingvistică, identificarea limbajului ca obiect presupune captarea esenței
obiectului, pe cât posibil, în toate conexiunile lui necesare (i.e. condiții minimale de identitate = sinteză de
trăsături definitorii) și în toate conexiunile prin care poate fi dezvoltată o teorie explicativă asupra obiectului →
de exemplu, limbajul considerat ca fapt cultural depășește perspectiva naturalist-biologică, în măsura în care
biologicul furnizează condițiile necesare, dar nu suficiente pentru dezvoltarea și, prin extensie, explicarea
limbajului ca activitate culturală, interioară omului, liberă și finalistă. Tradiția în știință înseamnă asumarea
unei cunoașteri justificate teoretic a obiectului, circumscrierea, pe cât posibil, a tuturor dezvoltărilor și
mutațiilor în gândire care au consolidat întemeierea conceptuală a obiectului. În acest al doilea caz, tradiția
înseamnă asumarea unei linii de gândire (filosofice, științifice) care a dezvoltat intuiții referitoare la aceleași
realități care țin de limbaj. Coșeriu își revendică doctrina integralistă prin raportare la o pleiadă de filosofi și de
teoreticieni ai limbajului, dezvoltând o filiație intelectuală din antichitatea greacă până în secolul al XX-lea.
Astfel, în discursurile sale inaugurale, Coșeriu îi evocă, între alții, pe: Husserl – conceptul de știință originară;
Aristotel, Sf. Augustin, Croce, William James – recunoașterea universalului în particular, cunoașterea ca
distingere; Leibniz, Hegel – treptele cunoașterii și cunoașterea justificată; Vico – delimitarea justificată a
obiectelor culturale, universaliile semantice ca obiecte unitare; Kant – lumea libertății și a finalității; Humboldt
– distincția energeia (activitatea creatoare) / ergon (produsul activității), distincția formă / substanță; Blaga –
distincția între semnificație (metaforă plasticizantă la Blaga) / sens (metaforă revelatoare la Blaga), misterul ca
activitate de creație. De altfel, Coșeriu este autorul unui tratat de Istoria filosofiei limbajului: de la începuturi
până la Rousseau, apărut în Germania, iar la noi, tradus de Eugen Munteanu, la Humanitas, în 2011.

8
4. PRINCIPIUL ANTIDOGMATISMULUI

Orice știință se întemeiază pe un adevăr interior, fundamental, care trebuie justificat, trebuie revelat. Saltul de la
intuiție la reflexivitate este metaforic reprezentat prin căutarea sâmburelui de adevăr, fapt care implică a
cunoaște și a înțelege dinăuntru o teorie, pentru a-i putea semnala punctele tari, nucleele durabile din care pot
emerge noi teorii sau, dimpotrivă, fisurile, zonele șubrede. Disciplinele sunt guvernate de limite conceptuale,
iar contemplarea acestor limite trebuie să se facă de pe un fundament filosofic care învăluie, în acelaşi timp, ca
un orizont explicativ, metoda. Există numeroase concepţii / teorii reducţioniste, care văd lingvistica drept
apanaj al ştiinţelor exacte. Poziţia lui Coşeriu este tranşantă în acest sens: exactitatea lingvisticii ca disciplină
umanistă (i.e. care priveşte pe om) este dată tocmai de înţelegerea obiectului său de studiu ca fiind o activitate
liberă şi finalistă în raport cu palierul biologic. Ştiinţele exacte ne furnizează că acum x mii de ani a apărut
condiţia dezvoltării limbajului, însă ele nu explică felul cum limbajul a izbucnit “dumnezeieşte de liber”
(Humboldt) în om, cum anume funcţionează dimensiunea spirituală a creativităţii. Expansiunea de conştiinţă
care a dus la crearea semnificaţiilor – punct arhimedic al dezvoltării umane – un salt ontologic din natură în
cultură – omul îşi creează un univers spiritual, o lume a conştiinţei, prin care se detaşează de biologic. Prin
urmare, obiectul trebuie abordat unitar și coerent din punct de vedere metodologic, prin stabilirea unor criterii
clare pe baza cărora este investigat obiectul și prin stabilirea obiectivelor cercetării. În acest sens, am abordat,
pentru conformitate, afirmația lui Leibniz, că „toate sistemele filosofice sunt adevărate în ceea ce afirmă și false
în ceea ce neagă”. Paradoxul este doar aparent, întrucât Leibniz intenționa validarea orientărilor pozitive,
finaliste în cunoașterea întemeiată pe valori de adevăr perene.

5. PRINCIPIUL UTILITĂȚII ȘI AL RĂSPUNDERII PUBLICE

Acest principiu marchează interconexiunea cu diverse discipline de graniță (sociolingvistica, glotolingvistica,

planificarea lingvistică, ecologia lingvistică etc.) și prezintă o serie de implicații în privința predării / învățării
limbilor, teoriei traducerii, planificării lingvistice, corectitudinii și exemplarității limbii. Implică, totodată,
probleme de natură politică direct răsfrânte asupra limbilor (lupta / concurența între limbi, manipularea în
discursul politic) sau fenomene de construcție a unor limbi artificiale pe baza elementelor din limbile materne
(Esperanto – creată ca limbă interculturală din rațiuni practice, pentru a deveni limbă oficială a viitoarei Uniuni
Europene; newspeak – în romanul lui George Orwell, 1984 – o limbă cu cuvinte care își conțin opusul, astfel
încât realități posibile designate prin afirmații precum „Războiul este pace” sau „Libertatea este sclavie” puteau
fi puse în aplicare); limba klingoniană în saga Star Trek etc.).

În cursul discuțiilor, ne-am îndreptat atenția asupra conceptului de planificare lingvistică, introdus de lingvistul
danez Einar Haugen în 1957. Acest concept desemnează un set de legi, reguli și orientări adoptate de
autoritățile unui stat sau a unei uniuni de state în raport cu limba sau cu limbile existente pe teritoriul
respectivului stat. În primul rând, este reglementată adoptarea unei limbi oficiale (sau a mai multor limbi
oficiale), determină învățarea sa, statutul limbilor minoritare, precum și atitudinea de raportare și / sau protejare
a limbii față de influența culturilor străine. De asemenea, planificarea lingvistică presupune și un proces de
normare, de standardizare a limbii (crearea așa-numitei limbi literare standard), în baza „conștiinței” existenței
unei norme a comunității, care derivă din asumarea alterității respectivei comunități, din constituirea tradițiilor
literare etc. Einar Haugen a studiat, în acest sens, situația limbii norvegiene moderne nynorsk, care s-a constituit
în paralel cu norvegiana oficială, aceasta din urmă tributară limbii daneze. Un exemplu de planificare
lingvistică la nivelul unei uniuni de state îl reprezintă CCER (Cadrul Comunitar European de Referință), care
stabilește norme și politici unitare pentru limbile statelor din cadrul Uniunii Europene. Un set de astfel de
reglementări privește politica achiziției lingvistice, în conformitate c care limbile sunt structurate pe nivele de
dificultate, în funcție de vorbitori (nativi, străini).

În privința problemelor de corectitudine politică, s-au menționat exemple precum folosirea expresiilor persoană
cu dizabilități sau persoană cu nevoi speciale în locul lexemului handicapat, pentru evitarea conotațiilor
peiorative pe care acest lexem le-a dezvoltat de-a lungul timpului.
În privința concurenței între limbi, s-a menționat cazul limbii moldovenești, o limbă justificată la nivel teoretic
prin prisma influenței politicii rusești prin care identitatea românească din Republica Moldova este erodată.
Totodată, s-au menționat exemplele unor limbi minoritare precum irlandeza sau basca, afectate prin raportare la
limbile oficiale vorbite pe teritoriul statelor unde respectivele comunități de vorbitori trăiesc. Influența politică
asupra limbilor minoritare se produce în special la nivelul administrației (cazul modificării patronimelor

9
românești în patronime ungurești, în perioada când Transilvania fusese ocupată de Imperiul Austro-Ungar sau,
actualmente, cazul plăcuțelor bilingve care generează polemici aprinse). S-a menționat și situația „morții”
limbilor indigene, sub presiunea globalizării lingvistice.

În sens larg, aderarea la o anumită limbă este, în concepția lui Coșeriu, un act politic. Pornind de la Aristotel,
Coșeriu admite că limbajul, ca fundament al esenței omului, ca diferență specifică a umanității, are, între
dimensiunile sale, și pe cea politico-socială (zoon politikon). Această dimensiune este o condiție fundamentală
în constituirea concret-istorică a societăților umane, la diferite nivele. Este o dimensiune de alteritate a ființei.
Limbajul politicii implică, la un prim nivel, vehicularea unui lexic politic (terminologia referitoare la noțiunile
și instituțiile politice, incluzând termeni precum: stat, politică, democrație, liberalism, socialism, constituție,
partid, regim, guvern, parlament, adunare, revoluție etc.). La un al doilea nivel, limbajul politicii presupune
uzul lingvistic determinat de atitudinile și de ideologiile politice, de valorile și de nuanțele speciale pe care
cuvintele le dobândesc în cadrul anumitor ideologii (de exemplu, cuvinte precum rasă, sânge, pământ, buletin
de descendență, certificat de puritate – în ideologia nazistă). Termeni precum libertate, democrație, națiune,
patrie, partid se folosesc cu subînțelesuri deseori radical diferite în comunități cu ideologie sau cu regim politic
diferite. De exemplu, în sintagma a fi membru de partid, în regimul comunist, termenul partid ajunge să
desemneze o realitate complet diferită în raport cu designația de bază (partidul unic, care contravine sistemului
de pluripartidism din regimurile democratice). Însă aceste utilizări nu afectează semnificația termenilor ca atare,
întrucât ele vizează doar o efectivitate a limbajului, în cadrul comunității lingvistice, referitoare la viața publică
și la raporturile sociale, ca apreciere a lucrurilor evocată și reflectată în cuvinte, ca expresie indirectă a
atitudinilor față de lucruri, instituții, idei, persoane și grupuri, adică întocmai ca o manifestare a unor
convingeri, sentimente, ideologii. În fine, la un al treilea nivel, limbajul politicii presupune un ansamblu de
procedee specifice discursurilor politice, având ca orientare pragmatică eficacitate prin ascunderea gândirii,
persuadarea, incitarea, determinarea unor acțiuni sau inacțiuni, falsificarea intenționată a lucrurilor, lipsa
adevărului, dar cu aparența de a-l spune, fie fără posibilitatea de verificare a celor spuse, fie prin insinuare,
folosindu-se de posibilitatea ca cele spuse să fie interpretate într-un sens inocent. În acest sens, am dat ca
exemplu două discursuri politice din antichitate. Primul, discursul lui Asurbanipal, care își arogă singur rolul de
dictator absolut, omnipotent, prezentând teritoriile ocupate drept cuceriri personale și proprietate exclusivă a sa,
proclamând ca principiu de guvernare forța implacabilă în fața căreia se cuvine o supunere totală. singur
beneficiar al teritoriilor ocupate și singur cuceritor al acestora. Al doilea, discursul lui Darius, care își
legitimează sursa puterii prin voință divină, glorificând înțelepciunea și bunătatea zeilor care au creat pământul,
cerul, omul și care au creat prosperitatea pentru om și care l-au mandatat să devină conducător și i-au dat
posibilitatea să cucerească teritorii prin „lancea omului persan, care a ajuns atât de departe”, meritul pentru
aceste cuceriri revenindu-le tuturor persanilor, care trebuie ocârmuiți just. Diferența între cele două discursuri
este că al doilea insinuează cum că Darius nu ar fi un dictator absolut, ci un reprezentant al poporului care
mijlocește nevoile semenilor săi cu zeii.
Din această perspectivă, raportul între logosul adevărat și logosul neadevărat este decantat prin vehicularea, în
diverse ideologii, a unor concepte în funcție de etica situațională, prin manipularea în discursul politic (de
exemplu, prin utilizarea așa-numitelor weasel-words, cuvinte-nevăstuică, care, la nivelul designației, creează
nonsensuri), publicistic și publicitar, prin decontextualizarea și recontextualizarea faptelor istorice, prin
ascunderea unor fapte, prin falsul în declarații, prin parțializări și reducții de orice natură etc., toate acestea fiind
ipostaze ale logosului neadevărat. Ca ultim exemplu, am amintit poziția lui Henri Wald, în studiul Structura
logică a gândirii, care, în introducere, desființează filosofia occidentală a sec. XX pe temeiul incompatibilității
sistemelor filosofice cu doctrina dialectică marxistă. Filosofi precum Husserl, Heidegger, Sartre etc. sunt
descalificați întrucât avansează o filozofie a neantului, a negării, având ca substrat conștiința decăderii
imperialismului occidental în raport cu filosofia sănătoasă a ideologiei comuniste. În schimb, încercând să
explice saltul de la trăirea în concret a omului primitiv la trăirea abstractă, prin dezvoltarea limbajului articulat
și a gândirii, și la transformarea proceselor de muncă și de circulație a mijloacelor de producție, Henri Wald
revalorizează concepția animistă referitoare la natură a popoarelor primitive sub aspectul validității sale
gnoseologice. Astfel, credințele animiste ar fi primul impuls spre sesizarea contradicțiilor de clasă și primul
moment al luptei celor exploatați împotriva exploatatorilor. Un sistem de credințe care era aparent blamat de
ideologia comunistă este acum obiectivat, validat științific în acord cu sensul istoric al revoluției dialectice și,
implicit, golit de orice semnificație religioasă. Wald apelează la tradiția primitivilor pentru a consolida
concepțiile regimului. În sensul vehiculării propagandei nu acționează doar aparatul politicienilor, ci și o serie
de lideri de opinie (filosofi, profesori, cercetători, publiciști etc.) care reprezintă ceea ce Umberto Eco numea
actanții intermediari între noi și părți ale enciclopediei maximale la care putem avea acces.

10