Sunteți pe pagina 1din 65

Traian D.

Lazăr

TRAIAN EREMIA GRIGORESCU


ÎNSEMNĂRI DIN RĂZBOIUL
ÎNTREGIRII

Editura ..............
1
Locotenent Iosif Nădejde
Sfârșesc de recitit „Quo Vadis”, măiastra evocare a
celor mai mari vremuri de prefacere pe care le-a cunoscut
istoria omenirii. Minunat de sugestiv e contrastul dintre cele
două lumi, ce stau față în față, dintre care una se prăbușea în
culmea strălucirii și a puterii, iar cealaltă se zămislea în mizerie
și umilință. Orbită de propria ei măreție, întemeiată pe
principiul forței și al autorității, lumea romană nu putea bănui
că umila sectă a creștinilor, care-și recruta părtașii printre
plebei și printre sclavii mândrilor patricieni, era chemată să
cucerească lumea cu o repeziciune uimitoare. Cât de
neputincioasă și de stearpă pare lupta de nimicire pe care, cel
mai puternic dintre potentații pământului o duce împotriva
bieților creștini persecutați, batjocoriți, măcelăriți de pretorieni,
dați pradă fiarelor sălbatice prin circuri ori arși pe rug în
grădinile publice, și a căror singură armă de apărare era
credința care le înălța sufletele. Sămânța aruncată de apostolul
din Nazaret săvârșea o minune uimitoare: ideile de bunătate, de
umilință, de resemnare și de dragoste de oameni, subminau
principiul autorității pe care se întemeia puternica alcătuire a
împărăției romane. Și fața lumii urma să se schimbe.
După aproape două mii de ani, i-a fost dat omenirii să
treacă iarăși prin vremuri de prefacere, poate tot așa de adânci.
Două principii stau, din nou, față în față: de o parte principiul
forței brutale, pus în slujba concepției imperialiste, după care
un popor sau un stat își însușește dreptul de a stăpâni cu silnicie
alte popoare și de a dicta legea și condițiile de viață; de altă
parte, principiul naționalităților, concepția că fiecare națiune
are același drept sub soare ca toate celelalte, că poate să-și vadă
singură de soarta ei și să se dezvolte potrivit geniului ei
194
particular. Un stat feudal militarist și unul esențialmente
monarhic, ajutate de trei popoare turanice parazitare,
înfățișează concepția imperialistă a forței brutale în lupta uriașă
pe care o duc cu întreaga lume civilizată, coalizată în numele
ideilor de dreptate și de libertate.
Pentru mine, rezultatul nu poate fi îndoios: istoria nu se
poate întoarce înapoi. Principiul naționalităților enunțat în mod
așa de fericit de președintele Wilson, când spune că guvernanții
trebuie să-și tragă dreptul de a guverna numai din
consimțământul guvernaților, e fermentul puternic al imensei
prefaceri la care asistăm și care va dărâma în pulbere concepția
și alcătuirile imperialiste. De altminteri, istoria Europei, de la
căderea lui Napoleon încoace, nu e decât istoria cuceririlor
treptate ale principiului naționalităților, pe temeiul căruia s-au
liberat atâtea popoare și și-au alcătuit o existență proprie.
Istoria e în curs și nimic n-o poate împiedica.
Că succesele militare par vremelnic de partea concepției
imperialiste, n-are însemnătate. Prefacerea se săvârșește totuși
și învingătorul aparent este de fapt învinsul.
Când Nero, în culmea puterii lui, înconjurat de suita
mândrilor lui augustani și având la spate cete nenumărate de
pretorieni, privea din loja circului cum creștinii mureau sfâșiați
de bestiile pustiurilor africane și nu simțea decât un nemăsurat
dispreț pentru nenorociții care se lăsau cu atâta resemnare să fie
batjocoriți și uciși, putea el oare bănui că, de fapt, el, puternicul
Cezar, de teama căruia tremura o lume, era învinsul, iar
creștinii, pe care îi strivea sub picioare, ca pe niște viermi, erau
învingători?
Hascovo, februarie 1917
Iosif Nădejde
195
Locot(enent) de rezervă, Reg(imentul) 84 Infanterie
Strada Stupinei, 18, București

Căpitan Buchholtzer
Personal
Trebuie să fii infanterist ca să poți simți, ce am simțit
eu, când în ziua fatală sosi Reg(imentul) 5 Obuziere din nou la
luptă și-atât de aproape de infanterie.
Din clipa aceea, tot sufletul meu era legat de el.
Dragostea, însoțită de respect și admirație sinceră, ce se
cuvine oamenilor desăvârșiți, mă leagă cu totul de eroicul
vostru regiment.
Cât de mare mi-a fost bucuria și câtă mulțumire am
sințit, când am cunoscut personal pe ofițerii acestui corp, nu o
pot descrie.
Faci parte dintre aceștia. Nu spun mai mult de tine,
pentru ca să-mi rămână farmecul, ce vreau să-l păstrez
totdeauna nespunând totul ce simt niciodată.
Sunt mândru că mă pot număra printre prietenii tăi.
C(ă)p (i)t(an) Buchholtzer
27 martie 1918, Hascovo

196
3. DESTINE COMUNE ÎN RĂZBOIUL DE
ÎNTREGIRE
Personajele
Plutarh, marele istoric al antichității greco-romane a
realizat o structură originală de scriere a istoriei, Viețile
paralele, în care prezenta faptele unor mari personalități
istorice, care, deși petrecute în spații geografice distincte,
aparținând lumii grecești sau romane, și în momente
cronologice distanțate, aveau elemente comparabile.
Inspirat de acest model, dar nedorind să-l imităm, ci
mai degrabă să-i dăm replica, vom arăta că, în condiții comune
de spațiu și timp, în același spațiu geografic și același moment
temporal, ne referim la războiul întregirii naționale românești
(1916-1918), viețile, până atunci separate, ale unor oameni, pot
cunoaște un curs, un destin comun. Avem în vedere destinul în
război al lui Traian Grigorescu, George Topârceanu și
Constantin Zagoriț.
Biografemul lui Traian Grigorescu l-am conturat în
primele pagini ale cărții.
George Topârceanu (1886-1937), fiul cojocarului
Gheorghe Topârceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare,
s-a născut la București. A urmat cursurile școlii primare în
București și Suici-Argeș, liceului, în București și ale
facultăților de Drept și Litere tot în București, dar fără să le
termine. A debutat literar pe când era elev de liceu (1904). În
1911, a intrat în redacția revistei Viața românească din Iași.
Efectuase serviciul militar la artilerie și avea gradul de sergent.
197
Constantin Zagoriț (1880-1944), fiul negustorului
aromân Manolache Zagoriț din Ploiești, avea încă doi frați:
Alexandru și Gheorghe. Știm că a terminat cursurile Școlii de
ofițeri din București în 1902. In 1913 avea gradul de căpitan și
funcția de instructor la Școala de ofițeri.
Vom înfățișa destinele comune ale celor trei
protagoniști aleși de noi din masa participanților la războiul
întregirii, așa cum apar în carnetul de însemnări din război
încă inedite ale lui Traian Grigorescu depus la Serviciul
Județean Prahova al Arhivelor Naționale, în volumele de istorie
a războiului redactate de Constantin Zagoriț și în proza
memorialistică a poetului George Topârceanu. Informațiile lor
vor fi structurate în forma unor lecturi paralele asupra
acțiunilor relatate cronologic, însoțindu-le de mărturii neutre
privind faptele la care se referă cei trei.
Decretarea mobilizării la 14/27 august 1916 a unificat
momentan soarta celor trei și i-a dat un curs comun. La
proclamarea mobilizării și intrarea României în război,
căpitanul Traian Grigorescu se afla, împreună cu Bateria de
obuziere pe care o comanda, în componența Diviziei 15, în
Dobrogea, la Murfatlar. A trăit, împreună cu ostașii, emoțiile
momentului: „La ora 10 seara s-a anunțat mobilizarea prin
tragerea clopotelor din sat. Soldații se deșteaptă și neștiind ce
se anunță vor să pună șeile pe cai. La explicația că-i
mobilizarea, mulți strigă, ura!! Mulți îngenunchează și se
roagă” 38. Bateria pe care o comanda avea 199 militari, 235 cai,
25 trăsuri, 720 proiectile ca muniție, hrană pentru două zile,

38
SJPhAN, fond familial Traian Grigorescu, Carnet de însemnări, f.3-4
198
explozibili, rachete, săpun și lumânări pentru două luni de
zile 39.
C Zagoriț se afla cu Regimentul 79 Infanterie, de la
sfârșitul anului 1915, în garnizoana Turtucaia.
Poetul G.Topârceanu se găsea în Iași, ca membru al
redacției revistei Viața românească. Decretul de mobilizare
prevedea că prima zi de mobilizare începe la ora 12 în noaptea
de 14 spre 15 august 1916. În consecință, G. Topârceanu a
plecat din Iași la unitatea militară de care aparținea:
Regimentul 3 Artilerie grea. Avea gradul de sergent.
Locul acțiunii.
Turtucaia a fost locul unde s-au găsit cele trei persoane
la începutul războiului de întregire. Căpitanul C. Zagoriț se
afla, după cum am arătat, în calitate de ofițer al unei unități din
garnizoana cetății Turtucaia. De la el reținem descrierea
cetății: „Terenul pe care a fost construit capul de pod
Turtucaia este constituit din platoul bulgar, care în acest loc,
se termină asupra Dunării prin pante relativ repezi și cu o
altitudine de 100 metri. Suprafața platoului în cuprinsul
capului de pod este traversată de o mulțime de vâlcele care fac
ca terenul să se prezinte foarte frământat și ca o îngrămădire
de dealuri; aceasta în special în partea de vest a capului de
pod. În partea de est, platoul însă își păstrează o mai mare
parte din suprafața sa neștirbită de văi și din această cauză
terenul are mai pronunțat aspectul de câmpie” 40. Capul de pod
avea forma unui semicerc sprijinit pe Dunăre, cu raza de 8-12
km. De la exterior spre interior, forțele române erau dispuse pe

39
Ibidem, f.4
40
C. Zagoriț, Turtukaia, Institutul de Arte Grafice „Concurența” Ploiești,
1939, p.13
199
patru linii/aliniamente: 1)linia frontierei/grănicerii; 2)linia
avanposturilor; 3)linia întâia, principală de rezistență; 4) linia a
doua de rezistență (reduitul). Linia întâia principală de
rezistență era constituită din „15 redute închise la gât numite
centre (de rezistență), depărtate între ele între 1000 și 2000
metri și chiar mai mult acolo unde probabilitatea de atac era
mai mică. Unele dintre centre aveau traseul regulat, sub forma
unor figuri geometrice; cele mai multe însă aveau traseul
adaptat mai mult sau mai puțin la formele terenului, însă era
constituit din linii frânte. În interiorul centrelor, chiar de la
început s-a prevăzut construirea de adăposturi” 41. În intervalul
dintre centre și în fața acestora s-au construit șanțuri de
trăgători izolate numite anexe. În spatele liniei întâia principală
de rezistență s-a construit linia de reculegere „compusă din
șanțuri simple de trăgători, fără adăposturi și fără șanțuri de
comunicație, nici între ele, nici înapoi. Rolul acestei linii era
ca trupa respinsă din linia principală de rezistență să se
retragă în această linie, să se refacă acolo și, împreună cu
rezervele locale să reziste pe această linie până la sosirea
rezervei de sector sau a rezervei generale, cu care să
pornească la recucerirea lucrărilor pierdute”. Convins că
bulgarii vor ataca dinspre vest, comandamentul român a
construit în acea zonă, în fața liniei principale de rezistență o
linie înaintată la Siahlar – Staro Selo.
Linia a doua de rezistență „era construită din șanțuri
simple de trăgători, adăposturi de mitraliere și pe alocurea
chiar amplasamente pentru turele și baterii” 42.

41
Ibidem, pp. 18-19
42
Ibidem, pp. 20,21
200
Regimentul 79 Infanterie, din care făcea parte C.
Zagoriț, apăra centrele 6-9, dar în timpul operațiunilor a fost
necesar ca să trimită unele unități în centrele 4-5.
Sergentul Topârceanu după ce a ajuns în orașul Buzău,
unde se afla garnizoana Regimentului 3 Artilerie grea, a fost
trimis la Turtucaia împreună cu un grup de treizeci de tunari
pentru a supraveghea lucrările de construcție a
amplasamentelor unor tunuri din sistemul de apărare a
Turtucaiei. S-a aflat acolo aproximativ la 17 august 1916. La
amplasamentele tunurilor „lucrau până noaptea târziu oameni
de corvoadă civili, aduși din țară, de peste Dunăre. În ziua din
urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese
sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care sub
paza soldaților noștri, cărau betonul frământat de o mașină
gălăgioasă și îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde
trebuia să fie așezate tunurile. După câte auzisem, lucrarea
începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum în
zilele mobilizării”43. Se pare că Topârceanu se referă la
lucrările de amenajare a unui subcentru situat între centrele 14
și 15.
Căpitanul Grigorescu a ajuns la Turtucaia ca urmare a
dispoziției Marelui Stat Major. Divizia 15, din care făcea parte,
aflată sub comanda tatălui său, generalul Eremia Grigorescu, a
fost inclusă în rezerva generală a armatei și s-a deplasat către
zona de amplasare în jurul Bucureștiului. Traseul urmat de
bateria cpt Grigorescu pe calea ferată a fost: Dorobanțu (în
Dobrogea), Fetești, Ciulnița, Sărulești, Mogoșoaia. De la
Marele Stat Major situat la Movila, lângă Periș, s-a primit

43
G. Topârceanu, Memorii de război, Editura Humanitas, 2014, p.20
201
ordinul de a trimite 2 baterii de artilerie, a 3-a și a 4-a, la
Turtucaia. Deplasarea s-a făcut cu trenul de la Chitila până la
Oltenia, iar peste Dunăre au trecut cu ciamurile. În Turtucaia,
bateriile au ajuns în seara zilei de 22 august 1916. Au staționat
în cazarma Șeremet, apoi au fost trimise pe poziții.
Lupta și căderea în prizonierat
Garnizoana cetății (capului de pod) Turtucaia era
constituită, înainte de intrarea României în război, din
Regimentul 36 Vasile Lupu (trupe active), Regimentul 76
(rezerviști din județul Ilfov) și Regimentul 79 (rezerviști din
județul Ialomița). În ajutorul lor, pe parcursul bătăliei, Marele
Cartier General va trimite și alte trupe.
Apărarea era organizată pe trei sectoare: sectorul I
(centrele 1-5) în sarcina Regimentului 36, sectorul II (centrele
6-9) repartizat Regimentului 79 și sectorul III (centrele 10-15)
revenind Regimentului 76.
În noaptea de 18/19 august (31 august/1 septembrie, stil
nou) 1916, bulgarii au atacat pichetele de granită românești,
care s-au retras, recuperându-și pozițiile a doua zi.
În timp ce trupele române avansau în Transilvania -
intraseră în Brașov și se apropiau de Sibiu - se aștepta
clarificarea poziției Bulgariei, dacă va intra sau nu în război.
Jurnalul de război al reginei Maria redă ecoul acestei stări de
tensiune: „E de așteptat ca bulgarii să se pronunțe în curând.
De ce forțe dispun? aceasta e întrebarea esențială. Se spune că
au o artilerie mai puternică decât a noastră! Iar în ziua de azi
artileria pare să joace rolul principal în război!” 44

44
Maria Regina României, Jurnal de război 1916-1917, Editura Humanitas,
București, 2014, p. 114
202
La 19 august/1 septembrie 1916 Bulgaria a declarat
război României. Trupele bulgare au cucerit pichetele de
graniță românești. Regina Maria consemnează: „Se aude că
bulgarii atacă Turtucaia cu 30000 de oameni – încă n-am aflat
rezultatele” 45.
George Topîrceanu scrie că, se lucra ziua și noaptea
pentru construirea întăriturilor destinate artileriei în zona Kosui
bulgar, când a intervenit acest eveniment:. „...Abia intrasem în
maghernița mică de scânduri, rămasă acolo de înaintea
mobilizării, când o bubuitură scurtă, înfundată, acoperită
numaidecât de vuietul vântului ne făcu să tresărim și să ne
uităm unul la altul. Era primul foc de tun care răsuna pe
câmpiile Turtucăii. El ne vestea că războiul adevărat
începe....În sectorul nostru , însă, e liniște și noapte pustie-nici
n-ai bănui măcar că de aici de lângă mal(ul Dunării) și până
la Antimovo, sute de oameni stau într-o încordată așteptare.
...Toți se frământă înfiorați de același gând: tunurile nu sunt
încă așezate , iar puștile lor sunt sistem vechi...” 46
Sâmbătă 20 august/2 septembrie 1916, bulgarii
întreprind un atac concentric asupra primei linii de apărare a
cetății Turtucaia, iar trupele române se retrag. C. Zagoriț
relatează că forțele din sectorul 2 au încercat să recupereze
terenul pierdut. Din ordinul locotenent-colonelului I.
Dumitrescu Osiceanu, comandantul regimentului 79, batalionul
4 al regimentului , care se retrăsese la Daidîr, a atacat pentru a
reocupa satele Denisler și Mesi Mahle. Atacul a eșuat. Ca
urmare, batalionul 4 a fost înlocuit cu batalionul 1, care se va

45
Ibidem, p.115
46
G. Topîrceanu, op. cit., pp.27-29
203
retrage, seara, din ordin, de la Daidîr 47. Românii s-au retras pe
a doua linie de apărare a cetății, linia centrelor.
Legătura Turtucaiei cu Silistra a fost tăiată. Atacurile
inamice vizaseră cu precădere centrul 3 din sectorul I, centrele
6-8 din sectorul II și centrul 11 din sectorul III. În cursul nopții,
fără ca inamicul să atace, trupele române, cuprinse de panică,
au tras continuu risipind munițiile.
Despre luptele din 20 august, regina Maria se
informează direct de la Marele Cartier General: „Veștile de pe
front sunt puține, așa că l-am trimis pe Ballif la Cartierul
General să afle mai multe. Se desfășoară o luptă îndârjită la
Turtucaia, iar trupele noastre țin piept admirabil unor forțe cu
mult mai mari. Bulgarii atacă unde suntem mai slabi.
Soldaților noștri li s-a spus să reziste până la ultimul om –
rușii vor ataca în altă parte (în Dobrogea, n.n.) ca să le
ușureze sarcina. Dea Domnul să fi reușit să reziste și noaptea
trecută (20 spre 21 august, n.n.) Zborurile de recunoaștere par
să arate că bulgarii nu au comasat aici trupe proaspete” 48.
Duminică 21 august/3 septembrie 1916, inamicul
atacă doar linia înaintată dinaintea centrelor sectorului I (Staro
Selo). S-a vorbit despre faptul că inamicul a dat 10-11 atacuri
asupra pozițiilor române în această zi, ceea ce a determinat
retragerea Regimentului 36.
În sectorul 2 au avut loc doar acțiuni de patrule.
Batalioanele 4 și 1, retrase din avanposturi, au ocupat poziții în
centrele de rezistență ale sectorului. Comandantul sectorului nu
a luat măsuri pentru reorganizarea trupelor cu scopul de a-și

47
C Zagoriț, op., cit., p.67
48
Maria Regina României, op., cit., p.118
204
constitui rezerve 49. Aceasta a fost, după opinia lui C Zagoriț,
cauza principală a insucceselor apărării române de la Turtucaia.
El acuză de incompetență comandamentul capului de pod și
comandamentele sectoarelor, pe baza celor constatate în
sectorul în care s-a aflat. Generalul C. Teodorescu nu a
controlat modul în care i se executau ordinele. Dacă ar fi făcut-
o, ar fi constatat că în sectorul II al apărării Turtucaiei,
comandantul sectorului și al Regimentului 79, locotenent-
colonelul I Dumitrescu Osiceanu în loc să aibă 2 batalioane în
linia 1 și 2 batalioane în rezervă, băgase fără motiv (înainte de
a începe atacul bulgar din 23 august, n.n.) aproape tot
regimentul pe front, nemaioprind în rezervă decât compania de
mitraliere și compania 1 pușcași pentru a respinge forțe
bulgare mult mai numeroase, Divizia 4. Nici comandanții mai
mici „nu văzuseră” că întăririle nu fuseseră introduse grupat pe
poziții, ci intercalate între trupele existente și nu se precizase
cine comandă, ceea ce a dus la pierderea controlului
comandanților asupra unităților, care au acționat independent și
nu coordonat 50. Ilustrativă este chiar situația comandantului
sectorului II, lt.-col. I. Dumitrescu Osiceanu, care „nu a
cunoscut în nici un moment al luptei situația și mersul luptei pe
frontul sectorului său și nu a luat nici o măsură pentru
conducerea luptei” 51.
Apărarea centrelor de rezistență din sectorul II al
apărării Turtucaiei s-a făcut: la centrele 6,7,8 și 9 sub comanda
independentă a cpt. Vârnav, lt. Tironovici, lt Cârje și respectiv
a cpt Slăniceanu.

49
C Zagoriț, op., cit., p. 98
50
C Zagoriț, Turtukaia, p.9
51
Ibidem, p.6
205
În sectorul 3 de apărare al Turtucaiei, pe 21 august nu a
avut loc nici o acțiune importantă. Bateria 1 a Regimentului 5
Obuziere comandată de căpitanul Costescu a executat trageri
asupra satului Antimovo pregătind acțiunea infanteriei române,
care trebuia să reocupe acest sat. Ordinul a fost însă
contramandat 52.
Aflat în această zonă mai puțin expusă a Turtucaiei,
Topîrceanu aude zgomotul luptei de la distanță. „Întrebăm la
telefon: ni se răspunde că dușmanul a atacat înspre Daidîr.
Ard două sate” 53.
În ziua de 21 august, în sectoarele 2 și 3 de apărare ale
Turtucaiei, nu a avut loc nici o acțiune de infanterie. Bulgarii se
apropiau de principala linie de apărare a Turtucaiei și se
pregăteau de atac. Mișcările lor nu au fost observate. Ar fi fost
necesar ca artileria română să împiedice, prin focul său,
concentrarea și instalarea forțelor bulgare pe pozițiile de atac 54.
Știri privind acțiunile militare din ziua de 21 august la
Turtucaia au fost aflate de regina Maria în dimineața de 22
august. Cititorii pot să compare situația de pe teren redată de
memoriile participanților direcți și ce se cunoștea la Centru.
„Primele vești primite azi-dimineață de Barbu (Știrbei,
aghiotantul regelui Ferdinand, n.n.) spun că Turtucaia nu a
cedat și că se speră ca trupele noastre să reziste, fiindcă au
primit întăriri. Se pare că au trebuit să țină piept la douăzeci și
cinci de atacuri. Situația de acolo e încă nesigură – ajutorul
așteptat nu a putut sosi pe cât de repede se spera. Sărmanii,
prin ce trebuie să fi trecut! Se spune că trupurile inamicilor s-

52
Ibidem, p.99
53
G. Topîrceanu, op.cit., p28
54
C Zagoriț, op., cit., p.102
206
au strâns în fața sârmei ghimpate în grămezi atât de mari încât
trupele noastre nu mai văd să tragă! Mă întreb ce pierderi am
suferit, se spune că mult mai puține în comparație, dar ce
înseamnă asta mai precis?” 55
A doua zi, 22 august/4 septembrie 1916, inamicul nu a
întreprins acțiuni asupra liniei de apărare a capului de pod.
Probabil s-a regrupat și a recunoscut obiectivele atacului
pregătit. Trupele române din sectorul 1 au reocupat pozițiile
pierdute dinaintea liniei principale de rezistență (Siahlar-Staro
Selo), dar seara, comandantul cetății, generalul C. Teodorescu,
a ordonat retragerea lor. În același sector, românii ocupă poziții
înapoia bălții Staro Selo. În sectorul 2 au avut loc doar lupte de
patrule și cu civilii bulgari înarmați. Nici în sectorul 3 inamicul
nu întreprinde acțiuni de infanterie. Trupele române au două
ieșiri ofensive spre satele Sarichioi și Antimovo pentru a
proteja o cale de comunicare spre Silistra, întrucât pe 20 august
se dăduse ordin de retragere de acolo. Comandantul sectorului
3 a dat ordin să se renunțe la acțiune. C. Zagoriț insistă asupra
vinovăției comandamentului cetății Turtucaia, dar și a
comandanților de sectoare, de a nu-și constitui rezerve și a ține
majoritatea trupelor în prima linie a frontului 56. Explicația stă
în faptul că s-a apelat și se așteptau rezerve/ajutoare din
exterior, de la nordul Dunării. Într-adevăr, după amiaza,
generalul C. Teodorescu a cerut ajutoare Marelui Cartier
General, declarând că altfel nu-și poate lua nici o răspundere 57.
Trupe din rezerva generală strategică, Diviziile 10 și 15
Infanterie, au fost trimise imediat spre Turtucaia. Un divizion

55
Maria Regina României, op., cit., p.119
56
C. Zagoriț, op., cit., pp.106-118
57
C. Kirițescu, Istoria războiului de întregire, I, p.375
207
de artilerie din Divizia 15, condus de maiorul Chiliman,
compus din bateriile 3 (comandant căpitanul Jean Dumitriu) și
4 (comandant căpitanul Traian Grigorescu) s-a deplasat către
Turtucaia. Întrucât acolo se aflau deja bateriile 1 și 2, însuși
comandantul regimentului, colonelul Atanasie Grigorescu a
luat drumul Turtucaiei. Însemnările cpt. Grigorescu descriu
plecarea trupei, în 22 august, din Movila, îmbarcarea în tren,
deplasarea la Oltenița, trecerea Dunării pe ciamuri și ajungerea
la cazarma Șeremet din Turtucaia, după care au ocupat poziții
în sectorul I 58.
Sublocotenentul Castrișanu, comandantul unei baterii
de artilerie din zona unde a ajuns divizionul 2 din Regimentul 5
Obuziere a relatat căpitanului C Zagoriț că: „Pe la orele 2-3
noaptea de 22-23 august, sosește colonelul Grigorescu cu 2
baterii de obuziere de 105 mm fără hărți și fără să fie orientat.
Eu le-am ieșit înainte pe vâlceaua de la vest de Remiza 2. Le-
am dat hartă și i-am condus la centrul 4, unde a așezat bateria
căpitanului Dumitriu (bateria 3) în locul unde se construia
mortierul dinapoia acestui centru; iar bateria cpt Grigorescu
lângă centrul 4.
Aceste baterii au stat acolo până s-a luminat bine de
ziuă, când cpt Dumitriu a tras câteva lovituri spre Daidir” 59.
Trimiterea divizionului col A. Grigorescu în zona
sectorului 1, atestă că gen Teodorescu, comandantul capului de
pod Turtucaia considera că inamicul va încerca să străpungă
apărarea în acest loc, ceea ce s-a dovedit eronat.

58
SJPhAN, Fond Traia Grigorescu
59
Col C Zagoriț, Turtukaia, p.128
208
Asupra acțiunii Divizionului 2 de Obuziere în cursul
zilei de 23 august/5 septembrie 1916 există și o relatare a slt
Mihăescu Paul din bateria 3 (cpt. Dumitriu): „De dimineață am
încercat să tragem în balonul captiv cu (înălțător) 6800 m, dar
în acelaș timp a început să tragă și o altă baterie din stânga
noastră și balonul s-a depărtat la 8000 m. În fața noatră nu era
nimic.
Pe la ora 7 am deschis cu bateria foc asupra flancului
stâng al infanteriei inamice, care înainta spre centrele 7 și 8 pe
coline în mase mari și în formațiuni strânse; am tras numai vreo
2-3 salve de șrapnele cu bun efect și am primit ordin să plecăm
la Centrala 2”. Trimiterea Divizionului 2 de Obuziere în
sectorul 2 atestă, probabil, o măsură de adaptare a
comandamentului capului de pod la situația de pe teren.
Într-adevăr, efortul ofensiv maxim al bulgarilor, a fost
întreprins de inamic în ziua de 23 august/5 septembrie 1916
asupra sectorului 2. S-a dovedit că atacul din ziua precedentă a
avut doar scopul de a deruta pe apărători asupra principalei
direcții de atac a inamicului. Efortul principal nu a vizat
sectorul I, vestic, al apărării, ci sectorul II, sudic, centrele de
rezistență 6-8.
Atacul dat asupra Cetății în ziua de 23 august a fost
precedat de o scurtă bombardare care a țintit în special
porțiunile de front asupra cărora aveau să se îndrepte atacurile
decisive ale diferitelor unități. Întreg frontul centrelor 6-12 a
fost chiar de la început angajat de slabe unități de infanterie și
mitraliere și chiar pe alocurea numai cu patrule 60.

60
Ibidem, p.137
209
A urmat apoi grosul atacului. Două regimente din
Divizia 4 Preslav bulgară au atacat dreapta centrului 9,
intervalul dintre centrele 8-9 și dreapta centrului 8. Trei
regimente au atacat centrul 7 și intervalul dintre centrele 6-7.
Alte două regimente au atacat stânga centrului 11 și intervalul
centrelor 11-12. După opinia lui C. Zagoriț apărarea română a
fost ruptă, mai întâi, la centrul de rezistență 8. Neputând fi
cucerit prin atac frontal, centrul a fost asaltat din flanc și spate
de forțele bulgare pătrunse printre centrele 8-9.
Centrul, scrie C. Zagoriț, avea forma unui poligon,
ocupând o suprafață de circa un pogon și era situat pe vârful
unui deal. Centrul 8 era apărat de compania 6 din Regimentul
79 infanterie.Văile din dreapta și stânga centrului erau apărate
de militari din același regiment. Pe valea din stânga (apărată de
cpt. Caftangioglu, n.n.) trecea drumul ce venea de la Daidîr
spre Turtucaia. Fundul văilor nu era bătut de artileria centrelor
de rezistență, ceea ce a înlesnit pătrunderea inamicului. În caz
de atac, văile trebuiau blocate cu arici de sârmă, fapt nerealizat.
Din aceste motive, deși centrul a rezistat atacurilor de front (din
față) ale inamicului, a fost ocolit pe flancuri și atacat din spate.
Rezistența dârză a ostașilor, conduși de sublocotenentul de
rezervă Lixeanu Nedelcu (din Miloșești, jud. Ialomița), a fost
înfrântă și centrul atacat de 8000 de militari bulgari, încă de la
ora 6,30, a fost ocupat la ora 11,20 61.
Soldatul Bogdan Moise, a cărui mărturie este redată în
lucrarea colonelul Zagoriț , relatează: „Pierderile cele mai
mari le-am avut din cauza bombardamentului, care ne-a rărit
de tot. O bombă a căzut lângă locotenentul K. (Cârje, n.n.) și

61
Col. C. Zagoriț. Ostași viteji ..., p.1,2
210
sublocotenentul Lixeanu Nedelcu, după care locotenentul K a
dispărut și am rămas numai cu sublocotenentul Lixeanu”.
Plecarea locotenentului comandant al trupelor ce apărau centrul
8 este clarificată de mărturia lui C. Zagoriț: „Locotenentul K.
(Cârje, n.n.), comandantul companiei 6 din Regimentul 79 și
locotenentul Drăgănescu, comandantul companiei 8 din
Regimentul 79 de la centrul 8, unde, spuneau ei că, s-a stricat
telefonul din cauza bombardamentului , au venit în spate la
bateria de mortiere instalată în spatele centrului 9, la
locotenentul Vernescu”. Ca un laș, locotenentul K nu a mai
revenit la unitatea sa. Soldatul Bogdan Moise relatează atacul
infanteriei bulgare, ce a urmat bombardamentului artileriei:
„Bulgarii, care ne-au atacat erau mulți, și i-am dat înapoi de
câteva ori, dar ei au venit din nou la atac. Pe când luptam,
sublocotenentul Lixeanu ridicându-se ca să vadă peste
parapet, dacă bulgarii au ajuns la (rețeaua obstacol de) sârme,
a căzut mort în șanț (tranșee). Soldații, care au rămas în șanț,
ca vreo 25, am fugit în adăpostul centrului. Bulgarii au intrat
în centru și au început să ne omoare; dar a venit un german,
care ne-a scăpat și ne-a dus spre Daidir” 62.
Ostașii din anexele laterale centrului 8 s-au retras în
linia de reculegere. În ajutorul lor au venit soldații dintr-un
batalion al Regimentului 75, dar contra atacul lor nu a izbutit să
recupereze centrul.
Cucerirea centrului 8 a permis inamicului să întoarcă
apărarea centrului 7 și să-l cucerească. De aici, inamicul a putut
declanșa un atac de flanc asupra centrelor 6 și 4, ocupându-le și
lărgind spărtura în linia de apărare a centrelor.

62
C Zagoriț, Turtukaia, p. 150
211
Cum a acționat artileria română, divizionul din care
făcea parte cpt Grigorescu pentru a susține pe apărătorii
centrelor în cursul zilei de 23 august/5 septembrie 1916? Iată
relatarea slt. Mihăescu Paul din bateria 3, comandată de
căpitanul Dumitriu: „Aci (la Centrala 2) am ajuns și am ocupat
poziție pe la orele 8-8,30 (venind din sectorul 1). Am urcat spre
Centrala 2 pe o șosea nouă pietruită; mergeam la pas. În
timpul drumului am fost bătuți de artileria inamică, dar
tragerea era defectuoasă: trăgea când în urma, când înaintea
noastră, dar se vedea că ne urmărește pe noi.
Ajunși la Centrala 2, bateriile au ocupat poziție astfel:
bateria 3-a în dreapta șoselei pe care am venit, imediat înapoia
Remizei, având frontul aproape paralel cu șoseaua, cu spatele
la șosea; iar bateria 4-a în stânga șoselei, 200 m dincolo
(înaintea) de Remiza 3, având frontul aproape paralel cu
șoseaua, cu fața la șosea.
Bateria 4-a avea în stânga și înaintea sa, la 100 m o
șiră de paie pe care se urcase căpitanul Grigorescu,
comandantul bateriei, iar înapoi și la dreapta se găseau
bordeiele Centralei 2.
Am cheltuit toată munițiunea aflată asupra bateriei, din
care știu că am împrumutat și bateriei a 4-a, care a tras mai
mult; chiar eu cu secția mea am tras după datele care le-am
prins de la comandantul acestei baterii; cealaltă secție nu știu
cum a tras.
Cât am stat pe poziție, am fost bătuți numai de artileria
inamică; gloanțe de infanterie nu am primit. Pierderi am avut
în total vreo 7 răniți, ambele baterii.
Ordinul de retragere s-a dat pe la ora 11-11,30.
Bateriile s-au retras lăsând fiecare pe poziție câte un tun și un
212
cheson pentru susținerea retragerii, comandate de slt Mastero
la bateria 4-a și de mine la bateria 3-a” 63. Retragerea s-a
produs din cauză că Divizionul nu mai avea muniție. S-au
retras la cazarma Șeremet. Slt Vițianu, ofițerul adjutant al
Divizionului spune că „la Șeremet am ajuns pe la prânz, ora 12
maximum 1” 64. Acolo s-au realimentat cu muniție.
Căpitanul Tr Grigorescu a relatat căpitanului C Zagoriț,
pe când se aflau în prizonierat, următoarea desfășurare a
faptelor: „Cred că pe la ora 10,30 eram sosiți cu divizionul la
Centrala 2” 65. „Când am sosit, infanteria noastră forma o linie
subțire care făcea mișcări de înaintare și retragere în fața
noastră. Nu mult după sosirea noastră, am văzut sosind în
ajutor infanteria; dar această infanterie mai mult se retrăgea
decât întărea linia de trăgători. După sosirea acestui ajutor
linia noastră mai mult a reculat.
Ajunși la Centrala 2, mai întâi am tras asupra unei
artilerii inamice care se afla în poziție în spatele satului Daidir
la 3500 m. Apoi am tras în infanterie care înainta și apoi
cobora într-o vale care era între noi și satul Daidir.
În timp când linia noastră recula, am văzut apărând o
linie continuă de trăgători bulgari care înainta cu un elan
irezistibil la o distanță de 1300-1500 m de baterie. Am luat-o
în primire – dar golurile ei erau repede umplute și linia

63
Ibidem, p.167
64
Idem
65
Centrala 2 nu trebuie confundată cu Centrul de rezistență 2. Centrala
asigura legăturile telefonice. Pe 23 august 1916, Comandantul cetății
(Turtucaia) văzând că inamicul atacă acest sector a ordonat Divizionului 2
din regimentul 5 Obuziere să se ducă în ajutorul acestui sector. Divizionul a
ocupat poziții înapoia centrului de rezistență 8. Col. Zagoriț, Ostași viteji...,
p.23
213
continua să înainteze până când în cele din urmă înaintarea se
executa fără oprire. În acest timp linia noastră se anemiase de
tot. În fine am terminat munițiile și ne-am retras pe la ora ....
În retragerea noastră linia noastră de infanterie încă se ținea
ca la 400 m înaintea noastră, dar era risipită și se vedea cu
ochii cum este distrusă” 66.
„La sosirea antetrenelor, mai găsind 50 proiectile, am
mai rămas cu un obuzier și sublocotenentul Mastero pe poziție
pentru a trage și această muniție, apoi ne-am retras cu bateria
la pas spre cazarma Șeremet. Coloanele de munițiuni nu
sosiseră. Cercetând la depozitul cetății am găsit muniție de 105
m(ili)m(etri). Am încărcat toate chesoanele în grabă și cu încă
patru chesoane de coloană, pe care le-am luat tot la trenul de
luptă și din ordinul Domnului general Drăgotescu am luat
poziție în fața cazărmilor la încrucișarea șoselelor Daidir –
Antimovo și apoi am schimbat din ordin, fără a trage, încă de 2
ori poziția, la 2 k(ilo)m(etri) spre Antimovo, unde la ora 2 p.m.
am reînceput tragerea, dreapta șoselei Antimovo având
observatorul în vârful unui stâlp de telegraf.
Din această poziție, am tras până la ora 6 p.m., când
isprăvind muniția toată (și cea de la chesoanele de coloană,
care le luasem) și când prinși de focuri de infanterie și
artilerie de 3 părți, am văzut că rămăsesem singuri, ne-am
retras în bătaie. Infanteria inamică ajunsese, pe o aripă, la 7-
800 m., ne bătea de amfiladă, odată cu artileria din față. Am
oprit bateria într-o livadă de lângă Cazarmă alături de
șoseaua ce ducea la debarcader, pentru a-mi putea aduna și

66
C.Zagoriț, Turtukaia, p.168
214
chesoanele trenului de luptă, ce fuseseră luate de curentul
trăsurilor de tot felul, care se repezeau spre debarcader.
Parvenind a aduna toată bateria, am intrat pe înnoptat
în cazarmă. Agenții trimiși pentru a primi ordine nu se
întorseseră. Bateria rămasă singură pe poziție, fără alte
ordine, în momentul retragerii nu a mai găsit nimic în spate,
așa că se rupsese de restul regimentului.
În curtea cazarmei s-a găsit și o semi-coloană sosită
sub comanda căpitanului de rezervă cavalerie Magheru, de
unde bateria și-a completat ½ din chesoane cu muniție.
S-au adăpat și hrănit caii. În acest timp a sosit și
domnul comandant al regimentului, care a ordonat reocuparea
acelorași poziții pentru a doua zi.
Ofițerii bateriei au dormit, câte 3 ore, lângă o claie de
fân de lângă baterie” 67.
Relatarea faptelor zilei, pe care ne-o oferă un militar
activ, Traian Grigorescu, implicat în luptă, poate fi comparată
și completată cu cea oferită de militarul în rezervă, civilul
mobilizat și poet pe deasupra, George Topîrceanu, aflat la
marginea câmpului de luptă.
Traian Grigorescu și C Zagoriț relatează fapte
petrecute pe direcția principală de atac a inamicului, dinspre
Daidîr spre Turtucaia, asupra sectorului II al apărării. Lovitura
era coroborată cu un atac dinspre satul Antimovo, asupra
sectorului III. Aflat la dreapta acestei direcții secundare de
acțiune a inamicului (în centrul 15), George Topârceanu
descrie faptele cu acuratețe și grijă pentru estetica și exactitatea
exprimării.

67
Vezi p. 16-17 ]n acest volum
215
Ca și în zilele anterioare, inamicul a folosit un balon
pentru dirijarea tragerilor artileriei: „Soarele de-abia s-a
ridicat și balonul de ieri apare din nou, mai aproape, deasupra
zării. Tunurile încep să bată. Din vuietul lor crescând
înțelegem că, în această zi strălucitoare de toamnă, se va da
asaltul hotărâtor. Dar la noi iarăși nimic. Eram sortiți să stăm
și de astă dată numai la pândă?. … O baterie de-a noastră
încearcă să atingă balonul. Dar tunurile nu bat până acolo” 68.
Topîrceanu asistă, de la distanță, la pregătirea de
artilerie prin care inamicul urmărește să distrugă fortificațiile
apărătorilor, să le diminueze numărul și forța morală de a se
opune atacatorilor. Poetul filozofează asupra specificului
războiului modern și redă cu fidelitate efectul distructiv al
bombardamentului artileriei asupra infanteriei române.
„Războiul modern! Stai în tranșee cu brațele încrucișate și cu
spatele încovoiat, cât timp durează pregătirea, și aștepți, fără
nici o putere, să plesnească deasupra ta o mașină, azvârlită de
altă mașină! Oamenii se bat cu mașinile – e o concurență de
răbdare. Pânda vicleană, nervii tari și calculul rece înlocuiesc
avântul de odinioară și stropul de poezie al luptelor deschise,
în care era cel puțin o superbă dezlănțuire de energie
tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică și de
curaj. Dar războiul modern trebuia să fie așa – prozaic, senil
și mohorât, ca și cea mai mare parte a scopurilor materialiste
pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerț, debușeuri,
parale ...
Acum o grindină de obuze aruncă în aer bulgări de
pământ și sporesc fumul care se înalță încet, ca un zid

68
G. Topîrceanu, op.cit., pp.33,34
216
mișcător, sfâșiat întruna de licăriri repezi și roșiatice.
Proiectilele artileriei dușmane, îndreptate de observatorul din
balon, cad cu precizie asupra tranșeelor noastre. Încerc să
deosebesc și focuri de pușcă. Dar îmi dau repede seama că
infanteria nu poate trage acum, iar vuietul tunurilor, haotic și
neîntrerupt, ca o vibrație de coardă groasă, învăluie orice alt
zgomot venit dintr-acolo. Și cu cât mă apropii, cu atât
detunăturile, ca într-o rupere de nouri, se amestecă și se
precipită.
Știam că focul acesta pregătește atacul cu baioneta, și
mă gândeam la soldații noștri, în mare parte rezerviști și
milițieni de prin Ilfov, de prin Ialomița ... De ce tocmai aceștia
au fost ursiți să dea pentru întâia oară piept cu bulgarii, la
baionetă? ... O, dacă ar fi fost acolo, acum, câteva batalioane
de vânători sau de oameni de prin părțile muntelui, cu câtă
încredere ar fi așteptat atacul bulgarilor vestiți pentru
destoinicia lor la baionetă” 69.
Cu ochi de militar, poetul observă cum obuzierele
germane și tunurile-automobile austriece lungesc tragerea
pentru a împiedica acțiunea rezervelor române și a permite
atacul infanteriei bulgare. „În dosul vălului de fum, infanteria
bulgară a pornit, desigur, la atac. Dar n-aud mitralierele, n-
aud artileria noastră ... și aștept cu inima strânsă. ... Peste
puțină vreme, câțiva soldați răzleți, apoi în pâlcuri mici, se văd
alergând pe câmp, unii spre stânga, alții spre vâlceaua din
dreapta. ... Era vădit că bulgarii au pătruns în tranșeele
noastre, sfărâmate de obuze, de unde măcelul cu baioneta a
risipit pe cei rămași în viață. ... Tot drumul de pe coasta din

69
Ibidem, op cit., pp.34,35
217
spatele nostru era plin de fugari, de răniți, de chesoane și de
tunuri, care coborau în goană spre Dunăre și, pe sub malul
înalt, se îndreptau spre Turtucaia. Până pe la ceasul 5 după
amiază, am privit înfiorat, cu locotenentul meu, de pe vârful
colinei, această scurgere jalnică și grăbită, care ne umplea
inima de fiere. ... În ziua aceea, șapte „centre” întărite au
căzut în mâinile dușmanilor și centura principală de apărare a
fost ruptă” 70.
Ruptura s-a produs, inițial, la centrul de rezistență 6 și
apoi la centrele vecine. Bateria din care făcea parte și
Topîrceanu s-a retras și ea spre oraș ajungând la al doilea
ponton din fața gării Oltenița. „Atunci mi-am dat seama de
toată întinderea înfrângerii și am înțeles că numai un ajutor
grabnic și puternic, dacă nu o înlocuire totală a trupelor, ar
mai putea pune în cumpănă soarta „capului de pod”” 71.
Informațiile și impresiile asupra celor petrecute la
Turtucaia în 22 și 23 august sunt consemnate de regina Maria
în seara zilei de 23 august: „Vești proaste azi. Turtucaia este în
mare primejdie – s-au făcut greșeli, trupele bulgare erau mult
mai numeroase decât estimase comandamentul nostru, trupele
noastre dau înapoi în fața forțelor superioare. Se spune chiar
că sunt demoralizate, că unii nu s-ar fi ridicat la înălțimea
momentului – lucruri urâte. Pe la prânz am primit vești
proaste, pe la ora cinei și mai proaste, iar acum, la (ora) nouă,
erau din nou unele speranțe – trăim de la o clipă la alta
schimbări teribile” 72.

70
G Topîrceanu, op cit, pp.35-37
71
Ibidem, op cit, p.39
72
Maria Regina României, op., cit., p.120
218
Pierderea bătăliei. Căderea în prizonierat-24
august/6 septembrie 1916.
În noaptea de 23-24 august, generalul C Teodorescu a
primit noi trupe de ajutor și a emis ordinul de recucerire a
pozițiilor/fortificațiilor pierdute. Nu s-a asigurat însă de buna
organizare a operațiunii, astfel că trupele nu au acționat unitar.
În special, ca și în ziua precedentă, nu a existat o coordonare
între acțiunea artileriei și a infanteriei.
Colonelul Zagoriț, care a descris bătălia de la Turtucaia
pe baza relatărilor orale ale participanților la luptă, reproduce
relatarea sublocotenentului Mastero din bateria cpt Traian
Grigorescu: „Miercuri de dimineață la ora 4 (?) am ieșit din
nou pe poziție în dreapta șoselei (spre Daidîr), la 1500-2000
m. Înaintea cazărmii Șeremet. Astăzi am stat pe loc și am tras
bine la început, dar a venit iar comunicarea de la infanterie ca
să tragem mai lung și am tras iar cu distanța maximă. Între noi
și șosea era o baterie atelată cu boi (bateria model bulgar a
sublocotenentului Fulger, care lua distanța (de tragere) de la
bateria noastră). Bateria căpitanului Dumitriu era în stânga
șoselei, la același nivel cu noi ...Văzându-se că se retrage
infanteria s-a dat ordin ca să se retragă și artileria”.
Col Zagoriț completează relatările privind acțiunea
artileriștilor cu următoarele observații: ieșirea artileriei pe
câmpul de luptă s-a petrecut cu cel puțin o oră și jumătate
întârziere față de intrarea în luptă a infanteriei; infanteria
inamică nu s-a aflat în zona unde trăgea artileria română, astfel
încât, se presupune că artileria română a tras asupra propriei
infanterii; înapoierea bateriei pe câmpul de luptă, așezarea ei pe
alt loc decât cel de unde plecase, punerea sub ordinele altui

219
comandant, face dovada lipsei de coeziune a unităților de
artilerie 73.
În privința acțiunii unităților de infanterie, colonelul
Zagoriț consideră că ea „s-a făcut tot fără plan și fără un ordin
precis și categoric”. A fost „o ofensivă vijelioasă, fără scop și
fără pregătire”, urmată de „un fenomen de dizolvare a
unităților” 74.
Pe măsură ce unitățile se dizolvau, soldații și ofițerii
izolați se strecurau prin porumburi spre Dunăre, spre
pontoanele de îmbarcare, fie în speranța de a trece Dunărea, fie
spre a-și face loc spre Silistra, fie în scopul vag de a veni la
Dunăre și a vedea ce este de făcut. Treptat s-au adunat sub
malul Dunării, între Turtukaia și gura Văii Dâlboki circa 25
000 de oameni și 5-600 de ofițeri 75.
Speranțele de a folosi mijloacele existente pentru
trecerea pe malul nordic al Dunării s-au diminuat treptat, până
la dispariție. Escadra de la Dunăre (flotila de Dunăre) formată
din 4 monitoare, 8 vedete și 4 canoniere s-a retras la Silistra.
Remorcherele au fugit din portul Turtucaia, motiv pentru care
nu au putut fi folosite pentru transportul militarilor două bacuri,
dintre care unul era încărcat cu muniție de artilerie. Pontoanele
și șlepurile nu au putut fi folosite întrucât nu existau mijloace
de remorcare, vedete sau remorchere.
Comandantul garnizoanei Turtucaia scrie: “eu am
primit un ordin categoric ca în nici un caz să nu capitulez, ceea
ce îmi da dreptul, deși prea târziu, e drept, să ordon

73
C Zagoriț, op cit, p.400
74
Ibidem, p.402
75
Ibidem, p.483
220
retragerea, ceea ce am și făcut” 76. Pe la ora 12, generalul
Teodorescu a încuviințat plecarea (retragerea) din Turtucaia,
peste Dunăre sau către Silistra. Interdicția de a capitula
urmărea să evite ca generalul și întregul comandament (stat-
major) să fie capturat, diminuând prin aceasta proporțiile
victoriei inamicului.
„Pe la ora 12,45, când trupele inamice ajunseseră la
marginea orașului și nu se mai putea face nimic pentru
salvarea Capului de Pod, un monitor al nostru (Al Lahovary)
sub comanda comandorului Toescu și o vedetă reușesc, din
proprie inițiativă, a veni la Turtukaia și sub protecția focurilor
sale (?), să ia pe bord personalul comandamentului Capului de
Pod” 77.
Miercuri, 24 august, „după prânz, relatează regina
Maria, a venit Barbu (Știrbei), cu vestea căderii Turtucaiei.
Încă nu-mi pot da seama care vor fi urmările. Unii le văd
foarte sumbre, dar eu nu pot dispera atât de repede” 78.
Plecarea din cetate a comandamentului, nu a pus capăt
luptelor. Chiar lipsite de o conducere centrală, poate
neînștiințate de plecarea acestuia, trupele continuau să lupte,
să-și îndeplinească misiunile ce le fuseseră ordonate.
Întâmpinată de focul viu al artileriei inamice, bătută din
eroare de propria artilerie, infanteria română, din fostele
sectoare II și III, nu și-a putut îndeplini misiunea de a recuceri
fortificațiile din linia a doua de rezistență și s-a retras. Era
aproximativ ora 16-16,30. „Infanteria trecând mereu în
retragere și focul inamicului fiind din ce în ce mai puternic,

76
Gen. C Teodorescu, op.cit., p122
77
Gen. C Teodorescu, op., cit., p. 119
78
Maria Regina României, op., cit., p.121
221
colonelul Grigorescu, comandantul regimentului de obuziere a
ordonat și toate bateriile s-au retras la fortificația tunului
antiaerian” (loc numit la Reduit) 79.
Sublocotenentul Maspero relatează retragerea și lupta
de la Reduit: „În ultimul moment am fost încadrați și bătuți și
dacă am mai fi stat am fi fost distruși. Din poziția de pe
șoseaua Daidîr nu am primit ordin de retragere, ci ne-am
retras din proprie inițiativă. În retragerea către Șeremet,
căpitanul Grigorescu s-a dus înainte spre a recunoaște o nouă
poziție. Ajuns la Șeremet cu bateria am văzut niște chesoane
din Regimentul 3 Artilerie mergând spre Dunăre și am mers cu
ele. În drum, m-am întâlnit cu ordonanța căpitanului Costescu
care mi-a spus unde se găsește Regimentul 5 Obuziere. M-am
dus cu bateria acolo și m-am pus sub ordinele colonelului
Grigorescu, care m-a încadrat în bateria locotenentului
Otopeanu.
După 5 minute s-a înapoiat și căpitanul Grigorescu
Traian în baterie și a condus tragerea bateriei instalat într-un
pom înalt de la dreapta bateriei locotenentului Otopeanu. S-a
tras până la ora 6 (18, n.n). Locotenentul Constantinescu
Toma a venit și el cu bateria sa pe valea din față, dinspre
Dunăre și a pus în baterie la dreapta mult. Colonelul
Grigorescu l-a observat că de ce vine din vale. Tot înspre
dreapta erau și bateriile conduse de maiorul Divary și care
trăgeau cu pulbere cu fum. Îmi aduc aminte că colonelul
Grigorescu îi striga: Divary, nu mai trage că ne descoperă.

79
C. Zagoriț, op. cit., p.422
222
Infanteria a stat cu noi mereu; nu a venit nimeni ca să o
retragă. Colonelul Grigorescu voia ca să dea atac cu
infanteria și cerea ajutoare, care însă nu au venit” 80.
Pe la ora 16, colonelul Mărășescu, comandantul
Brigăzii 18 infanterie și al Sectorului I, căruia îi revenea de
drept comanda Turtucaiei după plecarea generalului
Teodorescu, a venit la Cercul Militar și a preluat conducerea
tuturor trupelor. Luând cunoștință de situația existentă, el a
decis acceptarea capitulării. A trimis ofițeri, care să anunțe
decizia, comandamentului bulgar și propriilor trupe.
Finalul ultimei rezistențe din Turtucaia, de la Reduit,
este redat de căpitanul Buholțer: „Către seară a venit
colonelului Grigorescu ordin de încetare a focului, dar nu a
voit să asculte. După ce au terminat munițiunile au stricat
tunurile și s-au retras. M-am retras și eu spre pădure și apoi la
Dunăre, unde deja se formaseră coloanele de prizonieri; și eu
cu colonelul Grigorescu și cu alți 30 de ofițeri ne-am atașat la
o coadă de coloană, care intra în Turtucaia”81.
Căpitanul Traian Grigorescu s-a dus către malul
Dunării, a încercat să meargă spre Silistra, dar drumul fiind
blocat de către militarii bulgari s-a predat împreună cu alte
câteva zeci de ofițeri.
Unitatea militară din care făcea parte George
Topârceanu a avut,în cursul zilei de 24 august, misiunea „să
facă deocamdată paza la pontoane, în jurul cărora stătea mare
mulțime de răniți, așteptând să fie trecuți dincolo”. În zonă se
îmbulzeau „cei fugiți din foc, unii fiindcă își pierduseră cu totul

80
Ibidem, pp.481-482
81
Ibidem, p.482
223
nădejdea în izbândă, iar alții din pură mișelie, pândind cu ochi
de lup vreun mijloc de trecere. Jandarmii îi alungau cu focuri
de armă, dar peste puțină vreme ei reveneau în număr și mai
mare, amenințând să strivească în picioare răniții de la
capătul punții de ponton”. Unii dintre fugari, se aruncau în apă
încercând să ajungă înot pe malul nordic al fluviului. „Dar pe
celalt mal jandarmii îi primeau cu focuri de carabină” 82.
Treptat, pe măsură ce bătălia de apărare a Turtucaiei se
contura dezastruoasă pentru români, numărul refugiaților
militari și civili din fața inamicului a sporit, iar panica a cuprins
mulțimea. „Locotenentul striga, jandarmii trăgeau focuri în
grămadă – degeaba! Nici revolverul, nici carabinele care le
trosneau sub nas nu erau în stare să-i oprească. Cei din spate
împingeau pe cei din față, care începuseră a se rostogoli în
Dunăre peste balustrada de dincolo (a pontonului, n.n.) ruptă
... În cele din urmă, chiar puntea care lega pontonul de mal se
rupse. Cei rămași sus (pe ponton) coborâră pe un podeț de
cadavre, înghesuite până în marginea nisipului” 83.
În această învălmășeală, George Topârceanu a fost
despărțit de camarazi. Panica generalizându-se, fiecare și-a
căutat scăparea, cum a putut. Dornic să nu fie capturat, George
Topârceanu încearcă să treacă înot Dunărea ajutându-se de un
mănunchi de nuiele. Ajuns aproape de malul opus, al Olteniței,
constată că jandarmii îi împușcau pe fugarii din Turtucaia.
Revine și se predă.
În zilele următoare căderii Turtucaiei, regina Maria
consemnează știri și zvonuri despre cruzimea și excesele

82
G. Topârceanu, op., cit., pp.42,43
83
Ibidem, p.45
224
învingătorilor. „Mi se spune un lucru cumplit, dea Domnul să
nu fie adevărat, că bulgarii i-au ucis pe toți românii luați
prizonieri la Turtucaia. Se spune că i-au mitraliat. Dacă e
adevărat, e de-a dreptul monstruos! Dar poate nu e adevărat,
se spun atâtea lucruri de spaimă ( dar, vai, din partea
bulgarilor putem crede aproape orice, cruzimea lor e
binecunoscută)”. 84
La 26 august/8 septembrie, regina scrie: „Zi grea, fără
știri sigure, cu zvonuri multe – o mulțime de povești groaznice
despre bieții noștri soldați de la Turtucaia. Greu de aflat cum
stau lucrurile acolo într-adevăr. N-am aflat ce pierderi am
suferit, cine a murit – într-un fel a fost un dezastru. Se spune că
toți grănicerii noștri 85, apărători vajnici ai Sinaiei, au fost
uciși, se spune că au luptat vitejește. Nu pot îndura gândul la
toate fețele zâmbitoare ale celor pe care i-am avut de atâtea
ori oaspeți la masă! Să fie oare toți morți, cu adevărat? Toți
prietenii Ilenei 86?”87
Nu doar regina Maria, ci toți factorii de conducere au
fost puternic afectați de înfrângerea de la Turtucaia. Iată
consemnarea din Jurnalul reginei asupra atmosferei de la
Cartierul General: „L-am trimis pe Ballif la Cartierul General
după știri noi. Par să lucreze mai cu sârg, dar chestiunea
bulgară e o problemă arzătoare, oamenii noștri au făcut acolo
greșeli crunte, care ne-au pricinuit pierderi dureroase –

84
Maria Regina României, op., cit., p.122. Sursele istorice consultate atestă
că forțele române au pierdut peste 6000 de morți și aproape 30000
prizonieri.
85
Soldații și ofițerii Regimentului de grăniceri, ce asigurau paza graniței în
zona Prahovei și deci a castelului de la Sinaia
86
Ileana, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria
87
Maria Regina României, op., cit., p.123
225
pierderi la care nici nu pot să mă gândesc, fiindcă au fost în
zadar, ar fi putut fi evitate” 88.
Înfrângerea de la Turtucaia și-a pus amprenta și asupra
decorației simbol a războiului de desăvârșire a statului național,
Ordinul Militar Mihai Viteazul.
Prima consemnare a preocupării regelui Ferdinand
pentru crearea unor distincții, care să se acorde persoanelor și
unităților militare, ce se vor distinge în războiul întregirii am
aflat-o în Jurnalul de război al reginei Maria.
Luni, 22 august/4 septembrie 1916, la opt zile de la
intrarea în război, regina a luat prânzul la Cotroceni cu regele
Ferdinand și prințul moștenitor Carol. Întrucât, în condițiile
războiului, regina își avea reședința la Buftea, iar regele la
Scroviște, asemenea reuniri ale familiei erau, pentru regină, un
prilej de a afla vești despre război. „Am discutat, scrie regina,
despre decorații. Vor fi două, una pentru soldați (militari,
n.n.), care se va numi Mihai Viteas [sic] o cruce smălțuită cu
bleumarin pe o panglică bleumarin, iar cealaltă, care va purta
crucea mea , cu smalț negru și o Cruce Roșie mică în mijloc,
iar pe spate cu monograma mea” 89.
Rezultă că, la Statul Major Regal de la Scroviște, aflat
în contact strâns cu Marele Cartier General de la Periș și cu
guvernul Brătianu, se preconiza crearea a două distincții care să
răsplătească faptele de arme ale militarilor și acțiunile specifice
Crucii Roșii. Era normal ca distincția conferită militarilor să
poarte numele domnitorului Mihai Viteazul întrucât, obiectivul
războiului era întregirea națională, iar Mihai Viteazul

88
Ibidem, p.125
89
Maria Regina României, op.,cit.,1916-1917,p.119
226
înfăptuise acest vis al românilor, după cum reamintea
Proclamația regelui către armată publicată la 15/28 august
1916.
Indiferent cine a fost inițiatorul proiectului distincției cu
nume voievodal, concretizarea lui a fost preluată de
guvern/atribuită guvernului, corespunzător practicii politice.
Consiliul de Miniștri, prin jurnalul nr 1967/1916 l-a autorizat
pe ministrul de război Vintilă I.C. Brătianu să propună regelui
un proiect de decret „prin care se înființează un ordin militar
de război cu numele: Ordinul militar Mihai Viteazul,
cuprinzând trei clase și având destinația de a fi conferit pentru
fapte excepționale de război, ofițerilor care s-au distins în fața
inamicului”. La 26 septembrie 1916, raportul nr. 8468 al
ministrului de Război și proiectul decretului au fost prezentate
regelui și legiferate.
Decretul Regal nr 2996 din 26 septembrie 1916
prevedea:
„Art. I. Se înființează un Ordin militar de război care
va purta numele Ordinul militar Mihai Viteazul.
Ordinul va avea trei clase, cu denumirea: clasa III,
clasa II și clasa I. El va fi conferit exclusiv pentru fapte
excepționale de război ofițerilor care s-au distins în fața
inamicului.
Nimeni nu poate căpăta o clasă superioară, dacă nu
este decorat cu clasa III.
Clasele inferioare se vor purta și după conferirea unei
clase superioare.
Ordinul constă dintr-o cruce de aur, smălțuită albastru
închis.

227
Pe față, la mijloc, stă cifra regală în aur, iar pe verso
„1916”.
Deasupra crucei este așezată coroana regală.
Art. II. (Decorația pentru) Cavalerii clasa III-a se
poartă pe partea stângă a pieptului atârnată de o panglică
roșu închis cu două dungi de aur largi de 3 mm pe ambele
margini. (Decorația pentru) Cavalerii clasa II, în dimensiune
ceva mai mare, se poartă la gât atârnată de aceeaș panglică.
Cavalerii clasa I vor purta, pe lângă crucea clasa II și
aceeaș cruce fără coroană și fără panglică, în formă de placă,
pe partea stângă a pieptului” 90.
Decretul regal cuprindea precizări legate de conferirea
altor ordine și medalii: medalia Virtutea Militară de război va fi
rezervată exclusiv soldaților; pentru fapte meritorii de război se
confereau ofițerilor Ordinele Steaua României și Coroana
României cu spadele încrucișate prin ramurile crucii, iar
gradelor inferioare medalia Bărbăție și Credință, cu spade
încrucișate sub ramurile de laur.
Primii ofițeri cărora li s-a conferit Ordinul Militar
Mihai Viteazul clasa III-a sunt menționați în Decretul Regal
nr 2970 din 28 august 1916: colonelul Mărășescu Nicolae,
comandantul Brigadei a X-a infanterie; colonelul Broșteanu
Ernest, comandantul Regimentului 58 infanterie; locotenent-
colonelul Petrescu Ioan, comandantul Regimentului 74
infanterie; locotenent-colonelul Dumitrescu Ioan, comandantul
Regimentului 79 infanterie; locotenent-colonelul Nicolicescu
Solomon, comandantul Regimentului Vasile Lupu 36;
locotenent-colonelul Bădescu Bucur, comandantul batalionului

90
MO nr 144 din 28 septembrie/11 octombrie 1916
228
1 vânători; locotenent-colonelul Popescu Ioan din Regimentul
79 infanterie; căpitanul Bădescu Mihail din Regimentul
Teleorman nr 20; locotenentul de rezervă Slăvescu Virgiliu din
Regimentul 75 infanterie; sublocotenentul de rezervă
Constantinescu Victor din regimentul 9 călărași;
sublocotenentul Hurmuzescu M. Mihai din marina militară,
comandantul vedetei nr 6, „Grigore Ioan”91.
Faptele de arme ale acestor ofițeri sunt consemnate,
succint în decretul menționat. Distincția se acorda:
„Colonelului Mărășescu Nicolae, comandantul brigăzii a X-a
infanterie, care a fost în tot timpul luptei în mijlocul trupelor
sale, expunându-se pericolelor și îmbărbătându-le.
Colonelului Broșteanu Ernest, comandantul
regimentului 53 infanterie, care, fiind trimis de comandantul
diviziei II cu regimentul său a știut să înflăcăreze pe soldați în
așa grad, că ei au pornit la atac cântând. A fost rănit în fruntea
regimentului.
Locotenentului-colonel Petrescu Ioan, comandantul
regimentului 74 infanterie, care și-a condus regimentul cu
multă bravură și curaj sacrificându-se până la ultimul moment.
Locotenentului-colonel Dumitrescu Ioan, comandantul
regimentului 79 infanterie, care, ca comandant al sectorului 2,
și-a făcut datoria până la capăt cu cel mai mare curaj și
devotament.
Locotenentului-colonel Nicolicescu Solomon,
comandantul regimentului Vasile Lupu nr 36, care, ca
comandant al sectorului I, a luat personal parte la lupte pentru

91
MO nr 145 din 25 septembrie/12 octombrie 1916.
229
a îmbărbăta pe oamenii săi și a dat pilde de vitejie personală și
destoinicie de comandant.
Locotenentului-colonel Bădescu Bucur, comandantul
batalionului 1 vânători, căruia reușita cuceririi pozițiunii de la
culmea <Ozoina> i se datorește numai energiei și bravurei
acestui ofițer, care, cu un steag în mână, s-a avântat în fruntea
trupei sale la asalt și ajungând la rețelele de sârmă, a instalat
câte o mitralieră în dreapta și în stânga și sub protecția lor a
îndemnat pe oameni să taie sârmele, după care a pornit din
nou la baionetă, cucerind reduta și capturând pe apărători.
Locotenentului-colonel Popescu Ioan, din regimentul
79 infanterie, care s-a sacrificat până în ultimul moment.
Căpitanului Bădescu Mihail, din regimentul Teleorman
nr 20, care a dat dovezi de un curaj și devotament săvârșit; a
condus el însuși o companie din regimentul Vasile Lupu nr 36
în lupta de la <Semova>, respingând pe inamic. A executat
recunoașteri din aeroplan, aducând informații precise.
Locotenentului de rezervă Slăvescu Virgiliu, din
regimentul 75 infanterie, care s-a remarcat printr-un contra
atac dat cu unități strânse din cele distruse, dând probe de
energie și inițiativă personală.
Sublocotenentului de rezervă Constantinescu Victor,
din regimentul 9 călărași, care, plin de curaj și devotament a
cerut el însuși a i se da comanda batalionului de miliții Vasile
Lupu, care rămăsese fără ofițeri executând un contra atac
viguros.
Sublocotenentului Hurmuzescu N. Mihai , din marina
militară, comandantul vedetei nr 6 Grigore Ioan, care a
condus vedeta afară din canalul <Cusuiului>, când ofițerii
vedetei și jumătate din echipaj fusese secerat de gloanțe”.
230
Distincția conferită răsplătea sacrificiul militarilor ,
căci bătălia fusese pierdută, unii dintre ei erau morți ori
prizonieri, iar faptele concrete cunoscute de cel care făcuse
propunerea de decorare, probabil generalul Constantin
Teodorescu, comandantul capului de pod Turtucaia.
Detalii despre faptele militarilor decorați, rămase în
memoria camarazilor de luptă, au fost consemnate în lucrările
memorialistice ori științifice ale celor care au luptat la
Turtucaia, dar și în alte surse.
În noaptea de 19-20 august 1916, când bulgarii au
atacat trupele române din sectorul I de apărare a Turtucaiei,
„trupele noastre din acest sector, comandate de lt-colonel
Nicolicescu, care primeau întâia oară botezul sângelui, au
rezistat cu bărbăție până în seara zilei de 21 aug(ust) 1916,
respingând mai multe atacuri, iar în seara acelei zile au fost
retrase pe vechea linie de apărare, unde erau mai în măsură să
reziste atacurilor ulterioare, fiind frontul mai mic și mai bine
situat pentru apărare” 92. Inamicul nu a reușit să străpungă
apărarea română în acest sector.
Unii dintre militarii decorați pentru faptele de vitejie
din timpul bătăliei de la Turtucaia și-au dovedit valoarea și în
luptele următoare. Colonelul Ernest Broșteanu a ajuns general
și a condus trupele care au fost trimise în Basarabia în 1918.
„Virgil Slăvescu, locotenent de rezervă, care trebuia să
joace un rol politic mai târziu, dar care acum, rănit la braț, s-a

92
General Constantin Teodorescu, Răspuns d-lui gen de divizie M. Aslan,
fost comandant al Armatei III asupra Cauzelor dezastrului de la Turtucaia,
Tipografia Unirea Brașov, 1921, p.7
231
aruncat și el în apă ca să nu cadă prizonier și s-a dovedit un
remarcabil înnotător, căci a ajuns pe malul celălalt” 93.
Colonelul Mărășescu, spre exemplu, efectuase
ceremonia/actul de capitulare a Turtucaiei. Motive ținând de
psihologia socială justificau acordarea Ordinului Mihai
Viteazul, mai degrabă decât faptele concrete ale decoraților,
deși în cazul unora și aceste fapte pledează pentru decorare. Era
un pansament pe orgoliul rănit.
Curios este faptul că această decorație, a cărei denumire
evoca obiectivul războiului, întregirea națională, nu a fost
conferită mai întâi unor militari din trupele ce înaintaseră
victorioase în Transilvania. Neîndoielnic unii dintre ei se
comportaseră vitejește, se remarcaseră prin fapte de arme
deosebite și totuși nu s-au numărat printre primii decorați cu
Ordinul Mihai Viteazul.
Drumul spre lagăr
Militarii români, care s-au predat inamicului la
Turtucaia, au fost încolonați și, sub pază, au luat drumul către
diferite localități pentru detenție.
George Topârceanu s-a aflat într-o coloană ce s-a
deplasat pedestru până la Razgrad. Apoi, cu trenul, până
dincolo de Balcani, la Sofia. Aici, prizonierii au fost triați, pe
categorii profesionale. Grupul în care se găsea Topârceanu
(muncă fizică manuală) au ajuns, tot cu trenul, de la Sofia la
Radomir, iar de acolo, cu decovilul, în nordul munților Rodopi.
Apoi, per pedes de-a lungul râului Struma a ajuns la ieșirea din
munți, la Gorna Giumaia și Grivo Livada, primul lagăr de
muncă în care s-a aflat. Vor urma, altele.

93
C Argetoianu, op., cit.,III, 5, p.34-35
232
Coloana de ofițeri prizonieri în care se găseau Traian
Grigorescu și Constantin Zagoriț s-a deplasat inițial pedestru
până la Razgrad, unde ofițerii au fost separați de trupă. Ofițerii
au plecat cu trenul pe traseul: Caspician, Tulovo și apoi câțiva
kilometri pe jos, până în lagărul de la Gorni Parnicerevo.
Convenția de la Haga -1907 94 prevedea că orice luptător
ajuns în puterea adversarului este considerat prizonier de
război. Statutul soldaților și subofițerilor ajunși prizonieri de
război era inferior, în ceea ce privește tratamentul, față de cel al
ofițerilor prizonieri. De aceea, Topârceanu intenționa să se
declare ofițer. Totuși, calculându-și bine șansele de
supraviețuire, a rămas în categoria soldaților și subofițerilor. Și
asta nu datorită art 9 al Convenției de la Haga, care prevedea:
„Fiecare prizonier e dator să declare, dacă este întrebat în
această privință, adevăratele sale nume și gradul său. În cazul
când ar nesocoti această regulă, s-ar expune la o restrângere a
avantajelor date prizonierilor de categoria sa”. Ci pentru că,
scrie Topârceanu, „știam că bulgarii ne urăsc de moarte.
Cunoșteam de pe acum refrenul lor încăpățânat, pe care l-am
auzit de atâtea ori mai târziu, ca pe un leit-motiv al urii lor
simple și primitive: Trinaisi godina ...” (anul 1913, n.n.).
Instinctiv sau conștient, el și-a dat seama că ura bulgarilor se
îndrepta prioritar asupra ofițerilor 95. Iar pentru el, pe primul
plan se afla supraviețuirea: „Aveam acum dreptul să mă
gândesc numai la mine, să scap cu viață”. „Nimeni nu știe ce-l
așteaptă. De la primul pas făcut pe pământul țării dușmane,
fiecare a simțit că pentru el începe acum un nou război, mai

94
Vezi MO nr 112 din 19 august/1 septembrie 1916
95
G. Topârceanu, op., cit., pp.78, 92
233
greu decât celălalt din care abia a scăpat. Războiul unuia
împotriva tuturor – împotriva oamenilor și-a intemperiilor, a
foamei și-a frigului, a bolilor și-a neprevăzutului – războiul
împotriva universului întreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poți
conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, amenințat ca
și tine” 96.
Starea sufletească a prizonierilor era marcată în
principal de faptul că fuseseră învinși, că se aflau în puterea
străinilor învingători: „Toți merg acum cu ochii-n pământ. Pe
figurile celor din jurul meu e întipărită aceeași resemnare
mocnită – nepăsarea docilă cu care țăranul nostru s-a lăsat
întotdeauna dus de soartă” 97.
Articolul 4 al Convenției de la Haga prevedea că
„Prizonierii sunt în puterea guvernului inamic, dar nu în aceea
a indivizilor sau a corpurilor (de armată, n.n.) care i-au prins.
Trebuiesc îngrijiți cu umanitate. Tot ce le aparține personal, în
afară de arme, cai sau hârtii militare, rămâne proprietatea
lor”.
Relatările din prizonierat ale lui G. Topârceanu și Tr.
Grigorescu probează că aceste prevederi au fost încălcate. Pe
drumul spre lagăr, prizonierii însoțiți inițial de militari activi, s-
au aflat apoi la discreția escortei formată din miliția civilă
(ceasovoi). Chiar din momentul predării, prizonierii au fost
deposedați de bunurile personale. „Caraulele care ne
escortează – ceasovoi pe limba bulgărească, puși sub
ascultarea unor starși – se schimbă aproape zilnic. Și cu cât ne
depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriță,

96
Ibidem, pp.76, 97
97
Ibidem, p.82
234
uniforma și disciplina dispar treptat și ceasovoii sunt tot mai
răi, tot mai hrăpăreți. Fiecare nou rând de ceasovoi pradă de
la prizonieri, mai cu seamă de la ofițeri, tot ce-a rămas
neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe față, fără nici o
teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să
reziste, e împuns cu baioneta ori lovit cu patul puștii în piept,
până cade în șanț, cu spume roșii la gură” 98.
Colonelul C. Zagoriț relatează cazul maiorului
Dervescu, ce s-a împotrivit încercării unui soldat bulgar, din
escorta convoiului de prizonieri,de a-l jefui de ceasul de aur pe
care îl avea. Soldatul l-a străpuns cu baioneta 99.
„În pădurea de la Balbunar, starșii (șefii, n.n.)
ceasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare,
neobișnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de
cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce
are mai de preț asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde
ceva” 100.
Populația localităților urbane sau rurale, pe lângă care,
ori prin care, treceau coloanele de prizonieri manifesta o ură
vizibilă, latentă, ce lua uneori formă violentă. „Populația e
înverșunată împotriva noastră, constata Topârceanu. Într-un
loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat
să ne taie cu coase și topoare. Ca să evite o încăierare
generală, primejdioasă și pentru ei, soldații escortei au fost
nevoiți să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă” 101. În
orășelul Razgrad, „populația ne face manifestație ostilă.

98
Ibidem, p.86
99
C. Zagoriț, Ostași viteji în luptele de la Turtucaia, 1939, p.17
100
G. Topârceanu, op.cit., p.90
101
Ibidem, p.86
235
Grupuri tot mai compacte ne ațin calea și, pe alocurea, ne
întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, șuierături,
invective. ... E prea mult. După înverșunarea absurdă cu care
soarta ne persecută de atâtea zile în șir, pornirea aceasta
împotriva unor oameni prăpădiți, leșinați de foame, mi se pare
ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor
neînsuflețite, care întrece puterea de înțelegere a celor din
jurul meu” 102.
Lipsirea de hrană, apă și adăpost în cursul zilei, dar mai
ales al nopții, au fost practici curente de-a lungul drumului spre
lagăr.
Căpitanul Traian Grigorescu notează că după prima zi
de marș și de prizonierat: „Seara am sosit în Balbunar, unde
am dormit într-o curte mare pe puține paie. La ora 12 noaptea,
ni s-a dat, la ofițeri, câte ½ pâine și o bucățică de brânză.
Soldații au primit dimineața câte ¼ pâine, cei care nu știau
bulgărește și ½, cei care știau” 103.
„Grupul meu, scrie Topârceanu, a fost oprit lângă un
orășel, în dosul unei gări, într-un țarc mare de sârmă
ghimpată. Ne-a plouat acolo toată noaptea. Și-am stat în
picioare, că pe jos era noroi” 104.
În proza de prizonierat a lui George Topârceanu aflăm
frecvente notații de genul: „Pierzând nădejdea că vom găsi
pâine și apă, unii se clatină și cad tocmai acum, când trebuie
să fim aproape de locul hotărât pentru popas”; „Dar ceasurile
trec și orice nădejde pe ziua de azi se duce, odată cu soarele

102
Ibidem, p93
103
SJPhAN, Fond familial Traian Grigorescu, Carnet de însemnări, 25
august 1916
104
G. Topârceanu, op.cit., p.99
236
care coboară sub orizont într-o largă aureolă de pulbere
trandafirie” 105. Alteori, scene de coșmar descriu suferințele
fizice și psihice ale prizonierilor privați de cele mai elementare
și esențiale elemente ale vieții, ori încleștarea aprigă a
oamenilor, animalizați, pentru obținerea lor. „În jurul unui
măr pădureț din preajma șoselei, tot timpul cât a durat
trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morți și
răniți, ca la un asalt de redută. Înnebuniți de sete, hipnotizați
de cele câteva merișoare pipernicite rămase pe vârf, oamenii
ieșeau din rânduri, halucinați, s-agățau de crengi, zvârleau cu
pietre și se băteau între ei ca lupii pentru o stârpitură de măr
căzut în țărână. Nici răcnetele ceasovoilor, nici spectacolul
celor doborâți acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic
nu-i mai putea opri” 106.
Topîrceanu își pune în pericol viața pentru a procura
apă. „Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidâr,
prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate
cu morți – oameni doborâți pe-acolo din fugă, după ce
tranșeele au căzut în mâna bulgarilor. Și eu știam că măcar
unii din morții aceia trebuie să aibă încă la ei câte un bidon cu
apă, prins cu un cârlig la sacul cu cartușe. Am pus ochii de
departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea
drumului, la un cot. ... Ajungând în dreptul lui, într-un moment
când ceasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară
din rânduri și, în câteva clipe, am fost lângă el” 107. Cu
dificultate, poetul a reușit să smulgă bidonul cu apă, scăpând și
neobservat de ceasovoi, care l-ar fi pedepsit.

105
Ibidem, pp.94, 96
106
Ibidem, op., cit., p87
107
G. Topârceanu, op.cit., p.88
237
„Arareori, o rază de umanitate luminează această lume
sumbră: un prizonier ajutându-și camaradul, care abia se
mișcă, pentru a nu rămâne în urma coloanei și a fi împușcat;
un ceasovoi, care oferă o pâine, pe care prizonierul o împarte
cu un alt bătut de soartă, îndreptățind concluzia acestuia:
„Nu-s toți bulgarii răi la inimă cum am crezut” 108.
Viața în lagărul de prizonieri
-Terminologia
În textul tradus în românește al Convenției de la Haga
(dar și în cel original, se pare) nu se folosește termenul de lagăr
pentru denumirea locului de detenție a prizonierilor de război.
În documentele și scrierile timpului se foloseau frecvent
denumirile de tabără și depozit de prizonieri, dar uneori și
termenul de lagăr.
-Localizarea
Existau lagăre distincte, pentru ofițeri și separat, pentru
subofițeri și soldați. Căpitanii Traian Grigorescu și Constantin
Zagoriț au fost deținuți inițial în lagărul de la Gorni
Parnicerevo, iar sergentul George Topârceanu, pe cursul râului
Struma, mai jos de Gorna Giumaia și Grivo Livada, acolo unde
râul Sfetivracea se vărsa în Struma. „Era un lagăr de prizonieri
mare, așezat pe un platou îngust deasupra râului Struma.
Lagărul nostru era așezat la loc jos, între gura Sfetivracei și
albia Strumei, având la spate numai dealuri înalte și podișuri
înclinate” 109. În afară de români, se aflau în acel lagăr
prizonieri capturați de bulgari în războiul cu sârbii și pe frontul
de la Salonic. „Erau acolo multe nații de prizonieri – franțuji,

108
Ibidem, pp.95, 89
109
Ibidem p.130. vezi și p 112, 122
238
italieni, greci, muntenegreni și mai cu seamă sârbi – afară de
bulgarii însărcinați cu paza. Și, ca să întregească aspectul
cosmopolit al acestei tabere pestrițe, se găseau și vreo patru
engleji rătăciți acolo, măcar că englejii, cum am aflat mai
târziu, aveau un lagăr aparte pe lângă Sofia, mai confortabil
decât ale celorlalți prizonieri” 110.
În prima săptămână a lunii septembrie, după cum ne
informează atât G. Topârceanu cât și Traian Grigorescu,
bulgarii au luat din lagăr pe comandanții bateriilor de artilerie
și pe unii soldați și subofițeri (probabil pe șefii de tun și
ochitori), i-au adus pe linia frontului (căpitanii Grigorescu și
Dumitriu, la Bazargic) și au încercat să obțină de la ei
informații asupra locului unde au aruncat ori au ascuns
aparatele de ochire ale tunurilor, pentru a putea folosi tunurile
capturate. În cazul Grigorescu, se consemnează eșecul
încercării.
Ulterior, Traian Grigorescu și Constantin Zagoriț au
fost deținuți în lagărele Tulovo (14 septembrie-8 octombrie),
Kardjali (8 octombrie-7 noiembrie), Ustovo (7 noiembrie- 28
noiembrie 1916) și iarăși Kardjali- Haskovo, iar Topârceanu, la
Pirin Planina, la gara Nadejda și în spitalul pentru prizonieri
din Sofia.
-Locuința.
În lagărul de la Gorni Parnicerevo, unde au ajuns inițial
Traian Grigorescu și Constantin Zagoriț, ofițerii superiori au
fost cazați în clădirea școlii din localitate, iar ofițerii inferiori în
baracă. În baracă, dormeau pe rogojini întinse pe jos (probabil
direct pe pământ, căci memorialistul nu pomenește de existența

110
Ibidem, p113
239
dușumelei). În privința condițiilor de detenție, prima impresie a
lui Traian Grigorescu a fost deosebit de dezagreabilă. La 31
august 1916 el nota: „Prima zi de lagăr de prizonieri. Dormit
pe rogojină cu primii păduchi de lemn, care ne așteptau și ei
flămânzi” 111. Peste câteva zile, prizonierilor care dormeau pe
laturile/marginile dușumelii barăcii li s-au făcut paturi comune.
După două săptămâni, ofițerii superiori au fost transferați în
oraș (la hotel?), iar ofițerii inferiori, la școală.
În lagărul de la Haskovo, au fost cazați pe grupuri, în
case.
În lagărul de la gura Sfetivracei, unde se afla George
Topârceanu, prizonierii locuiau în adăposturi (colibe)
construite de ei înșiși, „ca niște colibe africane, improvizate
din crengi de salcie și de arini cu frunzișul veșted”. Dormeau
pe pământul gol, fiind cald încă, la începutul toamnei 112. În
lagărul de la Pirin Planina, prizonierii și-au săpat bordeie de
iarnă în coasta muntelui, ca niște guri de tunel. Aveau uși la
intrare și ogeac (coș) pentru ieșirea fumului. Pe jos au așternut
un strat gros de frunze uscate, iar ca pat foloseau un maldăr de
cetini verzi. Foloseau ca sursă de lumină castane, ce fuseseră
ținute în seu de oaie pentru a se îmbiba cu grăsime și în care
introduceau un fitil 113.
În lagărul de la gara Nadejda din Sofia, prizonierii
dormeau în vagoane, trei sute cincisprezece oameni în șapte
vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate, situate pe o linie
moartă 114. Doar în spitalul pentru prizonieri, unde ajunsese ca

111
SJPhAN, Fond Traian Grigorescu, Carnet de însemnări, 31 aug 1916
112
G. Topârceanu, op.cit., p112, 163
113
Ibidem, p152
114
Ibidem, p.185
240
pacient și apoi a rămas ca ajutor al medicului, Topârceanu a
locuit într-o cameră proprie 115.
-Hrana și apa.
Ofițerii prizonieri în lagărul de la Gorni Parnicerevo
primeau la micul dejun „o bucățică de pâine”. Puteau cumpăra
de la sârbi, câteodată, pe furiș, ouă. Le aducea pe ascuns, o
fată. Prânzul și cina constau din „ciorbă de carne cu cartofi și
zarzavat”, cu precizarea cu nu primeau carne decât la una
dintre mese („carnea numai o dată pe zi”). Zarzavatul acestor
mese era cumpărat din banii prizonierilor 116.
În lagărul de la Haskovo, ofițerii mâncau bulgur și de
două ori pe săptămână carne. Prizonierii ofițeri își puteau
îmbunătăți meniul mergând, rar, câte doi odată, în oraș, la
cumpărături. Se cumpăra: pâine, zahăr, halva, rahat. Petrolul îl
cumpărau probabil pentru iluminat. Puteau schimba la bancă
banii românești. Banii de care dispuneau proveneau din cei pe
care i-au avut asupra lor în momentul capturării, dar și din
soldă. Ofițerii prizonieri primeau soldă corespunzător gradului.
Cheltuielile privind masa și cazarea se acopereau din soldă, iar
ceea ce prisosea, li se achita în numerar.
În lagărul de la gura Sfetivracei, George Topârceau, ca
șef al lagărului românesc, scutit de muncă, pleca la ora 17,
însoțit de câțiva oameni de corvoadă „să iau în primire
alimentele pentru a doua zi, niște pâini negre și mici, uneori
pesmeți sfărâmați, tomate, ardei și de două ori pe săptămână,
carne de oaie sau de vacă” 117. Pâinile se distribuiau de seara
pentru a doua zi. Ciorba la cazan era pregătită de doi bucătari

115
Ibidem, p.198
116
SJPhAN, fond Traian Grigorescu, op., cit., 14 sept 1916
117
G.Topârceanu, op.cit., p.115
241
pe care îi schimba săptămânal. Apa de băut putea fi luată din
niște cișmele de țevi înguste construite de germani. Pentru că
apa era sălcie și ruginită, prizonierii preferau să bea apă din
râul Struma, în pofida pericolului de a se îmbolnăvi de holeră.
Hrana fiind insuficientă, prizonierii o suplimentau cu
diverse produse ținând de specificul gastronomiei naționale:
francezii mâncau pisici sau viperă de Macedonia, tăiată
bucățele și friptă în tigăiță; un sârb prindea peștișori și îi frigea;
italienii mâncau broaște, dar eu, scrie Topârceanu, „pot să jur
că n-am pus broască-n gura mea – până târziu în ziua de Sf
Dumitru – când am gustat și eu un singur picioruț, de la un
camarad italian ... și mi-a fost greață trei zile, încolo era
bună” 118.
În lagărul de la Pirin Planina, prizonierii nu erau
aprovizionați cu regularitate. Li se aduceau, rar, „pâini uscate
și negre, câteva cepe și câțiva cartofi înmuguriți” 119. Un timp,
au răbdat de foame, amăgindu-se cu o fiertură dintr-un „soi de
ferigă cu rădăcina roșie, dulce la gust”. De nevoie, au început
să fure, la trei-patru zile, câte o oaie sau o capră din turmele
ciobanilor de pe munte și chiar găini și o roată de tutun din sat.
Ajungând în conflict cu sătenii, au scăpat de răzbunarea
acestora numai datorită pazei militare care îi supraveghea 120.
Apa de băut era asigurată dintr-un pârâu din vecinătatea
taberei.
Prizonierii aflați în lagărul din gara Nadejda mâncau o
zeamă de fasole, pe care o primeau în vesela personală, un ciob
de strachină, o cutie de tinichea găsită. Dimineața își primeau

118
Ibidem, p.122
119
Ibidem, p153
120
Ibidem, pp.165-171
242
rația de pâine pentru toată ziua și, de obicei, o mâncau toată,
atunci. Cei mai mulți, își dădeau cea mai mare parte din pâine,
pe tutun, șefului pazei, care o vindea în oraș. Foamea era atât
de acută, încât unul dintre prizonieri i-a mărturisit lui
Topârceanu că mânca mortăciuni de pe câmp, un cap de găină
moartă pe care l-a ros cu fulgi cu tot. Apa era adusă cu hârdăul
de la o distanță de doi kilometri și era folosită pentru bucătărie.
Oamenii nu se spălau niciodată și își potoleau setea din șanț ori
mâncând zăpadă 121.
- Programul zilnic. Munca.
În lagărul de la Gorni Parnicerevo, programul începea
la ora 7, când se primea pâinea. Prizonierii (ofițerii inferiori) se
spălau într-un mic pârâiaș-canal, care de multe ori nu avea apă.
Luau micul dejun și apoi se plimbau pe terasă (terasa barăcii?)
ori citeau vreo carte căpătată de la vreun prizonier francez.
Scriau scrisori adresate celor din țară, dar nu primeau răspuns.
După masa de seară, la ora 18, intrau în baracă de unde nu mai
puteau ieși decât la hârdăul de la ușă pentru mici necesități.
În lagărul de la Haskovo, prizonierii aveau voie,
dimineața, la prânz și seara, să meargă la apă, pentru spălat.
Uneori, în grupe de câte cinci, mergeau și făceau baie în râul
Arda. Bolnavii erau consultați și tratați la spitalul din oraș. Cei
care erau cazați în case, aveau permisiunea de a se plimba pe
trotuarul din fața casei. Când au fost cazați în clădirea școlii,
puteau merge la un alt grup de camarazi, cu învoirea șefului
lagărului.
Căpitanul Constantin Zagoriț a solicitat camarazilor
informații privind luptele la care au participat în sectoarele ce

121
Ibidem, pp.185, 186
243
le reveneau la Turtucaia. „Am folosit comunicările particulare
pe care mi le-au făcut mie personal în captivitate o mare parte
din ofițerii, reangajații, gradații și soldații care au luptat acolo
(la Turtucaia) și care au căzut prizonieri”. A adunat circa 1000
de comunicări de la 500 de militari. De la unii dintre ei a
solicitat 2-4 comunicări, când a avut nevoie de detalii.
Materialul pe care l-a adunat i-a servit la redactarea volumului
Turtukaia între anii 1918-1923, publicat în 1939 122. Printre
camarazii cărora le-a solicitat informații asupra luptelor s-a
aflat și căpitanul Traian Grigorescu. Citate în volumul redactat
de C. Zagoriț,aceste informații coincid cu însemnările din
carnetul lui Traian Grigorescu reproduse aici, ceea ce atestă
corectitudinea autorului în folosirea comunicărilor făcute de
camarazi.
Conform prevederilor Convenției de la Haga, ofițerii
prizonieri nu puteau fi folosiți la munci, dar faptul era admis
pentru subofițeri și soldați.
Convenția de la Haga-1907 prevedea la articolul 6:
„Statul poate întrebuința ca muncitori prizonierii după gradul
și aptitudinea lor, în afară de ofițeri. Aceste lucrări nu vor fi
excesive și nu vor avea nici o legătură cu operațiunea
războiului.
Prizonierii pot fi îngăduiți să muncească pentru
administrațiuni publice sau particulare, sau pe socoteala lor
proprie.
Lucrările făcute pentru stat sunt plătite după tarifurile
în ființă pentru militarii din armata națională, ce ar executa

122
Col. C. Zagoriț, Turtukaia, Institutul de arte grafice „Concordia”,
Ploiești, 1939, pp.3,4
244
aceleași lucrări, sau dacă nu există, după un tarif în raport cu
muncile făcute.
Când lucrările sunt executate pentru alte
administrațiuni publice sau pentru particulari, condițiunile
sunt stabilite după o înțelegere cu autoritatea militară.
Salariul prizonierilor va contribui să le îndulcească
pozițiunea și prisosul le va fi socotit la liberarea lor, scăzându-
se numai cheltuielile de întreținere” 123.
Pe când ofițerii se aflau în lagărul de la Haskovo,
guvernul bulgar a ordonat impunerea lor la muncă, chipurile
drept represalii pentru masacrele comise de români contra
bulgarilor din Dobrogea. În acest scop, aproximativ 400
prizonieri au fost deplasați la Ustovo pentru a lucra la șoseaua
Ustovo-Kardjali. Față de măsura abuzivă a guvernului bulgar,
ofițerii prizonieri, s-au străduit să adopte o poziție comună,
aceea de a refuza să fie folosiți la muncă. Evident că
autoritățile bulgare au recurs la constrângeri pentru a-i sili să se
supună. Nu li s-a dat hrană și apă. Prizonierii au fost ajutați pe
ascuns de populația localității, formată din turci și bulgari de
religie musulmană (pomaci). După câteva zile de rezistență,
prizonierii s-au împărțit în două grupe. Unii, în frunte cu
căpitanii Chabert și Zagoriț, socoteau că onoarea a fost salvată
și erau dispuși să cedeze. Nucleul tare, în frunte cu căpitanii
Grigorescu, Dumitriu și Apostolescu se pronunțau pentru
continuarea rezistenței. Împotriva acestora, autoritățile bulgare
au luat măsuri punitive, i-au pedepsit la câte 25 lovituri de
ciomag fiecare. Suferințele îndurate și rezistența nu au fost fără

123
Extras din Convenția de la Haga – 1907, în MO nr 112 din 19 august/1
septembrie 1916
245
efect. Măsura folosirii ofițerilor prizonieri la muncă a fost
anulată.
Prizonierii gradelor inferioare au fost folosiți în mod
curent la munci, întrucât Convenția de la Haga o permitea. Dar
și în acest domeniu s-au produs nereguli. G. Topârceanu atestă
încălcarea, de către Bulgaria, a prevederilor Convenției în
privința obiectivului muncii prizonierilor. Prizonierii din
lagărul de la gura Sfetivracei erau folosiți la construirea unei
căi ferate cu linie îngustă având destinație militară: „Rostul
prizonierilor adunați aici era să lucreze sub conducere
germană la instalarea unei linii înguste de tren Decauville, pe
un sector anumit. Lucrarea începuse în mai multe puncte
deodată, pe toată valea Strumei, dela Demir Hissar până aici;
erau, așadar, acum în lucru mai multe crâmpeie izolate,
urmând să se împreune cu vremea cap la cap. Până la iarnă,
această linie ferată, lucrată în întregime de prizonieri, avea să
lege Sofia – Küstendil și centrul Bulgariei cu frontul de la
Salonic” 124.
În Pirin Planina, prizonierii erau folosiți la întreținerea
unui drum ce lega Macedonia răsăriteană de frontul de la
Salonic.
Prizonierii din lagărul de la gara Nadejda lucrau de
dimineața până seara, supravegheați de ceasovoi, dar sub
conducerea nemților la diverse instalații de cale ferată: poduri,
linii, terasamente 125.
În lagărul de muncă de la gura Sfetivracei, „duminica
era zi de odihnă. Atunci oamenii noștri stăteau toată ziua

124
G. Topârceanu, op., cit., p.114
125
Ibidem, p.185
246
culcați – abia dacă vorbeau între ei. Erau mai silnici, mai
descurajați și mai neîngrijiți la îmbrăcăminte decât camarazii
lor străini, tovarăși de captivitate. ... Italienii cântau, franțujii
se țineau de conversații, rușii – c-au venit câțiva ruși în urma
noastră – pălăvrăgeau ziua întreagă făcând politică și punând
omenirea la cale. Numai cei patru engleji, așezați pe-un
buștean, la o parte, trăgeau din pipă și tăceau între ei, ceasuri
întregi. Sârbii se ocupau cu gospodăria” 126. Duminica,
dimineața devreme, se ținea în mijlocul lagărului un fel de târg,
un bazar, unde prizonierii practicau schimbul în natură.
Încercări de evadare
Din lagărul de la gura Sfetivracei au fugit șase
prizonieri, într-o noapte cu ploaie, când ceasovoii se
adăpostiseră. Preferau să fugă decât să moară de foame și de
munca istovitoare. Au trecut râul Struma și au avansat către
vest. „Planul lor era să meargă tot spre apus, pe sub (muntele)
Belasița , până unde nu vor mai auzi tunurile la stânga lor –
semn că frontul (de la Salonic) s-a isprăvit; și de-acolo s-apuce
spre miazăzi de-a dreptul peste hotar, în Grecia, țară
neutră” 127. Ziua stăteau ascunși, iar noaptea se deplasau
ocolind satele și căile umblate. Erau conduși de căprarul Stoica,
majoritatea proveneau din zonele de munte, Argeș, Olt
(Todiran din Gorj), Jiu, doar unul (Andrei) era din Dobrogea.
Era la începutul iernii și au suferit de frigul adus de ploi
și lapoviță. După cinci zile, s-au decis să nu mai continue
drumul spre vest, ci să încerce a trece prin linia frontului spre
sud, spre Grecia.

126
Ibidem, p. 115
127
Ibidem, p.133
247
Au fost descoperiți și capturați. Comandantul unității
militare, un colonel, a vrut să-l împuște drept pedeapsă pe
conducătorul grupului de evadați. Impresionat de faptul că toți
membrii grupului își asumau responsabilitatea de a fi condus
grupul, comandantul a renunțat și i-a trimis sub escortă înapoi
în lagăr 128.
Încă de pe când se aflau în lagărul de la Tulovo,
cpt.Traian Grigorescu și cpt Dumitriu au făcu planul și
pregătirile necesare pentru o evadare spre Grecia. Fiind mutați
în lagărul de la Kardjali și-au continuat pregătirile alegându-și
camarazii de acțiune. Profitând de modificările intervenite în
programul zilnic al lagărului, determinate de înmormântarea
cpt Niculescu Atanase, au evadat în ziua de 19 octombrie 1916.
La plecarea din lagăr, evadații s-au împărțit în două grupe, care
urmau să se reunească imediat ce se aflau în libertate. Lipsa de
coordonare a împiedicat reunirea și cele două grupe s-au
deplasat pe trasee diferite. Grupul format din căpitanul Traian
Grigorescu, locotenenții Bârzan Ion și Ichim Ștefan a urmat,
spre izvoare, traseul râului Arda, afluent al Mariței. A
beneficiat de atitudinea favorabilă a populației de etnie turcă
din zonă. A fost totuși descoperit și arestat la 22 octombrie
1916 și readus în lagăr pe traseul Saskioi, Dolastir, Egri Dere,
Kardjali. Celălalt grup, format din căpitanul Ion (Jean)
Dumitriu, locotenentul Elisei Robescu, sublocotenenții
Bălănescu Paul și Chipara Nicolae, a fost arestat la 21
octombrie. Evadații au fost pedepsiți, după regulamentele
militare turcești cu închisoarea între 10-20 zile 129.

128
Ibidem, pp.132-137
129
SJPhAN, fond Tr. Grigorescu sau în acest volum, capitolul Carnetele
camarazilor
248
Eliberarea
Convenția de la Haga stipula schimbul reciproc de
informații, între statele aflate în conflict, asupra numărului și
numelui, gradului etc. prizonierilor. Se prevedea, de asemenea,
posibilitatea ca prizonierii să corespondeze cu persoane din
patria lor. În aceste împrejurări, scrie Topârceanu „un mare
prieten din țară, rămas în teritoriul ocupat, aflând că mă
găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit la comandamentul
bulgar din București cu rugămintea să fiu adus acolo” 130. La 1
ianuarie 1917, Topârceanu a trecut Dunărea la Rusciuc-Giurgiu
și a pornit spre București. Comandamentul bulgar din București
avea competența de a elibera, individual, prizonieri, ceea ce a
făcut, probabil, și în cazul lui Topârceanu.
Căpitanii Traian Grigorescu și Constantin Zagoriț au
fost eliberați, presupunem, după semnarea păcii de la Buftea-
București (7 mai 1918)

***

130
G. Topârceanu, op., cit., p.202
249
Structura acestui volum ilustrează un element
caracteristic al cercetării istorice, aprofundarea cunoașterii prin
cumularea, treptată, în timp, a informațiilor mai multor surse de
informații. George Topârceanu și-a publicat memoriile de
război în 1918 și 1936; Constantin Zagoriț finalizase, în 1921-
1923, redactarea lucrării privind bătălia de la Turtucaia,dar a
publicat-o în 1939. Acum, la 100 de ani de la războiul de
întregire se publică jurnalul căpitanului Traian Grigorescu și
însemnările camarazilor săi din bătălia de la Turtucaia și din
prizonierat.
De la una la alta, aceste surse istorice au conturat tot
mai precis și mai nuanțat evenimentele războiului de întregire,
au adus informații și interpretări noi, ilustrând avansul pas cu
pas al cercetării istorice.

250
4. ANEXA
Traducerile poeziilor, camarazilor de prizonierat ai
căpitanului Eremia Grigorescu, scrise în limba franceză în
documentele originale. Traducător Vasile Moga.

Sublocotenent Constantin Lăzărescu


Prizonier
Nu ne gândim de-atunci încoace
La altceva decât la PACE.
Dar ne-alegem de luni şi luni
Doar cu atât: promisiuni.
„Mai bine va fi sigur mâine.”
Acum – flămânzi; soartă de câine –
Ne vărsăm focul înjurând,
Tot discutând, tot discutând,
Despre companii şi plutoane,
Înjurături ... batalioane.
Păduchi şi vorbe de ocară –
Iată cu ce ne-ndestulară.

Seara-auzi snoave
Vrei nu vrei.
Lăudăroşi
Băieţii mei!

Tremuraţi prunci, părinţi, soţii,


Vă plâng pentru ce veţi păţi.
Când ăstia s-or întoarce-acasă,
Pe voi veninul şi-l revarsă!!
Pân-atunci, neam de ucigaşi,
Ne chinuie pe noi, ostaşi.
Se laudă cu ce-au făcut
În timp ce briciul şi-l ascut,
Sărmani „eroi ai datoriei”.

251
Noapte de cremene,
Dinţii ne clănţăne,
Din cap în picioare
Dârdâim în mantale.

Prin cap îţi trec idei şuvoi,


Când te gândeşti la pruncii tăi
Şi-i blestemi crunt pe nemţălăi!
Şi-adormi visând la ne-ntrerupte
Ospeţe cu mâncăruri multe,
Cu pâine şi fripturi ca-n rai.

Uitând de nemţi şi de Sarrail.

La deşteptare, vai, tot paie


Şi iar discuţii, hărmălaie;
Batalioane, escadroane,
Companii şi apoi plutoane,
Înjurături fără zorzoane.
Sudalme, vorbe de ocară,
Iată cu ce ne-ndestulară.

15/I/917
Lagărul de la Haskovo
Slt. Const. Lăzărescu
Reg. 74 Inf.
Profesor Avocat
Constanţa
2, str. Mihai Viteazu (sic !)

Îndoiala prizonierului
Pou – cum se ştie, e banal –
Primeşte un –x la plural.
Dar, Doamne n-ar fi mai cu har
Dac-ar avea doar singular?
252
15/I/917
Lagărul de la Haskovo
Slt. Const. Lăzărescu
Reg. 74 Inf.
Profesor Avocat
Constanţa
2, str. Mihai Viteazu (sic !)

Căpitan Georgescu

Ziua prizonierilor (în lagărul)


Kirdjali – Haskovo

De-o lună-ntreagă se aşteaptă


Vântul, zăpada să trimeată
Prizonierii.
Şi iată, s-a făcut! Plecăm
Din Kirdjali.
Lăsăm şi mleak, lăsăm iaurt,
Bulgur, fasole zi de zi,
Lăsăm baltă bucătării;
Ştim încotro:
La Haskovo.
Adio hleap, jumate pleavă,
Puţină şi iscând gâlceavă.
Adio Kaz, domnu’ major,
Caporali, gărzi şi toţi ai lor.
Adio: zilnic – spală, freacă,
253
Fă totul lună şi-apoi pleacă.
Lăsăm în urmă totul, da.
Păduchii – ba!

Două zile de mers prin ger,


Zăpezi şi viforul din cer.
Şi-ajungem, iată, rebegiţi,
În hală scurt distribuiţi;
Cu ceva paie, fără foc,
La somn nu poţi visa deloc.
Noaptea în cerc mărşăluim,
În zori la fel că-nţepenim.
Şi ziua toată
Mergem roată.
Se lasă seara, facem foc
Să ne culcăm – dar lemne ioc!
Şi-i frig al naibii, ca pe vremuri,
Cum e să dormi fără să tremuri?
Punem pe noi tot ce găsim
Şi înjurăm, dar adormim.
O noapte lungă, frig polar.
E vai si-amar;
Nu-i viaţă-i chin,
Prins la vecin.

Dar ce vacarm! Pentru-un coltuc


Iese cu pumni şi cu bucluc
Pentru un hleap ce-a dispărut.
- Crezut-am că-i al meu. N-am vrut.
Şi dă-i înjurături, sudălmi,
254
Se tăvălesc, se iau la pălmi.
- Consiliu de onoare, fraţi!
Degeaba! -s prea înfierbântaţi.

Şi iar poveşti
De te cruceşti.
Eroi îs, care mai de care,
Dar cine să le dea crezare?

Un fluierat: urechi ciulim?!


E proverka. Să ne grăbim.
De două ori pe zi -n noroi,
Zăpezi sau ploi ce curg şiroi.
E ora mesei. De haleală
Hleap fără pleavă: o-nvârteală!,
Petrecere: năut, bulgur,
Fasole - zi de zi, vă jur!
Şi n-avem sare, apă, lemne...
Ne-or fi crezând vite, pesemne!
E sigur, nu-s întregi,
La cap betegi!

După amiaza, spre chindii,


Vine l’Écho de Bulgarie.
- De pace nu-i vreo noutate,
Prin „biouletins”, comunicate?
Citim, comentăm,
Cu vorbe ne-mbătăm.
Politici, strategie
Analizăm cu frenezie.
255
Toţi au dreptate – ce-s nebuni?
Nimeni nu spune minciuni!
Dar vine seara, ne culcăm;
Ne curge nasul, strănutăm,
Pân’ s-aţipim
Ne scărpinăm.
Visăm că-i pace, aferim!
Uităm de lagărul străin.
Infulecăm biftec, cotlete
Şi plăcinte pe-ndelete.
Dar ce păcat, se-arată zorii,
Dispar ospeţe iluzorii.
Brusc: frig al naibii, gălăgie,
Adio somn, tristă trezie!
Aveam plăcinte-n buzunare,
Dar ele-s goale, foamea-i mare!
Tot mai puţin ne dau mâncare.
Cu-al lor sistem de răfuială
Ne-o merge rău, fără-ndoială.

Căpit. Georgescu
Reg. 3 de Artilerie Brăila
Comandantul grupului
celor 75 de la Turtucaia

Haskovo, 21 Ianuarie 1917

256
Locotenent Olănescu (?)

Constatare
Pe vremuri, la război, în urma oştirii,
Hoţi de drumul mare, după bătălie,
Furau pe-ntuneric, să fie-ascunşi privirii,
Tot ce găseau la cei căzuţi la datorie.

Dar în acest război, armata bulgară,


Cotată de-aliaţi la justa-i valoare,
Jucă acelaşi rol căci, ironie-amară,
Ne jefui pe faţă; ce cruntă oroare!

Lt. Olănescu (?)


Divizia 18
Bucureşti
29 Aleea Sevastopol
Haskovo, 23 Ianuarie 1917

257

S-ar putea să vă placă și