România între Orient şi Occident

De-a lungul vremii s-au stârnit polemici aprinse pe tema România, între Orient şi
Occident, existând perspective dintre cele mai diverse, referitoare la preocupările noastre de a ne
autodefinii în raport cu lumea în care am trăit şi în care trăim şi la situarea culturii şi civilizaţiei
româneşti între Orient şi Occident.
Nu este o noutate că România de astăzi zace între modernismul şi mirajul lumii
occidentale şi tradiţionalismul şi corupţia specifice Orientului. Poziţionarea noastră geografică a
fost factorul principal al acestui „amestec” de cultură şi de civilizaţie, situându-ne într-o zonă de
frontieră între două mari arii de civilizaţie – Orientul şi Occidentul.
Începând cu anul 1711 în Moldova şi cu 1716 în Ţara Românească se instaurează regimul
fanariot, care aduce sărăcie principatelor, mai ales la sate, o fiscalitate excesivă, corupţie,
lăcomia şi laşitatea boierilor care trăiesc în huzur. Acest regim are urmări importante care au
marcat semnificativ viaţa românească, începând cu secolul al XVIII-lea. Neagu Djuvara
construieşte o “analiză spectrală” a societăţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea în
cartea sa, Între Orient şi Occident – Boierii mari au adoptat de la domnii fanarioţi, până în
amănunt, stilul de viaţă ţărigrădean, de la îmbrăcăminte şi mobilier până la gusturile
alimentare, iar cultural lor – în sensul restrictiv al cuvântului – este aproape exclusive
grecească. Se remarcă de asemenea o respectare a canoanelor bisericeşti răsăritene şi a datinilor
strămoşeşti, toate cele mai sus spuse reprezentând o dovadă clară a influenţei orientale.
Însă treptat lumea cultă (oricum o minoritate) adoptă cu pasiunea moravurile şi ideile
dezvoltate de Apus. Moda occidentală a fost însuşită, mai întâi, de către femei, în special între
anii 1806-1812, care se întreceau în bun-gust şi cochetărie cu elegantele capitalelor europene.
De asemenea, dovada occidentalizarii este vizibilă mai ales în rândul scriitorilor români,
care adoptă concepţiile autorilor străini. Îl avem spre exemplu pe Mihai Eminescu, care are ca
izvor al creaţiei sale teorii schopenhauriene privind condiţia omului de geniu, sau pe Camil
Petrescu, care şi-l ia ca reper demonstrativ pe Marcel Proust, de la care “împrumută” memoria
involuntară şi anticalofilismul stilului.
Concluzionând, se observă în mod evident imposibilitatea separării curentului oriental de
cel occidental în contextul în care ele coexistă. Bineînţeles că toate aceste influenţe ne
imbogăţesc ca oameni şi ca popor, dar trebuie ca fondul spiritual al românului să nu fie
dezrădăcinat, ci să îşi păstreze autenticitatea.

Ciobotea Magda

Clasa a XI-a C