Trei prieteni

Autor: Corina Firuţă

Era o vară fierbinte cum nu s-a mai văzut pe aceste meleaguri. Pâraiele secau de tot, pământul
crăpa adânc de-atâta arşiţă, copacii se uscau în picioare. Animalele se retrăgeau tot mai
departe în adâncul codrului, iar prin frunzişul îngălbenit nu se mai auzea niciun ciripit de
pasăre.

Un graur rămas în crâng prin nu ştiu ce minune, strigă răguşit: „Glu, glu, glu, care mai sunteţi
pe-aici, fraţilor?” Îi răspunseră într-un târziu, cu glasuri stinse, o ciocănitoare ascunsă într-o
scorbură uscată şi o vrăbiuţă de pădure de pe un petic de muşchi.

„Am o idee”, le spuse graurul cu vocea uscată de sete; „Hai să facem o orchestră. Eu, cum
ştiţi, pot să imit o mulţime de sunete. Să mergem la han, câteva verste de-aici. Poate c-or să
ne asculte oamenii şi-or să ne lase să bem puţină apă şi să ciugulim câteva grăunţe din hrana
vitelor”.

Zis şi făcut. Cele trei păsări zburară cu inima plină de speranţă spre han. Până au ajuns ele, s-
a înserat. Oamenii tocmai scoteau apă din fântână pentru treburile gospodăriei.

„Glu-glu”, abia îngână graurul. „Cioc-cioc”, bătu ritmul ciocănitoarea, în scoarţa celui mai
apropiat copac. „Cirip-cirip”, suspină vrăbiuţa. „Bietele păsărele” se miră hangiţa; „cum de-
au mai ajuns ele până aici?!” și le puse apă într-un ciob de lut şi-un pumn de grăunţe în iarbă.
Să nu vă spun cum s-au repezit însetaţi şi înfometaţi cei trei cântăreţi la bunătăţile cu care se
milostivise hangiţa. Și cu ce bucurie au cântat ei până târziu, răcorindu-şi din când în când
penele arse de soare!

Oamenii s-au obişnuit curând cu cele trei păsări. „Parc-ar fi un taraf!” se amuzau ei. „Glu-
glu” se fudulea graurul. „Cioc-cioc” ținea ritmul ciocănitoarea. „Cirip-cirip” chiuia voioasă
vrăbiuţa. Hangiţa le dădea apă, grăunţe şi chiar fărâmituri rămase de la mese.

Dar iată că într-o zi tocmai când se pregăteau să-şi înceapă concertul, apăru în zboruri largi
pe deasupra hanului, uliul!

Graurul îl văzu primul și se făcu una cu craca pe care se aşezase. Ciocănitoarea se strecură în
scorbura unui copac, dar vrăbiuţa nu mai avu unde să se ascundă. „Cirip! Cirip! Cirip!”,
„Ajutor! Ajutor!”, strigă ea, bătând din aripi în geamul hanului.

Hangiul tocmai se întinsese să se odihnească puţin. „Ia vezi, nevastă, goneşte pasărea aia, că
parcă-i nebună! se supără el. Femeia ieşi în ogradă și văzu uliul. Luă puşca şi trase în sus,
după el. Alicele nu-l nimeriră, dar îl speriară de moarte şi dus a fost!

Drept mulţumire, căci uliul acela le mai furase câte o găinuşă din curte, femeia le aruncă
celor trei prieteni o porţie dublă de grăunţe. Şi să te ţii ospăţ, în seara aceea!
În altă zi, s-a mai întâmplat o istorie! O gânganie rătăcită de nu se ştie unde, se aşeză pe
urechea mânzului, care începu să se zbată gata-gata să lovească iapa de la care sugea.
Hangiul speriat, nu ştia ce să mai facă. Aşa de tare lovea căluţul din copite, că nu se putea
apropia de el. Dar vrăbiuţa zări gângania. Zbură ca o săgeată spre ea şi o înghiţi. Mânzul se
linişti încet, sforăind. Iar hangiul, de bucurie, le făcu celor trei prieteni o adăpătoare din lemn,
pentru cac apa se se păstreze mereu proaspătă.

Numai că arşiţa nu se potolea deloc. Oamenii nu mai ieşeau din casă, pe drum rar mai treceau
drumeţi. Vitele nu mai aveau iarbă deloc, iar grăunţele nu mai ajungeau nici pentru ele, aşa că
hangiţa mai uita câte o seară de cei trei cântăreţi.

„Glu-glu” spuse graurul. „Mie mi se cuvin toate grăunţele, căci a mea a fost ideea să venim
aici și vocea mea se aude cel mai tare!”

În ziua aceea, graurul le-a gonit pe celelalte două păsări când a ieşit hangiţa să le-arunce
grăunţe și s-a repezit singur în calea ei. „Ptiu, fir-ai să fii!, s-a supărat ea, gata-gata să se-
mpiedice de graur și azvârli mătura spre el. Păsările au aşteptat în zadar ca hangiţa să le mai
arunce grăunţe. Ba nici hangiul nu le-a mai pus apă în adăpătoarea de lemn. Aşa că, până la
urmă, au plecat şi ele în adâncul codrului. Curând a sosit toamna. Au venit ploile. Au ieşit din
pământ râmele şi s-au mai înviorat frunzele prin pomi, câte mai scăpaseră din arşiţă.

Păsările au acum apă şi hrană destulă. Dar fiecare din cei trei prieteni se visează din când în
când împreună, aşa cum cântau ei în vremurile grele prin care trecuseră.

„Ce rău îmi pare”, îşi zice graurul, „că am fost rău cu prietenii mei! Le-aş da acum din
seminţele adunate de mine, dacă i-aş mai întâlni!” „Ce i-aş mai ospăta cu omizi, pe graur şi
pe vrăbiuţă! spune ciocănitoarea, ciocănind printre copaci. „Unde sunteţi voi, prieteni dragi?!
Ciripeşte vrăbiuţa, gândindu-se că cel mai frumos lucru din lume este prietenia.