CURS 3

12.03.2012

Norma de drept administrativ

Orice norma de drept are o structura clasica. Norma de drept administrativ reprezinta acea specie de norma
juridica care reglementeaza raporturi sociale ce apar in sfera administratiei publice. Este vorba de relatii sociale care se
deruleaza intre 2 autoritati administrative sau intre o autoritate administrativa si un particular.

Astfel de norme reglementeaza organizarea executarii legii, prestarea de servicii publice, mentinerea ordinii publice.

Normele de drept administrativ cunosc o foarte mare diversitate. Aceste norme pot avea un caracter de
aplicabilitate mai accentuat sau mai putin accentuat. Pot fi norme pur individuale.

Structura normei de drept administrativ – trihotomica:

 Ipoteza
 Dispozitie
 Sanctiune.

Poate avea un singur articol sau mai multe articole.

[Legea 24/2000 republicata – chestiuni de intrarea in vigoare a actului administrative; actele administrative cu
caracter normativ ca metodologiile, regulamentele intra in vigoare in ziua publicarii; chestiuni care tin de regimul juridic
al unui act administrativ – suspendarea, abrogarea (o HG x este abrogate printr-o HG y, iar mai apoi HG y este abrogate
de HG z; nu inseamna ca s-a abrogat abrogarea si ca reintra in vigoare HG x).]

Uneori intr-un articol sau alineat apar numai ipoteza si dispozitia, iar sanctiunea se regaseste in alta parte (ex: in
materia contraventiilor). Asta nu inseamna ca norma are o structura dihotomica.

Legat de ipoteza, aceasta reprezinta elementul normei de drept administrative care stabileste conditiile,
circumstantele, imprejurarile in care se aplica dispozitia, precizand si subiectele/destinatarul la care se refera. Ipoteza de
drept administrativ este mai dezvoltata, pentru ca deseori se adauga precizari.

Din punctual de vedere al conciziei, facem diferenta intre:

a) ipotezele absolute determinate sau strict determinate - in situatia in care se confera o competenta legata
autoritatii administrative; cand reglementeaza in detaliu imprejurarea in care norma urmeaza a fi aplicata
b) ipoteze relative determinate – in care circumstantele, conditiile in care se aplica dispozitia sunt prevazute intr-
o maniera mai generica, mai evaziva. Autoritatea administrative care aplica norma va avea putere de
apreciere.

Dispozitia- acea parte a normei de drept administrative care indica conduita pentru anumiti destinatari. Este
fondul normei juridice. In cele mai multe situatii, dispozitia va avea un caracter imperativ. Ca si la ipoteza, putem avea:

1) dispozitie strict determinata - sunt precizate clar drepturile si obligatiile avute in vedere de norma
2) dispozitie relativ determinata – permite celui care aplica norma sa aleaga o conduita sau alta in limitele
stabilite de dispozitia in discutie.

Un alt criteriu de clasificare a dispozitiei:

- dispozitii imperative - subiectele nu pot sa devieze de la conduita prescrisa:

 dispozitii prohibitive – prin care se interzice o anumita conduita subiectului de drept
 dispozitii onerative – prin care se impune realizarea unei anumite actiuni subiectului in discutie
 - dispozitii permisive – de regula relativ determinate; subiectele de drept au o oarecare marja de libertate in a alege
intre o actiune sau alta.

Sanctiunea – element care in general poate indica fie anumite urmari negative, nefavorabile pentru subiectul de
drept care nu a urmat conduita scrisa; avem de a face cu o asa numita sanctiune negative. Sau poate prezenta o serie
de masuri de stimulare a subiectului de drept, caz in care discutam despre o sanctiune pozitiva.

Sanctiunea:

 absoluta sau strict determinata – urmarea este clar precizata, nu exista o marja de apreciere a identificarii sau a
aplicarii acesteia
 relativ determinata - organul care aplica norma respectiva are posibilitatea sa aleaga, de exemplu, dintre mai
multe tipuri de actiuni sau poate sa individualizeze concret cuantumul unei sanctiuni dintre cele alese (ex:
minimul sau maximul amenzii).

Aceste sanctiuni ale normei de drept administrative pot fi:

a) unice – se prevede o singura actiune

b) multiple:
- in sens de alternativ – mai multe tipuri de sanctiuni; se poate alege una.
- In sens de cumulativ – pot fi aplicate chiar 2 sau mai multe actiuni (in situatiile in care sanctiunile urmaresc
fiecare cate un obiectiv specific; ex: la contraventii se pot combina sanctiunea principala cu sanctiunea
complementara.

Clasificarea normelor de drept administrativ

Un prim criteriu ar fi obiectul de reglementare:

 Norme de drept material sau substantial – care reglementeaza aspecte de fond privind drepturi si obligatii
corelative, atributii, sarcini adresate administratiei
 Norme organice – a nu se confunda cu legea organica. Se refera la structura. Privesc infiintarea, organizarea,
functionarea unei autoritati administrative.
 Norme de procedura – se refera la modul in care sunt solutionate petitii, conflicte etc.

In functie de gradul de generalitate sau de sfera de aplicare:

1. Norme generale - cu o sfera larga de aplicare

2. Norme speciale – se refera la un numar de raporturi sociale mai restrains
3. Norme exceptionale – norme care reglementeaza situatii care apar foarte rar. Ele deroga de la norma generala si
de la cea speciala. Un exemplu: normele care se refera la adoptarea de hotarari cu majoritate simpla, absoluta,
calificata.

Pe criteriul caracterului conduitei prescrise:

I. Norme imperative
II. Norme dispositive
 Raportul de drept administrativ

Este o relatie sociala reglementata de normele dreptului administrativ. In doctrina se retin cu precadere 2 trasaturi
esentiale pentru raportul de drept administrative:

a) Intotdeauna in cadrul acestui raport vom regasi cel putin un subiect care este purtator al puterii publice. De obicei,
acest subiect este o autoritate publica administrativa sau de alta natura, insa poate fi si un subiect de drept privat,
care a fost investit cu autoritate publica sa presteze anumite activitati, anumite servicii publice, in regim de putere
publica (delegare de putere din partea statului : ex Uniunea Barourilor, societati profesionale). Celalat subiect de
drept poate fi o alta autoritate publica (relatia prefect – primar) sau poate fi o persoana de drept privat.
b) Raportul de drept administrativ este intotdeauna un raport de putere, reglementat de normele dreptului
administrativ.

Elementele constitutive ale raportului de drept administrativ:

1. Subiecte
2. Continut
3. Obiect.

Subiecte – cei care participa la realizarea raportului in justitie. Vezi mai sus. Subiectele participante la asemenea
raporturi de drept administrativ se bucura de o capacitate juridica speciala, in sensul in care au o arie limitata de relatii
sociale in care se pot implica. Poate fi numit cu capacitate speciala, pentru ca nu se asimileaza capacitatii juridice de drept
civil. Organele publice care se bucura de capacitate juridica, desi nu sunt persoane: primarii, consiliile locale, judetene,
presedintele Romaniei. Aceste entitati care nu sunt persoane juridice, pot fi si chemate in judecata.

Continutul – drepturile si obligatiile ce revin participantilor la acel raport. Este de retinut faptul ca din perspectiva
autoritatii administrative participante este impropriu sa vorbim despre drepturi si obligatii, pentru ca in limbajul
administrativ se foloseste termenul de “atributii”. Aceste atributii in principiu nu pot fi delegate catre o alta persoana,
decat daca legea iti ingaduie acel lucru in mod expres.

Obiectul – conduita participantilor. Se concretizeaza in diverse actiuni sau inactiuni, care se realizeaza in sfera
administratiei publice, adica actiuni sau inactiuni privind aplicarea legii, prestarea unui serviciu public etc..

Clasificarea raporturilor de drept administrative

I. Raport de subordonare – presupune o inegalitate intre subiectele participante, in sensul ca unul dintre ele
poate sa dispuna cu privire la conduita celuilalt. Subiectul supraordonat trebuie sa fie purtatorul autoritatii
publice, puterii publice, adica o autoritate administrativa sau de alta natura. Poate fi purtator al puterii publice
supraordonat si un subiect de drept privat. Subiectul subordonat, dupa caz, poate fi un particular sau poate fi
un alt organ public, administrativ.
a) Raporturi de subordonare create in sfera administratiei publice, intre diverse autoritati.
b) Raporturi de subordonare care se creeaza intre o componenta a administratiei publice si o persoana privata.

Discutam, in primul rand, de o subordonare organic sau totala, caz in care organul subordonat depinde integral de
vointa celui supraordonat. Autoritatea superioara beneficiaza de urmatoarele prerogative: dreptul de a numi conducatii
organului subordonat; dreptul de a fixa si organiza acest organ; dreptul de a conduce, indruma sau coordona activitatea
organului subordonat; dreptul de a-i controla activitatea sau chiar de a-i anula actele juridice; dreptul de a aplica sanctiuni
organului subordonat sau conducatorului acestuia.

Mai exista insa o forma de subordonare denumita functionala – priveste numai anumite activitati ale organului
subordonat, nu toate. Prerogativele conferite autoritatii supraordonate sunt diminuate. In speta, vorbim despre dreptul
forului superior de a coordona activitatea celuilalt; dreptul de a-i supraveghea activitatea; dreptul de a sprijini activitatile
specifice acestuia. Intre primul-ministru si ministrii nu exista un raport de subordonare (nu poate aplica sanctiuni
ministrilor, nu poate anula actele lor)!

II. Raportul de colaborare – se stabilesc intre organe, autoritati, institutii, aflate pe acelasi palier. De ex,
raporturile dintre Presedinte si Guvern; raportul dintre 2 ministere; raportul dintre Guvern si autoritatile
administrative locale autonome.
III. Raportul de coordonare – ex: raportul de coordonare dintre premier si ceilalti ministri; raportul dintre
consiliul judetean si consiliul local.
IV. Raportul de tutela administrativa – se refera la raporturile care se creeaza intre Guvern prin intermediul
prefectului si autoritatile autonome locale (primarii, consiliu). Presupune dreptul prefectului de a contesta in
instanta orice act administrativ nelegal emis de autoritatile locale.
V. Se mai vorbeste in doctrina de un asa numit raport de participare care vizeaza relatiile care se creeaza intre
membrii unui organ collegial, care participa in comun la realizarea vointei acelui organ. Ex: raportul dintre
consilieri locali, judeteni, ministri.

Organizarea administratiei publice

Discutam despre un sistem administrativ – termen care desemneaza ansamblu de autoritati si institutii publice, care
realizeaza activitati de administratie publica.

Exista 2 mari componente ale acestui sistem:

1. Administratia de stat – cea care urmareste interesele publice la rang national;

2. Adminstratia locala autonoma – regasim 2 paliere:
- Administratia locala de baza – la nivel comunal sau orasenesc
- Administratia publica intermediara – la nivel judetean.

La nivelul administratiei de stat vom regasi atat raporturi de subordonare, de cele mai multe ori chiar o subordonare
organica, dar si raporturi de colaborare. Conform Constitutiei, art. 102, Guvernul exercita conducerea generala a
administratiei publice. Aceasta conducere generala nu se rezuma la raportul de subordonare, ideea de conducere generala
putand sa releve si un raport de colaborare.

La nivel local exista in primul rand raportul de colaborare intre autoritatile autonome, exista si un raport de
coordonare intre consiliul judetean si consiliile locale pentru prestarea de servicii publice, exista si raporturi de
subordonare intre consiliul local si diversele institutii publice de interes local, regii autonome, aflate in subordinarea
primarului si ale consiliului local. Regasim si raportul de tutela administrativa.

In Constitutie, pentru nivelul local, regasim enumerate si principiile de baza, in speta principiile descentralizarii,
autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice. In sistemul nostrum administrativ, in primul rand s-a renuntat la
sistemul comunist centralizat si avem 2 principii de baza:

1. Descentralizarea – presupune transferul deciziei administrative de la organul de centru catre organe administrative
locale. Aceste organe locale nu sunt simpli agenti ai statului si ai guvernului, ci sunt alese de catre colectivitate.
Descentralizarea presupune autonomie locala din 2 perspective: autonomie locala administrativa si autonomie
 locala financiara, de unde rezulta ca la nivel de localitate/judet vom regasi si un buget propriu diferit de bugetul
statului.
2. Deconcentrarea – presupune implantarea in teritoriu de catre autoritatile administrative central a unor agenti
proprii, agenti, adica institutii care actioneaza in continuare tot in numele statului. Sunt in subordinea unui
minister sau a altui organ de specialitate si au o putere de decizie in domeniul lor si la nivelul judetului respectiv,
dar diminuata. Nu pot lua decizii care sa contravina politicii de la nivel central. Daca iau asemenea decizii, ele pot
fi cenzurate sau revocate de forul central care le este superior. Fiecare minister are in teritoriu agentii lor. De ex.,
Ministerul finantelor are directia generala de finante publice. Ministerul educatiei are inspectoratele scolare.