Sunteți pe pagina 1din 192

AUREL ŞARA MIHAI BENŢEA

NUTREŢURILE
CARACTERISTICI NUTRITIVE ŞI UTILIZARE

Ediţia a II-a
revizuitǎ şi adǎugitǎ

Editura RISOPRINT,
Cluj-Napoca 2014

10
CUPRINS
pag.
Introducere .................................................................................................................... 9

CAPITOLUL I
VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR....................................................... 10

CAPITOLUL II
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA
COMPOZIŢIEI CHIMICE BRUTE.............................................................................. 12
2.1. Unitatea şi deosebirile dintre organismul animal şi nutreţuri ................... 12
2.2. Apa din nutreţuri ....................................................................................... 12
2.3. Proteinele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor ................... 13
2.3.1. Aminoacizii esenţiali şi funcţiile lor specifice în organismul
animal ....................................................................................................... 14
2.3.2. Aprecierea valorii biologice a proteinei ......................................... 15
2.3.3. Posibilitǎţi de îmbunǎtǎţire a valorii biologice a proteinelor din
nutreţuri .................................................................................................... 16
2.3.4. Aprecierea valorii proteice a nutreţurilor ....................................... 16
2.4. Lipidele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor ...................... 16
2.5. Glucidele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor .................... 17
2.6. Vitaminele din nutreţuri............................................................................. 19
2.7. Alte substanţe organice din nutreţuri......................................................... 21
2.8. Substanţele minerale din nutreţuri............................................................. 22
2.9. Analiza chimicǎ a nutreţurilor.................................................................... 25

CAPITOLUL III
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA
DIGESTIBILITĂŢII ..................................................................................................... 29
3.1. Principiul şi metoda de lucru în experienţele de digestibilitate ................ 29

3.2. Metode directe pentru stabilirea digestibilitǎţii ......................................... 30

3.3. Metode indirecte pentru stabilirea digestibilitǎţii ..................................... 31

3.4. Digestibilitatea aparentǎ şi realǎ ............................................................... 32

11
3.5. Factorii care influenţeazǎ digestibilitatea nutreţurilor .............................. 33
3.6. Particularitǎţi de digestie şi absorbţie ale substanţelor nutritive din
nutreţuri ............................................................................................................ 35
3.7. Unitǎţi de mǎsurǎ a valorii nutritive a nutreţurilor, apreciate pe baza
digestibilitǎţii ............................................................................................ 35

CAPITOLUL IV
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA
EFECTULUI PRODUCTIV ......................................................................................... 36
4.1. Metode directe pentru stabilirea efectului productiv al nutreţurilor ......... 36
4.2. Metode indirecte pentru stabilirea efectului productiv al nutreţurilor ...... 37
4.3. Unitǎţi de mǎsurǎ a valorii nutritive stabilite pe baza efectului productiv
al nutreţurilor .................................................................................................... 39

CAPITOLUL V
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA VALORII
LOR ENERGETICE ..................................................................................................... 41
5.1. Stabilirea valorii energetice a nutreţurilor prin calorimetrie directǎ ......... 41
5.2. Stabilirea valorii energetice a nutreţurilor prin calcul pe baza unor
ecuaţii ............................................................................................................... 42
5.3. Aprecierea valorii nutritive energetice a nutreţurilor dupǎ sistemul
IBNA ................................................................................................................ 44

CAPITOLUL VI
CLASIFICAREA NUTREŢURILOR .......................................................................... 46

CAPITOLUL VII
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA ŞI VALOAREA NUTRITIVĂ
A NUTREŢURILOR .................................................................................................... 50

CAPITOLUL VIII
NUTREŢURILE DE ORIGINE VEGETALĂ ............................................................. 52
8.1. Nutreţurile verzi, caracteristici nutritive şi utilizare ................................. 52

8.1.1. Păşunea naturală ............................................................................. 52

8.1.2. Nutreţurile verzi cultivate .............................................................. 53

8.2. Nutreţurile fibroase, caracteristici nutritive şi utilizare ............................. 60

8.2.1. Fânurile .......................................................................................... 61

12
8.2.1.1. Fânul natural ..................................................................... 62

8.2.1.2. Fânul cultivat .................................................................... 62

8.2.1.3. Preparearea fânului ........................................................... 66

8.2.2. Grosierele ....................................................................................... 67

8.2.2.1. Fibroasele grosiere utilizate în hrana animalelor .............. 67

8.2.2.2. Prepararea fibroaselor grosiere ......................................... 69

8.3. Nutreţul însilozat ....................................................................................... 71

8.3.1. Avantajele utilizǎrii nutreţului însilozat ......................................... 71


8.3.2. Procesele microbiologice şi fermentative ce au loc în masa
nutreţului însilozat..................................................................................... 72
8.3.3. Factorii care influenţează însilozarea nutreţurilor .......................... 73
8.3.4. Insilozarea nutreţurilor cu adaos de substanţe conservante şi
preparate biologice ................................................................................... 75
8.3.5. Tehnica însilozării nutreţurilor ....................................................... 77

8.3.6. Folosirea nutreţului însilozat în hrana animalelor .......................... 80

8.4. Rădăcinoasele şi tuberculiferele, caracteristici nutritive şi utilizare ......... 81

8.4.1. Rădăcinoasele ................................................................................. 81

8.4.2. Tuberculiferele ............................................................................... 83

8.4.3. Prepararea rădăcinoaselor şi tuberculiferelor ................................. 85

8.5 Grăunţele de cereale, caracteristici nutritive şi utilizare ............................ 85

8.5.1. Principalele grăunţe de cereale utilizate în hrana animalelor ......... 87

8.5.2. Prepararea grăunţelor de cereale .................................................... 92


8.6. Seminţele de leguminoase şi oleaginoase, caracteristici nutritive şi
utilizare ............................................................................................................. 94
8.6.1. Principalele seminţe de leguminoase utilizate în hrana animalelor 94

13
8.6.2. Principalele seminţe de oleaginose utilizate în hrana animalelor .. 100

8.6.3. Prepararea seminţelor de leguminoase şi oleaginoase ................... 102

8.7. Subprodusele furajere ............................................................................... 104

8.7.1. Subprodusele de la industria morăritului ....................................... 104

8.7.2. Subprodusele de la industria uleiului ............................................. 107

8.7.3. Subprodusele de la industria zahărului .......................................... 110

8.7.4. Subprodusele de la industria amidonului ....................................... 111

8.7.5. Subprodusele de la industria spirtului ............................................ 113


8.7.6. Subprodusele de la industria berii .................................................. 114

CAPITOLUL IX
NUTREŢURILE DE ORIGINE ANIMALĂ ............................................................... 116
9.1. Laptele şi subprodusele lactate ................................................................. 116

9.2. Făina animală ............................................................................................ 117


9.3. Grăsimile de uz furajer .............................................................................. 119

CAPITOLUL X
ALTE SURSE DE PROTEINĂ ................................................................................... 122
10.1. Drojdiile furajere ..................................................................................... 122

10.2. Utilizarea algelor în alimentaţia animalelor ............................................ 123


10.3. Aminoacizii sintetici şi utilizarea lor în alimentaţia animalelor ............. 126

CAPITOLUL XI
SUBSTANŢELE AZOTATE SINTETICE NEPROTEICE UTILIZATE ÎN
HRANA ANIMALELOR (SASN) ............................................................................... 129
11.1. Ureea ....................................................................................................... 129
11.2. Izobutilidendiureea (IBDU) .................................................................... 132

CAPITOLUL XII
NUTREŢURILE MINERALE ..................................................................................... 133
12.1. Mineralele anorganice ............................................................................. 133

14
12.2. Mineralele organice ................................................................................. 137

CAPITOLUL XIII
ADITIVII FURAJERI .................................................................................................. 146
13.1. Aditivii pronutriţionali ............................................................................ 146

13.1.1. Antibioticele de uz furajer ............................................................ 146

13.1.2. Hormonii ...................................................................................... 148

13.1.3. Preparate enzimatice de uz furajer ............................................... 148

13.1.4. Probioticele .................................................................................. 151

13.1.5. Prebioticele ................................................................................... 157

13.1.6. Substanţe antioxidante ................................................................. 161

13.1.7. Emulsifianţii (substanţe emulgatoare) ......................................... 161


13.1.8. Agenţii detoxifianţi ...................................................................... 162

13.2. Aditivii nenutriţionali (tehnologici) ........................................................ 162

13.2.1. Conservanţii ................................................................................. 162

13.2.2. Lianţii ........................................................................................... 163


13.2.3. Agenţi de creştere a palatabilitǎţii ................................................ 163

13.2.4. Pigmenţii ...................................................................................... 164

13.2.5. Agenţi de control ai mediului ....................................................... 164


13.3. Aditivii medicinali .................................................................................. 164

CAPITOLUL XIV
NUTREŢURILE COMBINATE .................................................................................. 166
14.1 Clasificarea şi caracterizarea principalelor tipuri de nutreţuri combinate 166

14.2. Elaborarea recepturii de fabricaţie a reţetelor de nutreţuri combinate..... 168

14.3. Producerea nutreţurilor combinate .......................................................... 169

15
14.3.1. Producerea nutreţurilor combinate complete ............................... 169

14.3.2. Producerea nutreţurilor combinate de completare ....................... 175

14.3.2.1.Producerea concentratelor PVM ...................................... 175

14.3.2.2. Producerea premixurilor ................................................. 176

CAPITOLUL XV
AMESTECURILE UNICE DE NUTREŢURI.............................................................. 179

ANEXE ....................................................................................................................... 182

Bibliografie ................................................................................................................... 191

16
INTRODUCERE

Alimentaţia animalelor domestice se ocupă de traducerea în practică a


aspectelor teoretice studiate de nutriţie. Ea studiază nutreţurile pe care le consumă
animalele, stabileşte valoarea nutritivǎ a acestora, le combină în anumite proporţii,
alcătuind raţii care să asigure cerinţele reale de hrană ale animalelor aflate în diferite
stări fiziologice.
O alimentaţie raţionalǎ, bine echilibrată în substanţe nutritive asigură o stare
bună de întreţinere a animalelor şi o producţie ridicată, în timp ce o alimentaţie
necorespunzătoare şi dezechilibratǎ nutritiv are repercusiuni negative asupra
producţiilor acestora şi sǎnǎtǎţii lor.
Pentru realizarea unei alimentaţii raţionale şi echilibrate în nutrienţi la
animalele de fermǎ, în scopul obţinerii unor producţii cât mai mari şi de calitate, a
fost elaborată lucrarea de faţă, în care ne-am propus să prezentăm cele mai recente şi
utile date cu privire la utilizarea, caracteristicile nutritive, precum şi tehnologiile de
preparare a nutreţurilor.
Prin conţinut, lucrarea „Nutreţurile, caracteristici nutritive şi utilizare‖ se
adreseazǎ în primul rând studenţilor de la specializǎrile Zootehnie, Biotehnologii
agricole, Agricultură, Medicină Veterinară dar şi specialiştilor din domeniul creşterii
animalelor. Lucrarea este concepută în 14 capitole cuprinzând şi anexele cu valoarea
nutritivă a nutreţurilor.
În lucrare se prezintă substanţele nutritive din nutreţuri şi rolul lor în
alimentaţia animalelor, metodele de stabilire a valorii nutritive, principalii factori care
influenţează producţia şi valoarea nutritivă a nutreţurilor, insistându-se apoi asupra
caracteristicilor nutritive a nutreţurilor cu date recente de compoziţie chimică,
digestibilitate şi valoare nutritivǎ exprimată în energie, proteină, aminoacizi şi
substanţe minerale. Aceastǎ lucrare mai cuprinde şi cele mai importante tehnologii de
preparare şi utilizare a nutreţurilor, cu accent deosebit pe boabele de cereale, de
leguminoase, oleaginoase, nutreţurile însilozate şi aditivii furajeri.
În ultimul capitol sunt prezentate principalele tipuri de nutreţuri combinate,
elaborarea recepturii de fabricaţie şi metodele de producere a nutreţurilor combinate
complete şi de completare.
Toate acestea au scopul de a asigura studenţilor şi specialiştilor din zootehnie
un material cît mai complet şi actualizat care să permită aplicarea alimentaţiei
raţionale a animalelor domestice

17
CAPITOLUL I

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

Pentru a-şi putea menţine funcţiile vitale şi pentru a da diferite producţii,


organismul animal are nevoie în permanenţă de un aport exogen de substanţe
nutritive pe care le primeşte prin hrană.
Prin ,,substanţe nutritive‖ sau ,,nutrienţi‖, se înţeleg toate substanţele
conţinute de nutreţuri, care în urma procesului de digestie şi asimilaţie sunt folosite în
organism (total sau parţial) fără a dăuna sănătăţii animalelor. Aceste substanţe
nutritive, introduse în organismul animal prin nutreţuri, îndeplinesc următoarele
funcţii: plastică, energetică şi biocatalitică.
Funcţia plastică. Este îndeplinită în principal de proteine care participă
nemijlocit la formarea sau refacerea tesuturilor şi de substanţele minerale care
intră în structura scheletului.
Funcţia energetică. Revine în principal lipidelor şi glucidelor pe seama cărora
se asigură energia necesară funcţiilor vitale, menţinerii temperaturii constante a
corpului precum şi energia necesară diferitelor producţii.
Funcţia biocatalitică. Diferitele reacţii din organism nu pot avea loc decât în
prezenţa anumitor substanţe cu acţiune specifică. În acest sens, un rol deosebit
îl au vitaminele, ca şi alte substanţe care îndeplinesc funcţiile specifice, ca de
exemplu, substanţele minerale, hormonii, enzimele etc.
Deoarece hormonii şi enzimele sunt sintetizaţi de către organism, deci nu este
nevoie de un aport exogen al acestor substanţe, interesează numai vitaminele şi
substanţele minerale.
Între diferite substanţe nutritive există un raport de interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. Din această cauză este necesar, ca hrana animalelor să
cuprindă toate aceste substanţe nutritive, deoarece lipsa sau insuficienţa uneia poate
atrage după sine insuficienţa alteia. Aşa, de exemplu, în cazul insuficienţei vitaminei
D apar simptomele lipsei de calciu din hrană. Este necesar deci să se cunoască
aprofundat rolul pe care îl joacă substanţele nutritive în organism şi raporturile dintre
acestea.
Pentru a putea îndeplini funcţiile amintite în organism, hrana trebuie să aibă o
anumită valoare nutritivă. Prin valoarea nutritivă a unui nutreţ sau a unei raţii, se
înţelege capacitatea respectivului nutreţ, sau raţie, de a satisface cerinţele
organismului animal în nutrienţi, în aşa fel ca să se asigure o desfăşurare normală a
proceselor fiziologice. Trebuie reţinut că valoarea nutritivă a unui nutreţ sau a unei
raţii nu este aceeaşi pentru toate animalele, ci diferă în funcţie de specie, categorie de
vârstă şi forma de producţie. Valoarea nutritivă a nutreţului se exprimă prin diferite
unităţi de măsură, stabilite în mod convenţional, pe baza diferitelor criterii. Metodele
pentru aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor şi raţiilor au evoluat în decursul
timpului, paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul alimentaţiei. S-a încercat
aprecierea valorii nutritive după compoziţia chimică brută a nutreţurilor; cele care au
o cantitate mai mare de substanţe nutritive brute vor avea şi o valoare nutritivă mai

18
ridicată. Pe cale experimentală, aprecierea valorii nutritive se poate stabili după
conţinutul în substanţe nutritive digestibile, pe baza cantităţii de energie pusă la
dispoziţia organismului pentru diferite producţii şi pe baza efectului productiv al
nutreţurilor şi raţiilor în organism (carne, grăsime, lapte etc.).
În prezent se face aprecierea complexă a valorii nutritive a nutreţurilor şi
raţiilor, folosindu-se rezultatele obţinute prin toate metodele de lucru amintite.

19
CAPITOLUL II

APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA


COMPOZIŢIEI CHIMICE BRUTE

2.1. Unitatea şi deosebirile dintre organismul animal şi nutreţuri.


Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza compoziţiei chimice brute a
pornit de la considerentul că între compoziţia chimică a plantelor şi a organismului
animal existǎ o anumită asemănare. Categoriile de substanţe comune plantelor şi
animalelor sunt reprezentate de apă şi substanţă uscată, care la rândul ei conţine
substanţe anorganice (minerale) şi substanţe organice reprezentate de protide, lipide,
glucide şi alte substanţe în cantităţi mai mici. Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul
că între compoziţia chimică a plantelor şi a organismului animal există unele
deosebiri de ordin calitativ şi cantitativ determinate de proporţiile diferite în care sunt
reprezentate principalele grupe de substanţe. Astfel, la plante, dintre substanţele
organice predomină glucidele, iar din minerale potasiu; în timp ce în organismul
animal predomină proteinele şi grăsimile, iar dintre elementele minerale, sodiul. De
asemenea plantele conţin mai mult O2, iar organismul animal conţine mai mult C, H2
şi N2. Atât la plante cât şi la animale compoziţia chimică suferă modificări mai ales în
raport cu vârsta. La plantele tinere, predomină apa, care ajunge până la 85-90%, iar
dintre substanţele organice predomină proteinele. Pe măsura înaintării în vârtstă,
scade conţinutul în apă şi de proteine, creste continutul de glucide (celuloză).
La animalele tinere predomină apa până la 70%, iar prin înaintarea în vârstă
scade conţinutul în apă şi creşte proporţia de grăsime.
Cu cât compoziţia chimică brută a unui nutreţ se apropie mai mult de cea a
organismului animal, cu atât nutreţul este mai valoros sub raportul cerinţelor de
hrană.

2.2. Apa din nutreţuri


În nutreţuri apa se găseşte sub diferite forme: apă de constituţie (legată
chimic), de vegetaţie (în sucul plantelor), de îmbibiţie (absorbită din atmosferă) şi
apa de preparaţie care este introdusǎ în masa nutreţului în timpul preparǎrii. Pentru
organismul animal prezintă importanţă apa de vegetaţie, care favorizează digestia şi
are efect dietetic.
Conţinutul în apă a nutreţurilor variază între 8-96%, astfel: boabele de cereale
şi leguminoase au între 12- 15%, fânul şi paiele 16- 17%, nutreţurile verzi 70-80%,
tuberculii şi rădăcinoasele 75- 90%, subprodusele de la fabricile de zahăr, spirt,
amidon şi bere conţin 90- 95% apă.
La un conţinut ridicat în apă, nutreţurile se conservă mai greu. La un conţinut
de 14- 16% apă nutreţurile se conservă uşor, iar la peste 17% apă pot fi atăcate de
mucegaiuri.

20
2.3. Proteinele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor

În alimentaţia animalelor proteinele ocupă un loc aparte, datorită faptului că ele


nu pot fi înlocuite cu ceilalţi nutrienţi. Proteina există în fiecare celulă, fiind implicată
în procesele de întreţinere, creştere şi reproducţie. Conţinutul nutreţurilor în proteină
brută este mai ridicat la nutreţurile de provenienţă animală decât la cele de
provenienţă vegetală.
Dupa conţinutul în proteină, nutreţurile pot fi împărţite în mai multe categorii:
Nutreţuri cu conţinut ridicat în proteină (nutreţuri proteice):
- de origine animală- peste 50% PB (făinuri animale)
- de origine vegetală- 35-50% PB (şroturi, drojdii)
Nutreţuri cu un conţinut mediu în proteine:
- seminţe de leguminoase şi oleaginoase- 25- 35% PB
- nutreţuri verzi, fănuri de leguminoase, tărâţe- 15-20% PB
Nutreţuri cu conţinut redus în proteină- sub 12% PB
- boabele de cereale, fănuri de graminee, rădăcinoase, tuberculifere.

În cazul nutreţurilor de origine vegetală, conţinutul în proteine este influenţat


de specie, vârsta plantelor, proporţia diferitelor părţi şi organe, măsurile agrotehnice
aplicate, modul de preparare, păstrare şi administrare a acestora. Dintre speciile de
plante, cele mai bogate în proteine sunt leguminoasele, atât ca nutreţ voluminos
(lucerna, trifoiul) cît şi ca boabe (soia, mazărea), sau ca subproduse ale procesului de
prelucrare industrială. Spre deosebire de nutreţurile de origine vegetală, cele de
origine animală sunt mult mai bogate în proteină, care are o valoare biologică
superioară datorită conţinutului mai mare în aminoacizi esenţiali. Datorită
particularităţilor fiziologice ale tubului digestiv, la rumegătoare valoarea proteică a
hranei poate fi apreciată pe baza conţinutului în proteină brută digestibilă şi proteină
digestibilă intestinală (P.D.I.) iar pentru porcine şi păsări prin conţinutul proteinei în
aminoacizi. În prezent la rumegătoare se utilizează sistemul P.D.I. prin care se poate
stabili cantitatea de aminoacizi absorbiţi în intestinul subţire care pot fi furnizaţi atât
de proteinele de origine alimentară nedegradate în rumen cât şi de proteinele de
origine microbiană.
Proteina nedegradată în rumen denumită proteina de pasaj sau proteina
digestibilă în intestinul subţire de origine alimentară (PDIA) este digerată sub
acţiunea enzimelor gastrice şi intestinale. Proteina de pasaj (By-pass protein) prezintă
importanţă la vacile performante care necesită cerinţe mari în aminoacizi (metionina,
lizina, leucina).
În urma cercetărilor efectuate a fost evidenţiat faptul că în organismul animal
aminoacizii sunt de origine exogenă (proveniţi din hrană) şi endogenă (rezultaţi prin
biosinteză).
În funcţie de rolul şi participarea aminoacizilor la funcţia plastică (formarea de
noi ţesuturi), aceştea se împart în: esenţiali, neesenţiali şi semiesenţiali.
Aminoacizii esenţiali nu pot fi sintetizaţi de organismul
animal, sursa lor alcătuind-o hrana. Din această categorie fac parte 10

21
aminoacizi: lizina, metionina, triptofanul, valina, izoleucina, treonina,
fenilalanina, leucina, histidina şi glicina.
Aminoacizii neesenţiali se sintetizează în organism, astfel
că nu este necesară asigurarea lor prin hrană. Sunt reprezentaţi de:
alanină, serină, prolină, acidul aspartic, acidul glutamic etc.
Aminoacizii semiesenţiali pot fi sintetizaţi de organism pe
seama aminoacizilor esenţiali, dar în acelaşi timp prezenţa lor reduce
necesarul aminoacizilor esenţiali. Din această grupă fac parte: arginina,
tiroxina şi cistina.
Oricare dintre aminoacizii esenţiali poate deveni aminoacid limitativ, atunci
când aportul acestuia prin hrană este insuficient, împiedicând sinteza proteinelor
endogene. Principalii aminoacizi limitativi sunt: lizina, metionina, treonina şi
triptofanul. La pasări principalul aminoacid limitativ este metionina iar la porcine,
lizina.
Proteina şi aminoacizii au funcţie plastică în organism, reprezentând 50 - 70%
din substanţa organică a organismului, contribuind la formarea ţesuturilor, organelor,
celulelor sexuale, enzimelor, hormonilor şi al produselor animale (carne, lapte, ouă,
lână etc.). Neasigurarea necesarului de proteină cu valoare biologică ridicată, duce la
scăderea masei corporale, scăderea rezistenţei organismului, a indicilor de producţie
şi de reproducţie, a vitalităţii şi viabilităţii produşilor.

2.3.1. Aminoacizii esenţiali şi funcţiile lor specifice în organismul animal

Pe lîngă rolul plastic, aminoacizii au şi o serie de funcţii specifice în organism,


lipsa lor determinând diferite stări patologice.
Lizina este considerat aminoacid limită în nutreţ. Are un rol
important în creştere, formarea laptelui, metabolismul mineral, în
procesul de osteogeneză, şi în funcţia de reproducţie la mascul şi
femelă.
Se găseşte în cantităţi mari în făina de peşte, făină de sânge, lapte, şroturile de
soia şi nutreţul verde. Sunt sărace în lizină cerealele şi şroturile de floarea soarelui. Se
obţine prin sinteză chimică şi biosinteză.
Metionina este aminoacid limită în nutreţ. Are rol în
creşterea organismului, funcţionarea unor glande endocrine,
metabolismul lipidelor, în creşterea lânii, părului şi a penelor. Mai
bogate în metionină sunt: făina de peşte, laptele, şroturile de floarea-
soarelui şi nutreţurile verzi.Cerealele, drojdiile şi şroturile de soia sunt
sărace în acest aminoacid.
Lipsa metioninei din hrană determină frânarea creşterii tineretului, afecţiuni ale
pancreasului, ficatului şi tulburări gastro-intestinale. Se obţine prin sinteză chimică şi
biosinteză.
Triptofanul participă în metabolismul protidelor, în sinteza
vitaminei B5, în funcţia de reproducţie, producţia de lapte şi ouă. Sunt

22
bogate în triptofan şroturile de floarea soarelui şi soia, laptele şi nutreţul
verde. Se obţine prin sinteză chimică şi biosinteză.
Treonina şi izoleucina au funcţii importante în utilizarea
aminoacizilor din hrană, la formarea albuminei din plasmă şi ţesuturi. Se
găsesc în drojdia furajeră şi nutreţuri de origine animală.
Valina are rol important în asigurarea funcţiei sistemului
nervos şi în menţinerea tonusului muscular.
Arginina are rol în procesul de creştere la pui, în
spermatogeneză, formarea insulinei şi a creatinei musculare.
Fenilalanina are rol în formarea hormonilor (tiroxina şi
andrenalina) şi în formarea pigmenţilor.
Histidina participă la metabolismul proteinelor, sinteza
hemoglobinei şi formarea eritrocitelor din sînge.

2.3.2. Aprecierea valorii biologice a proteinei

Prin valoarea biologică a proteinei se înţelege cantitatea de proteină corporală


care se poate realiza din 100 grame proteină din nutreţul utilizat.
În aprecierea valorii biologice a proteinei se folosesc metode biologice şi chimice.
Dintre metodele biologice amintim: metoda experientelor pe animale, testul
microbiologic iar metodele chimice se bazează pe determinarea conţinutului în
aminoacizi.
În experienţele pe animale se recurge cel mai mult la metoda bilanţului
azotului care se bazează pe determinarea valorii azotului din hrana administrată şi
reţinută în organism. În urma determinării bilanţului azotului, s-a stabilit o scară a
valorii biologice a proteinei din diferite nutreţuri. De exemplu, nutreţurile de origine
animală au VBP 75 - 95; fânul de leguminoase 70 - 80; nutreţul verde 75 - 80;
boabele de leguminoase 40 - 60. Metoda bazatǎ pe efectul proteinei asupra sporului
în greutate, constǎ în raportarea sporului de creştere (g) la consumul de proteinǎ în
grame. Aceastǎ metodǎ se poate utiliza la tineretul animal în condiţii de producţie.
Metoda testului microbiologic. Se lucreazǎ pe unele protozoare şi bacterii
care se considerǎ cǎ au cerinţe asemǎnǎtoare în aminoacizi ca şi animalele mari. Se
va lua în calcul valoarea masei corporale a acestora realizatǎ în urma folosirii ca
substrat nutritiv a proteinei de cercetat.
Determinarea VBP pe baza continuţului în aminoacizi. Se bazeazǎ pe
analiza conţinutului în aminoacizi esenţiali ai proteinei nutreţurilor. Prin aceastǎ
metodǎ, VBP se determinǎ prin raportarea aminoacizilor proteinei studiate din
nutreţuri la aminoacizii proteinei din ou sau din lapte care au cea mai mare valoare
biologicǎ, luatǎ ca etalon. Raportul se face pentru fiecare aminoacid, stabilindu-se
apoi valoarea medie a aminoacizilor din proteina de cercetat.

Conţinutul în lizină în nutreţ. x 100


Conţinutul în lizină în proteina etalon

23
Pentru determinarea conţinutului proteinelor în aminoacizi, se utilizeazǎ mai
mult metoda microbiologicǎ şi chimicǎ.
2.3.3. Posibilitǎţi de îmbunǎtǎţire a valorii biologice a proteinelor (VBP) din
nutreţuri

Se cunosc urmǎtoarele posibilitǎţi de îmbunǎtǎţire a VBP din nutreţuri:


amestecul de nutreţuri; adaosul de aminoacizi sintetici şi tehnologii de preparare a
nutreţurilor;
Una dintre primele metode constǎ în amestecul în proporţii variate a unui nutreţ a
cǎrui proteinǎ are VBP mai scazutǎ, cu alt nutreţ a cǎrui proteinǎ are VBP ridicatǎ.
Amestecul obţinut are VBP mai mare decât media valorilor celor 2 nutreţuri din
amestec (şrot de soia+ şrot de floarea-soarelui).
Adaosul de aminoacizi sintetici contribuie la creşterea VBP, astfel adaosul de
metioninǎ sinteticǎ în cazul leguminoaselor (deficitare în acest aminoacid) a dus la
creşterea VBP din soia şi bob.
Tehnologiile de preparare a nutreţurilor pot modifica de asemenea VBP. Astfel
prin tratamentul termic sunt distruse unele substanţe toxice şi antinutritive,
inhibitoare a digestiei proteice. Acest tratament termic este eficient la boabele de
leguminoase şi unele soiuri de grâu şi orz.
Foarte importantǎ este respectarea nivelului temperaturii şi duratei
tratamentului termic. În caz contrar este denaturatǎ proteina prin reducerea
disponibilitǎţii unor aminoacizi (lizina, metionina, triptofanul). Mai pot fi distruse
parţial sau total vitaminele complexului B şi vitamina A.

2.3.4. Aprecierea valorii proteice a nutreţurilor

Dupǎ sistemul francez (stabilit în cadrul INRA Paris), adoptat şi de ţara


noastrǎ, în cazul rumegǎtoarelor cerinţele în proteinǎ se exprimǎ în proteinǎ
digestibilǎ în intestin (PDI), respectiv PDIN (proteinǎ digestibilǎ în intestin care
depinde de conţinutul în azot al nutreţurilor) şi PDIE (proteinǎ digestibilǎ în intestin
care depinde de conţinutul în energie al nutreţurilor). Sistemul PDI determinǎ
valoarea azotatǎ a nutreţurilor, respectiv cantitatea realǎ de aminoacizi absorbiţi la
nivelul intestinului subţire, aminoacizi care provin fie din proteinele alimentare
nedegradate în rumen, fie din proteina microbianǎ din rumen.
Valoarea PDI este datǎ de conţinutul cel mai redus al nutreţului în unul dintre
cei doi indicatori, PDIN şi PDIE.
La monogastrice valoarea proteicǎ a nutreţurilor se exprimǎ în proteinǎ brutǎ
(PB%), respectiv aminoacizi esenţiali (%).

2.4. Lipidele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor

Din punct de vedere chimic grăsimile sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi
superiori.

24
Grăsimile din nutreţurile vegetale conţin în proporţie ridicată acizi graşi,
(îndeosebi oleic), iar cele animale, stearic şi palmitic, (fapt ce le conferă o consistenţă
mai tare).
În afară de grăsimile propriu-zise, nutreţurile mai pot conţine şi alte substanţe
ca: ceride, fosfatide, cerebrozide etc. cu însuşiri asemănătoare grăsimilor. Cel mai
ridicat conţinut în grăsimi îl au seminţele de oleaginoase (30 - 50%), urmate de
boabele de soia (20%) şi de grăunţele de cereale (4 - 8%). Cu toate că rolul principal
al grăsimilor pentru organismul animal este cel energetic, acestea mai au şi rol plastic
(grăsime de constituţie), participând la alcătuirea celulelor, asigurând desfăşurarea
normală a proceselor fiziologice şi funcţionarea unor glande, măresc rezistenţa
organismului la intoxicaţii, şi constituie suportul vitaminelor liposolubile. Grăsimile
din nutreţuri îşi pot transmite însuşirile fizice şi chimice grăsimii corporale, care se
formează pe seama lor.
În ultimul timp pentru completarea conţinutului energetic al nutreţurilor se
folosesc grăsimi tehnice de origine vegetală şi animală.
Unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic, arahidonic) sunt necesari creşterii
şi funcţionării normale a organismului fiind denumiţi acizi graşi esenţiali sau
vitamina F. Organismul animal nu-i poate sintetiza, fiind necesară asigurarea lor
continuă prin hrană. Lipsa acizilor graşi esenţiali determină tulburări în creştere şi
metabolismul apei, scăderea rezistenţei organismului, tulburări de reproducţie,
reducerea mărimii ouălor la păsări.
Utilizarea grăsimilor în organism depinde de felul şi calitatea lor şi de existenţa
unui nivel corespunzător de glucide, proteine, vitaminele A, E, compexul B şi
substanţe minerale (calciul).
Structura acizilor graşi din nutreţuri poate influenţa consistenţa, calitatea şi
gustul grăsimii animale. Grăsimea din nutreţuri se transformă în grăsime specifică
organismului într-un interval de 3 – 4 săptămâni. În acest fel nutreţurile care pot să
influenţeze nedorit calitatea produselor pot fi excluse din raţie cu o lună înainte de
sacrificare. Se poate preveni astfel gustul de peşte sau de rânced.

2.5. Glucidele din nutreţuri şi rolul lor în alimentaţia animalelor

Glucidele pot fi împărţite după rolul lor în: energetice (amidon, zahăr, glucoză,
maltoză) şi de structură (lactoză, manoză, galactoză, rafinoză). Cele din urmă
participă la sinteza aminoacizilor neesenţiali în organism, procesul de osificare şi
creştere la tineret, asigură mersul normal al gestaţiei la femele şi starea de sănătate a
acestora.
După structura chimică glucidele sunt grupate în: monoglucide, diglucide şi
poliglucide. Glucidele se găsesc în cantităţi mari în plante, fiind reprezentate prin
celuloza brută şi substanţele extractive neazotate.
Monoglucidele dau gust dulce nutreţurilor şi se găsesc în fructe şi
rădăcini, îndeplinind în organismul animal rol energetic. Cele mai importante
monoglucide sunt: glucoza, manoza şi fructoza.

25
Diglucidele reprezentate prin zaharoză, maltoză, rafinoză etc. se găsesc
ca atare în nutreţuri (zaharoza în tulpinile de porumb, sfecla de zahăr şi în
morcovi).
Poliglucidele prezintă cea mai mare importanţă pentru alimentaţia
animalelor fiind în general reprezentate de amidon, celuloză, inulină.
Amidonul se găseşte sub formă de grăunciori, constituind rezerva de substanţe
din tuberculi (75% la cartofi) şi în seminţele de cereale (circa 50 - 60%).
Valoarea de utilizare a glucidelor depinde de specie. Amidonul are un efect de
producţie cu 25 - 30% mai mare la porcine şi cabaline, faţǎ de rumegătoare.
Dintre poliglucide o importanţă deosebită prezintă celuloza brută, care
cuprinde din punct de vedere chimic celuloza propriu–zisă, hemiceluloza şi
substanţele încrustante.
Conţinutul de celuloză variază în funcţie de specie, faza de vegetaţie, organele
şi părţile plantelor. La plantele mature, pereţii celulari se impregnează cu substanţe
încrustante (lignina, cutina şi suberina), devenind greu digestibile. Paiele conţin 40—
45% celuloza brutǎ, fânurile 20-35%, boabele 0,2-12%, rǎdacinoasele 0,4-2%.
Celuloza influenteazǎ negativ digestibilitatea unui nutreţ, fiind necesară în raţie
pentru realizarea unei digestii normale. Un conţinut prea mic duce la apariţia diareei
la tineret, încetinirea tranzitului intestinal şi lipsa apetitului.
La porcine celuloza influenţează volumul, dezvoltarea tubului digestiv şi durata
tranzitului intestinal, iar la rumegătoare determină funcţionarea normală a rumenului.
Un nivel optim de celulozǎ din raţia vacilor de lapte asigurǎ un conţinut ridicat de
grǎsime din lapte, deoarece favorizeazǎ formarea acidului acetic precursorul sintezei
de grǎsime din lapte. Nivelul minim de celulozǎ brutǎ în raţia vacilor de lapte este de
17% iar la un nivel de peste 33% scade digestibilitatea nutreţurilor şi consumul de
nutreţuri. Hemicelulozele (manan, xilan, galactan) însoţesc celuloza şi se găsesc în
seminţele de oleaginoase, în paie; sunt mai digestibile decît celuloza şi au o valoare
nutritivă mai ridicatǎ.
Substanţele încrustante (lignina, cutina, suberina) sunt substanţe nedigestibile
şi reduc mult valoarea nutritivă a celulozei brute.
Substanţele pectice (poliglucide) fac legatura între celulele vegetale. Se îmbibǎ
cu apa formând geluri care au rol dietetic în alimentaţie.
Unele poliglucide: celuloza, hemiceluloza, pentozanii, betaglucanii, denumite
convenţional polizaharide neamidonoase (PNA) nu pot fi digerate de animalele
monogastrice din lipsa enzimelor specifice acestor substraturi.
Anumite fracţiuni PNA – beta glucanii şi pentozanii au capacitatea de a reţine
cantităţi mari de apă. În acest fel îşi măresc volumul şi determină o creştere a
vâscozităţii conţinutului intestinal. Ca urmare enzimele endogene intră mai greu în
contact cu substraturile specifice. Amidonul, proteinele şi grăsimile din hrană sunt
digerate parţial iar nutrienţii sunt absorbiţi cu dificultate.
Cantitatea mare de PNA în intestinul subţire reduce digerarea grăsimilor
adăugate la pui şi purcei; micşorează viteza tranzitului digestiv; reduce ingesta; apar
tulburări digestive; fecalele au umiditate mare fiind alterată calitatea aşternutului.
Boabele de cereale (orz, ovăz, grâu, triticale), boabele de soia, tărâţele de grâu,
şroturile de floarea soarelui conţin cantităţi mari de PNA.
26
Folosirea preparatelor enzimatice (enzime de uz furajer) permite utilizarea
nutreţurilor care conţin PNA în proporţii mai mari în hrana păsărilor şi a porcinelor.

2.6. Vitaminele din nutreţuri

Îndeplinesc în organism funcţii fiziologice importante, fiind considerate


biocatalizatori, cu rol în procesul de creştere, în funcţia de reproducţie, în metabolism
etc. Ele pot fi parţial sintetizate în organism (vitamina C şi complexul B la
rumegătoare), însă majoritatea sunt asigurate prin hrană. Atât excesul cât şi deficitul
vitaminic (vitaminozele) au efecte negative asupra proceselor din organism. Valoarea
biologică a vitaminelor rezultă din faptul că sunt indispensabile vieţii datorită acţiunii
lor catalizatoare în toate procesele metabolice. Deşi sunt necesare în cantităţi foarte
mici, vitaminele influenţează direct producţia sub aspect cantitativ şi calitativ, funcţia
de reproducţie, creşterea şi sănătatea animalului.
În funcţie de mediul în care se dizolvă vitaminele aceastea se clasifică în:
vitamine liposolubile (A, D, E, K) care participă la formarea ţesuturilor.
vitamine hidrosolubile (complex B,C) care sunt componente ale
enzimelor.

Tabelul 1
Vitaminele în alimentaţia animalelor: rol şi surse de asigurare

Vitamina Funcţii principale Simptome în carenţă Surse de asigurare


1 2 3 4
Vitamine liposolubile
A Protecţia epiteliilor, Modificarea structurii Nutreţuri verzi, fân de
în funcţia de epiteliilor, scăderea calitate, morcov,
reproducţie şi rezistenţei la infecţii; untura de peşte. În
creşterea tineretului, reducerea capacităţii nutreţul combinat se
formarea purpurei de reproducţie, orbire asigură microvit A.
retiniene
D2 şi D3 Asigură absorbţia Rahitism şi frânarea Untura de peşte,
calciului şi fosforului creşterii la tineret, nutreţurile iradiate cu
osteomalacia la raze ultraviolete, făină
adulte, scăderea de fân de leguminoase.
producţiei de ouă. În nutreţul combinat se
asigură microvit D3
E În funcţia de Perturbaţia sistemului Nutreţuri verzi,
reproducţie, nervos, modificări germenii cerealelor,
metabolismul patologice ale inimii făina de peşte, fân. În
colagenelor, şi ţesutului muscular, nutreţul combinat se
absorbţia reducerea capacităţii asigură microvit E.
aminoacizilor, de ecloziune a ouălor,
antioxidant al encefalomalacie la pui
grăsimilor şi (tulburări în mers,
vitaminei A, în paralizii).

27
realizarea sistemului
imunitar.
K Participă la Hemoragii Nutreţuri verzi, făina
metabolismul celular, subcutanate sau de lucernă, făina de
coagularea sângelui. intramusculare la peşte, boabe de grâu
păsări (pui) încolţite.

1 2 3 4
Vitamine hidrosolubile
B1 (Taiamina) Coenzimă a Perturbări metabolice, Drojdii, lapte, nutreţuri
metabolismului pareze sau paralizii verzi. În nutreţul
glucidelor şi ale membrelor, combinat se asigură
lipidelor, în reducerea greutăţii. clorhidrat de tiamină.
activitatea nervoasă.
B2 (Riboflavina, Coenzimă a Încetinirea creşterii, Drojdii, lapte, nutreţuri
Lactoflavina) metabolismului paralizii, mortalitate verzi, făina de peşte.
energetic. embrionară la porci şi
păsări, mers pe coate
şi degete strânse în
pumn la pui.
B3 (Acidul pantotenic) Componentă a Degenerarea Drojdii, lapte, tărâţe,
coenzimei A, în sistemului nervos, nutreţuri verzi. În
metabolismul frânarea creşterii, nutreţul combinat se
glucidic-lipidic- perturbări de asigură pantotenat de
proteic, neutralizarea reproducţie şi calciu racemic.
substanţelor toxice ecloziune a ouălor,
afecţiuni renale,
simptomul ficatului
gras.
B4 (Colina) În metabolismul şi Perozisul la păsări, Morcovi, cartofi, făină
transportul frânează cresterea la animală, drojdii,
grăsimilor, donator pui, sindromul şroturi de soia. În
de grupă metil, ficatului gras la găini, nutreţul
sinteza de afecţiuni renale. combinat clorhidratul
aminoacizi. de colină.
B5 (Niacina) Rol de coenzimă în Tulburări nervoase, Drojdii, tărâţe, făină
metabolismul dermatite exfoliante, de peşte, ficat,
energetic căderea părului, embrionii cerealelor.
stomatite, diaree. În nutreţul combinat
acidul nicotinic.
B6 (Piridoxina) Coenzimă a Tulburări nervoase, Drojdii, tărâţe, făină
metabolismului frânarea formării de peşte, ficat,
proteic, participă la hormonului de embrionii cerealelor.
sinteza eritrocitelor. creştere, anemie, În nutreţul combinat
afecţiuni ale pielii. clorhidratul de
piridoxină.
B7 (Biotina, vit. H) Coenzimă în Reducerea capacităţii Nutreţuri verzi, şroturi
scindarea glucidelor de ecloziune a ouălor, de soia, cereale,
şi proteinelor, sinteza perozis, sindromul drojdii.
acizilor graşi. ficatului gras,
afecţiuni renale.

28
B8 (Inozitol) Rol în metabolismul În general animalele Drojdia de bere.
lipidelor; în nu sunt carenţate în
dezvoltarea unor vitamina B8
microorganisme care
pot sintetiza
complexul B

1 2 3 4
B9 (Acidul folic) În sinteza Frânarea creşterii. Drojdii, cereale, soia,
eritrocitelor şi nutreţ verde.
leucocitelor, în
sinteza proteică.
Factorul de creştere
pentru pǎsǎri (factor
antianemic).
B12 Influenţează sinteza Anemie, frânarea Făina de peşte, făinuri
(Cianocobalamina) proteică, participă la creşterii, reducerea animale, lapte praf
sinteza eritrocitară. producţiei de ouă şi smântânit. În nutreţul
ecloziunii la găini, combinat se asigură
slaba utilizare a prin Bevitex.
proteinei vegetale la
porci şi păsări.
C În elaborarea Scade rezistenţa la Nutreţuri verzi, cartofi,
(Acidul ascorbic) hormonilor infecţii şi îmbolnăviri. sfeclă, fructe de cătină.
suprarenali,
potenţarea
hormonilor şi
enzimelor, în
osteosinteză,
absorbţia fierului,
creşterea rezistenţei
la intoxicări şi
îmbolnăviri.

2.7. Alte substanţe organice din nutreţuri

Nutreţurile mai pot conţine şi alte substanţe organice: acizi organici, pigmenţi,
glicozizi, alcaloizi şi fitoestrogeni.
Acizii organici se găsesc în plante, liberi sau sub formă de săruri de Ca şi Na.
acidul oxalic se găseşte în frunze de sfeclă, plante de pe păşuni (rumex),
borhoturi, tăiţei, tuberculi, rădăcini furajere. În cazul folosirii acestor nutreţuri
în cantităţi mari, acidul oxalic determină blocarea Ca sub forma de oxalaţi.
acidul tanic se găseşte în coaja şi frunzele arborilor. Are acţiune
astringentă şi provoacă constipaţie. La rumagătoare, taninii pot avea efecte
favorabile, prin blocarea proteinelor şi scoaterea lor de sub acţiunea
microorganismelor rumenale.

29
acidul citric în cantităţi mici în nutreţuri are rol în metabolismul energetic.
Pigmenţii. Prezenţi în toate plantele sunt reprezentaţi în special de βcaroten şi 3
xantofile. În alimentaţia păsărilor prezintă importanţă luteina care este cel mai
important colorant natural al galbenuşului şi al grăsimii corporale. Boabele de
porumb galben conţin zeaxantina cu efect favorabil asupra culorii carcasei şi a
galbenuşului de ou.
Glicozizii. Produc intoxicatii grave la animale. Se gasesc în crucifere (varză, rapiţă).
Saponinele. Se gasesc în multe leguminoase cultivate, în special în lucernǎ şi trifoi.
Au acţiune iritantă asupra mucoaselor, prin agitare formeaza o spumă abundentă şi
persistentă.
Fitoestrogenii. Se găsesc în cantităţi mici în graminee şi mult mai mari în
leguminoase. În cantităţi mari, influentează negativ reproducţia la oi şi vaci. În
cantităţi mici au acţiune favorabilǎ asupra creşterii şi producţiei de lapte.

2.8. Substanţele minerale din nutreţuri

Se găsesc în plante sub formă de săruri. În nutreţurile verzi, fânuri şi


rădăcinoase predomină în general sărurile elementelor alcaline (potasiu, calciu şi
magneziu), iar în grăunţele furajere sărurile elementelor acide (sulf, fosfor, clor). În
nutreţurile de origine vegetală preponderente sunt sărurile de potasiu, în timp ce în
cele de origine animală sărurile de fosfor, calciu şi natriu. Elementele minerale sunt
necesare organismului animal, participând la alcătuirea ţesutului osos, la sinteza
proteinelor şi grăsimilor, intră în compoziţia enzimelor, a vitaminelor şi hormonilor,
precum şi în alte componente ale organsimului.
Rolul plastic al substanţelor minerale rezultă din faptul că ele intră în
alcătuirea oaselor, dinţilor, a proteinelor, a grăsimilor, precum şi a diferitelor organe.
Rolul fiziologic (funcţional), al substanţelor minerale este dat de faptul că
intră în compoziţia enzimelor, vitaminelor şi hormonilor. Totodată substanţele
minerale îndeplinesc funcţii fizico-chimice contribuind la realizarea presiunii
osmotice în organism, condiţionează permeabilitatea celulară, menţin un anumit pH
şi determină echilibrul acido-bazic în organismul animal.
Referitor la activitatea microsimbionţilor ruminali cercetǎrile efectuate pe
plan mondial aratǎ rolul unor substanţe minerale (P, S, Mg, Zn, Cu, Co) în activitatea
acestor microorganisme prin care se asigurǎ o valorificare superioarǎ a hranei şi
creşterea cantitǎţii de proteinǎ microbianǎ la nivelul duodenului.
Este necesară cunoaşterea necesarului în principalele macro şi microelemente,
în ce cantităţi se găsesc în nutreţuri şi în ce măsură sunt disponibile pentru a fi
utilizate în organism.
În hrana animalelor trebuie să predomine elementele minerale uşor alcaline,
sau acestea să fie în echilibru cu cele acide. Un rol deosebit îl are raportul
calciu/fosfor.
Unele substaţe minerale se găsesc în cantităţi mai mari alcătuind:
grupa macroelementelor (Ca, P, Na, K, Mg, Cl) şi altele în cantităţi
mai mici, respectiv
30
grupa microelementelor (Fe, Cu, I, Zn, Mn, Co, Se, V, Ni, F).

Tabelul 2
Macroelementele în alimentaţia animalelor: rol şi surse de asigurare

Elementul Participare şi funcţii Simptome la carenţă Surse de asigurare


1 2 3 4
Formarea scheletului, a Rahitism, osteomalacie, Făină animală,
cojii ouălor, coagularea febra laptelui, scăderea nutreţuri verzi,
Calciul sângelui şi laptelui, producţiei de ouă la lapte, fân lucernă.
producţia de lapte găini.
Formarea scheletului, Rahitism, osteomalacie, Făină animală,
implicat în reacţiile de osteoporoză, reducerea cereale, şroturi.
acumulare şi donare de consumului, încetinirea
Fosforul energie necesare creşterii, infecunditate.
proceselor metabolice,
producţia de lapte.
Formarea scheletului, Tetania de iarbă, Şroturile, tărâţele,
metabolismul hiperexcitabilitate, frunzele de lucernă,
intermediar, activarea convulsii, creşterea făina de peşte.
Magneziul enzimelor, detoxifierea colesterolului în sânge.
de amoniac şi acid uric.
Reglarea presiunii Slabă valorificare a Sursa principală este
osmotice în sânge, hranei, scăderea NaCl.
activarea unor enzime, în producţiei, canibalism la
Sodiul diminuarea excitaţiei păsări, fecunditate
nervoase şi musculare. redusă.
Excitabilitate nervoasă şi Perturbări ale funcţiei Toate nutreţurile
musculară (efect contrar musculare şi activităţii vegetale sunt bogate
Potasiul sodiului), activarea unor inimii, frânarea creşterii. în K.
enzime.
Implicat în procesul de Scăderea producţiei. Alături de Na, în
Clorul digestie, reglarea sarea de bucătărie.
presiunii osmotice (cu
NaCl şi KCl).
Component al Scăderea apetitului, a În componentele cu
aminoacizilor cu sulf, la producţiei de lână. sulf.
sinteza bacteriană a
Sulful aminoacizilor sulfuraţi şi
vitaminei B1, Biotinei
(B7) la rumegătoare.

Microelementele în alimentaţia animalelor: rol şi surse de asigurare


La formarea Anemie, mai ales la Făinuri animale,
hemoglobinei şi purcei. nutreţuri verzi.
Fierul mioglobinei, activitatea Rezistenţǎ scǎzutǎ la

31
unor enzime. îmbolnǎviri, lipsa poftei
de mâncare, creştere
încetinitǎ.

1 2 3 4
La formarea Anemie, infertilitate la Şroturi, drojdii,
hemoglobinei, în funcţia animale, reducerea lucernă, tărâţe.
Cuprul de reproducţie, consumului, mortalitatea
favorizează asimilarea embrionară.
fierului, influenţează
formarea elastinei în
aortă, rol bacteriostatic
la porci.
În catalizarea acţiunii Reducerea consumului la Şroturi de
Cobaltul ionilor de Fe şi Cu, rumegătoare, slăbire, oleaginoase, fânul
activarea unor enzime, scăderea producţiei. de leguminoase,
metabolismul tărâţe, drojdii.
proteinelor, în sinteza
vitaminei B12 la
rumegătoare.
Activarea enzimelor, Întârzierea maturităţii Nutreţurile verzi,
favorizarea, formarea sexuale, disfuncţie cereale, şroturi.
cartilagiilor şi funcţia de ovariană şi sterilitate la
reproducţie, dezvoltarea vaci; tulburări de
ţesutului osos şi osificare, creşte
Manganul muscular depunerea de grăsime,
dereglarea ciclului
sexual, resorbţie
embrionară, agalaxie la
scroafe; perozis,
reducerea ouatului,
calităţii cojii şi capacităţii
de ecloziune.
Component al unor Frânarea creşterii, Făinuri animale,
enzime şi insulinei, are parakeratoză la porci, şroturi de
Zincul rol în metabolismul afecţiuni ale pielii la oleaginoase, drojdii.
glucidelor şi proteinelor, rumegătoare, perturbări
în activitatea hormonală, în funcţia de reproducţie.
în procesul de
cheratinizare şi
calcificare.
Component al Frânarea cresterii, Făina de peşte,
hormonului glandei perturbări ale funcţiei de nutreţuri verzi
Iodul tiroide, rol în reproducţie, creşte
reproducţie, lactogeneză proporţia de grăsime
şi creştere. depusă în corp.
În protecţia activităţii Miodistrofia la viţei şi Făina de peşte,
hepatice, în procese miei, necroză hepatică la drojdii, tărâţe,
Seleniul metabolice singur sau porci şi iepuri,

32
alături de vitamina E, cardiomiopatie la viţei,
creştere, reproducţie. miei şi pui, perturbări ale
reproducţiei la
rumegătoare.

2.9. Analiza chimicǎ a nutreţurilor

Analiza chimică reprezintă o etapa în cunoaşterea valorii nutritive a unui


nutreţ. Nu dă informaţii complete asupra valorii nutritive a nutreţurilor deoarece nu
arată masură în care substanţele nutritive brute sunt utilizate în organism. Reprezintă
o metodă auxiliară necesară la aprecierea prin alte metode a valorii nutritive a
nutreţurilor.
Iniţial determinarea substanţelor nutritive din nutreţuri s-a realizat conform
schemei Weende, prin care se determinǎ: apa, cenuşa brutǎ, proteina brutǎ, grǎsimea
brutǎ, fibra brutǎ, substanţele extractive neazotate. Aceastǎ schemǎ Weende se
completeazǎ cu analize suplimentare de mare fineţe: determinarea aminoacizilor,
unele microelemente şi vitamine, lignina, pentozanii, amidonul, Ca, P, zaharuri
solubile.
Metoda Van Soest a fost folosită de americanul van Soest în 1963. După
părerea acestuia conţinutul celular al unui nutreţ este practic 100% digestibil, iar
digestibilitatea mai scazută se datoreşte pereţilor celulari. Conţinutul celular
cuprinde: cenuşa, proteinele, grăsimile, glucidele solubile, acizii organici, enzime,
etc.
Pereţii celulari (NDF)- fibra determinată în mediu neutru se referă la conţinutul
în celuloză, hemiceluloză şi lignină. În această metoda se foloseşte un detergent
neutru pentru dizolvarea conţinutului celular astfel încât rămân numai pereţii celulari
(NDF). Prin utilizarea unui detergent acid se determină conţinutul în ADF (celuloză+
lignină).
Conţinutul în pereţi celulari (NDF) reprezintǎ un parametru important pe baza
cǎruia se poate evalua calitatea nutreţului, ingesta de substanţǎ uscatǎ şi producţia de
lapte.

33
Proteină brută Proteină brută
15% 15%

Grăsime brută Grăsime brută


3% 3%

Lignină
5%

Schema Fibre brute Schema


Weende 25% van Soest

Celuloză
24%

Cenuşă brută Cenuşă brută


10% 10%

Glucide solubile
15%

Extractive Acizi organici,


neazotate vitamine etc.
47% 10%

34
Hemiceluloză
18%

Fig. 1. Compoziţia chimică brută a unei probe de raigras peren determinată prin schemele Weende
şi van Soest

Metoda spectroscopiei în infraroşul apropiat.


Pe baza datelor obţinute prin analize chimice clasice se face calibrarea
aparatelor pentru tehnica amintită. Nu necesită substanţele chimice necesare
analizelor, animale în experienţǎ şi este foarte rapidă.
Domeniul infraroşu (IR) este cuprins între 0,75 m- 1000 m şi are trei subdiviziuni:
 IR apropiat 0,75 - 2,5 m
 IR fundamental 2,5 - 25 m
 IR îndepărtat 25 - 1000 m
Analiza în infraroşu se bazează pe proprietatea moleculelor de a absorbi energie.
În domeniul infraroşului apropiat bandele de absorbţie sunt datorate în principal
frecvenţelor fundamentale, sau combinaţiilor dintre vibraţiile de elongaţie a
hidrogenului. Cea mai mare parte a substanţelor organice (apa, proteinele, grăsimile,
glucidele, materialele celulozice etc.) au o amprentă caracteristică şi constantă în
acest domeniu al lungimilor de undă. În funcţie de aceasta sunt determinate clasele de
compuşi existenţi în nutreţul respectiv, precum şi cantitatea lor în funcţie de
intensitatea absorbţiei.
La fel ca şi fotometria, spectrometria cantitativă în infraroşu are la bază legea
lui Beer, conform căreia absorbanţa unei probe este direct proporţională cu grosimea
stratului străbătut de radiaţie şi concentraţia probei

A=kx bxc

sau
A= xbxc
în care
A – absorbanţa probei
k - absorbtivitatea speciei analizate, constantă ce nu depinde de
b şi c, dar este o măsură relativă a intensităţii absorbţiei
unui compus şi este dependentă de solvent, lungimea de
undă şi condiţiile exprimentale, l/g x cm
b – grosimea stratului străbătut de radiaţie, cm
c – concentraţia probei, g/l
- absorbtivitatea molară, l/moli x cm

Aplicarea legi lui Beer în IR necesită cunoaşterea cu precizie a traseului parcurs


de radiaţie şi existenţa posibilitatăţii reproducerii exacte a acestuia şi cunoaşterea
absorbtivităţii molare.

35
Grosimea stratului în care probele utilizate sunt supuse analizei variază între 0,1
şi 0,01 mm, dar în cazul unei analize date, trebuie cunoscută cu exactitate, nefiind
admisă o eroare mai mare de ±1%. Aceasta se realizează utilizând aceeaşi cuvă
pentru toate determinările.
Absorbtivitatea molară este un parametru cu reproductibilitatea scăzută, care
variază de la o zi la alta şi de la aparat la aparat, fiind dependentă de parametrii
instrumentali utilizaţi la fiecare determinare. În spectrometria cantitativă în IR
absorbtivitatea molară nu este măsurată direct, valoarea ei se obţine prin comparaţie
cu standarde.
Pe plan mondial, în laboratoarele de controlul calităţii nutreţurilor, analiza
cantitativă prin spectrometrie de masă în infraroşul apropiat (NIRS) a devenit o
tehnică frecvent utilizată. Aplicarea ei prezintă mai multe avantaje:
 posibilitatea analizării mai multor constituenţi în acelaşi timp
 precizie
 reproductibilitatea rezultatelor
 rapiditatea analizei
 costuri rezonabile
 probele sunt uşor de pregătit
Prezintă avantajul că proba de analizat este macinată până la pulbere şi astfel
este supusă direct analizei, fără a fi iniţial mineralizată.

36
CAPITOLUL III

APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA


DIGESTIBILITĂŢII

O metodǎ mai evoluatǎ de apreciere a valorii nutritive este determinarea pe


cale experimentalǎ a conţinutului digestibil al nutreţurilor.

3.1. Principiul şi metoda de lucru în experienţele de digestibilitate


Cunoaşterea gradului de digestibilitate a diferitelor nutreţuri consumate de
animalele domestice, prezintă un interes deosebit atât în organizarea unei alimentaţii
raţionale, cât şi în lucrările curente de aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor şi
raţiilor.
În determinarea digestibilităţii substanţelor nutritive este necesar să se
stabilească cantitatea exactǎ de nutreţ consumatǎ (ingesta) şi cantitatea de fecale
(egesta) eliminate. Lucrările sunt însoţite de analize chimice efectuate asupra
nutreţului şi fecalelor. Cunoscând conţinutul în substanţe nutritive din ingestă şi
egestă se poate stabili, prin diferenţă, cantitatea digerată din fiecare substanţă
nutritivă, conform relaţiei:

I-E=D

Prin raportarea valorilor de digestă la ingestǎ obţinem coeficientul de digestibilitate:

D
________
CD (%) = x 100
I
Cu ajutorul acestor coeficienţi se calculează conţinutul digestibil din fiecare
substanţă nutritivă ingerată. Prin însumarea valorilor parţiale se obţine conţinutul
total în substanţe nutritive digestibile din nutreţul studiat (TSD).
Digestibilitatea se stabileşte pentru toate substanţele determinate prin analiză
chimică (în mod obişnuit pentru substanţă uscată, proteină brută, grăsime brută,
celuloză brută, extractive neazotate, cenuşă brută). Animalele supuse experienţelor de
digestibilitate trebuie să fie sănătoase şi normal dezvoltate, din aceeaşi rasă, de

37
aceeaşi vârstă, greutate vie, stare de întreţinere, de acelaşi sex, temperament etc.
Condiţiile de hrană şi îngrijire se vor menţine neschimbate pe parcursul experienţei.
Nutreţurile care fac obiectul lucrărilor de digestibilitate se vor da în 2-3 tainuri
zilnice.
Recoltarea şi cântărirea fecalelor se face zilnic de la fiecare animal. Fecalele se
recoltează fie cu ajutorul unor pungi impermeabile, ataşate la orificiul anal al
animalului prin intermediul unor harnaşamente speciale, fie prin menţinerea
animalului în boxe special amenajate astfel încât să se poată recolta fără pierderi
întreaga cantitate de fecale.

3.2. Metode directe pentru stabilirea digestibilitǎţii


Pentru determinarea conţinutului digestibil din nutreţuri se fac experienţe cu o
singură perioadă de control, sau cu două perioade de control.
Metoda cu o singură perioadă de control se execută în cazul când se
determină digestibilitatea unui nutreţ ce poate constitui singur raţia animalului.
Durata experienţei este de 20-35 de zile în care scop se asigură cantitatea necesară de
nutreţ pe întreaga perioadă experimentală.
Experienţele cuprind trei perioade: o perioadă de adaptare la condiţiile
experimentale, una de pregătire şi una de control.
Perioada de adaptare are o durata de 3-5 zile. Perioada pregǎtitoare are
scopul de a obişnui animalele cu nutreţul ce se cerceteazǎ şi durata ei este în funcţie
de viteza de evacuare a tubului digestiv de resturile hranei administrate anterior:
bovine şi ovine 10-12 zile, cabaline şi porcine 4-5 zile, pǎsǎri 3-4 zile. Perioada de
control este perioada experimentalǎ propriu- zisǎ, durata ei trebuie sǎ fie de cel puţin
10 zile la rumegǎtoare şi 8 zile la porcine şi pǎsǎri. În acest interval se administreazǎ
animalelor cantitǎţile de nutreţuri stabilite anterior şi se recolteazǎ zilnic eventualele
resturi neconsumate, se cântǎresc fecalele şi se iau probe pentru analiza chimicǎ.
Prelucrarea şi valorificarea datelor brute obţinute în experienţele de
digestibilitate cu o singură perioadă de control se face după relaţia:

I-E=D

Pe baza coeficientilor de digestibilitate se stabileşte, în continuare, conţinutul


în substanţe digestibile după relaţia:

compoziţia chimică (%) x coef. de digestibilitate (%)


_______________________________________________________________
Conţinutul digestibil (%)=
100
Prin însumarea conţinutului digestibil a diferitelor substanţe (proteinǎ, grǎsime,
celulozǎ, SEN) rezultǎ total substanţe digestibile (TSD).
Deoarece grăsimile digestibile asigură organismului de circa 2,25 ori mai multă
energie decît glucidele şi proteinele digestibile, în vederea calculării valorii nutritive
digestibile a unui nutreţ (T.S.D.) cantitatea de grăsime digestibilă se înmulţeşte cu

38
coeficientul de 2,25 (1 g lipide pune la dispoziţia organismului 9 Kcal faţǎ de numai
4 Kcal cât pun glucidele şi proteinele).
Aceastǎ metodǎ de exprimare (TSD) este folositǎ în prezent în SUA pentru
porcine, pǎsǎri şi vaci de lapte.

Metoda cu două perioade de control se execută în cazul cînd se studiază


digestibilitatea unui nutreţ care nu poate alcătui singur raţia animalului (de exemplu
un nutreţ concentrat în cazul bovinelor, fǎina de fân pentru porcine şi pǎsǎri). În acest
caz, faţă de experienţele cu o singură perioadă de control, se mai introduc încă două
perioade: una de tranziţie şi a doua de control.

3.3. Metode indirecte pentru stabilirea digestibilitǎţii


Metoda indicatorilor inerţi din punct de vedere digestiv. Aceastǎ metodǎ
permite stabilirea digestibilităţii, fără a mai fi necesară cântărirea hranei ingerate şi a
excretei.
Este necesarǎ doar cunoaşterea proporţiei substanţelor nutritive din nutreţul
studiat şi fecale, precum şi a indicatorului inert. Ca indicator inert se poate lua o
substanţǎ existentǎ în nutreţ (lignina, bioxidul de siliciu) sau adǎugatǎ (oxidul de
crom sau oxidul de Fe). Cele mai reale valori se obţin cu oxid de crom administrat în
capsule de gelatinǎ (15- 25 g/ zi). Metoda este utilizatǎ pentru determinarea
digestibilitǎţii nutreţurilor verzi la pǎşune. Se lucreazǎ pe 3- 4 animale. La
rumegǎtoare perioada premergatoare este de 8- 10 zile, timp în care are loc
stabilizarea trecerii indicatorului prin tractusul digestiv. Perioada de control are o
duratǎ de 5- 7 zile în care se iau probe de fecale de 2-3 ori/ zi. Probele de masǎ verde
se recomandǎ sǎ fie luate pe întreg parcursul perioadei de control. Pentru a cunoaşte
şi consumul zilnic de masǎ verde se lucreazǎ cu 2 indicatori inerţi, unul existent în
nutreţ (SiO2) şi altul adǎugat, oxidul de crom.

CD(%)= 100 - (100 x % indicator nutreţ x % subst. nutritive fecale )


% indicator fecale % subst. nutritive nutreţ
Modificarea raportului dintre substanţa indicatoare şi substanţa nutritivǎ
studiatǎ, aratǎ mǎsura în care aceasta a fost digeratǎ.

Metoda digestiei artificiale se bazează fie pe cercetări în vitro, cu ajutorul


sucului ruminal (metoda rumenului artificial), sau al unui amestec de pepsină şi acid
clorhidric (pentru proteine), fie pe determinarea conţinutului nutreţului în celuloză
brută.
Metoda rumenului artificial se aplicǎ în cazul rumegǎtoarelor mai ales pentru
nutreţurile verzi, fânuri, în care scop proba de nutreţ mǎcinatǎ (în sǎculeţi) se
introduce într-un recipient de sticlǎ în care se gǎseşte lichid ruminal (recoltat cu
sondǎ sau fistulǎ) şi o soluţie tampon care are rolul de a menţine pH-ul la valoare
relativ constantǎ (are rolul salivei). Dupǎ scoaterea aerului din recipient cu CO2,
proba se ţine la termostat la 390C timp de 48 ore, apoi are loc un tratament cu soluţie
de pepsinǎ timp de 24 ore.

39
Diferenţa dintre greutatea iniţialǎ a probei şi cea înregistratǎ la sfîrşitul
determinǎrii, reprezintǎ substanţa uscatǎ digeratǎ.
În cazul proteinelor se mai poate determina coeficientul de digestibilitate a lor
prin tratarea probei de nutreţ fin pulverizat cu un amestec de pepsinǎ şi HCl la
temperatura corpului, timp de 5- 8 ore. Apoi proba se filtreazǎ iar din partea rǎmasǎ
pe filtru se dozeazǎ azotul total (proteina), iar prin diferenţa între proteina brutǎ
conţinutǎ iniţial şi proteina rǎmasǎ pe filtru, se stabileşte contitatea de proteinǎ
solubilizatǎ, deci consideratǎ digeratǎ sub acţiunea pepsinei.
Determinarea digestibilităţii prin metode bazate pe conţinutul nutreţurilor
în celuloză brută. Aceste metode pleacă de la considerentul că digestibilitatea
componentelor unui nutreţ este influenţată în primul rând de conţinutul său în
celuloză brută (celuloză, lignină, siliciu etc.). Pe acest principiu se bazează metodele
elaborate de van Soest şi Wine, F. Schehovic ş.a. Aceştia, în funcţie de conţinutul
nutreţului în ADR (acid detergent residue), care se obţine în urma tratării unei probe
de nutreţ (1 – 2 g) cu detergent acid, au stabilit relaţii de calcul pentru digestibilitatea
substanţei organice (DSO):

DSO (%) = 95,31 – 0,787 ADR (r = 0,800) relaţia globală

Diferenţiat pe categorii de fânuri, relaţiile sunt:

DSO (%) = 101,94 – 0,933 ADR (r = 0,957) pentru fânuri de gramine

DSO (%) = 109,57 – 1,313 ADR (r = 0,974) pentru fânuri de leguminoase

Determinarea digestibilităţii prin metoda in sacco (digestibilitatea în săculeţi de


nylon)
Tehnica a fost introdusă de către Quin şi col. în scopul studierii digestibilităţii
celulozei. Ea constă în introducerea unor probe de nutreţ măcinate în săculeţi de
nylon cu pori mici şi plasarea acestora în rumenul unei vaci sau oi cu fistulă
rumenală, unde sunt menţinuţi 48 de ore. După această perioadă de incubaţie, se
retrag săculeţii din rumen, se spală şi sunt trataţi cu o soluţie acidă de pepsină pentru
a simula digestia intestinală, se spală din nou, se usucă şi se cântăresc cu scopul
determinării procentului de substanţă uscată dispărută care reprezintă digestibilitatea
în săculeţi sau in sacco.
Se poate face o legătură între digestibilitatea in sacco şi cea in vivo cu ajutorul
unor coeficienţi de corecţie. O serie de parametri pot influenţa exactitatea
determinării digestibilităţii in sacco, printre care amintim: timpul de staţionare a
săculeţilor în rumen, dimensiunea săculeţului, dimensiunea porilor săculeţului,
greutatea probei etc.
Această metodă de determinare a digestibilităţii este superioară celei ce
utilizează analizele chimice, dar pentru a obţine rezultate reproductibile, aceasta
trebuie perfect standardizată. De asemenea, necesită ca animalele cărora li s-a
practicat fistula rumenală să aibǎ o stare bunǎ de întreţinere.

40
3.4. Digestibilitatea aparentǎ şi realǎ
Valoarea obţinutǎ în urma calculǎrii digestibilitǎţii (diferenţa dintre ingesta şi
egesta) nu reprezintǎ absorbţia realǎ a substanţelor nutritive, deoarece în fecale apar
şi substanţe care nu aparţin nutreţurilor. Astfel în fecale apar substanţe proteice
provenite din celulele moarte descuamate, bacterii din flora intestinului gros, sucuri
digestive şi mucus. În acest fel, în fecale apare o cantitate mai mare de proteinǎ decât
cea realǎ, fapt ce duce la scǎderea coeficientului de digestibilitate al proteinei. În
fecale apar şi substanţe minerale excretate prin mucoasa intestinului gros, fapt ce
reduce deasemenea coeficientul de digestibilitate al substanţelor minerale din nutreţul
ingerat.
Valoarea realǎ a digestei este influenţatǎ şi de pierderi înregistrate în procesul
de fermentare al glucidelor. Aceste pierderi sunt însemnate la rumegǎtoare, pânǎ la
30% din conţinutul lor energetic, şi neglijabil la monogastrice, circa 2%. Rezultǎ prin
urmare coeficienţi de digestibilitate mai mari decât cei reali.
Coeficienţii de digestibilitate stabiliţi dupǎ metoda de lucru cunoscutǎ nu
reprezintǎ valori reale, motiv pentru care apare mai corectǎ utilizarea termenului de
―digestibilitate aparentǎ‖. Prin aplicarea corecţiilor pentru excreta de naturǎ
metabolicǎ şi pierderile prin fermentaţie a glucidelor, se obţine ―digestibilitatea
realǎ‖. Determinarea coeficienţilor de digestibilitate reali este dificilǎ şi de multe ori
nu se poate realiza. În practicǎ se foloseşte tot digestibilitatea aparentǎ.

3.5. Factorii care influenţează digestibilitatea nutreţurilor


Digestibilitatea componentelor din nutreţ este variabilă, fiind influenţată de 3
grupe de factori: legaţi de natura animalului; de natura nutreţului sau a raţiei; de
condiţiile de hrănire şi îngrijire a animalelor.
Factorii legaţi de natura animalului.
Specia. Datorită deosebirilor morfo-fiziologice existente la diferite specii
de animale şi capacitatea de digestie a diferitelor categorii de nutreţuri este
diferită de la o specie la alta. Astfel, dintre rumegătoare, taurinele digeră mai
bine decît ovinele nutreţurile celulozice. În privinţa digestiei nutreţurilor
voluminoase şi celulozice, după rumegătoare urmează în ordine cabalinele,
suinele şi păsările care digeră mai greu aceste nutreţuri. Suinele digeră în
schimb mai bine decât alte specii nutreţurile bogate în substanţe extractive
neazotate (S.E.N).
Rasa. În general, rasele primitive de taurine valorifică bine nutreţurile
fibroase, în timp ce rasele ameliorate digeră mai bine concentratele.
Individualitatea. În cadrul aceleaşi rase, s-au constatat diferenţe în
privinţa gradului de digerare a hranei de la un individ la altul. Aceste diferenţe
se datoresc tipului constituţional şi temperamentului animal.
Vârsta animalului influenţează capacitatea de asimilare a nutreţurilor.
Astfel, animalele adulte, cu tubul digestiv complet dezvoltat, au cea mai mare
capacitate de digerare.

Factorii dependenţi de natura nutreţului sau raţiei.

41
Volumul raţiei consumate influenţează digestia numai în cazul în care
acesta este mai mare sau mai mic decât capacitatea normală a tubului digestiv.
Structura raţiei influenţează în mare măsură digestibilitatea substanţelor
nutritive din nutreţuri. O influenţă pozitivă asupra digestibilităţii o au
nutreţurile suculente.
Compoziţia chimică a nutreţurilor sau raţiilor poate influenţa digestia
fie datorită prezenţei în raţie a diferitelor substanţe nutritive cu acţiune
specifică (de activare sau inhibare a digestiei), fie datorită însuşirilor gustative.
Principalele componente ale raţiei care pot influenţa digestibilitatea sunt:
celuloza, grăsimile, proteina, vitaminele şi substanţele minerale.
Conţinutul raţiei în celuloză brută influienţează direct digestibilitatea.
S-a constatat că între conţinutul raţiei în celuloză şi digestibilitatea substanţei
organice, există o corelaţie puternică negativă.
Conţinutul raţiei în grăsime influenţează mai puţin digestia.
Conţinutul raţiei în proteină. În general prin reducerea conţinutului în
proteină brută din raţii, scade digestibilitatea protidelor şi glucidelor datorită
faptului că se micşorează secreţia glandelor digestive. În cazul rumegătoarelor
această scădere a proteinei atrage după sine o reducere a înmulţirii
microorganismelor din rumen. Datorită acestui fapt este necesar ca în raţii să
existe un anumit raport între substanţele azotate şi cele neazotate.
Conţinutul raţiei în vitamine influenţează digestia (mai ales vitamina A,
D şi complexul B), carenţa lor provocând tulburări digestive.
Conţinutul raţiei în substanţe minerale, în special calciu şi fosfor, ca şi
raportul dintre acestea, influenţează digestibilitatea raţiei. Raportul care trebuie
să existe între calciu: fosfor este diferit în funcţie de specie, vârsta şi forma de
producţie. Conţinutul raţiei în sare activează salivaţia favorizând digestia. În
cantităţi prea mari produce tulburări digestive şi nervoase atrăgând după sine
scăderea digestibilităţii raţiei. Conţinutul raţiei în acid lactic şi acetic poate
influenţa pozitiv sau negativ digestibilitatea raţiei, în funcţie de cantitatea în
care se află aceştea.
Prepararea nutreţurilor influenţează în mare măsură digestibilitatea
deoarece se uşurează masticaţia şi poate să îmbunătăţească gustul şi mirosul
hranei activând astfel secreţia gastrică. Aşa de exemplu va creşte
digestibilitatea raţiei în cazul tocării nutreţurilor grosiere, al saramurării şi
melasării lor, tratamentul termic al boabelor de cereale si leguminoase, uruirea
boabelor de cereale şi leguminoase.

Condiţiile de hrănire şi îngrijire ale animalelor constituie o grupă de factori


care influenţează digestibilitatea.
Numărul de tainuri, în care se administrează hrana, poate influenţa
digestibilitatea în sensul că un număr mai mare de tainuri presupune şi cantităţi
mai mici şi ca atare, în acest caz hrana va intra în contact cu o cantitate mai
mare de sucuri digestive. În cazul suinelor ca şi în cazul tineretului la toate
speciile, numărul mai mare de tainuri favorizează digetibilitatea hranei.

42
Regimul de muncă şi de repaus: animalele obosite digeră mai greu
hrana decât cele odihnite. În consecinţă, se recomandă pentru toate animalele
un repaus de digestie de 1 - 2 ore.
Sănătatea şi condiţia animalului: animalele bolnave, sau cele aflate
într-o condiţie necorespunzǎtoare, digeră hrana mai slab decât cele sănătoase şi
într-o stare bunǎ de întreţinere.
Altitudinea influenţează digestia datorită modificărilor fiziologice ce au
loc în organismul animal. În acest sens s-a constatat că taurinele transportate de
la 700 m la 2.000 m altitudine, digeră mai slab fânul.
Temperatura, influenţează, de asemenea, digestibilitatea nutreţurilor.
Astfel, s-a constatat că digestibilitatea este mai mică vara decât iarna, mai mică
la animalele tinere ţinute în aer liber faţă de cele din adăpost şi va scădea mai
mult în cazul schimbărilor bruşte de temperatură.
3.6. Particularitǎţi de digestie şi absorbţie ale substanţelor nutritive
din nutreţuri
Dintre substanţele nutritive, cele mai bine se digerǎ extractivele neazotate
(EN). În cazul acestora, zaharurile se absorb rapid, iar amidonul în urma scindǎrii lui
pînǎ la faza de glucozǎ. Din cereale şi rǎdǎcinoase EN sunt digerate în proporţie de
85- 90% şi de 70- 80% din nutreţurile verzi.
Proteinele sunt digerate şi absorbite sub formǎ de aminoacizi în
proporţie de 90% din nutreţurile animale şi de 70- 80% din nutreţurile
vegetale. Substanţele azotate neproteice prezente în proporţie mare în
rǎdǎcinoase şi nutreţuri verzi, se absorb rapid şi complet.
Grǎsimile aflate sub formǎ de emulsie (particule fine) sunt absorbite
direct, în timp ce restul grǎsimilor suferǎ procesul de scindare, absorbţia lor
fǎcându-se sub formǎ de acizi graşi. Din nutreţurile concentrate, grǎsimea brutǎ
se digerǎ în proporţie de 80- 90%, iar din nutreţurile fibroase în proporţie de
30- 50%.
Celuloza din nutreţuri prezintǎ cele mai reduse valori de digestibilitate.
În ceea ce priveşte digestibilitatea substanţelor organice din nutreţuri, valorile
cele mai mari le prezintǎ concentratele (80- 90%), urmate de rǎdǎcinoase şi tuberculi
(75- 85%), nutreţuri verzi (60- 75%), nutreţuri verzi însilozate (60- 70%), fânul (48-
70%) şi grosierele (32- 57%).

3.7. Unităţi de măsură a valorii nutritive a nutreţurilor, apreciate pe


baza digestibilităţii
În urma experienţelor de digestibilitate au fost elaborate unităţile de măsură ale
valorii acestora, procedeul de calcul a constat în însumarea totală a substanţelor
nutritive digestibile. Rezultă că totalul substanţelor nutritive digestibile (T.S.D.) se
obţine din însumarea conţinutului nutreţului exprimat în proteină digestibilă, celuloză
digestibilă, substanţe extractive neazotate digestibile şi grăsimea digestibilă x 2,25.
Această metodă de exprimare este folosită în S.U.A. pentru toate speciile, utilizând
cifra care indică echivalentul energetic al tuturor substanţelor digestibile (TSD) sau
Total Digestibile Nutrientes (TDN). Exactitatea rezultatelor este însǎ limitatǎ de

43
factorii legaţi de procesele fermentative la care sunt supuse glucidele pe parcursul
digestiei, cât şi de azotul metabolic eliminat prin fecale. De asemenea conţinutul
digestibil nu poate exprima în mǎsurǎ satisfǎcǎtoare nivelul de producţie al unui
nutreţ. Digestibilitatea singurǎ nu poate caracteriza toate însuşirile unui nutreţ de care
depinde efectul producţiei. Aprecierea valorii nutritive prin sistemul TSD duce la o
supraevaluare e nutreţurilor fibroase. Deci digestibilitatea unui nutreţ nu poate sǎ
aprecieze în mod real valoare lui nutritivǎ.
Cercetǎrile de digestibilitate constituie o etapǎ importantǎ în lucrǎrile care se
fac pentru aprecierea complexǎ a valorii nutritive a nutreţurilor. Este considerată şi în
prezent ca o etapǎ obligatorie în aprecierea valorii nutritive.

CAPITOLUL IV

APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA


EFECTULUI PRODUCTIV

Valoarea nutritivă a nutreţurilor şi a raţiilor stabilită şi pe baza efectului


productiv al acestora constituie un alt criteriu de apreciere a valorii lor nutritive, după
care se consideră că nutreţurile sau raţiile care determină o producţie mai mare
(depunere de carne, grăsime, producţia de lapte, ouă etc.) au şi valoare nutritivă mai
mare.
Determinarea efectului productiv se poate stabili prin două categorii de
metode:
metode directe (metoda grupelor, perioadelor, reversibilităţii, pătratului
latin, aranjamentului factorial). Sunt utilizate în condiţii de producţie.
metode indirecte (bilanţul nutritiv material şi energetic).
Sunt mai rapide si necesită aparatură mai complexă de laborator.

4.1. Metode directe pentru stabilirea efectului productiv al


nutreţurilor
Aceste metode se bazează pe rezultatele de producţie realizate în urma furajării
animalelor cu nutreţuri de cercetat.
Metoda grupelor are o largă utilizare în cercetarile de alimentaţie. Prin
această metodă, alimentaţia ramâne neschimbată pe întreaga durată
experimentală.
Când loturile sunt organizate în repetiţii (2 - 3 repetiţii cu aceeaşi hrană)
influenţa mediului este redusă la minimum.
Cu aceasta metodă se lucrează la două sau mai multe loturi de animale
(omogene ca rasă, vârstă, greutate şi producţie) dintre care unul reprezintă lotul de
control ( sau martor) iar celelalte sunt loturi experimentale.

44
În cercetări pe vaci de lapte este necesară o perioadă preexperimentală, timp în
care se administrează raţia de bază la toate loturile, înregistrandu-se producţia
realizată. După această perioadă (10 zile) se trece la perioada experimentală (cel puţin
60 de zile) în care la lotul martor se menţine aceeaşi raţie de bază în timp ce la
loturile experimentale se introduc raţii cu structura modificată al caror efect de
producţie se urmăreste.
Metoda perioadelor. Se experimentează pe un singur lot de animale, în
două perioade succesive. În prima perioadă lotul de animale este hranit cu o
raţie de bază, iar în perioada a doua cu raţie al carei efect productiv urmează a
fi stabilit. Diferenţa de producţie înregistrată între cele două perioade
reprezintă efectul productiv al noii raţii la care s-au facut modificări de
structură. Poate fi folosită în cazul unitaţilor cu efective mici de animale.
Metoda patratului latin. Se foloseşte în cazul a trei sau patru raţii
experimentale în care fiecare grupă de animale trece pe la fiecare din raţii.
Prezintă avantajul că reduce efectul variabilităţii individuale.
Metoda aranjamentului factorial. Se utilizează frecvent în cercetări pe:
porcine, păsări şi animale de laborator, când se urmăresc concomitent doi, trei,
sau mai mulţi factori. Fiecare factor este urmarit în dependenţǎ de unul sau mai
mulţi factori luaţi în studiu, fapt ce determinǎ modelul aranjamentului factorial.
Cele mai întâlnite modele sunt de tipul: 2 x 2; 2 x 2 x2; 3 x 2; 3 x 3 x 3 etc.
Aşa de exemplu, se pot urmări pe porcine:
efectul hranei uscate comparativ cu cea umedă;
efectul unui tain sau două pe zi;
efectul adaosului unor aditivi ( ex: lizina+ metionina in raţie). In acest
caz numărul loturilor este: 2 x 2 x 2 = 8. Fiecare factor este urmărit în
două variante.

64

32 32
Raţie uscată Raţie umedă

16 16 16 16
1 tain 2 tainuri 1 tain 2 tainuri

8 8 8 8 8 8 8 8
cu fără cu fără cu fără cu fără
L+M L+M L+M L+M

În alimentaţia găinilor se urmareşte:

45
efectul nivelului diferit în calciu, energie metabolizabilă şi proteină
asupra consumului şi producţiei de ouă. Experienţa se desfasoară după
modelul factorial 3 x 3 x 3 = 27 loturi.

4.2. Metode indirecte pentru stabilirea efectului productiv al


nutreţurilor
Metodele indirecte pentru stabilirea efectului productiv al nutreţurilor se
efectuează pe baza determinării bilanţului nutritiv în organism.
Principiul de lucru al acestei metode se poate exprima prin aceeaşi relaţie care
se utilizează în digestibilitate.
SnI - SnE = SnR
în care:
SnI - substanţe nutritive ingerate
SnE - substanţe nutritive eliminate
SnR - substanţe nutritive reţinute in organism pe baza cărora se
stabileşte efectul de producţie.

Dacă valorile obţinute în bilanţ se exprimă cantitativ, în grame sau kilograme,


se stabileşte bilanţul nutritiv material în organism, iar dacă sunt exprimate în
echivalent energetic, cal. sau kcal., se stabileşte bilanţul nutritiv energetic.
Cu ajutorul bilanţului nutritiv material, se urmăreşte formarea de carne şi
grăsime, acestea determinându-se în mod indirect prin cantităţile de azot şi carbon
reţinute de către organism din hrana ingerată.
Bilanţul nutritiv material stabileşte producţia de carne şi grăsime în urma
determinării azotului şi carbonului reţinut în corp.
În cazul formării cărnii, se determină cantitatea de azot reţinută în organism, iar
în cazul depunerii de grăsime, se determină atât azotul cât şi carbonul reţinut.
Bilanţul nutritiv al azotului – are ca scop determinarea cantităţii de azot reţinut
în organism pe baza căreia se calculează cantitatea de proteină depusă, respectiv
carne formată. Azotul poate fi introdus în organism numai prin hrană. Ca atare se
dozează azotul total din hrana ingerată. Azotul se elimină din organism prin fecale şi
urină, deci se recoltează acestea şi se dozează azotul din ele. Prin diferenţa dintre
azotul total ingerat şi cel eliminat, se determină cantitatea de azot reţinută în
organism.
Bilanţul nutritiv al azotului în organism poate fi pozitiv, negativ sau echilibrat.
Când este pozitiv, se elimină mai puţin azot decât s-a ingerat, ceea ce echivalează cu
formarea de carne. În bilanţul negativ, se elimină mai mult azot decât se ingeră (se
elimină azotul propriu al organismului respectiv pierderea de carne). Bilanţul este
echilibrat atunci când cantitatea de azot eliminată este egală cu cea ingerată. În acest
caz are loc formarea de noi ţesuturi în cantităţi echivalente.
Pentru a stabili bilanţul nutritiv al azotului în oganism, se are în vedere cǎ
proteina musculară (miozina) conţine 16,67% azot, iar carnea proaspată, conţine 23%
proteină (miozină). Se poate calcula astfel cantitatea de carne formată în corp pe baza
azotului reţinut.

46
Ex: Se presupune ca animalul a reţinut în corp 5 g. azot.
Calculul proteinei formate:
100 g proteină………………………16,67 g azot
x g…………………………………..5 g azot
x= 30 g proteină
Calculul cărnii formate:
100 g carne proaspată……………….23 g proteină
x…………………………………...30 g proteină
x= 130 g carne formată
Bilanţul nutritiv al carbonului. Carbonul este introdus în organism prin hrană,
apă şi aerul inspirat. Pentru stabilirea cantităţii totale de carbon ingerat de animal, va
trebui să se dozeze carbonul introdus prin nutreţuri şi apă şi separat carbonul aflat în
aerul inspirat.
Din carbonul ingerat, o parte este eliminat prin fecale, urină, iar o alta parte
prin gaze sub formă de CH4 şi CO2. Deci se va stabili excreta solidă, lichidă şi
gazoasă. În organism, carbonul este utilizat la formarea cărnii, a grăsimii şi a
glucidelor depuse ca rezervă în corp.
Prin diferenţa dintre carbonul ingerat şi cel eliminat din corp, prin excreta
solidă, lichidă şi gazoasă, se determină cantitatea de carbon reţinut în organism şi
utilizat la formarea proteinei tisulare şi a grăsimii.
Cantitatea de grăsime depusă, se stabileşte plecând de la conţinutul carbonului
de 52% în proteină şi 76,7% în grăsime. Bilanţul nutritiv al carbonului poate fi:
pozitiv, negativ sau echilibrat.
La tineretul animal în creştere, bilanţul azotului pozitiv (respectiv formarea de
proteină) poate fi însoţit de un bilanţ negativ al carbonului, datorită unei ingeste de
hrană sub necesar şi când organismul işi asigură necesarul de energie pe seama
grăsimii corporale. În acest caz, animalul creşte în dimensiuni dar fără a realiza spor
în greutate.
La animalele adulte bilanţul N poate fi echilibrat, iar cel al C pozitiv, fapt în
care întreaga cantitate a acestuia se regăseşte în producţia de grăsime.
Prin aceste experienţe de bilanţ a N şi C se obţin date importante în ce priveşte
efectul productiv al nutreţurilor, cât şi în ce priveşte dinamica substanţelor nutritive în
organism.
Bilantul nutritiv energetic. Prin acest bilanţ se stabileşte efectul productiv al
nutreţurilor exprimat în Kcal. Bilantul nutritiv energetic alaturi de cel material se
foloseşte în cercetările menite să stabilească atât normele de hrană cât şi valoarea
nutritivă a nutreţurilor.

4.3. Unităţi de măsură a valorii nutritive stabilite pe baza efectului


productiv al nutreţurilor
În evoluţia cunoaşterii valorii nutritive pe baza efectului productiv al
nutreţurilor şi al raţiilor s-au stabilit mai multe unităţi de măsură.

47
Echivalentul amidon (EA) ca unitate de măsură a fost stabilit de O.
Kellner în Germania. În cazul acestei unitǎţi de mǎsurǎ a fost luat ca etalon
efectul de producţie grǎsime în corp a unui kg de amidon pur digestibil.
Echivalentul amidon se calculează la 100 kg nutreţ şi reprezintă numărul de
kilograme de amidon pur digestibil care depune in organism tot atâta grăsime cât 100
kg dintr-un alt nutreţ.
Unitatea nutritivă ovăz (Un). Tomme şi Popov stabilesc această unitate
de măsură care are ca etalon efectul de producţie grăsime în corp a unui
kilogram de ovăz de calitate mijlocie. Se calculează la 1 kg de nutreţ şi
reprezintă cantitatea de ovăz care depune în organism tot atâta grăsime cât 1 kg
dintr-un alt nutreţ.
Unitatea furajeră scandinavă - orz (U.f.). Faţă de unităţile de măsură
prezentate mai sus, care folosesc transformarea în producţia de grăsime,
unitatea furajeră foloseşte efectul în producţia de lapte a 1 kg de orz de calitate
bună (870 g SU şi 2700 kcal energie metabolizabilă) care asigură producerea a
3 kg de lapte cu 3,4% grăsime.
Hansson N., luând aceasta ca etalon, stabileşte efectul în producţia de lapte a
celorlalte nutreţuri. Se foloseşte în ţările scandinave, Franţa şi Italia.
Unităţile furajere ,,lapte şi carne”
La propunerea cercetătorilor francezi, au fost adoptate în cadrul Federaţiei
Europene de Zootehnie două unităţi de măsură a valorii energetice.
Unitatea furajeră carne (viande) - (UFV) reprezintă cantitatea de energie netă
carne (ENV) conţinută într-un kg orz de referinţă, pentru întreţinere şi creştere la
animale de îngrăşat. 1 UFV = 1820 kcal ENV (energie netă carne).
Unitatea furajeră lapte- (UFL) reprezintă cantitatea de energie netă lapte
(ENL) conţinută de un kg de orz de referinţă l UFL = 1700 kcal ENL.

48
CAPITOLUL V

APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA


VALORII LOR ENERGETICE

Neajunsurile constatate în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza


digestibilităţii, a dus la elaborarea de noi metode printre care se numără şi cea pe baza
valorii energetice. Principiul ei constă în stabilirea cantităţii de energie pe care
nutreţul o are şi pe care o poate pune la dispoziţia organismului animal. În consecinţă
se consideră că un nutreţ este cu atât mai valoros cu cât va pune la dispoziţia
organismului o cantitate mai mare de energie necesară pentru întreţinerea vieţii şi
pentru realizarea anumitor producţii.
Energia cuprinsă în nutreţuri este cunoscută sub denumirea de energie totală
sau brută.
În procesul digestiei o parte din energie este reţinută în organism, prin
substanţe absorbite de către organismul animal (energie digestibilă), iar alta este
eliminată prin fecale (substanţe nedigerate). Din energia digestibilă au loc pierderi, ca
urmare a procesului metabolic, prin gazele de fermentaţie şi prin urină, rezultând
energia metabolizabilă. Din aceasta o parte este folosită de organism pentru digestie
şi asimilare, precum şi pentru menţinerea temperaturii constante a corpului, sub
forma energiei calorice, iar restul energiei, denumită energie netă sau de producţie,
este utilizată pentru menţinerea vieţii organismului sau pentru elaborarea diferitelor
producţii.
Transformările energetice ce au loc în organism sunt prezentate în următoarea
schemă:
energia brută - energia din fecale = energia digestibilă;

49
energia digestibilă - (energia din gazele de fermentaţie + energia din
urină) = energia metabolizabilă;
energia metabolizabilă - energia calorică = energia netă;
energia netă - energia de întreţinere = energia de producţie.

Valoarea nutritivă energetică a unui nutreţ poate fi exprimată în energie


digestibilă, metabolizabilă şi netă.

5.1. Stabilirea valorii energetice a nutreţurilor prin calorimetrie


directǎ
Diferitele forme de energie şi mărimea acestora se pot stabili după cum urmează:
Energie totală (brută), chimică, potenţială (Et); se determină prin
calorimetrie directă, prin arderea a 1 g de SU din produsul respectiv în bomba
calorimetrică în atmosferă de oxigen sub presiune de 25 - 30 atmosfere. Cantitatea de
energie rezultată se exprimă în kcal/kg nutreţ.
Acest mod de lucru se aplică şi pentru:
energia din fecale după recoltare, cântărire şi ardere a unui gram de
substanţă uscată din fecale;
energia din urină după recoltare, măsurare, stabilirea substanţei uscate şi
arderea unui gram de SU, sau determinând chimic azotul din urină şi
înmulţind azotul total din urină cu caloricitatea unui gram de azot, care
este 26,51 kcal;
energia din gazele de fermentaţie stabilită prin efectuarea digestibilităţii
in camere de respiraţie, dozarea volumetrică şi arderea gazelor in bomba
calorimetrică, sau socotind că energia eliminată prin gaze este de circa
8% din energia totală. Echivalentul caloric al metanului este de 13,394
kcal/ g CH4.
Se mai poate stabili pe baza relaţiei conform căreia din 100 g glucide rezultă
4,5 g CH4.
Energia calorică, rezultată din munca de digestie şi asimilarea hranei este
folosită de animal în primul rând pentru menţinerea temperaturii constante a corpului.

5.2. Stabilirea valorii energetice a nutreţurilor prin calcul pe baza


unor ecuaţii
Prin utilizarea ecuaţiilor la această metodă se simplifică foarte mult tehnica de
lucru şi se reduc cheltuielile, iar rezultatele sunt mulţumitoare. Ca lucrări
premergătoare calculului este nevoie să se determine compoziţia chimică brută a
nutreţurilor şi să se efectueze lucrări de digestibilitate (pentru cunoaşterea
conţinutului digestibil al fiecărei substanţe nutritive).

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza energiei totale (brute)


Pentru calculul energiei totale (brute) a nutreţurilor se stabileşte compoziţia
chimică brută şi datele obţinute se introduc în următoarea ecuaţie stabilită de Nehring
şi col. Se are în vedere conţinutul chimic brut şi coeficienţii energetici.

50
E totală kcal/kg nutreţ = [5,72X1 + 9,50 X2 + 4,79 X3 + 4,17 X4] x 10
în care:
Xl - conţinutul în proteină brută (%)
X2 - conţinutul în grăsime brută (%)
X3 - conţinutul în celuloză brută (%)
X4 - conţinutul în extractive neazotate brute (%)

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza energiei digestibile


Spre deosebire de energia totală unde utilizăm substanţe chimice brute, la
calculul energiei digestibile se utilizează continutul digestibil (%) al substanţelor
nutritive din nutreţuri folosind şi ecuaţii care diferă de la o specie la alta după cum
urmează:

La rumegătoare
ED kcal/kg = [5,79X1 + 8,21 X2 + 4,42 X3 + 4,06 X4] x 10
La monogastrice
ED kcal/kg = [5,78X1+ 9,42 X2 + 4,40 X3 + 4,07 X4] x 10

Atît în prima cît şi în a doua ecuaţie:


X1 - conţinutul în proteină digestibilă (%)
X2 - conţinutul în grăsime digestibilă (%)
X3 - conţinutul în celuloză digestibilă (%)
X4 - conţinutul în extractive neazotate digestibile (%)

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza energiei metabolizabile


În calculul energiei metabolizabile se porneşte de la conţinutul digestibil (%).
În acest caz se schimbă doar echivalenţii energetici ai substanţelor nutritive
digestibile faţă de cazul energiei digestibile.
Pentru calculul EM ecuaţiile vor fi şi ele diferite pe specii:
La rumegătoare
EM kcal/kg = [4,32 X1 + 7,73 X2 + 3,59 X3 + 6,63 X4] X 10
La monogastrice
EM kcal/kg = [5,01 X1+ 8,93 X2 + 3,44 X3 + 4,04 X4] X 10
La păsări
EM kcal/kg = [4,26 X1 + 9,50 X2 + 4,23 X3 + 4,23 X4] X 10

Semnificaţia în toate ecuaţiile, pentru rumegătoare, monogastrice şi păsări este:


X1- continutul în proteină digestibilă (%)
X2 - continutul în grăsime digestibilă (%)
X3 - continutul în celuloză digestibilă (%)
X4 – continutul în extractive neazotate digestibile (%)

Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor pe baza energiei nete


51
Cantitatea de energie din nutreţuri care este pusă efectiv la dispoziţia producţiei
animalelor este energia netă (EN). Energia netă reprezintă diferenţa dintre EM şi
eliminările de energie ca energie termică (ET) sau calorică.
EN= EBI- (EF+EU+EG+ET)
Energia calorică este constituită din extracăldura de întreţinere şi de producţie
care rezultă în urma proceselor de ingestie, digestie, absorbţie, fermentaţie, activitǎţi
fizice şi procese de termoreglare.
Ea se calculează pornind tot de la conţinutul digestibil utilizând ecuaţiile:
La rumegătoare
EN = [1,71 Xl + 7,52 X2 + 2,01 X3 + 2,01 X4] X 10
La monogastrice
EN = [2,56 Xl + 8,54 X2 + 2,96 X3 + 2,96 X4] X 10
La păsări
EN = [2,58 Xl + 7,99 X2 + 3,l9 X3 + 3,19 X4] X 10

Semnificaţia în toate ecuaţiile pentru rumegătoare, monogastrice şi păsări este:


Xl - conţinutul în proteină digestibilă (%)
X2 - conţinutul în grăsime digestibilă (%)
X3 - conţinutul în celuloză digestibilă (%)
X4 - conţinutul în extractive neazotate digestibile (%)

Având în vedere că acumulǎrile de glucide în organism sunt foarte reduse, pe


baza N şi C reţinut (respectiv proteine şi grǎsimi formate) se poate calcula cantitatea
de energie reţinută în organism. În acest scop se folosesc datele cu privire la proporţia
de participare a N şi C în proteine şi respectiv în grăsimi şi valoarea energetică a
acestora.
Cantitatea de energie reţinută (ER) se stabileşte prin diferenţă între energia
ingerată (EI) şi cea eliminată (EE) prin fecale, urină, gaze de fermentaţie, radiere în
mediul ambiant şi eventual sub formă de produse, respectiv:

ER = EI - EE

La animalele în crestere şi la îngrăşat, ER se regăseşte în proteinele şi grǎsimile


formate, la femelele în lactaţie sau gestaţie se regăseşte în ţesuturile nou formate, în
lapte şi produsele de concepţie (fetuşi, placentă), la păsări în ouă, la oi în lână, la
animalele de tracţiune în lucrul mecanic.
Testele de bilanţ al energiei prezintă importanţă pentru stabilirea conţinutului
nutreţurilor în energie (EM, EN) şi respectiv a cerinţelor de energie ale animalelor.

5.3. Aprecierea valorii nutritive energetice a nureţurilor dupǎ Sistemul IBNA

Unităţile nutritive lapte (U.N.L) şi carne (U.N.C.)


Din anul 1990 în România prin INCDBNA (Institutul Naţional de Cercetare
Dezvoltare pentru Biologie şi Nutriţie Animalǎ) Baloteşti a fost lansat un sistem nou
de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor, de normare a hranei şi de întocmire a
52
raţiilor. Unităţile nutritive lapte şi carne propuse pentru ţara noastră de Burlacu Gh.
au la bază sistemul francez cu unele modificări, iar energia netă se raportează la
valoarea energetică a ovăzului.
Unitatea nutritivă lapte (U.N.L.) este utilizată pentru femelele în lactaţie
(vaci, oi, capre), pentru femelele gestante, reproducători masculi şi pentru
tineret în creştere sau îngrăşare moderată.
U.N.L. reprezintă energia netă lapte a unui kg de ovăz de referinţă administrat
peste cerinţele de întreţinere ale rumegătoarelor (vaci, oi, capre).
1 U.N.L. = 1,09 U.n.
1 U.N.L. = 1457 kcal ENL
1 U.N.L. = 6,1 MJ ENL
Unitatea nutritivă carne (U.N.C.) este folosită la animale de îngrăşat (bovine)
cu performanţe ridicate peste l000 g spor. U.N.C. reprezintă energia netă carne a unui
Kg de ovăz de referinţă, administrat pentru întreţinere şi producţia de carne la un
animal la îngrăşat.
1 U.N.C. = 1,10 U.n.
1 U.N.C. = 1481 kcal ENC
1 U.N.C. = 6,2 MJ ENC
Sistemul de apreciere a valorii energetice a nutreţurilor bazat pe UNL şi UNC
presupune determinarea conţinutului lor în energie netă, pornind de la energia brută,
de la digestibilitatea energiei, de la raportul dintre energia metabolizabilă şi energia
digestibilă şi randamentul de utilizare a energiei metabolizabile pentru întreţinerea
vieţii, creştere, îngrăşare sau pentru producţia de lapte.
Pentru transformarea energiei nete (EN) în UNL şi UNC s-a luat ca etalon
ovăzul boabe de calitate mijlocie, care are 1457 kcal energie netă (EN)/kg
(6,1 MJ/kg) în producţia de lapte şi 1481 kcal energie netă (EN)/kg (6.2 MJ/kg) în
producţia de carne.

UNL = ENL furaj(kcal)


1457

UNC = ENC furaj(kcal)


1481
Pentru aprecierea valorii energetice a nutreţurilor combinate destinate păsărilor
şi porcinelor se foloseşte energia metabolizabilă kcal/kg sau MJ/kg.

53
CAPITOLUL VI

CLASIFICAREA NUTREŢURILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de natură organică sau anorganică, care
folosit în hrana animalelor singur sau în amestec asigură acestora desfăşurarea
normală a proceselor fiziologice, fără a dăuna sănătăţii. Se consideră nutreţuri:
plantele de nutreţ, subprodusele obţinute de la industrializarea produselor agricole,
produsele de origine animală, minerală şi microorganică.
Consumarea nutreţurilor de către animale asigură pe de o parte energia
cheltuită pentru menţinerea funcţiilor vitale, iar pe de altă parte acestea sunt
transformate în organism în diferite forme de producţie: carne, grăsime, lapte, lână,
ouă.
Clasificarea nutreţurilor se face după următoarele criterii:

1.După origine
a). Nutreţuri de origine vegetală
 nutreţuri verzi provenite din pajişti naturale (păşuni de deal, munte, etc.)
sau din culturi (lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei, borceag, porumb,
graminee perene etc.);
 fânuri naturale (de deal, de munte, de pădure etc.) şi cultivate (de
lucernă, de trifoi, de sparcetă etc.);
 nutreţ murat (siloz, semisiloz, semifân);
 fibroase grosiere (paie şi plevuri de cereale, vreji de leguminoase, coceni
de porumb, ciocălăi de porumb);

54
 grăunţe de cereale (porumb, orz, ovăz, grîu, secară etc.), boabe de
leguminoase (mazăre, soia, bob, lupin etc.) şi seminţe de oleaginoase (in,
cînepă, floarea – soarelui);
 rădăcinoase (sfeclă, morcovi), tuberculifere (cartof, topinambur) şi
bostănoase (bostan, pepene furajer);
 fructe de arbori (ghinda, jirul, castanele sălbatice);
 subproduse rezultate de la prelucrarea industrială a materiei prime
vegetale: de la industria morăritului (tărîţe, zoană, fǎinǎ furajerǎ), de la
industria uleiurilor vegetale (turtele şi şroturile de floarea–soarelui, de
soia, de in, dovleac, cânepă, bumbac etc.), de la industria zahărului
(tăiţei de sfeclă, melasă), de la industria berii (borhotul, colţii de malţ,
drojdia de bere), de la fabricile de spirt şi amidon (borhoturile), de la
fabricile de vin şi rachiu (tescovina, boştina).
b). Nutreţurile de origine animală: făina de peşte, de carne, de cadavre, de
sânge, de oase, lapte, zer, zară etc.
c). Nutreţuri de origine microorganică: drojdiile furajere crescute pe diferite
medii de cultură.
d). Nutreţuri de origine minerală: sare de bucătărie, carbonat de calciu, fosfat
dicalcic, sulfat de fier etc.
e). Nutreţuri de sinteză: ureea, izobutilidendiureea, aminoacizi sintetici,
preparate enzimatice, corectori de gust, pigmenţi etc.

2. După conţinutul în nutrienţi


a). Nutreţuri concentrate, care la 1 kg au volum mic şi valoare nutritivă mare
(făinuri animale, grăunţe de cereale, boabe de leguminoase, şroturi etc.).
b). Nutreţuri voluminoase, care la 1 kg au volum mare şi valoare nutritivă mică
(nutreţurile verzi, fânurile, fibroasele grosiere, rădăcinoasele, tuberculiferele,
bostănoasele, nutreţurile murate, borhoturile etc.).

3. După conţinutul în apă


a). Nutreţuri uscate, care conţin sub 15% apă (fânurile, fibroasele grosiere,
făinurile animale, grăunţele de cereale, boabele de leguminoase, nutreţurile minerale
etc.).
b). Nutreţuri suculente, care conţin până la 80% apă (nutreţul verde,
rădăcinoasele, bostănoasele, nutreţul murat etc.). Excesul de apă din aceste nutreţuri
este dat de apa de vegetaţie, care are un rol important în organismul animal.
c). Nutreţuri apoase, care conţin până la 95% apă (borhoturile de la fabricile de
spirt, de amidon, de bere etc.). Excesul de apă din aceste nutreţuri este dat de apa de
preparaţie (apa adăugată în timpul procesului de prelucrare industrială a materiei
prime) care nu are valoare pentru organismul animal.

4. După compoziţia chimică


a).Nutreţuri bogate în proteine (nutreţurile de origine animală, şroturile,
drojdiile furajere, boabele de legiuminoase etc.).

55
b).Nutreţurile bogate în grăsimi (seminţele de oleaginoase, jirul, turtele de
oleaginoase, jumările industriale etc.).
c).Nutreţurile bogate în celuloză (fibroasele grosiere, fânurile etc.)
d). Nutreţurile bogate în zaharuri (morcovii, sfecla furajerǎ, melasa, zahărul brut etc.).
e).Nutreţuri vitaminice, care sunt bogate în caroten sau vitamina A (morcovii,
nutreţul verde, făina de fân, untura de peşte etc.), în vitaminele complexului B
(drojdia de bere, drojdia furajerǎ), în vitamina E (grăunţele de cereale germinate,
nutreţul verde).
Dintre criteriile menţionate, în ţara noastrǎ se utilizează cel mai mult criteriul
de clasificare după origine (fig.2).
O clasificare a nutreţurilor mai apropiatǎ de cea folositǎ în literatura de
specialitate strǎinǎ (francezǎ şi anglo-saxonǎ) este prezentatǎ în tabelul 3.

56
Nutreţuri verzi

Nutreţuri însilozate

Fânuri

Grosiere

Rădăcinoase, tuberculi,
bostănoase
1. De origine vegetală
Seminţe şi fructe

Subproduse provenite din


prelucrarea industrială a
produselor vegetale de la
industriile: morăritului,
uleiurilor vegetale, zahărului,
amidonului, conservelor de
legume, berii, spirtului, vinului
şi rachiului

NUTREŢURI
Laptele şi subprodusele lui

Subproduse de la industria
2. De origine animală cărnii şi peştelui

Alte surse de nutreţ de origine


animală

3. De origine Drojdiile furajere


microorganică

Săruri de calciu

4. De origine minerală Săruri de fosfor

Alte săruri

5. Nutreţuri de sinteză (uree, aminoacizi sintetici, enzime etc.)

Fig. 2.Clasificarea nutreţurilor după origine

57
Tabelul 3. Clasificarea nutreţurilor folosite în hrana animalelor
(prelucrare dupǎ P. Halga şi col., 2002)

Nutreţuri de volum* Nutreţuri concentrate** Suplimente Nutreţuri combinate


Umede Uscate Energetice Proteice
Nutreţuri verzi: Fânuri: Grǎunţe cereale: Seminţe oleaginoase: Minerale:
- pǎşuni permanente şi - din fâneţe permanente sau - floarea soarelui, - macroelemente
temporare temporare (ierburi) - soia - microelemente
- porumb, grâu, orz, ovǎz, sorg, mei
- leguminoase - bumbac, Complete
- cosite (leguminoase,
- altele - in
ierburi, altele)
Subproduse industrie Subproduse agricole: Subproduse industrie Seminţe leguminoase întregi: Vitamine:
alimentarǎ: - mazǎre,
alimentarǎ: - gozuri,... - bob, - preparate sintetice De completare
- paie, pleavǎ
- tǎiţei de sfeclǎ - fasole,
- ciocǎlǎi, coceni de porumb
- borhoturi uscate - lupin
- tǎiţei sfeclǎ - vreji de leguminoase
- melase
- borhoturi
Tuberculi şi rǎdǎcini Dejecţii animale Grǎsimi: Subproduse industrie Aditivi furajeri:
furajere - uleiuri alimentarǎ - nutritivi: aminoacizi
- unturi sintetici
- seu - şroturi - nenutritivi: antibiotice,
- tǎrâţe antioxidanţi, substanţe
tampon, coloranţi,
emulsifianţi, enzime,
hormoni, odorizanţi,
substanţe medicamentoase
Nutreţuri murate: Altele Altele Fǎinuri proteice animale: Altele
- siloz porumb - fǎinǎ carne, carne- oase, sânge
- siloz ierburi - fǎinǎ peşte.
- siloz lucernǎ - reziduri abator pǎsǎri
- altele
Altele Leguminoase verzi
deshidratate
* /roughages, forages Surse proteice unicelulare:
(anglo-saxonǎ) - drojdii, bacterii, alge
**/ concentratia (anglo-
saxonǎ), aliments,
aliments concentratea
(francezǎ)
Azot neproteic:
- uree, biuret, amoniac…

58
CAPITOLUL VII

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA ŞI VALOAREA


NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

Producţia şi valoarea nutritivă a nutreţurilor sunt influenţate de următorii


factori: solul, clima, lucrările agrotehnice, specia şi soiul plantelor furajere, stadiul de
dezvoltare al acestora la data recoltării, condiţiile de păstrare şi conservare.
Solul influenţează atât producţia cât şi calitatea nutreţurilor. Astfel, pe solurile
bogate care au fost şi fertilizate se obţin nu numai recolte mari, dar şi plante cu un
conţinut ridicat în substanţe nutritive. În schimb, pe solurile sărace şi cu precipitaţii
scăzute, se obţin productii mici şi cu valoare nutritivă redusă. Există şi cazuri în care
producţiile de nutreţuri sunt ridicate, dar apar diferenţe mari de conţinut în substanţe
minerale. Aceste diferenţe de conţinut mineral al plantelor furajere caracteristice
fiecărei zone pedoclimatice, impune introducerea în raţie a unui amestec mineral
adecvat, în scopul prevenirii unor carenţe minerale.
Clima. Precipitaţiile, temperatura şi lumina în timpul perioadei de vegetaţie au
o influenţă hotărâtoare asupra recoltei cât şi calităţii nutritive a nutreţurilor. Astfel, în
anii ploioşi şi reci, plantele sunt mai bogate în tulpini, sărace în frunze, au un conţinut
ridicat în apă şi celuloză, dar mai scăzut în proteină, grăsimi şi provitamine. În anii
secetoşi se obţin producţii scăzute şi de slabă calitate. Irigarea plantelor furajere,
asociată cu aplicarea măsurilor agrotehnice corespunzătoare, duc la obţinerea unor
producţii mari şi de bună calitate.
Lucrările agrotehnice. Folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale
contribuie la creşterea producţiei şi a calităţii nutreţurilor. Densitatea plantelor la
hectar favorizează modificări cantitative pozitive, dar peste anumite limite poate
provoca minusuri de conţinut nutritiv. Pentru asigurarea unor producţii mari de
nutreţuri şi îmbunătăţirea calităţii acestora este necesar ca pe lângă calitatea lucrărilor
solului, să se utilizeze îngrăşăminte organice şi minerale în cantităţi optime, în funcţie
de calitatea solului şi să se optimizeze densitatea plantelor.
Specia şi soiul plantei. Conţinutul în substanţe nutritive al plantelor de nutreţ
diferă şi în funcţie de specie şi soi. Însemnate sunt diferenţele dintre soiuri de sfeclă
furajerǎ, hibrizi de porumb, în privinţa conţinutului în substanţă uscată, glucide şi
proteină.
Stadiul de dezvoltare a plantelor în momentul recoltării. Din datele
analizelor chimice se cunoaşte că plantele tinere au un conţinut ridicat în apă şi scăzut
în celuloză brută. Înaintarea în vegetaţie a plantelor furajere duce la creşterea
producţiei de masă verde la hectar, la scăderea conţinutului în apă şi creşterea
conţinutului în celuloză. Creşterea conţinutului în celuloză duce la scăderea
digestibilităţii substanţei organice, micşorându-se astfel valoarea nutritivă a nutreţului
respectiv. Rezultă că momentul optim pentru recoltarea plantelor furajere trebuie
corelat cu obţinerea unei producţii maxime de substanţe nutritive la hectar. Faza
optimă de vegetaţie pentru recoltarea gramineelor anuale pentru nutreţ verde sau fân
este faza de formare a spicului în burduf, a gramineelor perene pentru fân sau
59
semifân, începutul şi mijlocul fazei de înflorire. Pajiştile naturale destinate pentru
producţia de fân pot fi recoltate când plantele speciilor dominante au înflorit. La
rădăcinoase, tuberculifere, bostănoase se urmăreşte recoltarea în faza de maturitate
deplină.
Condiţiile de recoltare şi modul de conservare. Momentul optim de recoltare
este modificat adeseori de condiţiile climatice, din care motiv se vor utiliza
procedeele cele mai adecvate de conservare. Recoltarea pe timp ploios nu permite
obţinerea unui fân de calitate şi în acest caz se recomandă conservarea sub formă de
semifân. Condiţiile de conservare depind şi de conţinutul în apă la data depozitării. În
cazul fânului, dacă conţinutul în apă este de 17 - 30%, au loc pierderi de substanţe
nutritive. În timpul conservării se înregistrează uneori mari pierderi în cazul
rădăcinoaselor şi tuberculiferelor. Odată cu încălzirea timpului, pierderile cresc rapid
mai ales pe seama zahărului şi amidonului. În timpul conservării grăunţelor de
cereale sau a boabelor de leguminoase, dacă nu sunt luate măsuri de igienizare a
magaziilor, pierderile pot fi foarte mari datorită dezvoltării organismelor inferioare
care infestează cerealele (ciuperci, bacterii, nematozi).

60
CAPITOLUL VIII

NUTREŢURILE DE ORIGINE VEGETALĂ

8.1. Nutreţurile verzi, caracteristici nutritive şi utilizare

Nutreţul verde reprezintă hrana de bază a animalelor de fermă pe timpul verii.


El este bogat în substanţe proteice cu valoare biologică ridicată în substanţe minerale
şi vitamine, fiind considerat din acest punct de vedere un nutreţ complet. El este un
nutreţ suculent (conţine 70 – 80% apă), consumat cu plăcere de animale, conţinând
substanţe nutritive uşor digestibile. Faţă de celelalte nutreţuri, este mai bogat în
provitamina A, vitaminele E, C, B1, fapt ce contribuie la intensificarea producţiei şi la
menţinerea stării de sănătate a animalelor. Fiind un nutreţ bogat în substanţe nutritive
şi economic se impune folosirea lui pe scară largă în alimentaţia tuturor speciilor de
animale de fermă.
Nutreţul verde poate constitui în timpul verii singura hrană a ovinelor, cât şi a
tineretului bovin în vârstă de peste 10 luni. La vaci de lapte, se poate obţine o
producţie zilnică de până la 15 – 18 litri numai pe bază de nutreţ verde. De asemenea,
la porcine poate înlocui între 20 – 30% hrana concentrată, iar la păsările întreţinute în
sistemul extensiv este de neânlocuit în timpul verii.
Nutreţul verde se poate obţine de pe pajiştile naturale permanente şi temporare,
din culturi de plante furajere anuale şi perene şi din resurse ocazionale ca: frunze de
sfeclă, resturi din grădinile de legume, stuf, frunzar etc.

8.1.1.Păşunea naturală

Iarba de pe păşuni reprezintă un nutreţ valoros care se foloseşte în hrana


animalelor de fermă. Valoarea nutritivă superioară a păşunii se datorează faptului că
plantele sunt consumate în stadiu tânăr când conţinutul lor în substanţe nutritive este
foarte ridicat, mai ales în ceea ce priveşte proteina digestibilă, carotenul, substanţele
minerale (calciu, potasiu, magneziu, puţin fosfor şi microelemente în cantitǎţi reduse)
şi cantităţi însemnate din vitaminele complexului B, C, D, E etc.
Iarba de pe păşune reprezintă un nutreţ complet şi bine echilibrat, iar mişcarea
animalelor în aer liber, sub influenţa razelor solare influenţează favorabil sănătatea şi
funcţia de reproducţie.
Tineretul de reproducţie crescut pe păşune nu se îmbolnăveşte de rahitism,
datorită formării vitaminei D, care influenţează asimilarea calciului şi fosforului.
Data începerii păşunatului reprezintă o importanţă deosebită. Dacă se
păşunează primăvara devreme, când solul este încă umed, solul se tasează, iar
plantele valoroase vor dispare cu timpul. De asemenea se formează denivelări ale
terenului, muşuroaie, iar pe terenurile în pantă încep procesele de eroziune a solului.

61
Păşunatul prea târziu, când conţinutul în celuloză din plante creşte mult, iar
proteina scade, nu este recomandat, deoarece scade consumabilitatea şi efectul
nutritiv al ierbii. În situaţiile în care s-a depăşit momentul optim de începere a
păşunatului, se recomandă recoltarea pentru fân a suprafetelor respective.
Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului, este în funcţie de
înălţimea ierbii, precum şi de gradul de umiditate a solului. Pe păşunile formate din
specii înalte, păşunatul poate începe la înălţimea plantelor de 15 - 20 cm, iar în cazul
păşunilor cu ierburi scunde, la înălţimea de 10 - 15 cm. Pajiştile temporare se
păşunează când plantele au atins înălţimea de 30 cm. Animalele au acces pe păşune
când solul este zvântat. Păşunatul încetează cu 3 - 4 săptămâni înaintea îngheţurilor
permanente.
Valoarea nutritivă a păşunilor depinde de compoziţia floristică şi poate fi
influenţată de prezenţa unor plante toxice care produc animalelor tulburări digestive,
respiratorii şi nervoase. O păşune bună are în compoziţia sa 60 – 80% graminee şi 40
– 20% leguminoase. Substanţele toxice din plante aparţin alcaloizilor, glicozizilor,
toxalbuminelor, uleiurilor eterice, saponinelor şi nitrilglicozizilor. Dintre plantele
toxice amintim: mărgăritarul, răsfugul, macul de cîmp, rostopasca, piciorul cocoşului,
calcia calului, nemţişorul de câmp, omagul, ciumăfaia, măsălariţa, mătrăguna,
lânariţa, muştarul, cucuta de apă, laptele cucului, brânduşa de toamnă, stirigoaia,
veninariţa, neghina şi altele.
De reţinut faptul că toxicitatea variază de la o zonă la alta în funcţie de climă,
sol, vârsta plantelor, specia şi categoria de animale.
Pentru a evita intoxicaţiile animalelor, se recomandă ca înainte de păşunat, să li
se administreze fânul. Cînd plantele toxice sunt mai frecvente pe anumite parcele, se
va evita păşunatul, urmând ca acestea să fie cosite.
În funcţie de compoziţia floristică şi zona geografică pajiştile naturale din ţara
noastră reprezintă mai multe tipuri, care diferă între ele în ceea ce priveşte producţia
şi valoarea lor nutritivă. Astfel ele se pot clasifica în pajişti zonale (de câmpie şi
podişuri joase; de dealuri şi podişuri înalte; de munte şi alpine) şi azonale (de
sărături, bălţi şi mlaştini). Valoarea nutritivă a păşunii variază în limite foarte largi:
0,09 - 0,22 U.n. şi 10 - 25 g proteină digestibilă la 1 kg, sau 0,16 – 0,27 UNL/kg şi 14
– 25 g PDIN/kg; 13 – 24 g PDIE/kg.

8.1.2. Nutreţurile verzi cultivate

În vederea cultivării plantelor pentru nutreţ verde se aleg speciile care au o


productivitate mare la hectar şi un conţinut ridicat în substanţe nutritive. Astfel,
pentru animalele de fermă, din acest punct de vedere, cel mai bine corespund lucerna,
trifoiul şi porumbul. La acestea se adaugă în suprafeţe mici alte culturi anuale sau
perene.

Leguminoase perene folosite ca nutreţ verde

Lucerna. Este una dintre cele mai valoroase plante de nutreţ pentru toate
speciile de animale. Are un conţinut ridicat în proteină, substanţe minerale (calciu) şi
62
vitamine (A, B, C, D, E, şi K). Conţinutul în proteină şi calciu creşte cu avansarea în
vegetaţie, până la jumătatea înfloririi. Ca nutreţ verde se foloseşte pînă în faza de
înflorire. În stadiu prea tânăr are efect laxativ la viţei şi cabaline. După înflorire, în
perioada de formare a păstăilor, creşte conţinutul în saponine, astfel dată în hrana
bovinelor şi cabalinelor poate cauza îmbolnăviri.
Valoarea nutritivă a lucernei variază cu stadiul de vegetaţie, având maximum
proteinǎ în perioada de la început şi până la jumătatea înfloririi după care valoarea
scade, datorită creşterii continue a conţinutului în celuloză.
Datele prezentate în tabelul 4 arată că de la îmbobocit şi până la înfloritul
deplin, proteina scade cu aproape 64%.
Valoarea nutritivă a 1 kg lucernă verde este de 0,16 U.n. şi 30 g P.d. sau
0,17 – 0,20 UNL şi 16 – 25 g PDIN; 12 – 18 g PDIE.

Tabelul 4
Influenţa epocii de recoltare asupra calităţii lucernei
(% din substanţa uscată)

Epoca de recoltare Proteină brută Celuloză brută


La apariţia primilor boboci 23,14 26,17
La apariţia primelor flori 17,21 31,54
La înfloritul deplin 14,92 32,76

Lucerna verde constituie un nutreţ valoros mai ales pentru tineretul animal
destinat reproducţiei, pentru reproducătorii masculi, vacile lactante, ovinele de
reproducţie şi pentru femelele gestante din toate speciile. Având un conţinut ridicat în
proteină este necesar ca în raţia vacilor să se adauge nutreţuri bogate în glucide
(concentrate, masă verde, paie). Stimulează producţia de lapte la vacǎ şi scroafǎ şi
măreşte rezistenţa la îmbolnăviri. Reprezintă o sursă de vitamina K pentru porcine,
evitând hemoragiile, iar la găinile ouătoare influenţează favorabil culoarea
gălbenuşului.
La porcine lucerna trebuie administrată până la începutul înfloririi, permiţând
astfel o mai bună asimilare a substanţelor nutritive. Porcinele pot consuma lucerna
prin păşunare, îndeosebi tineretul şi scroafele şi prin administrarea la padoc. Lucerna
masǎ verde poate fi folositǎ în alimentaţia scroafelor în gestaţie în cantitate de 3 kg/
zi şi la scroafe în lactaţie în cantitǎţi cuprinse între 4-6 kg/ zi. La păsările adulte şi
tineretul aviar se recomandă lucerna verde, tânără şi tocată.
În alimentaţia taurinelor şi ovinelor cu lucernă verde pot să apară tulburări
gastrointestinale (meteorizaţii sau balonări). După o brumare, în toamnă pericolul
meteorizării este mai mare. Pentru a preveni aceste tulburări, se recomandă să se
respecte unele reguli în folosirea lucernei în stare verde la rumegătoare:
 lucerna se va introduce treptat în hrana animalelor, astfel încât cantităţile
maxime să se dea după 7 – 8 zile; în această perioadă lucerna se dă după o uşoară
pălire, în amestec cu fibroase, sau după ce animalele au consumat alte nutreţuri;
 se va evita administrarea lucernei în stare umedă; în acest scop păşunatul
se va face după ce s-a ridicat roua sau în cazul ploilor după zvântarea plantelor;
63
 adăpatul animalelor sau alimentarea cu alte nutreţuri suculente să nu se
facă decât cel puţin cu o oră înainte sau după consumarea lucernei.
La animalele de fermă lucerna masǎ verde se poate folosi în raţie în
următoarele cantităţi: la vacă 45 – 60 kg, la iapă 35 – 40 kg, la tineretul bovin şi
cabalin de reproducţie 10 – 25 kg, la ovine de reproducţie 3 – 8 kg, iar la porcinele de
reproducţie în funcţie de vârstă 1,5 – 10 kg. La caii de tracţiune se pot da 20 – 35 kg
lucernă verde.
La reproducătorii masculi lucerna verde se poate administra în raţie în
cantităţile: 10 - 25 kg la tauri, 5 – 7 kg la berbeci, 20 – 30 kg la armăsari, 4 – 7 kg la
vieri.
O formă superioară de utilizare o reprezintă procedeul de deshidratare în făină
de fân sau în granule şi brichete furajere. Făina de fân se foloseşte în alimentaţia
porcinelor, păsărilor şi în producerea nutreţurilor combinate.
În alimentaţia porcinelor, făina de lucernă se foloseşte sub formă uscată sau
înmuiată cu apă şi se administrează în 2 – 3 tainuri, în următoarele cantităţi: vieri de
reproducţie 0,3 – 1 kg/zi; scroafe gestante în primele 2 luni 0,5 – 1,5 kg/zi şi 0,2 – 0,6
kg/zi în ultimele 2 luni de gestaţie; scroafe cu purcei 1 – 1,5 kg/zi; purcei înţărcaţi,
vârsta 2 – 4 luni 0,1 – 0,3 kg/zi; tineret porcin de reproducţie de la 4 – 6 luni 0,2 – 0,3
kg/zi; tineret porcin de reproducţie de la 6 – 10 luni 0,3 – 0,6 kg/zi.
Trifoiul roşu este o plantă de nutreţ care dă producţii mari numai în regiunile
umede şi răcoroase. Compoziţia chimică, cât şi valoarea nutritivă a trifoiului este
apropiată de cea a lucernei. Trifoiul se poate folosi în alimentaţia tuturor animalelor
de fermă în aceleaşi cantităţi şi cu respectarea aceloraşi reguli ca şi pentru lucernă.
Are 0,18 U.n. şi 26 g P.d. la 1 kg; 0,19 UNL şi 21 g PDIN; 18 g PDIE.
Recoltat înainte de înflorire serveşte la prepararea făinii de fân folosită în hrana
porcinelor şi păsărilor.
Lucerna şi trifoiul se pot cultiva în amestec cu gramineele perene. Sub această
formă, pe lângă realizarea unei producţii ridicate la hectar este prevenită meteorizarea
la rumegătoare în cazul utilizării ca masă verde.
Sparceta este o plantă foarte bună de nutreţ pentru terenurile calcaroase şi
uscate. Se foloseşte în stare verde până la începutul înfloririi. Spre deosebire de
lucernă şi trifoi nu produce meteorizarea rumegătoarelor. Are 0,17 U.n. şi 27 g P.d. la
1 kg; 0,17 UNL şi 20 g PDIN; 17 g PDIE.
În alimentaţia animalelor de fermă sparceta se poate folosi în aceleaşi cantităţi
ca şi lucerna şi trifoiul. Se poate utiliza un timp scurt ca masă verde. După înflorire se
lignifică rapid şi nu mai este consumată.
Alte leguminoase perene: ghizdeiul, sulfina se cultivă mai rar în cultură pură
fiind incluse în amestecurile pentru însămânţarea pajiştilor temporare.
Ghizdeiul are producţii mici se cultivǎ în regiuni cu precipitaţii mai abundente
Toate animalele îl consumǎ, nu produce meteorizaţii.
Se administreazǎ în hranǎ pânǎ la înflorire. Conţine un glicozid cu gust amar
mai ales în timpul infloririi, iar pigmentul galben din floare se transmite şi în lapte.
Sulfina se administreazǎ cǎnd plantele ajung la 50-60 cm înainte de înflorire;
la înflorire conţine o substanţǎ cumarina care prin gustul şi mirosul specific îi reduce
consumabilitatea. Se dǎ la vaci de lapte 20- 40 kg/ zi.
64
Leguminoase anuale folosite ca nutreţ verde

În hrana animalelor se pot utiliza: mazǎrea, mǎzǎrichea, soia, bobul, lupinul.


Leguminoasele anuale contribuie la echilibrarea energo- proteicǎ a raţiilor datoritǎ
aportului mai ridicat în proteinǎ.
Mazărea furajeră este utilizată după înflorire. Valoarea nutritivă maximă o
are în faza de formare a păstăilor, având o influenţă favorabilă asupra producţiei de
lapte şi calităţilor gustative ale untului. Se cultivă în amestec cu orz sau ovăz.
Măzărichea se cultivă în special în amestec cu o graminee formând
borceagurile de toamnă sau primăvară.
Borceagul, se administrează la bovine 50 – 70 kg/zi cosit şi în adăpost.
Este folosit bine până la înspicare. Recoltarea borceagului se face când gramineele
sunt la înspicare iar leguminoasele la formarea pǎstǎilor.
Bobul nu este consumat cu plǎcere de animale. Dupǎ obişnuire se poate da la
vaci pânǎ la 40 kg/ zi.
Soia. Cultivatǎ în amestec cu porumbul în faza de formare a pǎstǎilor se
utilizeazǎ ca furaj verde. Influnţeazǎ producţia de lapte la vaci şi oi.

Gramineele anuale folosite ca nutreţ verde

Porumbul masă verde se poate administra la vaci de lapte 30 – 70 kg/zi, la


taurine adulte la îngrăşat 50 – 80 kg/zi, iar la tineret taurin 30 – 40 kg/zi. Se utilizează
în hrana animalelor când plantele au ajuns la înălţimea de 50 – 60 cm şi până la
înspicare. Are un conţinut ridicat în zahăr şi mai redus în proteină, fapt pentru care se
recomandă să fie administrat în hrană în amestec cu alte nutreţuri (lucerna).
Secara masă verde însămânţată toamna asigură primul nutreţ verde primăvara.
Se foloseşte din momentul în care plantele au înălţimea de 20 cm şi până la înspicare.
După înspicare nu este consumată de animale decât sub formă tocată şi în ametesc cu
alte nutreţuri. La vaci de lapte se poate administra în cantităţi de 50 – 60 kg/zi.
Iarba de Sudan, în anii secetoşi şi în stadiu tânăr poate produce intoxicaţii. Se
recomandă să fie utilizată de la înălţimea de 40 – 50 cm şi până la înspicare. Nu se
administrează la vacile gestante şi tineret. Se pot obţine 2-3 coase/ an. Se pretează şi
la păsunat. Poate fi folosită de la începutul verii până toamna târziu dacă păşunea este
bună.
Sorgul se cultivă în regiunile secetoase şi are un conţinut ridicat în glucide. Se
poate da la vaci de lapte în cantitate de 40 – 60 kg. În anii secetoşi are un conţinut
ridicat în nitrilglicozizi, care ajunşi în organism prin hidroliză se descompun în acid
cianhidric care dă toxicitate. Prin uscare în fân, sau însilozat, îşi pierde toxicitatea.
Raigrasul italian (Lolium multiflorum) se recomandǎ în amestec cu mazǎrea,
mǎzǎrichea, trifoiul alb. Se foloseşte la taurine adulte şi tineret, dǎ rezultate bune în
producţia de lapte.
65
Alte plante cultivate pentru nutreţ verde

Rapiţa masă verde poate fi folosită ca nutreţ verde de primăvara timpuriu şi


până toamna târziu. După înflorire are un gust amar. Trebuie folosită până la înflorire
deoarece după această fază se lignifică şi devine amară, diminuând ingestibilitatea şi
digestibilitatea substanţelor nutritive. Dacă se foloseşte în cantităţi mari poate
produce tulburări gastrointestinale şi nefrite. Se foloseşte în hrana vacilor de lapte
când are înălţimea de 30 – 40 cm şi până la înflorire. Influenţează favorabil producţia
de lapte şi conţinutul acestuia în proteină. Dacă se administrează la vaci după
înflorire, laptele primeşte un gust neplăcut. La început, se dau în hrană cantităţi mici
20 – 25 kg, iar după obişnuire consumul ajunge la 60 kg/zi.
Varza furajerǎ la vaci de lapte nu se dă mai mult de 20 - 25 kg/zi. Conţine,
mai ales în anii ploioşi, un factor care inhibă activitatea glandei tiroide.
Floarea – soarelui se cultivă numai în regiunile secetoase şi în amestec cu
porumb, sorg, soia. Se foloseşte numai sub formă tocată.
În tabelul 5 sunt redate cantităţile de nutreţuri verzi ce se pot administra
animalelor, în funcţie de specie, sex şi vârstă.

Tabelul 5
Cantitǎţile de nutreţuri verzi ce se pot administra animalelor, în funcţie de
specie, sex şi vǎrstǎ pe cap şi zi (kg).

Taurine Ovine Cabaline Porcine


Tauri 10-30 Berbeci 5-8 Armăsari 20-40 Vieri 4-7
Tăuraşi 10-20 Berbecuţi 4-6 Armăsăruşi 15-30 Vieruşi 2-5
Vaci 40-80 Oi adulte 5-8 Iepe 25-40 Scroafe 5-12
Tineret taurin 10-25 Tineret ovin 3- 2-4 Tineret 10-40 Scrofiţe 1,5-6
6-12 luni 6 luni cabalin
Tineret taurin 25-40 Tineret ovin 4-6
12-24 luni 12-18 luni

Reguli generale de utilizare a nutreţurilor verzi

Efectul optim în alimentaţia animalelor cu nutreţuri verzi se obţine dacă se


respectă anumite reguli. Astfel, animalele vor fi obişnuite treptat cu nutreţul verde
timp de 10 – 15 zile. Se recomandă ca păşunile naturale să fie utilizate numai după ce
stratul vegetal a atins înălţimea de 10 – 15 cm, iar în cazul pajiştilor semănate pentru
păşunat înălţimea de 20 – 30 cm.
Nutreţul verde se administrează proaspăt şi nu încins şi nici plouat sau cu rouă.
Trecerea de la un nutreţ verde la altul trebuie să se facă în mod treptat, în cel puţin 8
– 10 zile, mai ales în cazul lucernei sau trifoiului. Nutreţul verde din plantele anuale
se poate folosi din momentul în care plantele au atins înălţimea de 30 – 40 cm şi până
la înspicare (excepţie face ovăzul care poate fi consumat şi în faza de înspicare).
66
Nutreţul verde provenit din cultura de lucernă sau trifoi, se lasă în brazdă pentru
pălire până la 2 – 3 ore, apoi se administrează animalelor.

Tabelul 6
Valoarea nutritivă a principalelor nutreţuri verzi utilizate în hrana rumegătoarelor
Valoare nutritivă /kgSU
Valoare Componenţi
Nr. Nutreţuri SU Valoare Unităţi de încărcare
proteică minerali
crt verzi (g/kg) energetică digestivă
( g) (g)
UFL UFC PDIA PDIN PDIE UIDO UIDL UIDB Ca P
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Pajişti de
1000
1. şes, înainte 0.97 0.92 39 108 95 0.95 0.98 0.96 7.0 4.0
166
înspicare
Pajişti de
1000
2. şes, 0.79 0.72 25 68 76 1.28 1.11 1.20 6.0 3.0
202
înspicare
Pajişti de
1000
3. şes, 0.70 0.60 21 58 68 1.44 1.16 1.31 5.5 3.0
192
înflorire
Pajişti de
deal, 1000
4. 0.99 0.96 37 104 96 0.91 0.96 0.93 8.0 4.5
înainte 167
înspicare
Pajişti de
1000
5. deal, 0.79 0.71 25 70 77 1.20 1.08 1.14 7.0 3.0
204
înspicare
Pajişti de
1000
6. deal, 0.67 0.58 21 58 67 1.39 1.14 1.27 5.5 2.5
217
înflorire
Dactylis,
1000
7. început 0.87 0.82 36 100 90 1.00 1.00 1.00 3.0 2.5
163
înspicare
Dactylis, 1000
8. 0.83 0.77 32 90 86 1.11 1.05 1.08 3.0 2.5
înspicare 167
Lolium,
1000
9. început 0.89 0.84 27 75 84 1.16 1.06 1.12 5.5 3.0
160
înspicare
Lolium,
1000
10. înspicare 0.82 0.75 24 67 78 1.26 1.10 1.18 5.5 3.0
171
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Secară,
1000
11. început 0.87 0.81 31 88 87 1.47 - - 4.5 3.5
140
înspicare
Secară, 1000
12. 0.84 0.78 30 84 84 1.72 - - 4.0 3.0
înspicare 171
Orz, 1000
13. 0.71 0.63 27 75 75 1.58 - - 4.0 3.C
înflorire 155
Iarba de
sudan, 1000
]4. 0.72 0.64 27 77 76 1.25 1.10 1.18 5.0 3.0
început 185
înspicare
Iarba de
sudan, 1000
15. 0.69 0.60 24 68 71 1.39 1.14 1.26 4.5 2.5
început 210
înspicare
1000
16. Porumb 0.87 0.81 22 62 79 1.39 - - 5.5 3.5
178

67
Lucerna,
1000
17. inceput 0.73 0.65 40 112 85 1.00 1.00 1.00 16.5 3.0
189
înflorire
Lucernă, 1000
18. 0.69 0.59 38 106 81 1.03 1.01 1.02 16.5 2.5
înflorire 217
Trifoi,
1000
19. început 1.03 1.00 51 144 109 0.83 0.92 0.87 13.0 2.5
110
înflorire
Trifoi,
20. 1000 0.98 0.93 45 126 101 0.86 0.93 0.89 13.0 2.0
înflorire

Măzariche, 1000
21. 0.89 0.84 54 152 106 0.88 0.94 0.91 12.5 4.0
înflorire 189
Mazăre 1000
22. 0.97 0.93 39 110 97 0.83 0.92 0.86 13.5 3,0
furajeră 183

Floarea- 1000
23. 0.78 0.72 31 87 81 1.44 1.16 1.30 13.5 3,0
soarelui 134
Varză 1000
24. 1.04 1.02 39 108 100 0.95 0.98 0.97 15.0 3,0
furajeră 120
1000 4,0
25. Rapiţă 0.85 0.81 44 122 65 1.45 1.16 1.31 16.0
123

UFL – unităţi furajere lapte;


UFC – unităţi furajere carne;
PDIA – proteine digestibile în intestin de origine alimentară, exprimată în g/kg;
PDIN – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând azotului, nutreţului fermentat în
rumen (g/kg);
PDIE – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând energiei nutreţului fermentat în
rumen (g/kg);
UIDO – valoarea de încărcare digestivă a unui nutreţ, exprimată în unitate de încărcare digestivă pentru ovine;
UIDL – unitatea de încărcare digestivă pentru vaca de lapte;
UIDB – unitatea de încărcare digesitvă pentru celelalte bovine.

Păşunatul pe o păşune luxuriantă şi tânără, fertilizată cu azot, cauzează în


special dimineaţa când animalele sunt flămânde, colici şi balonări. Un sistem
economic de utilizare a nutreţului verde îl constituie întreţinerea animalelor în tabere
de vară amenajate cu adăposturi simple, unde sunt scoase la păşunat.

8.2. Nutreţurile fibroase, caracteristici nutritive şi utilizare

8.2.1. Fânurile

Fânul reprezintă nutreţul de bază pentru erbivore, asigurând în perioada de


stabulaţie până la 40% din cerinţele în energie şi peste 50% din cele de proteină.
În acelaşi timp constituie o însemnată sursă de vitamine şi substanţe minerale mai
ales pentru tineretul de reproducţie, femele gestante şi reproducătorii masculi.
Valoarea nutritivă a fânului depinde de compoziţia floristică, condiţiile de sol, climă,
de vârsta plantelor la recoltare, de sistemul şi de durata lor de uscare şi păstrare.
Fânul natural are o compoziţie echilibrată când: proporţia gramineelor reprezintă
60%, a leguminoaselor 30%, iar plantele comestibile din alte familii nu depăşesc
10%.

68
În cazul fânului natural, perioada optimă de recoltare coincide fazelor în care
gramineele se găsesc la început de înflorire, iar leguminoasele la îmbutonare.
Pentru fânul de lucernă, momentul optim al recoltării este de la îmbobocire şi
până la începutul înfloririi.
Plantele de trifoi se recoltează când circa 50% din plante sunt înflorite, iar
recoltarea sparcetei se face între mijlocul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de
înflorire. Recoltarea mai târzie a plantelor poate asigura producţii mai mari de fân,
dar de calitate slabă cu pierderi însemnate de substanţe nutritive.
Pentru obţinerea fânului se practică uscarea naturală sau artificială a
nutreţului verde. Fânul de bună calitate are o culoare verde, aromă plăcută, fără
mucegaiuri şi praf, cu pierderi minime din părţile fine ale plantelor.
Uscarea naturală este aplicată pe scară largă. Pentru a reduce pierderile de
substanţe nutritive, mai ridicate în acest sistem, este necesar ca uscarea plantelor să se
facă într-un timp cât mai scurt. Durata de uscare depinde de metoda utilizată.
Uscarea pe brazdă (sol) este specifică regiunilor mai sărace în precipitaţii,
durează 2 – 3 zile, până când umiditatea fânului ajunge la 17%. Pierderile înregistrate
sunt mari, fiind cuprinse între 20 – 30%.
Uscarea în valuri (suluri) este mai eficientă, pierderile fiind mai reduse
(10 – 15%), ca urmare a timpului mai scurt de uscare (1 – 2 zile.)
Uscarea pe suporţi se practică în regiunile umede, în zona de munte şi chiar
de deal. Suporţii folosiţi pentru uscare sunt: prepelegi, capre, garduri sau spaliere.
Acest procedeu de uscare este mai bun decât uscarea la sol, deoarece se reduc
pierderile, iar fânul îşi păstrează culoarea, aroma şi gustul.
Se practică în prezent uscarea prin balotare, procedeu folosit frecvent în zona
de câmpie mai ales pentru fânul de leguminoase. Astfel după cosire, când plantele
ajung la 30 – 35% umiditate are loc balotarea, după care baloţii rămân pe câmp 3 – 4
zile, până când conţinutul în apă se reduce la 16 – 17%.
Uscarea artificială se realizează prin ventilaţie cu ajutorul curenţilor de aer
rece sau cald, folosind instalaţii speciale. Sistemul de uscare a nutreţului verde cu
ajutorul curenţilor de aer rece cuprinde două faze:
în prima fază se realizează ofilirea nutreţului verde în brazdă, timp de 2 – 3 zile,
când se ajunge la o umiditate de 25 – 30%, după care se depozitează în şire
prevăzute cu instalaţii de uscare;
în a doua fază are loc definitivarea uscării, când timp de circa 10 zile,
funcţionează fără întrerupere ventilatoare care asigură 8 m3 aer/s.
Folosirea acestei metode asigură obţinerea unui fân bogat în proteine,
substanţe minerale şi de cca 5 ori mai bogat în caroten faţă de cel uscat în brazdă.
Deshidratarea se poate face la temperaturi ridicate de 100 – 9000C, când se
realizează o uscare rapidă a plantelor.
Fânul obţinut cu ajutorul curenţilor de aer încălzit are o valoare nutritivă
ridicată, iar pierderile de substanţe nutritive nu depăşesc 10%. Prin acest sistem se
pot usca rapid lucerna şi în general leguminoasele, în vederea obţinerii făinii de fân
care poate fi folosită la producerea nutreţurilor combinate.
Deshidratarea leguminoaselor însoţită de granularea lor face posibilă obţinerea
unor surse proteice valoroase atât pentru rumegătoare cât şi pentru porcine şi păsări.
69
Păstrarea lucernei deshidratate în prezenţa gazelor inerte determină o reducere a
proceselor de oxidare, fiind păstrate astfel conţinutul în caroten şi xantofile, foarte
importante pentru alimentaţia găinilor ouătoare.
În prezent se folosesc tehnologii moderne de producere a fânurilor şi păstrare a
lor în baloţi cilindrici înveliţi în folie de polietilenă (300 – 1000 kg). Prin această
tehnologie se evită pierderile de substanţă uscată, energie şi alte substanţe nutritive.
Pentru fânurile cu umiditae ridicată (20 – 30%) se folosesc astăzi diferite
substanţe conservante care se introduc în masa nutreţului în momentul balotării (1 kg
inoculant/t fân). În acelaşi scop se mai folosesc acizi organici, săruri acide, uree,
inoculanţi bacterieni anaerobi (lactobacili, streptococci) sau aerobi (Bacillus
pumulus). Aceşti conservanţi se folosesc mai ales pentru fânul de lucernă.
Condiţiile de depozitare şi durata de păstrare necorespunzătoare sunt factori
care depreciază calitatea fânului. Pentru păstrarea fânului în condiţii bune se
recomandă şoproane închise, sau deschise prevăzute cu acoperiş. Când fânul se
depozitează în şire, se recomandă alegerea terenului astfel încât să se asigure
scurgerea apei din ploi (teren în pantă). Aşezarea şirelor se face cu lungimea în
direcţia vânturilor dominante, pe un strat izolat gros de 0,5 m format din stuf sau
paie. Durata de păstrare a fânului se apreciază la 10 – 12 luni, iar după acest interval,
fânul devine prăfos, pierde culoarea şi aroma, cât şi cea mai mare parte din caroten.
După provenienţă fânul se împarte în fân natural şi cultivat.

8.2.1.1. Fânul natural

După criteriile zonale, fâneţele naturale se împart în: fâneţe de câmpie, de deal
şi de munte. În fânurile naturale, gramineele participă în proporţie de 35 – 65%, iar
leguminoasele 6 – 35%.
Fânul de câmpie. Pe terenurile mai joase, uşor inundabile, se obţine un fân cu
valoare nutritivă ridicată având în compoziţie graminee şi leguminoase. Are în medie
0,50 U.n. şi 65 g P.d. la 1 kg. De pe terenurile joase, inundabile se obţin fânuri în care
predomină pipirigul, rogozul, cu o valoare nutritivă scăzută. Nu conţine leguminoase
şi are 0,40 U.n. şi 38 g P.d la 1 kg.
Fânul de deal conţine peste 50% graminee şi leguminoase de bună calitate.
Este un fân valoros, aromat şi bine consumat de către animale. Valoarea nutritivă a
1 kg este cuprinsă între 0,40 – 0,50 U.n. şi 30 – 65 g PD; 0,65 UNL şi 48 g PDIN,
60 g PDIE în funcţie de regiune şi compoziţia floristică. Tot în acest tip se încadrează
şi fânul de pădure.
Fânul de munte se recoltează de pe fâneţele aflate până la o altitudine de 1500
m, de pe coastele şi poienele munţilor. Este un fân bun, de culoare verde sau verde
închis şi are o aromă foarte plăcută. Valoarea nutritivă este cuprinsă între 0,40 – 0,60
U.n. şi 35 – 70 g PD la 1 kg; 0,68 UNL şi 53 g PDIN; 60 g PDIE.
Otava se obţine la coasa a doua şi a treia. Acest fân este format din plante
tinere uşor digestibile. Are un conţinut mai redus în celuloză şi mai ridicat în proteină
fiind consumată cu plăcere de animale.

70
8.2.1.2. Fânul cultivat

În asigurarea fânului, alături de fâneţele naturale un rol important îl au plantele


cultivate. Dintre acestea, lucerna, trifoiul şi sparceta au cea mai mare importanţă. Pe
suprafeţe mici se cultivă pentru fân, amestecuri de graminee cu leguminoase perene,
sau numai graminee în cultură pură.
Fânul de lucernă este cel mai valoros nutreţ fibros obţinut în majoritatea
regiunilor ţării. Are un conţinut ridicat în proteină cu valoare biologică ridicată (80 –
135 g/kg), substanţe minerale mai ales calciu (15 – 22 g Ca/kg) şi vitamine (caroten
50 – 100 mg/kg). Este utilizat în hrana tuturor animalelor de fermă ca atare sau sub
formă de făină de fân.
Valoarea nutritivă a fânului de lucernă depinde de faza de vegetaţie la care sunt
recoltate plantele, de modul de uscare şi conservare a lui.
Indiferent de forma sub care este utilizată lucerna, un aspect foarte important îl
reprezintă momentul optim de recoltare. Dacă recoltarea se face mai devreme,
calitatea este mai bună, însă scade productivitatea. Recoltarea efectuată în stadii mai
avansate de vegetaţie conduce la o scădere a calităţii prin reducerea conţinutului în
proteină a ingestibilităţii şi a digestibilităţii, dar şi a productivităţii, prin pierderea de
frunze şi prin reducerea timpului de regenerare până la următoarea coasă.
În aceste condiţii, momentul optim de recoltare este începutul înfloririi la
prima coasă şi la îmbobocire pentru următoarele coase.
Recoltat în faza de îmbobocire, 1 kg fân de lucernă are 0,53 UN şi 132 g PD,
iar la început de înflorire are 0,48 UN şi 122 g PD; 0,65 UNL şi 114 g PDIN, 78 g
PDIE.
Substanţele nutritive sunt acumulate în cea mai mare parte în frunze care se
scutură uşor, fapt pentru care recoltarea, uscarea şi transportul trebuie să se facă cu
multă grijă.
Folosit în alimentaţia vacilor de lapte, fânul de lucernă stimulează producţia de
lapte şi măreşte conţinutul laptelui în grăsime. În funcţie de tipul raţiei, de nivelul
producţiei, vacile în lactaţie pot să primească 3 – 6 kg/zi.
Lucerna deshidratată poate fi utilizată în hrana vacilor de lapte ca nutreţ de
bază al raţiilor, situaţie în care poate fi administrată până la 10 – 12 kg/zi, asociată cu
fânuri sau silozuri şi nutreţuri concentrate. În acest caz, consumul total de hrană
creşte cu până la 7 – 8%, iar cantitatea de lapte creşte cu până la 15 – 20%. De
asemenea, va creşte şi conţinutul laptelui în grăsime şi proteină. Lucerna deshidratată
poate fi utilizată şi ca înlocuitor parţial al cerealelor şi al şroturilor. În această situaţie,
ea este considerată nutreţ concentrat şi se administrează în raţie în cantităţi mai mici,
3 – 6 kg/zi.
Folosirea fânului de lucernă în hrana reproducătorilor masculi are ca efect
menţinerea şi prelungirea potenţei sexuale, îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a
producţiei de material seminal şi ca urmare influenţează favorabil fecunditatea,
prolificitatea, precum şi vitalitatea produşilor obţinuţi.
La femelele gestante, fânul de lucernă dat în hrană are o influenţa deosebită
asupra produsului nou-născut, conferindu-i acestuia vitalitate şi rezistenţă. La vaci în

71
perioada de gestaţie avansată, fânul de lucernă nu se dă în cantităţi mai mari de 2 – 3
kg/zi, deoarece prin conţinutul ridicat în calciu favorizează febra vituleră.
La tineretul bovin de reproducţie, fânul de lucernă datorită conţinutului ridicat
în proteină, calciu şi provitamina A este de neînlocuit în perioada de iarnă, asigurând
acestora o bună dezvoltare. Consumul excesiv de fan de lucerna poate produce la
vitei tulburari digestive prin exces de proteina si calciu si deficit de fosfor.
La oi fânul de lucernă influenţează favorabil funcţia de reproducţie,
prolificitatea şi producţia de lapte. Fânul de lucernă este consumat cu plăcere şi de
cabalinele de reproducţie, fiind recomandat la iepele gestante şi munci grele.
La pǎsǎri prin conţinutul ridicat în caroten şi xantofile contribuie la
pigmentarea pielii la puii de carne şi respectiv gǎlbenuşului la ouǎ. Fânul de lucernǎ
nu se recomandǎ ca singur nutreţ în hrana animalelor deoarece este dezechilibrat
energo-proteic.
Cantităţile de fân de lucernă care se pot administra în hrana animalelor de
fermă sunt umătoarele: tauri de reproducţie 5 – 8 kg; vaci gestante 2 – 3 kg; vaci în
lactaţie 3 – 6 kg; tineret bovin de reproducţie 2 – 6 kg; berbeci de reproducţie 1 – 1,5
kg; oi adulte 0,5 – 1,5 kg; tineret ovin de reproducţie 0,3 – 1 kg; armăsari şi iepe
de reproducţie 5 – 8 kg; tineret cabalin de reproducţie 2 – 5 kg. Sub formă măcinată
fânul de lucernă poate fi utilizat în hrana porcinelor (vieri, scroafe, tineret) în
proporţie de 3 – 8% şi la păsări în proporţie de 3 – 6% în amestecuri de concentrate.
Fânul de trifoi. După conţinutul de substanţe nutritive, se află imediat după
fânul de lucernă. Conţine cantităţi mari de proteine, substanţe minerale şi vitamine.
Valoarea nutritivă a fânului de trifoi diferă, în funcţie de faza de vegetaţie, 1 kg fân
de trifoi are 0,72 UNL, 77 g PDIN şi 60 g PDIE. Folosirea lui în hrana animalelor de
fermă se face după aceleaşi recomandări ca şi la fânul de lucernă.
Fânul de sparcetă este produs în primul rând în climatul mai secetos şi pe
terenuri bogate în calciu. Având un gust plăcut şi o digestibilitate ridicată este
consumat bine de toate speciile de animale dar mai ales de tineretul bovin şi vacile de
lapte. Recoltat la începutul înfloririi este la fel de valoros ca fânul de lucernă.
În alimentaţia animalelor de fermă, se foloseşte după aceleaşi norme ca şi fânul de
lucernă. Are 0,74 UNL, 85 g PDIN şi 60 g PDIE/ kg.
Fânul de borceag se poate da în hrana animalelor de fermă în aceleaşi cantităţi
ca şi fânul de lucernă sau mai mult. Se obţine din amestecuri de graminee anuale în
proporţie de 70% şi leguminoase anuale în proporţie de 30%. Valoarea nutritivă este
legată de proporţia leguminoaselor şi a gramineelor care compun amestecul.
Momentul optim de recoltare este atunci când leguminoasa este in floare si
gramineele în spic.
Fânul de iarbă de Sudan. Pentru un fân de calitate, recoltarea trebuie să se
facă la începutul înspicării. Se foloseşte în hrana bovinelor şi cabalinelor în cantităţi
de 5 - 8 kg/ zi.

Folosirea fânului în hrana animalelor de fermă

Fânul se poate da în hrana animalelor de fermă după 6 – 8 săptămâni de la


depozitare pentru a preveni cazurile de indigestie. Taurinele, ovinele şi cabalinele
72
digeră foarte bine fânul administrat întreg, în schimb la porcine şi păsări este
obligatorie transformarea fânului de lucernă sau trifoi în făină care se include fie în
amestecul de fermă sau în nutreţul combinat.
Fânul reprezintă nutreţul de bază pentru hrana tuturor erbivorelor la care se
administrează în cantităţi de 1 – 2,5 kg SU/ 100 kg greutate vie în funcţie de
categoria de animale şi nivelul producţiei. Fânurile naturale sau de graminee sunt mai
bine echilibrate în energie şi proteină comparativ cu cele de leguminoase, care au
nivel ridicat de proteină.
În această situaţie fânul de graminee poate fi folosit în cantităţi mai mari şi
chiar singur în hrană în timp ce fânul de leguminoase trebuie asociat cu nutreţuri mai
bogate în energie (porumb siloz, sfeclă furajerǎ).
În hrana bovinelor, fânul se administrează în cantităţi de 4 – 15 kg/zi.
Cantităţile mai reduse se folosesc în zonele de câmpie în care o parte din fân este
suplinită prin fibroase grosiere şi nutreţuri însilozate. Ovinele, în funcţie de vârstă şi
starea fiziologică, pot să primească în raţia zilnică între 0,5 – 2 kg, iar cabalinele între
5 – 12 kg/zi.
Cantităţile de fân care se recomandă a se administra în hrana reproducătorilor
masculi pe zi sunt următoarele: tauri de reproducţie 6 – 12 kg, berbeci de reproducţie
1 – 2 kg, armăsari de reproducţie 6 – 10 kg, iar pentru vieri 0,3 – 0,5 kg făină de fân.
La femelele adulte de reproducţie se administrează în raţia zilnică următoarele
cantităţi de fân: vaci gestante 5 – 8 kg, vaci în lactaţie 5 – 12 kg, oi de reproducţie
1,5 – 3 kg, iepe de reproducţie 7 – 10 kg, iar pentru scroafe de reproducţie 0,5 – 1,5
kg făină de fân.

Tabelul 7
Valoarea nutritivă a principalelor fânuri şi grosiere utilizate în hrana
rumegătoarelor
Valoare nutritivă/kg SU
Nr. Valoare Valoare proteică Unităţi de încărcare Componenţi
Fânuri şi grosiere SU
crt energetică (g) digestivă minerali (g)
(g/kg)
UFL UFC PDIA PDIN PDIE UIDO UIDL UIDB Ca P
1000
1. Fân natural, de şes 0.69 0.60 26 62 75 1.69 1.16 1.29 6.0 3.0
850
1000
2. Fân natural, de deal 0.77 0.69 36 85 87 1.36 1.04 1.05 6.5 3.5
850
Fân natural, de 1000
3. 0.57 0.47 19 44 60 1.37 1.11 1.20 7.0 2.0
munte 850
1000
4. Fân de dactylis 0.68 0.59 34 80 81 1.58 1.17 1.27 3.0 2.5
850
1000
5. Fân de lolium 0.76 0.68 29 69 82 1.54 1.11 1.21 5.0 2.0
850
1000
6. Fân de lucernă 0.60 0.49 48 108 89 1.30 1.09 1.14 13.0 2.5
850
Lucernă deshidratată 1000
7. 0.65 0.53 47 95 83 - - - 15.5 2.5
(15 %PB) 910

73
Lucernă deshidratată 1000
8. 0.72 0.62 56 114 95 - - - 16.5 3.5
(18 %PB) 910
1000
9. Paie de grâu 0.42 0.31 11 22 44 2.41 1.60 1.80 3.5 1.0
880
Paie de grâu tratate 1000
10. 0.58 0.47 11 43 54 2.41 1.60 1.80 3.5 1.0
cu amoniac 880
1000
11. Paie de orz 0.44 0.33 12 24 46 1.70 1.15 1.30 3.5 1.0
880
Paie de orz tratate cu 1000
12. 0.58 0.48 12 44 56 1.74 1.15 1.30 3.5 1.0
amoniac 880
1000
13. Vreji leguminoase 0.53 0.42 21 42 60 1.64 1.14 1.27 - -
880
1000
14. Coceni de porumb 0.60 0.51 15 30 60 2.07 1.28 1.30 - -
524
Coceni de porumb, 1000
15. 0.73 0.66 15 62 68 2.20 1.28 1.30 - -
trataţi cu amoniac 600

UFL – unităţi furajere lapte;


UFC – unităţi furajere carne;
PDIA – proteine digestibile în intestin de origine alimentară, exprimate în g/kg;
PDIN – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând azotului, nutreţului fermentat
în rumen (g/kg).
PDIE – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând energiei nutreţului fermentat
în rumen (g/kg);
UIDO – valoarea de încărcare digestivă a unui nutreţ, exprimată în unitate de încărcare digestivă pentru ovine;
UIDL – unitatea de încărcare digestivă pentru vaca de lapte;
UIDB – unitatea de încărcare digesivă pentru celelalte bovine.

8.2.1.3. Prepararea fânului

Fânul vitaminic, se prepară mai ales din lucernă, trifoi, sparcetă, apoi din
iarba pajiştelor în compoziţia cărora leguminoasele participă în proporţii de cel puţin
30 - 40 %. Acestea sunt recoltate optim şi numai pe timp frumos şi apoi uscate pe
suporţi sau mai bine cu instralaţii speciale. Se păstrează în şoproane închise, ferite de
lumină. Un asemenea fân se administrează în hrana tineretului bovin, cabalin şi ovin,
a reproducătorilor masculi, iar sub formă de făină la porcine şi păsări.
Făina de fân, se prepară mai ales din lucernă şi trifoi, plante bogate în
proteină, vitamine şi substanţe minerale. Pentru preparare se utilizează instalaţii de
tip staţionar.
Procesul tehnologic cuprinde operaţiunile de: recoltare, tocare, deshidratare
(uscare), măcinare, granulare (brichetare) şi ambalare (depozitare).
Recoltarea plantelor trebuie să se facă în faza în care aportul de proteine,
vitamine şi substanţe minerale este cel mai ridicat: moment care corespunde pentru
lucernă şi trifoi cu faza de îmbobocire - început de înflorire. Recoltarea se face cu
combină autopropulsată. Tocarea plantelor se face în câmp în momentul recoltării, la
dimensiuni de 10 - 30 mm, după care se transportă la staţie şi sunt introduse în
uscător. Uscarea (deshidratarea) se poate aplica masei verzi proaspăt recoltată sau
această operaţiune poate fi precedată de ofilire a plantelor până la o umiditate de 60 -
65%, caz în care capacitatea de prelucrare a instalaţiei creşte. Uscarea se efectuează
la temperatura de 850 - 10000C. Măcinarea se efectuează în aceeaşi instalaţie la
74
moara cu ciocane. Granularea se efectuează în granulator sub presiune, în prezenţa
unui liant (aburi, melasă) la dimensiuni variabile (după destinaţie), după care sunt
dirijate în instalaţiile pentru răcire cu un curent de aer rece. Granulele pot fi ambalate
în saci sau depozitate în vrac. Păstrarea făinii de fân se face în încăperi uscate, ferite
de lumină solară. Dacă se păstrează în vrac se va lopăta din când în când pentru a nu
se încinge. Conservarea granulelor în silozuri metalice în gaz inert asigură păstrarea
pe timp mai îndelungat a substanţelor nutritive din granule.
În general făina de fân de lucernă astfel preparată are o valoare medie la 1 kg
de 0,65 UN, 150 g PD, 37.000 UI vitamina A şi 1,70 g calciu.
Sub formă de granule, nutreţurile deshidratate au o digestibilitate ridicată şi le
creşte ingestibilitatea. Folosirea lucernei deshidratate poate înlocui cantităţi
importante de şroturi de oleaginoase şi chiar de proteine animale. La vaci, aceste
nutreţuri pot să înlocuiască în proporţie de 20 – 25% cantitatea de concentrate. Pentru
hrana păsărilor, sunt surse bogate în caroten, xantofile, calciu şi microelemente.
În reţetele de nutreţuri combinate fâina de fân poate participa în proporţii
cuprinse între 3 - 8% la porcine şi între 3 - 6% la păsări.

8.2.2. Grosierele

8.2.2.1. Fibroasele grosiere utilizate în hrana animalelor

În grupa grosierelor sunt cuprinse paiele, cocenii de porumb, vrejii de


leguminoase, ciocălăii de porumb, pleava de cereale etc.
Nutreţurile din această grupă se caracterizează printr-un conţinut ridicat de
celuloză, ceea ce atrage scăderea considerabilă a digestibilităţii substanţelor nutritive.
De asemenea, acestea sunt sărace în proteină, substanţe minerale şi vitamine.
Paiele de cereale au un conţinut de 30 - 40 % celuloză brută. Substanţele
încrustante (lignina şi cutina) care influenţează negativ digestia, se găsesc în
proporţie de 15 - 30% din celuloza brută. În acelaşi timp, paiele sunt bogate în siliciu.
În ţara noastră, paiele sunt utilizate parţial ca sursă de energie pentru
rumegătoare.
Valoarea nutritivă a paielor este apropiată de a fânului de slabă calitate şi
depinde într-o anumită măsură, de provenienţă, gradul de îmburienare, condiţiile de
recoltare, păstrare etc.
După provenienţă, paiele de ovăz sunt cele mai valoroase, urmate de paiele de
orz şi grâu de primăvară. Paiele cerealelor de toamnă au o digestibilitate ceva mai
mică decât a celor de primăvară. Dintre acestea, paiele de secară, având un conţinut
mai ridicat de siliciu, sunt cele mai greu digestibile pentru animale. În mod obişnuit,
acestea nu se folosesc decât ca aşternut. Paiele nu sunt consumate cu plăcere de
animale. Date fără nici o pregătire, sunt consumate numai în proporţie de 60 - 80 %.
Excepţie fac paiele de ovăz care sunt mai bine valorificate. Dintre specii,
rumegătoarele valorifică mai bine aceste nutreţuri; în hrana oilor se pot da 1 - 2 kg pe
75
zi, în hrana vacilor 3 - 5 kg pe zi, iar cailor pentru tracţiune 4 - 5 kg pe zi. Paiele se
exclud din hrana vacilor cu producţii mari şi nu se recomandă în hrana tineretului
bovin până la vârsta de un an.
Cu toate că paiele de ovăz sunt cele mai valoroase, acestea sunt mai puţin
indicate în hrana vacilor, prin faptul că imprimă laptelui un gust amar. Chiar şi paiele
de orz, date în cantităţi mari, pot imprima laptelui acest gust.
În hrana bovinelor sunt mai bine valorificate paiele tocate şi preparate în
amestec cu borhoturi, melasă şi uree.
Cocenii de porumb. La noi în ţară, cocenii de porumb formează o rezervă
furajerǎ însemnată, care poate fi folosită în hrana bovinelor şi ovinelor. Raportat la
părţile plantei, frunzele sunt mult mai valoroase decât tulpinile. Deoarece frunzele
uscate se detaşează uşor, recoltarea şi transportul cocenilor este bine să se facă
dimineaţa pe rouă sau în timpul nopţii, când umiditatea nu este prea scăzută.
Ca şi paiele, cocenii de porumb au o valoare nutritivă scăzută. Sunt mai bogaţi
în calciu şi fosfor.
Cocenii de porumb, daţi în hrană fără nici o pregătire, sunt consumaţi în
proporţie de 50 - 60%. Pierderile se pot reduce când cocenii se prepară prin tocare,
scărmănare şi saramurare, sau în amestec cu nutreţuri suculente. Mult mai bine sunt
consumaţi cocenii însilozaţi cu borhoturi sau alte nutreţuri suculente.
În hrana bovinelor adulte, cocenii de porumb pot suplinii paiele. În stare
nepreparată, se dau până la 8 - 10 kg pe zi.
Vrejii de leguminoase participă într-o proporţie mult mai mică decât paiele de
cereale în balanţa nutreţurilor. Răspândire mai mare au vrejii de mazăre, soia, fasole,
bob, lucernă şi trifoi pentru sămânţă. Vrejii de mazăre sunt mai puţin lignificaţi şi
mai bine valorificaţi de animale. Vrejii celorlalte provenienţe se folosesc numai
tocaţi, măcinaţi şi în amestec cu alte nutreţuri.
La vaci vrejii se folosesc mai rar. Când se dau în cantităţi mari produc
constiparea animalelor.
Pentru oi, vrejii de leguminoase constituie un nutreţ destul de valoros şi pot
forma un timp îndelungat grosierul de bază din raţia de iarnă. Se dau 1 - 2 kg pe zi.
Paiele de in rezultă de la cultura inului pentru sămânţă. Au o valoare nutritivă
mai mare decât a celorlalte provenienţe. Paiele de in sunt consumate cu plăcere de
animale.
Pleava cerealelor rezultă tot ca produs secundar de la treieratul cerealelor.
Valoarea lor este mai ridicată decât a paielor datorită conţinutului mai mare în
proteină, cât şi a gradului mai scăzut de lignificare.
Între diferitele provenienţe, pleava de ovăz este preferată de animale. Pleava de
orz (şi în general a cerealelor de toamnă), fiind aristată, produce atunci când este dată
în stare uscată, leziuni ale mucoaselor de pe traiectul digestiv. După o înmuiere, fie în
urma însilozării, sau prin amestecare cu alte nutreţuri apoase, pleava poate fi
administrată în raţie fără nici o rezervă.
Vacile pentru lapte pot primi 2 - 4 kg pleavă pe zi în amestec cu rădăcinoasele
tocate sau tăiţeii de sfeclă. Dată în astfel de amestecuri, pleava favorizează
peristaltismul intestinal. La ovine se pot da 0,5 - 1 kg pleavă pe zi.

76
La cai pleava se dă mai ales în amestec cu concentratele, pentru a favoriza
masticaţia mai energică a boabelor. În timpul tracţiunilor, caii pot primi până la 4 kg
pleavă pe zi.
Uruiala de ciocălăi de porumb. Are o compoziţie chimică asemănătoare şi în
acelaşi timp, o digestibilitate mai ridicată decât pleava păioaselor. Când se macină
sub formă grosieră ciocălăii de porumb pot fi folosiţi ca nutreţ celulozic de bază în
alimentaţia rumegătoarelor la îngrăşat. În acest scop, se dau în amestec cu borhoturi
umede, melasă etc. În astfel de amestecuri se pot şi însiloza.
Capitulele de floarea-soarelui rezultate în urma îndepărtării seminţelor, pot fi
utilizate în hrana rumegătoarelor. Au un conţinut scăzut în celuloză (15 - 25 %), fapt
ce uşurează digerarea substanţelor nutritive. Valoarea nutritivă este apropiată de a
fânului de bună calitate. Se pot păstra uşor prin însilozare. Tulpinile de floarea-
soarelui pot fi utilizate de asemenea ca nutreţ. În acest scop are loc mărunţirea şi
prepararea adecvată a acestora.

8.2.2.2. Prepararea fibroaselor grosiere

Prin prepararea nutreţurilor grosiere se asigură cantităţi importante de energie


şi proteină pentru rumegătoare. În acelaşi timp, asigură şi îmbunătăţirea valorii
nutritive a nutreţurilor, consumabilitatea, digestibilitatea lor, cu efecte favorabile
asupra producţiei de lapte şi carne, economicităţii şi sănătăţii animalelor. În acest
scop se folosesc metodele de preparare prezentate în continuare.
Metode fizico-mecanice. Prepararea nutreţurilor grosiere prin aceaste metode
se poate realiza utilizând diferite procedee: mărunţire, hidroliză, tratare termică,
însilozare etc.
Mărunţirea. Se realizează prin tocare sau scărmănare, determinând
îmbunătăţirea calităţii grosierelor (desfacerea fibrelor, omogenizarea tulpinilor şi
frunzelor, distrugerea membranei celulare încrustată cu substanţe nedigestibile,
mărirea gradului de utilizare a substanţelor nutritive de 2,5 - 3 ori, faţă de nutreţurile
netocate şi reducerea consumului de energie pentru masticatia nutreţurilor cu 0,12 –
0,14 UN/kg nutreţ). Gradul de mărunţire depinde de natura grosierelor (paie, capitule
de floarea-soarelui, vreji de leguminoase etc.). În general, se recomandă ca
mărunţirea acestora să se facă la dimensiuni de 3 - 5 cm. Cocenii de porumb şi
tulpinile de sorg se scarmănă şi apoi se toacă la dimensiuni de 1,5 - 2 cm.
Tocarea asigură creşterea gradului de consumabilitate a nutreţului, reducerea
pierderilor cu 20 %, îmbunătăţirea digestibilităţii cu 5 - 10 %.
Înmuierea. Se face cu apă rece, saramură, melasă şi adaos de uree. Astfel, se
utilizeaza 1 kg sare şi 25 l apă/100 kg grosiere şi 1 - 2 kg melasă la 15 - 20 l apă/100
kg grosiere.
Prepararea prin înmuiere cu saramură necesită: tocarea, stropirea cu saramură,
amestecarea masei vegetative, presarea şi fermentaţia 10 -12 ore.

77
Înmuierea cu melasă necesită: aşezarea grosierelor în straturi, stropirea cu apă
melasată (cca 2,5%); înmuierea grosierelor cu adaos de uree asociată cu melasă şi
uruieli de cereale detoxică nutreţurile, îmbunătăţeşte palatabilitatea şi ridică valoarea
azotată a acestora. Prepararea necesită: aşezarea grosierelor în straturi de 30 - 40 cm,
stropirea cu apă melasată (20 - 80 l), omogenizarea şi administrarea după 12 - 14 ore.
Tratarea termică a grosierelor. Se face prin opărire pentru a distruge flora
parazită şi îmbunătăţirea gustului şi prin autoîncălzire. Este nevoie să existe bazine cu
4 compartimente, întrucât durata fermentaţiei este de 4 zile. Procesul presupune:
tocarea nutreţurilor, aşezarea în straturi, stropirea cu apă rece sau cu saramură (35
l/100 kg), presarea şi acoperirea etanşă a bazinului. După 4 zile, nutreţul capătă gust
şi miros plăcut, asigurând palatabilitate şi digestibilitate ridicată.
Amestecarea şi însilozarea grosierelor cu nutreţuri suculente. În acest scop
se folosesc grosiere, plus nutreţuri verzi, rădăcinoase, tuberculifere, borhoturi de
cereale şi cartofi, tăieţei de sfeclă, în raport de 1/1,5. Însilozarea nutreţurilor grosiere
cu tăieţei de sfeclă sau cu sfeclă tocată oferă o serie de avantaje: evită pierderile de
substanţe nutritive, ridică consumabilitatea şi digestibilitatea, permite utilizarea unei
perioade mai îndelungate etc. Calitatea nutreţului depinde de: conţinutul în substanţă
uscată care trebuie să fie de 30 % şi se obţine prin amestecarea unei părţi de grosiere,
cu 3 părţi de tăiţei; paiele şi vrejii se folosesc întregi, iar cocenii tocaţi şi bine
omogenizaţi.
Metode fizico-chimice. Această metodă cunoaşte mai multe procedee (tratarea
salino-alcalină şi alcalină).
Tratarea salino-alcalină. Se utilizează în special în cazul paielor şi necesită:
tocarea, prepararea soluţiei (sare şi sodă calcinată), scufundarea de câteva ori în
soluţie şi aşezarea pe grătare.
Tratarea alcalină. Se poate face cu hidroxid de sodiu, hidroxid de amoniu,
hidroxid de calciu şi acizi clorhidric, sulfuric. În principiu, necesită tocarea
grosierelor şi stropirea cu soluţie. Acest procedeu asigură un nutreţ cu gust plăcut, cu
digestibilitate şi consumabilitate ridicate de către bovine.
În practică, cel mai frecvent folosite sunt amonizarea grosierelor şi tratarea cu
hidroxid de calciu şi sodiu.
Amonizarea grosierelor cu amoniac anhidru determină îmbunătăţirea
digestibilităţii cu 15 - 20 %, creşterea cantităţii de azot total, îmbunătăţirea
conservării şi consumabilităţii cu 25 - 30%. Procesul tehnologic cuprinde etapele:
construirea şirelor de paie, aplicarea husei de polietilenă pe şire, injectarea cu
remorca-cisternă a amoniacului anhidru (30kg/t), verificarea şi corectarea acoperirii,
descoperirea treptată a şirei (câte 3-4 m), după 4 săptămâni de la injectare.
Tratamentul cu hidroxid de calciu şi de sodiu al grosierelor (paiele de cereale),
asigură creşterea digestibilităţii cu 18-22% şi a consumabilităţii. Procesul tehnologic
constă în: transportul paielor, prepararea soluţiei (1200 l apă, 160 kg hidroxid de
calciu şi 40 kg hidroxid de sodiu), pulverizarea omogenă a soluţiei, transportul şi
depozitarea materialului tratat pe o platformă betonată, unde se lasă 24 - 78 ore,
încărcarea materialului în buncăre, adăugarea de suplimente proteice cu uree,
introducerea soluţiei cu melasă sau borhot, sfeclă tocată şi omogenizarea lor.

78
Prepararea biologică. Această metodă se realizează prin drojduire, care
necesită:producerea drojdiilor, tocarea grosierelor, aşezarea în bazine, umectarea şi
adăugarea de nutreţuri concentrate, bogate în amidon. Nutreţul obţinut are un
conţinut ridicat în vitamine din complexul B, enzime şi proteine.
Cel mai frecvent se realizează drojduirea ciocălăilor. Procesul de drojduire sau
dospire constă în următoarele: prepararea maielei cu 24 ore înainte de folosire din
drojdie de bere 1 - 2%, melasă 2 - 5%, tărâţe de grâu 20 - 40% şi apă caldă 50 - 77%;
pregătirea ciocălăilor (măcinare la diametrul maxim de 10 mm şi umectarea cu apă
caldă 200 l/t şi dospirea 24 ore); amestecarea ciocălăilor cu maia 50 l/t, dizolvată în
50 - 100 l apă caldă. Prepararea se face în două bazine (în unul se consumă masa
drojduită şi în altul se pregăteşte o nouă cantitate).
Prepararea biotehnologică a nutreţurilor grosiere, se poate realiza prin:
- fermentarea dirijată, respectiv drojduirea grosierelor utilizând drojdie presată
de panificaţie;
- utilizarea unor ciuperci şi micete care elaborează enzime cu efect
lignocelulozolitic. Trichoderma viridae produce o enzimă completă care poate reduce
celuloza până la nivel de glucoză. De asemenea, micetele din genul Aspergillus
elaborează enzime cu acţiune celulozolitică.
Prepararea grosierelor prin iradiere. Se realizează cu raze gama sau
electroni de înaltă frecventă. Iradierea determină depolimerizarea moleculelor de
celuloză şi lignină şi distruge uşor legăturile ligninei cu efecte favorabile (scade
celuloza de peste 2 ori, măreşte coeficientul de digestibilitate şi palatabilitate a
grosierelor).
Brichetarea şi granularea grosierelor. În mod frecvent, acestor operaţiuni se
supun paiele. În acest scop, paiele se toacă, se tratează cu hidroxid de sodiu, se
amestecă cu alte nutreţuri (grâu, reziduuri de cereale, uree, substanţe minerale) şi se
prepară sub formă de granule sau brichete. Pentru taurinele la îngrăşat se poate utiliza
următoarea reţetă: 60% paie, 36% grâu, 2% uree şi amestec mineral.
Granulele şi brichetele prezintă o serie de avantaje: manipulare şi transport
facile, valoare proteică ridicată (65 g PB/kg SU), palatabilitate sporită etc.

8.3. Nutreţul însilozat

Nutreţul însilozat utilizat în hrana animalelor de fermă se obţine atât din


cultura porumbului cât şi din ierburi şi leguminoase perene.
Însilozarea nutreţurilor este un procedeu de conservare aplicat îndeosebi
nutreţurilor verzi. Conservarea se datorează acidului lactic format pe seama
fermentării lactice a glucidelor fermentescibile din nutreţ.

8.3.1.Avantajele utilizării nutreţului însilozat

Nutreţul însilozat este foarte ieftin şi poate fi păstrat un timp îndelungat (poate
fi folosit atât iarna cât şi vara- când există deficit de nutreţ verde).

79
Prin însilozare se reduc pierderile de substanţe nutritive la 10 – 15%,
comparativ cu uscarea nutreţului la care se înregistrează pierderi de până la 25 –
30%. Stimuleazǎ producţia de lapte la vaci de lapte, asigurând pânǎ la 60% din
valoare nutritivǎ a raţiei.
Nutreţul însilozat asociat cu nutreţuri verzi în sezonul de vară şi cu fânuri
iarna, stimulează producţia de lapte la vaci şi sporul în greutate la taurine la
îngrăşat.Prin însilozare se utilizează cel mai eficient capacitatea de depozitare - la 1
m3 se pot depozita şi conserva 500 -700 kg nutreţ. Se pretează la distribuirea
mecanizată a raţiei de hrană la animale (amestec unic).
Prin însilozare se pot obţine: silozul, semisilozul, semifânul şi pasta de cereale.
Valoarea nutritivă la 1 kg nutreţ:
Porumbul siloz: 0,18 – 0,30 U.n. şi 10 – 12 g P.d.; 0,18 – 0,37 UNL şi
11– 14 g PDIN, 12 – 23 g PDIE.
Graminee perene însilozate: 0,17 – 0,20 U.n. şi 20 – 25 g P.d.;
0,20 – 0,23 UNL şi 15 – 25 g PDIN, 12 – 13 g PDIE
Leguminoase perene însilozate: 0,12 – 0,16 U.n. şi 23 – 30 g P.d.;
0,17 – 0,22 UNL şi 22 – 24 g PDIN, 10 – 13 g PDIE
Semisiloz din graminee perene: 0,35 – 0,42 U.n. şi 35 – 40 g P.d.;
0,38 - 0,42 UNL şi 32 – 40 g PDIN, 25 – 28 g PDIE
Semisiloz din leguminoase perene: 0,20 – 0,33 U.n. şi 40 – 64 g P.d.;
0,30 – 0,37 UNL şi 32 – 42 g PDIN, 22 – 25 g PDIE
Semifânul: 0,40 – 0,45 U.n. şi 45 – 90 g P.d.
Pasta de cereale: 0,70 – 0,80 U.n. şi 40 – 45 g P.d.

8.3.2. Procese microbiologice şi fermentative ce au loc în masa nutreţului


însilozat
În masa nutreţului pus la murat au loc procese biochimice determinate de
respiraţia plantelor şi de fermentaţiile bacteriene. Conservarea nutreţului murat este
asigurată când în masa acestuia se realizează un mediu acid (pH= 3,8-4,2). Aciditatea
se poate realiza pe cale naturală (în urma proceselor fermentative) sau pe cale
artificială (adaosul acizilor minerali, organici sau preparate biologice). În urma
fermentaţiei naturale, însuşirile nutreţului murat sunt date în primul rând de acidul
lactic (rezultat în urma fermentaţiei lactice). Pe lângă fermentaţia dorită (lactică) în
masa nutreţului mai pot avea loc şi fermentaţii nedorite (acetică, butirică şi putridică)
când nu se respectă condiţiile de anaerobioză. La începutul însilozării,
microorganismele din masa silozului sunt reprezentate în proporţie de aprox. 95% de
bacterii aerobe saprofite: din genul coli (Pseudomonas herbicola, aureum şi
fluorescens), bacterii de putrefacţie, drojdii, mucegaiuri şi doar 5% bacterii lactice.
După consumarea oxigenului din masa silozului, bacteriile lactice se dezvoltă rapid
pe baza glucidelor fermentescibile şi creşte aciditatea silozului. Reacţia acidă creată
(acumularea acidului lactic) distruge bacteriile dăuntoare şi le favorizeaza pe cele
lactice.
Fermentaţia lactică

80
Bacteriile lactice sunt bacterii anaerobe, facultativ aerobe, se dezvoltă la
temperaturi de 15- 550C (optim 300C). Suportă un pH de până la 3,5 şi se pot înmulţi
la o umiditate a plantelor de 40- 75%.

Fermentaţii dăunătoare ce au loc în masa silozului:


Fermentaţia acetică. Acidul acetic se obţine în mod obişnuit ca produs
secundar şi în cantităţi neânsemnate în timpul fermentaţiei lactice. În cantitate mare,
acesta este produs numai în prezenţa oxigenului. Bacteriile acetice sunt aerobe
(obligatoriu) cu un optim de dezvoltare la 23- 350C şi la un pH de până la 4,5. În
nutreţul murat se admite max. 0,5- 1% acid acetic (o treime din totalul acizilor).
Fermentaţia butirică este mai daunatoare fiind nedorita intrucat chiar in
cantitati mici acidul butiric imprima nutretului un gust si miros neplacut. Se dezvoltă
la temp. de peste 350C şi la o umiditate ridicată a plantelor. Bacteriile butirice
descompun proteinele, glucidele şi grăsimile. Un siloz de calitate buna nu trebuie sa
contina acid butiric.
Fermentaţia putridica este şi mai dăunătoare, bacteriile de putrefacţie
distrugând toţi nutrienţii (degradarea proteinelor produce totodată un miros
dezagreabil). Bacteriile de putrefacţie se dezvoltă numai într-un mediu aerob la un
pH de peste 5,5.
Mucegaiurile împiedică dezvoltarea bacteriilor lactice, scindează proteinele şi
produc toxine. Se dezvoltă în mediu acid, dar numai în prezenţa oxigenului.
În siloz se mai gǎsesc ca produşi secundari: NH3, CO2, H2, CH4 (gaz de siloz)
rezultaţi din descompunerea proteinelor, consideraţi ca pierderi ce pot înregistra
valori de pânǎ la 10% din nutreţul murat.

8.3.3. Factorii care influenţează însilozarea nutreţurilor

Principalii factori care influenţează însilozarea nutreţurilor se referă la


compoziţia chimică a plantelor de însilozat, conţinutul plantelor în apă, gradul de
mărunţire şi tasarea plantelor.
Compoziţia chimică a plantelor de însilozat. Sub acest raport interesează
conţinutul în glucide, proteine şi minerale alcaline. Conţinutul plantelor în glucide
influenţează reuşita însilozării, deoarece acestea reprezintă substratul de hrană pentru
bacteriile lactice. Plantele care se însilozează trebuie să conţină un minim de glucide
care reprezintă cantitatea de glucide necesară producerii de acizi în masa silozului
până la pH-ul de 4 – 4,2. Valoarea acestui minim depinde de capacitatea tampon a
sucului celular al plantelor însilozate. Proprietăţile tampon ale sucului celular sunt
exprimate prin prezenţa în suc a proteinelor, mineralelor alcaline (fosfaţi de calciu,
potasiu, magneziu) care neutralizează o parte din aciditatea nutreţului însilozat.
Conţinutul ridicat în proteină şi minerale alcaline neutralizează o cantitate mai mare
de acizi rezultaţi prin fermentaţia lactică. În acest fel, nu se mai asigură pH-ul de
conservare a nutreţului însilozat.
Plantele care au un conţinut mai mare de 190 g proteină brută/1 kg substanţă
uscată se însilozează foarte greu: lucerna şi trifoiul. Cele cu un conţinut între 130 –
81
190 g proteină brută se însilozează greu: mazărea furajerǎ, lupinul, graminee anuale
sau perene rezultate de pe terenuri fertilizate cu azot.
Mineralele alcaline au o capacitate tampon mai mare decât a proteinelor. De
regulă, plantele bogate în proteină au şi un conţinut mai ridicat în minerale alcaline.
Excepţie face floarea – soarelui care este săracă în proteină, dar bogată în minerale
alcaline, motiv pentru care se însilozează greu.
În funcţie de conţinutul nutreţurilor în glucide, acestea se pot grupa astfel:
 Nutreţuri uşor însilozabile, la care conţinutul real de glucide este mai
mare decât minimul glucidic. Din această categorie fac parte gramineele.
 Nutreţuri greu însilozabile, care au un conţinut în glucide apropiat
minimului glucidic, la care se adaugă efectul de tamponare al sucului celular, datorat
aminoacizilor şi fosfaţilor care neutralizează aciditatea din masa însilozată.
 Din această categorie fac parte leguminoasele: lucerna, trifoiul etc.
 Nutreţuri neînsilozabile la care conţinutul real în glucide este foarte
redus, urzica etc.
Conţinutul plantelor în apă. În cazul însilozării obişnuite, umiditatea optimă
este cuprinsă între 65 – 75%. Umiditatea în exces, peste 80%, crează condiţii
favorabile pentru fermentaţiile nedorite (fermentaţia acetică şi butirică) care duc la
înrăutăţirea însuşirilor gustative a nutreţului însilozat.
Gradul de mărunţire favorizează eliberarea sucului celular care conţine glucide
fermentescibile asigurând într-un timp scurt condiţiile de anaerobioză favorabile
pentru înmulţirea bacteriilor lactice. Dimensiunea optimă de tocare este de 0,5 – 1,5
cm pentru porumb, 2 – 3 cm pentru lucernă, 3 – 4 cm pentru ierburi.

Tabelul 8
Influenţa mărimii particulelor după tocare asupra calităţii nutreţului însilozat
Zile dupǎ pH Acid lactic (% din SU)
însilozare Particule mari Particule mici Particule mari Particule mici
(5- 10 cm) (0,5- 1,5 cm) (5- 10 cm) (0,5- 1,5 cm)
1 5,5 4,7 1,1 3,2
2 5,2 4,3 1,9 5,9
4 4,8 4,1 2,9 6,4
7 4,7 3,9 4,2 8,9

Tasarea are drept scop asigurarea condiţiilor de anaerobioză, având ca efect


oprirea proceselor biochimice, distrugerea microflorei spontane aerobe, se previne
formarea mucegaiurilor, asigurând dezvoltarea bacteriilor lactice.
Dacă nutreţul însilozat este bine tasat, temperatura din timpul fermentării nu
depăşeşte 30 - 350C. Dacă fermentaţia are loc în condiţii de aerobioză (tasare
insuficientă) temperatura se ridică la 60 - 700C, rezultând pierderi de substanţe
nutritive, caramelizarea nutreţului, pierderea suculenţei, coagularea proteinelor şi
reducerea digestibilităţii nutreţului murat.

Încingerea şi autoaprinderea nutreţului insilozat


Procesul de autoâncingere este de naturǎ microbiologicǎ şi se constatǎ în
nutreturile semiuscate bogate în substanţe energetice. În cazul silozurilor cu umiditate
82
redusǎ, insuficient tasate si izolate, autoincingerea apare mai ales la conservarea
gramineelor şi a amestecurilor de lucernǎ şi graminee, a cerealelor boabe, a ştiuletilor
de porumb cu umiditate de 25 -30%.
Temperaturile mai mari de 500C determinǎ modificǎri în aspectul, compoziţia
si mirosul nutreţului încins. Culoarea nutreţului devine brunǎ, indeosebi dupǎ
incingerea lui puternicǎ 60- 800 C.
Procesul de încingere a nutreţurilor cu umiditate scazutǎ poate fi urmat în
anumite situaţii de procesul de autoaprindere.
Acest fenomen este mai rar intâlnit. De regulǎ in silozurile cu umiditate
redusǎ, datoritǎ prezenţei vaporilor de apǎ şi unei aeraţii mai reduse, procesul de
încingere nu depǎşeşte 60- 650 C, respectiv nu se ajunge la procesul de autoaprindere,
cum se intâmplǎ în unele depozite de fânuri cu umiditate de 25%. Sub influenţa
proceselor microbiologice, în masa nutreţului incins se acumuleazǎ substanţe volatile
ca: alcooli, aldehide, eter, acetone, toate substanţe inflamabile cu punct de aprindere
sub 60 -700C. Prin biodegradarea directǎ a celulozei din masa însilozatǎ se mai
formeazǎ gaze ca hidrogenul şi metanul.
Procesul de carbonizare începe in jurul temperaturii de 900 C sub influenţa
unor procese pur chimice. El se produce localizat în focare. Gazele combustibile sunt
absorbite pe suprafaţa particolelor vegetale carbonizate. Autoaprinderea nutreţului
este declanşatǎ de circulaţia curenţilor de aer şi catalizatǎ de prezenţa unor bucǎţi de
fier în masa însilozatǎ. La început se produce o ardere localizatǎ mocnitǎ. Flacara se
formeaza numai in momentul în care cantitatea de gaze uşor inflamabile depǎşeşte
cantitatea vaporilor de apǎ prezenţi; gazele încep sǎ ardǎ normal iar focul se întinde
în masa insilozatǎ în diferite direcţii sub acţiunea curenţilor de aer.

8.3.4. Însilozarea nutreţurilor cu adaos de substanţe conservante şi preparate


biologice
Substanţele conservante se utilizează în primul rând pentru plantele greu
însilozabile cum sunt leguminoasele perene. Aceste plante nu asigură necesarul de
zahăr ceea ce face ca nutreţul însilozat să nu aibă pH-ul corespunzator. Datorita
acestui fapt se dezvoltă procesele de putrefacţie in care substanţele proteice se
descompun în amoniac, hidrogen sulfurat, scatol, indol, care imprimă un miros
neplacut nutreţului. Pot fi folosite diferite preparate conservante anorganice sau
organice cum sunt: acizii minerali şi organici, sǎrurile neutre, formalina şi preparatele
biologice.
Acizii minerali (acidul clorhidric şi acidul sulfuric). Preparatul AIV (amestec
de acid clorhidric- 70% şi sulfuric concentrat- 30%) se foloseşte în ţǎrile scandinave.
Soluţia activǎ are în compoziţie 1 litru preparat la 6 litrii apǎ. Peste primele straturi se
adasugǎ 20 l soluţie/ t de nutreţ, iar apoi cantitatea se creşte treptat ajungându-se la
110 l/ t în cazul straturile de la suprafaţǎ. În România s-a folosit preparatul Microacid
în dozǎ de 0,5 - 1,5% acid sulfuric impregnat pe rumeguş.
Acizii organici. Cel mai utilizat este acidul formic (are efect bacteriostatic şi
nu încetineşte fermentaţia lacticǎ). Se utilizeazǎ 2 -3 l/ t de graminee şi 4 -5 l/ t de
leguminoase (acid formic concentrat 85%). 1 l acid formic se dilueazǎ în 10 - 15 l apǎ
soluţie cu care se stropeşte nutreţul.
83
Sǎrurile neutre folosite frecvent sunt: metabisulfitul de sodiu şi preparatul
―Kofa- Salz‖ (formiat de calciu + nitrat de sodiu)- Germania. Se adaugǎ în proporţie
de 0,3 - 0,4% din masa nutreţului însilozat. Metabisulfitul de sodiu datoritǎ acţiunii
sale bacteriostatice este considerat un mijloc foarte eficient de conservare a
nutreţurilor. El este incorporat în masa nutreţului în momentul tocǎrii acestuia.
Formalina de concentraţie 40% se utilizeazǎ în cantitate de 3-4 litri/tonǎ de
leguminoase. Stropirea se face înaintea aşezǎrii stratului urmǎtor (pentru a se preveni
volatilizarea) cu o parte formalinǎ diluatǎ în 4-5 pǎrţi apǎ. Se foloseşte de asemenea
amestecul dintre acid formic (0,14%) şi formalinǎ (0,12%), în diluţia preparatǎ pentru
stropire. Trebuie sa avem în vedere ca la un consum de 6- 7 t siloz/ vaca/ an un
animal consuma cantitati mari de conservant care ii poate afecta sanatatea.

Însilozarea nutreţurilor cu adaos de preparate biologice


Administrarea preparatelor pe bază de bacterii acidolactice (inoculanţi)
asigură o bună conservare a plantelor în special a leguminoaselor şi porumbului cu
umiditate ridicată. În continuare sunt prezentate câteva preparate biologice obţinute
în diferite ţǎri (România, SUA, Franţa) şi efectele acestor inoculanţi asupra calitǎţii
nutreţului însilozat şi a producţiilor animaliere.
Preparatul Lactosil obţinut la IBNA Baloteşti conţine culturi de bacterii
acidolactice şi drojdii. Administrat prin dispersare uniformă pe straturile aşezate în
siloz, în doză de 0,5 – 1 kg/tonă nutreţ brut, asigură o bună conservare a plantelor.
Nutreţurile însilozate cu adaos de Lactosil sau alte preparate biologice se
caracterizează printr-un grad mai mare de digestibilitate şi consumabilitate.
Preparatul Biocons obţinut la INCDBNA Baloteşti, conţine tulpini
selecţionate de bacterii acidolactice ce intensificǎ fermentaţia acidolacticǎ, inhibând
ferentaţiile nefavorabile din nutreţul însilozat. Se administreazǎ în dozǎ de 0,5-1,0 kg/
t nutreţ la însilozarea plantelor cu un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentescibile
(graminee) şi în dozǎ de 1,0- 2,0 kg/ t nutreţ la însilozarea plantelor furajere cu un
conţinut ridicat în proteinǎ (lucernǎ, trifoi, borceag).
Preparatul SIL-ALL obţinut de compania americană Alltech conţine bacterii
acidofile vii încapsulate şi enzime. Se foloseşte sub formă uscată sau lichidă pentru
nutreţurile însilozate din ierburi, porumb masă verde şi leguminoase. Favorizează
desfăşurarea rapidă a fermentaţiei lactice şi menţinerea calităţii nutreţului însilozat pe
timpul depozitării.
Preparatul Sila-bac obţinut în SUA de firma Pioneer conţine culturi de
L.acidophilus şi drojdii din genul Torulepsis trecute pe un suport de carbonat de
calciu, fragmente de ştiuleţi de porumb, fosfat de calciu, sulfat de potasiu, sulfat de
magneziu. Se prezintă sub formă uscată şi se administrează în doză de 0,4 kg/t nutreţ
însilozat.
Preparatul Derasyl este obţinut în Franţa din bacterii acidolactice selecţionate
şi enzime specifice pe suport de nutreţuri energetice (făina de cereale şi reziduuri
lactate deshidratate). Se prezintă sub formă uscată şi se administrează în proporţie de
1% la silozuri din ierburi, 1,5% la amestecuri de ierburi şi leguminoase şi 2% la
leguminoase.

84
Preparatul Prisma Silo L se foloseşte la însilozarea leguminoaselor. Acest
preparat conţine bacterii lactice (L. plantarum), enzime fibrolitice (celulaza,
hemicelulaza) şi lactice (lactaza). Asigură un consum ridicat şi favorizează producţia
de lapte şi calitatea laptelui. Se administrează în doză de 0,5 kg/t nutreţ.
Preparatul Prisma Silo M se foloseşte la însilozarea porumbului. Conţine
bacterii lactice şi propionice, asigură o producţie ridicată de lapte şi o bună calitate a
laptelui. Se administrează în doză de 0,5 kg/t nutreţ.
Cercetările privind efectele inoculanţilor asupra calităţii silozului de iarbă
apreciate după nivelul de azot amoniacal şi asupra calităţilor nutriţionale ale acestor
silozuri au fost efectuate de Wilkins (1996), rezultatele fiind prezentate în tabelul 9.

Tabelul 9
Efectele inoculanţilor asupra nivelului de amoniac din siloz, consumului şi
performanţei animalelor

Specificare Răspuns faţă de lotul Număr de comparaţii


martor (%)
Azot amoniacal - 8,5 12
Consum de siloz + 6,5 36
Taurine la îngrăşat (spor în greutate) + 6,1 26
Vaci de lapte (producţie de lapte) + 2,4 24
Grăsimi din lapte + 4,7 24
Proteină din lapte + 1,7 24
Grăsimi + proteină + 5,7 24

Se constată că inoculanţii utilizaţi au determinat reducerea substanţială a


nivelului de amoniac, un consum mai mare de siloz, spor mai mare în greutate la
taurine la îngrăşat şi calitatea mai bună a laptelui. Efecte similare au fost observate în
cercetările efectuate de Steen (1991), care au arătat că inoculanţii au determinat
creşterea consumului voluntar, a digestibilităţii şi a performanţelor animalelor
(tabelul 10).

Tabelul 10
Efectul a patru inoculanţi bacterieni (neprecizaţi) asupra consumului de siloz,
digestibilităţii şi performanţei animalelor
Specificare Creştere datorată tratamentului cu
inoculanţi (%)
Consum de siloz 9
Digestibilitate 4
Energie metabolizabilă 12
Performanţa animalelor (spor în greutate sau 12
producţia de lapte)

8.3.5.Tehnica însilozării nutreţurilor

85
Însilozarea porumbului. Recoltarea porumbului pentru siloz se face când
plantele au o umiditate de 65 – 70%, ceea ce corespunde cu faza de ceară a boabelor.
Plantele se recoltează din câmp cu combine speciale care le toacă la
dimensiunea de 0,5 – 1,5 cm, se aduc la locul de însilozare, aşezându-se în straturi
succesive şi se tasează energic.
Umplerea silozului trebuie să se facă într-un timp cât mai scurt (3 – 5 zile). La
terminare silozul se acoperă cu folie de plastic peste care se aşează baloţi de paie.
Procesul de fermentaţie durează 3 – 4 săptămâni.
Pentru ridicarea conţinutului în proteină, se recomandă însilozarea porumbului
în amestec cu leguminoase perene sau anuale. Proporţia de leguminoase din masa
însilozată nu trebuie să depăşească 30%. Tot pentru ridicarea nivelului proteinei,
porumbul se poate însiloza şi cu adaos de uree 3 – 5 kg/tonă de nutreţ, dizolvată în 25
l apă sau apă melasată, cu care se stropeşte nutreţul depozitat în straturi succesive şi
în mod uniform.
Însilozarea cocenilor de porumb.
În cazul în care umiditatea lor este mai mare de 45% se poate face fǎrǎ
adaosuri. În caz contrar este necesarǎ aducerea lor la o umiditate corespunzǎtoare
prin adaos de apǎ melasatǎ (conc. min 2%), saramurǎ (0,5- 1%) sau în amestec cu
borhoturi, tǎieţei de sfeclǎ, nutreţuri verzi.
Însilozarea leguminoaselor se face la începutul înfloririi.
Când nu sunt condiţii de ofilire se pot face amestecuri cu pleavă, uruială de
ciocălăi de porumb, paie tocate. Se mai pot face amestecuri cu graminee în proporţie
de 1 : 1.
La însilozarea leguminoaselor se mai poate utiliza melasa 2 – 4% diluată cu
1,5 – 2 părţi de apă.

Pierderi la însilozare:
În urma procesului fermentative, glucidele înregistreazǎ pierderi cuprinse între
20- 40%, iar proteinele între 15- 50%. Cu cât plantele au un conţinut mai ridicat de
apǎ şi cu cât procesele fermentative sunt mai puţin corespunzǎtoare, cu atât pierderile
se apropie de valorile maxime. Deasemenea când procesele tehnologice de recoltare,
transport şi însilozare nu sunt corespunzǎtoare, pierderile pot ajunge 40%.

Semisilozul se obţine prin însilozarea plantelor cu umiditate scăzută (55 –


60%), un continut mai redus de acizi si un miros placut. La noi în ţară sunt destinate
producerii semisilozului leguminoasele perene şi ierburile graminee, cu precădere
cele de la prima coasă, când condiţiile meteorologice nu sunt favorabile producerii
fânului de calitate. Plantele recoltate se lasă să se ofilească 24 – 48 ore, după care
sunt adunate, tocate şi aduse în spaţiile de însilozare, fiind necesară o tasare
puternică. Semisilozul semisilozul realizează pierderi mai mici prin fermentaţie şi
scurgere şi este mai bine consumat de animale.

Semifânul se obţine când platele care se însilozează au umiditatea de 40 –


50%. La 5 – 8 ore de la recoltare, se execută întoarcerea brazdelor, iar la umiditatea
de 40 – 45% are loc adunatul, tocatul şi transportul la locul de depozitare unde se
86
tasează puternic cu tractoare cu şenile. Prin obţinerea semifânului pierderile sunt mult
reduse iar nutreţul este consumat cu plăcere de animale.
Pasta de porumb se obţine prin tocarea ştiuleţilor cu o moară cu ciocănele.
Prin însilozare la o umiditate de 38% se obţine un nutreţ valoros care se poate
administra în raţia vacilor de lapte în cantitate de 5 – 7 kg.
Utilizarea pastei de porumb în furajarea vacilor în lactaţie determină creşterea
producţiei de lapte.

Însilozarea nutreţurilor sub formă de baloturi

Această tehnologie constă în balotarea nutreţurilor la umiditatea de 35 – 50%.


După recoltarea cu vindroverul, plantele se lasă în brazdă pentru uscare şi apoi are
loc balotarea sub formă de baloturi cilindrice cu presele de roluit.
Tehnologia se continuă cu preluarea individuală de pe sol a balotului, cu un
dispozitiv special, acoperirea cu o folie de material plastic cu grosimea de 20 – 35µ,
după care baloturile sunt aşezate pe o şiră pentru păstrare. Prin acoperirea etanşă a
balotului se realizează un proces de fermentare complet anaerob, nutreţul se păstrează
astfel pe durată mare în cele mai bune condiţii de conservare. Plantele astfel
conservate îşi păstrează în totalitate frunzele, având valoarea nutritivă ridicată în
comparaţie cu metoda clasică de însilozare.
Tehnologia are o serie de avantaje tehnico – economice şi anume: realizarea
unei capacităţi de lucru ridicate la balotare de 50 – 60 tone/zi, faţă de 17 – 20 tone/zi
în cazul tehnologiei clasice de însilozare; prin balotare la o umiditate de 35 – 50% se
obţine o calitate superioară a nutreţului, cu conţinut ridicat de proteină şi caroten;
reducerea pierderilor în procesul de conservare sub 5% faţă de 10 – 15% în cazul
tehnologiei clasice de însilozare.

Aprecierea calitǎţii nutreţului însilozat

Valoarea nutreţului murat se apreciazǎ organoleptic şi dupǎ conţinutul în acizi.


Organoleptic se ia în considerare structura, culoarea, mirosul şi gustul. Nutreţul
însilozat de bunǎ calitate are o nuanţǎ gǎlbuie- verzuie mǎslinie (porumbul) sau
aproape galbenǎ, brun- închisǎ la leguminoase (galbenă- aciditate ridicată). Mirosul
este plǎcut asemǎnǎtor cu al fructelor uscate sau de pâine proaspǎt coaptǎ. Gustul este
plǎcut, acrişor, dulceag. Pentru a aprecia mai exact calitatea nutreţului murat se
stabileşte conţinutul sǎu în acizi.
Când conţinutul în acizi liberi organici este de 2- 2,5%, acidul lactic se gǎseşte
în proporţie de 2- 3 ori mai mare decât acidul acetic (1,5- 1,9% faţǎ de 0,5%), iar
acidul butiric lipseşte, silozul este de bunǎ calitate.

87
8.3.6. Folosirea nutreţului însilozat în hrana animalelor

Consumul de nutreţ însilozat este influenţat de calitatea lui. Este redus în cazul
unui conţinut ridicat în acizi, mai ales în acid acetic (porumb recoltat în faza de
lapte).
Nutreţul însilozat se introduce treptat în hrana animalelor, începând cu cantităţi
mici astfel încât după 10 – 15 zile de obişnuire să se ajungă la cantităţile recomandate
în raţii. Apoi, între nutreţul fibros şi cel însilozat se va respecta un anumit raport şi
anume pentru 5 – 7 kg nutreţ însilozat se va administra 1 kg fân, iar la taurine la
îngrăşat 1 kg paie sau coceni de porumb tocaţ. În raţia zilnică, nutreţul însilozat se
recomandă în următoarele cantităţi: la tauri de reproducţie 6 – 15 kg, tăuraşi de
prăsilă 4 – 8 kg, berbeci de reproducţie 1 – 2 kg, armăsari de reproducţie 3 – 6 kg,
vieri de reproducţie 1 – 3 kg.
La femelele adulte şi tineretul de reproducţie în funcţie de specie, categoria de
vârstă, stare fiziologică şi calitatea nutreţului însilozat, se pot administra următoarele
cantităţi zilnice: până la 10 – 15 kg la vacile în gestaţie avansată; 15 – 35 kg la vacile
în lactaţie, 30 – 40 kg la taurine adulte la îngrăşat; 10 – 20 kg la tineret taurin la
îngrăşat; 5 – 15 kg la tineretul taurin de reproducţie; 1 – 2 kg la oile de reproducţie; 3
– 12 kg la iepe de reproducţie; 2 – 3 kg la scroafe de reproducţie şi 0,5 – 2 kg la
tineretul porcin de reproducţie. La păsări, mai ales la palmipede şi curci, se
recomandă 50 – 100 g/zi. La vacile de lapte, semifânul şi semisilozul se pot da în
cantitǎţi de 6-12 kg/ zi, tineret taurin 3-10 kg/ zi, oi adulte 1-3 kg/ zi, tineret ovin 0,5-
1 kg/ zi (cantitǎţile minime se recomandǎ pentru semifân iar cele maxime pentru
semisiloz).
În hrana femelelor gestante, nutreţul însilozat va fi scos cu 3 – 4 săptămâni
înainte de fătare. Se recomandă ca în ultima parte a gestaţiei să fie utilizate nutreţuri
însilozate de foarte bună calitate. Pentru tamponarea acidităţii se foloseşte 1,5 – 2 g
calciu furajer/1 kg nutreţ însilozat.
Necesarul anual de nutreţ însilozat pentru o vacă de lapte este de 4 – 5 t la o
producţie de până la 3 000 l/an; 5 – 6 t la o producţie de 4 000 – 5 000 l/an şi 6 – 7 t
la o producţie anuală de 6 000 – 7 000 l/an.
La folosirea nutreţului însilozat trebuie avut în vedere să nu se scoată din siloz
decât cantitatea necesară unei singure administrări, maximum a unei zile. Trebuie
îndepărtate resturile neconsumate de la tainul anterior, iar nutreţurile îngheţate se
administrează numai după dezgheţare. Însilozarea nutreţurilor se poate face în:
silozuri construite la suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri săpate în pământ sub
formă de tranşee. Acestea din urmă sunt mai practice şi economice. Volumul lor
poate să aibă 50 – 500 t în funcţie de necesar. Dimensiunile optime sunt de 5 m la
bază şi 6 m la partea superioară, 30 – 40 m lungime şi 2 – 2,5 m înălţime. Greutatea
unui 1 m3 de nutreţ însilozat este cuprinsă între 400 – 600 kg în funcţie de felul
nutreţului.

88
8.4. Rǎdǎcinoasele şi tuberculiferele, caracteristici nutritive şi utilizare

Sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75 – 90%), iar substanţa uscată
conţine în proporţie mai mare glucide şi în cantităţi mici proteină, grăsime şi
celuloză. Au un conţinut redus în calciu şi fosfor dar ridicat în potasiu.
Rădăcinoasele folosite în hrana animalelor determină creşterea digestibilităţii
raţiei la vaci de lapte şi odată cu aceasta va creşte ingesta de substanţă uscată, ceea ce
duce la mărirea producţiei de lapte. Rădăcinoasele activează secreţia sucurilor
digestive, iar saponinele când sunt în cantităţi mici determină îmbunătăţirea
absorbţiei substanţelor nutritive. Conţinutul ridicat în saponine, ca şi nitraţii, pot să
producă intoxicaţii la animale. Glucidele din aceste nutreţuri (zaharul, amidonul)
fermentează rapid şi la nivelul rumenului rezultă cantităţi mari de acizi graşi volatili
(AGV) care determină creşterea acidităţii conţinutului rumenal, creându-se condiţii
favorabile pentru apariţia acidozei cu consecinţe negative asupra producţiei şi
sănătăţii animalelor. Aceste nutreţuri se conservă mai greu datorită conţinutului
ridicat de apă, fapt pentru care trebuie consumate în prima parte a sezonului de
stabulaţie. Valoarea nutritivă a unor rădăcinoase şi tuberculifere este redată în tabelul
11.

8.4.1.Rădăcinoasele
Din această grupă de nutreţuri, în hrana animalelor se pot folosi: sfecla
furajeră, sfecla de zahăr, morcovul furajer şi gulia furajeră.
Sfecla furajeră se caracterizează prin producţii mari de rădăcini la hectar,
apreciate la peste 100 tone, în funcţie de soiul cultivat. Rădăcinile de sfeclă se
păstrează timp de 4 – 6 luni în silozuri speciale, construite la suprafaţa solului.
Datorită conţinutului ridicat în apă se recomandă să fie administrată în hrană în
primele luni ale perioadei de stabulaţie.
Sfecla furajerǎ datorită suculenţei şi a conţinutului mare în glucide uşor
digestibile este consumată cu plăcere de toate animalele de fermă. Valoarea nutritivă
medie este apreciată la 0,12 U.n. şi 10 g P.d. la 1 kg; 0,18 UNL, 5 g PDIN şi 9 g
PDIE.
În hrana bovinelor, se administrează sub formă tocată, singură sau în amestec
cu alte nutreţuri. La vaci de lapte se poate da până la 35 kg/zi. În cantităţi mai mari
determină scăderea conţinutului de grăsime din lapte şi imprimă un gust amărui
laptelui. La bovine adulte la îngrăşat se poate da în cantităţi mai mari. La vacile
gestante sfecla furajerǎ se poate da în cantitate de 10 – 15 kg/zi, iar în ultimele
săptămâni de gestaţie se administrează în cantităţi reduse până la jumătate din cele
recomandate. La tineretul taurin de reproducţie în funcţie de vârstă se pot da 5 – 15
kg/zi.
În hrana taurilor de reproducţie se administrează 5 – 15 kg/zi, iar la tăuraşii de
prăsilă se poate da în raţie 3 – 8 kg/zi. Oile pentru reproducţie pot să primească 2 – 3
kg/zi, iar cele la îngrăşat până la 5 kg/zi. Berbecii de reproducţie pot primi 1 – 2,5
kg/zi, iar tineretul ovin de reproducţie 1 – 1,5 kg/zi. La armăsarii de reproducţie,
curăţită de pământ şi tocată sau chiar întreagă se poate da 3 – 8 kg/zi. La caii pentru
89
tracţiune se administrează în raţie până la 10 kg/zi. La iepele gestante se poate da în
raţie 3 – 5 kg/zi, iar la cele în lactaţie 5 – 10 kg/zi. Tineretul cabalin de reproducţie,
în funcţie de vârstă, poate primi în raţie, 3 – 6 kg/zi. La porcinele de reproducţie
sfecla furajerǎ se poate da crudă, sub formă tocată, sau chiar întreagă pentru a preveni
constipaţia. În perioada de iarnă pentru scroafele care alăptează şi tineretul în creştere
se recomandă sfecla crudă ca sursă de vitamina C. La scroafele gestante se
recomandă 4 – 6 kg/zi, la cele în lactaţie 5 – 10 kg/zi, iar la tineretul porcin de prăsilă
în funcţie de vârstă se poate da 1,5 – 4 kg/zi. La vieri se dă 3 – 6 kg/zi sub formă
tocată în stare crudă sau fiartă şi în amestec cu alte nutreţuri, iar la vieruşi 1 – 3 kg/zi.
La păsări, se administrează tocată, pentru găini 30 g/zi, iar la gâşte şi raţe 50 g/zi.
Sfecla de zahăr în comparaţie cu sfecla furajerǎ are un conţinut mai ridicat în
energie şi proteină. Are 0,24 U.n. şi 14 g P.D. la 1 kg, 0,30 UNL, 8 g PDIN şi 19 g
PDIE.
În hrana animalelor trebuie folosită până la începutul primăverii. În timpul
conservării au loc pierderi de zahăr şi odată cu încălzirea timpului, primăvara
pierderile cresc foarte mult. La vaci de lapte se poate administra în cantităţi de 10 –
15 kg/zi. Sfecla de zahăr se va introduce treptat în raţia vacilor şi nu se administrează
mai mult de 5 kg la un tain deoarece pot să apară cazuri de enterite, atonia
prestomacelor şi scăderea producţiei.
În comparaţie cu rumegătoarele, porcinele valorifică mai bine zahărul din
sfeclă. Se poate da întreagă sau tocată şi amestecată cu alte nutreţuri. Se poate
administra şi fiartă cu condiţia să fie consumată într-un interval scurt, deoarece după
12 ore prin transformarea nitraţilor în nitriţi pot să apară intoxicaţii. Prin fierbere se
distrug chiar saponinele. La vieri de reproducţie se poate da 2 – 4 kg, scroafe 3 – 6
kg, iar la porcinele la îngrăşat 2 – 8 kg. Raţiile care conţin sfeclă de zahăr trebuie
echilibrate în proteină şi substanţe minerale.
La caii pentru tracţiune se poate da în raţie 5 – 10 kg/zi, iar în perioada de
repaus se administrează cantităţi mai mici. Se poate administra la armăsari, iepe de
reproducţie 3 – 6 kg/zi şi la tineretul cabalin de reproducţie.
Morcovul furajer are o compoziţie chimică asemănătoare cu a celorlalte
rădăcinoase. Este consumat cu plăcere de reproducătorii masculi şi tineret, fiind uşor
digestibil. Se foloseşte mai ales în scopul asigurării necesarului de caroten, pe
perioada de iarnă la animalele de reproducţie.
Conţinutul în caroten al morcovilor proaspeţi variază cu soiul între 40 – 120
mg/kg. Valoarea nutritivă este de 0,15 U.n. şi 12 g P.d. la 1 kg; 0,15 UNL, 6 g PDIN
şi 10 g PDIE.
Morcovul furajer este folosit mai mult în hrana reproducătorilor masculi, la
femele în perioada de pregătire pentru montă şi în gestaţie avansată în cantitate de 2 –
5 kg/zi şi la tineretul în creştere şi dezvoltare. Se administrează în stare crudă sub
formă de tăiţei, în cantităţile necesare pentru asigurarea carotenului din raţie.
Gulia furajeră are 0,10 U.n. şi 8 g P.d.; 0,13 UNL. La vaci de lapte se poate
administra în raţie până la 30 kg/zi. În cantităţi mai mari determină scăderea
producţiei de lapte, iar untul obţinut din acest lapte este tare şi sfărâmicios. Pentru a
preveni imprimarea unui miros şi gust neplăcut laptelui se administreză în hrană după
muls. Se recomandă să fie utilizată în hrană cu nutreţul însilozat, în cantităţi de 10 –
90
15 kg/zi. La celelalte specii de animale poate fi folosită în cantităţi mai mici decât
sfecla furajerǎ.
În folosirea rădăcinoaselor trebuie respectate câteva reguli generale şi anume:
introducerea treptată în hrană în decurs de 10 – 15 zile, începând cu cantităţi mici şi
apoi crescânde până la consumul prevăzut în raţii; curăţirea de impurităţi prin spălare,
tocarea rădăcinoaselor să se facă cu cel mult 2 ore înainte de administrarea în hrană;
introducerea în raţie a 2,5 – 3 g carbonat de calciu pentru fiecare kg de rădăcinoase;
îndepărtarea zilnică a resturilor neconsumate.
La porcine sfecla fiartă trebuie să se dea cel mai târziu după 6 ore în consum,
altfel poate produce intoxicaţii. Pentru a preveni astfel de accidente se recomandă să
se fiarbă numai cantitatea de sfeclă necesară pentru un tain.

8.4.2. Tuberculiferele

Din această grupă de nutreţuri în hrana animalelor se pot folosi cartoful şi


topinamburul.
Cartoful are un conţinut de apă de 80 – 83% şi de 17 – 20% substanţă uscată
în care predomină amidonul, 75%. Are un conţinut redus în calciu, fosfor, dar mai
ridicat în potasiu fiind bogaţi în vitamina C. Proteina se află în cantitate mică 1,5-2%,
dar este bine echilibrată în aminoacizi, iar conţinutul în celulozǎ este redus 0,6-0,8%,
iar cel de grǎsime 0,1-0,3%. Valoarea nutritivă la 1 kg este de 0,22 U.n. şi 12 g P.d;
0,24 UNL, 13 g PDIN şi 21 g PDIE. Conţine solanina care este un amestec de 6
glicozizi, dintre care cel mai important este alfa – solanina. Conţinutul în solanină
este mai redus toamna şi creşte primăvara. Încolţirea, mai ales la lumina solară,
determină creşterea conţinutului în solanină până la 2 – 4 g/kg. Concentraţia de peste
150 mg/kg este dăunătoare pentru animale. Cartofii încolţiţi se pot da în hrană, dar în
cantităţi mai mici şi numai după îndepărtarea colţilor şi opărire.
La vaci de lapte cartofii se dau cruzi, sub formă tocată, 10 – 15 kg/zi. În
cantităţi mai mari influenţează calitatea laptelui şi a untului. Pentru a preveni gustul
neplăcut al laptelui, se recomandă să fie administraţi după muls.
La oi se folosesc cruzi şi în amestec cu alte nutreţuri în cantitate de 0,5 – 2
kg/zi, mai ales la îngrăşarea oilor adulte.
La porcine, cartofii se dau fierţi şi în amestec cu uruieli de cereale şi făină de
fân. De reţinut, că porcinele nu consumă cu plăcere cartofii cruzi. La porcine şi
păsări, digestibilitatea cartofilor fierţi, respectiv valoarea nutritivă, este mai mare
decât a celor cruzi.
La tineretul porcin se administrează 0,5 – 3 kg/ zi, la scroafe în lactaţie 4-6
kg/zi, iar la porcinele la îngrăşat 6 – 10 kg/ zi împreună cu nutreţurile minerale şi
vitaminice. În cazul îngrăşării porcinelor pe bază de cartofi, trebuie introduse în raţie
nutreţurile proteice (şroturi, mazăre, făinuri animale, lapte smântânit).
În hrana cabalinelor, cartofii care se administrează trebuie să fie curaţi, tocaţi şi
amestecaţi cu pleavă sau paie tocate. Dacă se dau în cantităţi mai mari, caii transpiră
şi obosesc repede în timpul muncilor.
La cabalinele adulte de reproducţie nu se recomandă să se dea mai mult de 8
kg cartofi cruzi pe zi.
91
Găinile pot să primească 30 – 40 g cartofi fierţi/zi asigurând în raţie nutreţurile
proteice. Raţele şi gâştele pt să primească până la 100 g cartofi fierţi/zi.
Topinamburul sau napul porcesc are o valoare nutritivă mai mare decât sfecla
furajerǎ şi este consumat cu plăcere de porcine. Porcinele adulte pot consuma 8 –
10 kg/zi, raţia completându-se cu un supliment de cereale.

Tabelul 11
Valoarea nutritivă a unor rădăcinoase, tuberculi furajeri şi subproduse ale lor utilizate
în hrana rumegătoarelor
Valoare nutritivă /kgSU
Rădăcinoase, Valoare Valoare proteică Unităţi de încărcare Componenţi
Nr. SU
tuberculifere şi energetică ( g) digestivă minerali ( g)
crt (g/kg)
subprodusele lor
UFL UFC PDIA PDIN PDIE UIDO UIDL UIDB Ca P
1000
1. Sfeclă furajerǎ 1.15 1.16 11 62 86 0.91 - 0.70 2.5 1.5
130
1000
2. Sfeclă de zahăr 1.15 1.17 9 49 89 1.56 - 0.70 3.0 2.5
232
1000
3. Morcovi 1.08 1.08 10 61 82 - - - 4.5 3.0
125
1000
4. Cartofi 1.20 1.22 25 63 103 - - - 0.5 2.0
200
1000
5. Topinambur 1.11 1.11 12 47 84 - - - 0.5 2.0
200
Manioc (rădăcini 1000
6. 1.13 1.14 9 22 87 - - - 2.5 1.0
uscate) 860
Frunze şi colete de 1000
7. 0.87 0.85 32 100 87 0.75 - - 13.0 2.5
sfeclă 130
Tăiţei de sfeclă 1000
8. 1.01 0.99 28 60 84 1.63 - 1.05 13.0 1.0
proaspeţi 220
Tăieţei de sfeclă 1000
9. 1.01 0.99 40 63 106 1.36 - 1.05 13.0 1.0
uscaţi 889
UFL – unităţi furajere lapte;
UFC – unităţi furajere carne;
PDIA – proteine digestibile în intestin de origine alimentară, exprimată în g/kg;
PDIN – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând azotului, nutreţului fermentat
în rumen (g/kg).
PDIE – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând energiei nutreţului fermentat
în rumen (g/kg);
UIDO – valoarea de încărcare digestivă a unui nutreţ, exprimată în unitate de încărcare digestivă pentru ovine;
UIDL – unitatea de încărcare digestivă pentru vaca de lapte;
UIDB – unitatea de încărcare digesivă pentru celelalte bovine.

8.4.3.Prepararea rădăcinoaselor şi a tuberculiferelor

92
În mod curent rădăcinoasele şi tuberculii sunt supuse acţiunilor de spălare, de
tocare şi de fierbere.
Spălarea se face pentru îndepărtarea pământului aderent pe suprafaţa lor, care
poate reprezenta 5 - 15%.
Tocarea se face în scopul uşurării masticaţiei cât şi în vederea amestecării cu
alte nutreţuri. Tocarea se poate face în bucăţi mai mari sau mai mici, în funcţie de
specia şi categoria de vârstă. Pentru bovine, ovine şi cabaline tocarea se face în mod
obişnuit, sub formă de bucăţi, iar la porcine şi păsări sub formă măruntă, răzuită.
Opărirea şi fierberea. La rumegătoare şi cabaline rădăcinoasele şi tuberculii
se dau în stare crudă. La porcine şi păsări rădăcinoasele se pot da în stare crudă,
opărite sau fierte, în timp ce cartofii se recomandă să fie daţi în stare fiartă. Mai
economic fierberea se face în instalaţii cu vapori sub presiune. Suculentele pot fi
supuse şi unui proces de dospire în amestec cu fibroasele grosiere, care în acest fel îşi
îmbunătăţesc mult însuşirile gustative. După fierbere şi zdrobire, cartofii şi
rădăcinoasele se pot folosi şi pentru prepararea terciului, luând în calcul o parte
cartofi sau rădăcinoase fierte la 3 - 4 părţi apă.
Suculentele îngheţate sunt supuse dezgheţării, care se face prin introducerea lor
în apă rece, în cantităţi ce vor fi consumate în ziua respectivă.

8.5. Grǎunţele de cereale, caracteristici nutritive şi utilizare

Grăunţele de cereale au o largă utilizare în hrana animalelor, asigurând mai


mult de 80% din totalul nutreţurilor concentrate utilizate în alimentaţie.
Aceste nutreţuri sunt bogate în glucide (amidon 70 – 72%), au un conţinut
mijlociu de proteină (8 – 12%) şi scăzut în grăsimi (1 – 5%). Conţinutul ridicat în
amidon le conferă o valoare energetică mare. Substanţele azotate reprezentate în
proporţie de 97 – 98% prin proteine pure, se găsesc în cantităţi mai mari în învelişuri,
care conţin şi cele mai mari cantităţi de vitamine din complexul B şi substanţe
minerale. Sunt sărace în vitaminele A, D şi C, excepţie făcând unele soiuri de porumb
(Portocaliu, Cincantin) care conţin o cantitate mai mare de caroten.
Celuloza brută se găseşte în proporţie redusă (2 – 3%), exceptând orzul şi
ovăzul care au un conţinut ridicat (5 – 7% şi respectiv 10 – 11%).
Conţinutul în cenuşă este scăzut (1,5 – 3%), calciul fiind practic inexistent, iar
fosforul se găseşte în cea mai mare parte sub formă de fosfor fitic, a cărui
disponibilitate la animalele monogastrice este cuprinsă între 20 – 50%. Fosforul fitic
este scindat şi absorbit numai în prezenţa fitazei (ovăzul şi porumbul nu conţin
fitază). În lipsa acestei enzime are loc nu numai o slabă utilizare a fosforului ci şi a
calciului, deoarece fiecare gram de fosfor fitic sustrage absorbţiei 0,65 g calciu.
Dintre grăunţele utilizate în hrana animalelor, cele de porumb au valoarea
energetică cea mai ridicată. Se folosesc pentru echilibrarea raţiilor în energie,
reprezentând 30 – 100% din concentratele pentru monogastrice.
Grăunţele de cereale nu se administrează în hrana animalelor imediat după
recoltare, ci numai după o perioadă de maturare de cca 6 – 8 săptămâni.
Valoarea nutritivă a principalelor grăunţe furajere este prezentată în tabelul 12.
Tabelul 12
93
Valoarea nutritivă a principalelor cereale utilizate în hrana
animalelor monogastrice

Caracteristicile % Ovăz Grâu Porumb Orz Sorg Triticale Secară


Substanţă uscată 86 86 86 86 86 86 86
Energie brută 4010 3790 3860 3770 3820 3770 3720
Extractive neazotate 57.8 68.8 69.0 67.9 69.0 68.3 70.8
Grăsime brută 5.3 1.9 4.2 1.9 3.0 1.6 1.6
Celuloză brută 10.2 2.3 2.2 4.8 2.5 3.7 2.4
ADF 13.0 3.3 3.0 5.6 3.8 4.4
NDF 26.0 10.5 9.0 15.4 9.0 11.5
Proteină brută 10.0 11.3 9.0 9.2 10.0 11.6 9.5
- Lizină 0.40 0.32 0.25 0.35 0.23 0.39 0.36
- Metionină 0.16 0.19 0.19 0.16 0.16 0.20 0.17
- Metionină + cistină 0.50 0.47 0.39 0.41 0.33 0.46 0.38
- Triptofan 0.12 0.13 0.05 0.10 0.09 0.11 0.10
- Treonină 0.35 0.34 0.32 0.31 0.33 0.35 0.31
- Glicină + serină 1.00 1.00 0.78 0.78 0.65 1.00 0.83
- Leucină 0.73 0.76 1.13 0.64 1.38 0.73 0.59
- Izoleucină 0.42 0.42 0.35 0.35 0.44 0.43 0.36
- Valină 0.52 0.54 0.46 0.50 0.55 0.52 0.47
- Histidină 0.22 0.26 0.26 0.20 0.22 0.29 0.21
- Arginină 0.66 0.54 0.43 0.48 0.39 0.64 0.49
- Fenilalanină + 0.90 0.82 0.85 0.79 0.95 0.88 0.67
Tirozină
Cenuşă brută 2.70 1.65 1.35 2.30 1.45 1.80 1.72
- Calciu 0.08 0.06 0.01 0.05 0.03 0.04 0.06
- Fosfor total 0.34 0.33 0.27 0.36 0.30 0.40 0.34
- Sodiu 0.07 0.05 0.01 0.04 0.01 0.03 0.02
- Potasiu 0.42 0.40 0.33 0.44 0.35 0.45
- Clor 0.10 0.06 0.05 0.14 0.10 0.02
- Magneziu 0.14 0.12 0.11 0.12 0.15 0.11
Porcine
ED (kcal/kg) 2730 3310 3400 2970 3290 3200 3150
EM (kcal/kg) 2650 3210 3315 2890 3210 3105 3070
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 2850 3200 2300
- găini ouătoare 2560 3050 3300 2745 3180 3025 2785
- cocoşi adulţi 2520 2995 3250 2695 3140 2975 2750
Fosfor disponibil 0.08 0.18 0.05 0.17 0.05 0.22 0.17

8.5.1. Principalele grăunţe de cereale utilizate în hrana animalelor

Porumbul are un conţinut ridicat în amidon, grăsime şi scăzut în celuloză,


având o mare valoare energetică. Conţinutul în proteină este de 8 – 10%. Proteina din
porumb are o valoare biologică redusă, datorită conţinutului scăzut în lizină,
triptofan, treonină. Datorită conţinutului redus în aminoacizi esenţiali, se recomandă
ca în hrana animalelor să se administreze în amestec cu nutreţuri proteice. Porumbul
conţine cantităţi mari de caroten şi xantofile şi este carenţat în majoritatea
94
microelementelor. Valoarea nutritivă a porumbului prezintă o mare variabilitate fiind
de 1,05 – 1,30 U.n. şi 60 – 90 g P.d. la 1 kg, în funcţie de soi; 1,24 UNL, 74 g PDIN
şi 102 g PDIE.
Condiţiile de conservare pot să influenţeze atât valoarea nutritivă cât şi
ingestibilitatea porumbului. Conservarea porumbului sub formă de ştiuleţi poate fi
însoţită de prezenţa unor toxine fungice, în principal zearalenonă, care în cantităţi de
peste 3 ppm influenţează negativ productivitatea scroafelor. Grăunţele de porumb se
administrează în hrană sub formă de uruieli.
În alimentaţia vacilor, porumbul nu trebuie să depăşească 2 - 3 kg pe zi
deoarece influenţează negativ grăsimea din lapte şi calitatea untului. Dacă se dă în
cantităţi mai mari, ca nutreţ concentrat principal, poate determina mastite şi
infecunditate la vaci. La taurinele la îngrăşat poate fi folosit ca singur nutreţ
concentrat până la 4 – 5 kg/zi uruială de porumb. La oile de reproducţie se poate da
200 – 300 g/zi, iar la ovinele adulte la îngrăşat până la 500 – 700 g/zi.
Datorită conţinutului energetic crescut, în alimentaţia reproducătorilor masculi
(tauri, berbeci, vieri) porumbul nu trebuie să participe în proporţie mai mare de 20 –
30% deoarece favorizează îngrăşarea acestora. La armăsarii de reproducţie şi tineret,
porumbul poate să reprezinte 30% din amestecul de concentrate. Porumbul poate să
înlocuiască ovăzul în hrana cabalinelor, integral în cazul muncilor uşoare şi parţial la
munci grele. La cabalinele pentru tracţiune nu se administrează mai mult de 4 kg/zi.
În alimentaţia porcinelor, porumbul poate să reprezinte nutreţul concentrat de
bază. La această specie porumbul trebuie administrat în hrană în amestec cu alte
nutreţuri bogate în proteină (făinuri animale, drojdie, şroturi de soia, mazăre) sau cu
aminoacizi sintetici. Excesul de porumb în alimentaţia porcinelor duce la o mai slabă
utilizare a hranei, la scăderea performanţelor de producţie şi reproducţie.
La tineretul porcin de prăsilă în perioada de creştere porumbul poate reprezenta
40—60% din valoarea raţiei, cu condiţia ca amestecul să conţină şi nutreţuri proteice
cu valoare biologică ridicată. La scroafele în gestaţie şi lactaţie poate fi folosit în
proporţie de 60 – 65% din valoarea raţiei, iar la porcinele la îngrǎşat, porumbul poate
reprezenta 80-85% din structura nutreţului combinat.
În alimentaţia vierilor, scroafelor şi tineretului porcin de prăsilă porumbul
însilozat sub formă de ştiuleţi depănuşaţi poate fi folosit în proporţie de 30% din
valoarea raţiei. Când însilozarea porumbului se face la o umiditate mai mare de 35%
pentru boabe şi 40% pentru ştiuleţi este necesar pentru porcine adăugarea de nutreţuri
uscate (tărâţe, făină de lucernă, şroturi).
În hrana păsărilor ouătoare, porumbul reprezintă 60 – 70% din structura
nutreţului combinat. Are un efect bun asupra producţiei şi mărimii ouălor datorită
conţinutului ridicat în acid linoleic. La puii de carne, porumbul poate reprezenta 50 –
75% din structura nutreţului combinat, iar la tineretul aviar de înlocuire 55 – 75%.
Este cel mai bun nutreţ concentrat pentru îngrăşarea păsărilor.
Modul cel mai economic de administrare a porumbului în hrana animalelor de
fermă îl reprezintă nutreţul combinat. Sub această formă, se înlătură deficienţele de
calitate şi se folosesc foarte bine calităţile energetice ale porumbului.
Orzul are un conţinut mai ridicat în proteinǎ şi aminoacizi comparativ cu
porumbul. Cu toate acestea, valoarea lui nutritivǎ este mai redusǎ decât cea a
95
porumbului datoritǎ conţinutului ridicat în celulozǎ brutǎ, ceea ce determinǎ o
scǎdere a digestibilitǎţii energiei mai ales la pǎsǎri. Valoarea biologică a proteinei din
orz este mai redusă pentru că hordeina este săracă în lizină. Valoarea nutritivă a
orzului este cuprinsă între 1,10 – 1,20 U.n. şi 70 – 93 g P.d. la 1 kg; 1,06 UNL şi 63 g
PDIN, 70 g PDIE. Deoarece orzul are învelişul tare se recomandă ca în scopul unei
bune digerări să fie dat în hrană sub formă uruită. La caii de tracţiune şi păsări poate
fi dat în hrană sub formă de boabe.
Poate fi folosit ca nutreţ concentrat la toate categoriile de bovine. Influenţează
favorabil producţia de lapte, conţinutul în grăsime şi calitatea untului. În amestecul de
concentrate intră în proporţia optimă de 30%.
Este mai puţin eficient la îngrăşarea taurinelor, comparativ cu porumbul.
Aceasta prin faptul că amidonul din orz este scindat complet în rumen, în timp ce
acela din porumb este digerat în intestin. La ovine, poate reprezenta concentratul
principal administrat în hrană, 200 – 500 g/zi. Este cel mai bun nutreţ în îngrăşarea
porcinelor pentru că influenţează favorabil calitatea cărnii şi a grăsimii. Astfel orzul
poate sǎ participe în proporţie de pânǎ la 40% în nutreţul combinat destinat perioadei
de finisare a porcinelor supuse îngrǎşǎrii. Se foloseşte şi în hrana scroafelor şi a
vierilor în proporţie de 20-30% în nutreţurile combinate, iar în reţetele de nutreţuri
combinate pentru purcei şi tineretul de prăsilă se recomandă orzul sub formă
decorticată pentru înlăturarea celulozei, care influenţează negativ digestia. În
nutreţurile combinate pentru purcei şi tineretul porcin de prǎsilǎ, orzul se foloseşte în
proporţie de 15-20%, iar în hrana purceilor în timpul alǎptǎrii poate fi folosit prajit.
În hrana reproducătorilor masculi se poate administra în proporţie de 25 – 30%
din amestecul de concentrate.
La cabalinele de reproducţie orzul se recomandă să fie utilizat sub formă
zdrobită şi uşor umectată. La caii pentru tracţiune poate să înlocuiască în proporţie de
50% ovăzul.
Este mai puţin eficient în alimentaţia puilor broiler, în comparaţie cu
porumbul. Valoarea nutritivă a orzului pentru păsări este influenţată de conţinutul în
beta – glucani, arabani, xilani, care nu pot fi digeraţi. Datorită acestui fapt, pot să
apară unele tulburări, cum ar fi: reducerea digestibilităţii amidonului, proteinelor şi
grăsimilor, reducerea creşterii şi a producţiei de ouă, creşterea proporţiei de apă în
dejecţii, înrăutăţirea stării de sănătate. Folosirea enzimelor de uz furajer în nutreţurile
combinate pentru păsări permite utilizarea orzului în proporţii ridicate (50% din
cereale).
Ovăzul reprezintă un nutreţ valoros, fiind consumat cu plăcere de animale; are
un conţinut ridicat de celuloză 9,5 – 15% şi de grăsime 5 – 6%. Proteina din ovăz,
numită avenina are o valoare biologică mai ridicată comparativ cu proteina celorlalte
grăunţe de cereale. Valoarea furajerǎ a ovăzului este dată şi de conţinutul mult mai
ridicat în vitamina E şi în complexul B în comparaţie cu celelalte cereale. Datorită
conţinutului ridicat în substanţe nutritive, ovăzul îmbunătăţeşte valoarea nutritivă a
raţiilor şi influenţează favorabil funcţia de reproducţie. Valoarea nutritivă este de 1
U.n. şi 85 g P.d. la 1 kg; 0,99 UNL şi 67 g PDIN, 60 g PDIE.
Ovăzul este nutreţul concentrat cel mai recomandat în hrana reproducătorilor
masculi. Se administrează în proporţie de 50% din raţia de concentrate, deoarece în
96
perioada de pregătire şi montă stimulează spermatogeneza, determinând o creştere a
volumului ejaculatului şi a apetitului sexual.
La reproducătorii masculi se poate da în funcţie de posibilităţi: 2 – 4 kg/zi la
tauri şi armăsari, 0,2 – 0,5 kg/zi la berbeci şi până la 30 – 50% din amestecul de
concentrate la vieri.
În alimentaţia scroafelor şi a tineretului porcin de reproducţie ovăzul poate
reprezenta 20 – 30% din structura amestecului concentrat. La scroafe ovăzul
administrat în hrană stimulează apariţia căldurilor şi producţia de lapte. Datorită
acestui fapt unii cercetători propun reducerea cantităţii de ovăz din hrana scroafelor
în lactaţie, în special imediat după fătare şi înainte de înţărcare, pentru a evita apariţia
mamitelor. În reţetele de nutreţuri combinate pentru purcei şi tineretul porcin ovăzul
este cereala care se valorifică cel mai bine dacă se introduce sub formă decorticată.
În hrana porcinelor de reproducţie, ovăzul trebuie să se administreze sub formă
uruită, prăjit, cernut sau decorticat pentru eliminarea celulozei, mai ales pentru
tineretul porcin.
În alimentaţia cabalinelor de reproducţie ovăzul poate fi utilizat ca singur
nutreţ concentrat.
La păsări, poate reprezenta 10 – 15% din structura amestecului concentrat.
Ovăzul are şi însuşiri dietetice, asigurând o bună protejare a epiteliilor în tulburările
digestive. Sub formă de supă de ovăz, se recomandă la viţei şi purcei în perioada de
alăptare.
Grâul are valoarea nutritivă de 1,23 U.n. şi 85 g P.d.; 1,24 UNL şi 73 g PDIN,
78 g PDIE. Poate fi folosit ca singură cereală la îngrăşarea porcinelor. Are o influenţǎ
favorabilǎ asupra calitǎţii cǎrnii şi grǎsimii. În structura nutreţurilor combinate la
porcine intrǎ în proporţie de 15- 25%. Se recomandǎ sǎ fie administrat sub formǎ
macinatǎ grosier. La păsări, se recomandă la tineretul aviar de înlocuire, iar la
îngrăşarea păsărilor şi în producţia de ouă poate să înlocuiască parţial porumbul. Se
include în nutreţurile combinate la pǎsǎri în proporţie de 10-25%, deoarece întreţine
şi stimuleazǎ producţia de ouǎ. În alimentaţia puilor de carne, grâul poate fi utilizat în
proporţie de pânǎ la 30% în structura nutreţului combinat fǎrǎ adaos de enzime.
Participarea în proporţii de 40% şi peste, în structura nutreţului combinat la puii de
carne se recomandǎ introducerea xilanazei deoarece grâul conţine cantitǎţi mari de
poliglucide neamidonoase (arabinoxilan).
Utilizarea grâului la rumegătoare se face cu grijă, fiindcă poate să producă
indigestii la animale. Se foloseşte mai bine în organism, după prepararea lui prin
măcinare, aplatizare. La producerea nutreţurilor combinate granulate, grâul se
foloseşte şi pentru creşterea durităţii granulelor.
Secara se cultivă la noi în ţară pe suprafeţe reduse şi numai în zonele mai reci.
Se foloseşte mai puţin în hrana animalelor şi numai după ce boabele sunt pe deplin
mature şi uscate. În caz contrar, pot să apară tulburări digestive, transpiraţii, enterite
la bovine şi păsări. Dacă se administrează în cantităţi mari se reduce apetitul şi
creşterea tineretului este frânată. Nu trebuie să conţină cornul secării în proporţie mai
mare de 0,1%, deoarece produce intoxicaţii grave cu deosebire la păsări.
La animalele adulte poate reprezenta până la maximum 40% din totalul
concentratelor utilizate şi 15 – 20% la tineret.
97
Triticale a rezultat din încrucişarea dintre grâu şi secară. Conţinutul în energie
este mai mare decât al secarei, iar pentru porcine se apropie de cel al porumbului.
Conţinutul în proteină este mai mare decât la porumb sau secară şi apropiat de grâu.
Are un nivel de aminoacizi esenţiali mai ridicat decât grâul şi secara.
Valoarea nutritivă a grăunţelor de triticale este de 1,20 U.n. şi 120 g P.d.; 1,08
UNL şi 83 g PDIN, 72 g PDIE.
Boabele de triticale pot să înlocuiască porumbul în totalitate în hrana
porcinelor, puilor de înlocuire, taurinelor şi ovinelor şi în proporţie de 60% în
nutreţul combinat pentru puii de carne şi găini.
Sorgul se cultivă în zonele mai secetoase. Conţinutul în proteină este de circa
11%, lizina şi treonina fiind aminoacizii limitanţi, iar carotenul se găseşte în cantităţi
reduse. Pentru o utilizare eficientă în organismul animal, grăunţele de sorg trebuie
preparate prin măcinare, înmuiere, fiindcă au învelişul dur. Unele varietăţi conţin
cantităţi mai mari de tanin, care influenţează negativ performanţele animalelor. Se
foloseşte mai ales la taurinele la îngrăşat şi la vacile în lactaţie sub formă de uruială şi
în amestec cu alte concentrate, în proporţii cuprinse între 20- 30%. În raţia zilnicǎ, la
vacile în lactaţie se recomandǎ pânǎ la 2 kg, la tineretul taurin supus îngrǎşǎrii 1-1,5
kg, iar la ovinele adulte 0,1 kg.
La suine sorgul poate substitui pânǎ la 20% din proporţia de participare a
porumbului în structura nutreţului combinat. La aceastǎ specie şi îndeosebi la
tineretul porcin, înainte de mǎcinare se recomandǎ prǎjirea boabelor de sorg pentru a
îmbunǎtǎţii valoarea lor nutritivǎ.
La pǎsǎri, în structura nutreţului combinat, proporţia de participare a sorgului
este cuprinsǎ între 10- 15% sau poate înlocui 15- 25% din porumb.
Conţinutul în substanţe nutritive a principalelor grăunţe furajere este prezentat
în tabelul 13.

Tabelul 13
Conţinutul în substanţe nutritive a grǎunţelor furajere (% din nutreţ )

Specificare Porumb Porumb* Grâu Grâu Secară Orz Ovăz


Opaque-2 tare
Substanţă uscată 87.0 87.0 87.0 87.0 87.0 87.0
Proteină brută 9.0 12.6 11.5 14.5 9.5 10.0 10.5
Grăsime brută 4.0 5.4 2.0 2.0 1.5 2.0 5.0
Fibră brută 2.0 3.2 2.0 2.5 2.05 5.0 10.5
Cenusă 1.5 1.8 1.5 2.0 1.05 2.5 3.0
Substanţe extractive 70.5 76.9 70.0 66.0 72.0 67.5 58.0
neazotate
Zaharuri 2.0 2.0 2.9 1.0 3.0 2.0
Amidon 72.0 67.0 63.4 70.0 59.0 44.0
Aminoacizi limitanţi
Lizină 0.26 0.53 0.33 0.39 0.37 0.37 0.41
Metionină 0.19 0.17 0.18 0.24 0.15 0.16 0.17

98
Metionină + cistină 0.38 0.45 0.60 0.39 0.38 0.48
Triptofan 0.07 0.16 0.13 0.17 0.10 0.11 0.14
Minerale
Calciu 0.01 0.05 0.04 0.07 0.06 0.09
Fosfor total 0.25 0.33 0.37 0.30 0.35 0.34
Fosfor disponibil 0.05 0.18 0.19 0.15 0.17 0.08
Sodiu 0.03 0.05 0.03 0.02 0.05 0.06
Potasiu 0.33 0.40 0.45 0.46 0.48 0.40
Clor 0.04 0.06 0.05 0.02 0.14 0.10
Magneziu 0.15 0.14 0.10 0.12 0.12 0.17
Sursa: Rhône – Poulenc, Rhodiment, 1993, */NRC, 1998 (citat de P. Halga şi col., 2005)

Tabelul 14
Valoarea nutritivă a principalelor nutreţuri concentrate şi subprodusele lor utilizate în
hrana rumegătoarelor (valoarea nutritivă/kg SU)

Valoare Valoare proteică Componenţi


Nr. SU energetică (g) minerali (g)
Specificare
srt (g/kg)
UFL UFC PDIA PDIN PDIE Ca P
Cereale şi subprodusele lor
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1000
1. Porumb 1,27 1,29 61 82 120 0,3 3,5
870
1000
2. Ovăz 1,03 0,98 26 74 84 1,0 4,0
860
1000
3. Grâu 1,19 1,20 43 86 110 0,7 3,8
860
1000
4. Orz 1,12 1,11 30 80 101 0,4 3,2
860
5. 1000
Sorg 1,18 1,18 69 91 117 0,3 3,2
860
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1000
6. Triticale 1,21 1,22 33 88 108 0,5 4,6
870
1000
7. Tărîţe de grâu 0,90 0,84 41 114 96 1,5 12,8
880
Gluten de 1000
8. 1,16 1,15 63 145 125 3,0 7,8
porumb 880
Leguminoase, oleaginoase şi subprodusele lor
1000
6. Soia 1,23 1,19 38 244 86 2,8 6,4
880
1000
7. Mazăre 1,16 1,16 23 155 100 0,9 4,6
860
1000
8. Soia Extrudată 1,24 1,20 194 294 226 2,8 6,4
880
Floarea 1000
9. 1,17 1,05 17 106 98 1,8 4,8
Soarelui 880
1000
10. Srot de soia 44 1,14 1,12 185 348 241 3,4 7,0
880

99
1000
11. Şrot de soia 48 1,17 1,16 198 371 245 3,4 7,8
880
1000
12. Şoia 48 tanată 1,17 1,16 338 412 382 3,4 7,8
880
Şrot de floarea 1000
13. 0,81 0,82 82 245 128 3,1 10,3
soarelui 35 890
Şrot de floarea 1000
14. 0,95 0,88 108 321 159 2,8 9,9
soarelui 42 900
UFL – unităţi furajere lapte;
UFC – unităţi furajere carne;
PDIA – proteine digestibile în intestin de origine alimentară, exprimată în g/kg;
PDIN – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând azotului, nutreţului fermentat
în rumen (g/kg).
PDIE – PDIA + proteinele microbiene digestibile în intestin, corespunzând energiei nutreţului fermentat
în rumen (g/kg);

8.5.2. Prepararea grăunţelor de cereale

Metodele de preparare a grăunţelor sunt diferite pentru rumegătoare şi


monogastrice, dar în general ele pot fi împărţite în metode aplicate la rece sau la cald.

Metode de preparare la rece


În această grupă sunt incluse: aplatizarea, măcinarea, înmuierea, însilozarea
grăunţelor cu umiditate ridicată şi conservarea cu adaos de substanţe chimice.
Aplatizarea se realizează cu ajutorul unor maşini prevăzute cu două role
(netede sau canelate) printre care trec grăunţele, rezultând particule din ce în ce mai
mici, fără a se produce pulberi fine. Această metodă de preparare dă rezultate foarte
bune la grăunţele de orz şi ovăz, aplatizarea făcându-se cu role canelate.
Grăunţele aplatizate sunt bine consumate de toate speciile de animale.
Măcinarea se face, în prezent, în cele mai multe cazuri cu mori cu ciocănele;
dimensiunea particulelor este dată de mărimea ochilor sitelor.
Înmuierea se practică atât pentru uruieli (2-3 ore) cât şi pentru grăunţele
întregi (12 - 24 ore); înmuierea cu apă caldă se practică în special pentru grăunţele cu
coajă tare (porumb, sorg); prin înmuierea grăunţelor creşte palatabilitatea şi
consumul, mai ales pentru raţiile folosite în perioada de finisare. Influenţa asupra
performanţelor animalelor nu este semnificativă, iar aplicarea metodei presupune
spaţiu, efort etc.
Conservarea grăunţelor cu umiditate ridicată se poate face fie prin
însilozarea la umiditatea de 25 - 35%, fie prin tratarea cu substanţe chimice. Această
metodă se practică în zonele cu climat mai rece unde cerealele nu ajung la maturitate
deplină.
Înainte de însilozare, grăunţele se mărunţesc iar materialul însilozat se tasează
puternic şi silozul se acoperă etanş. Grăunţele astfel conservate se folosesc în special
în alimentaţia animalelor la îngrăşat.
Grăunţele de porumb şi sorg cu umiditate ridicată (20 - 30%) se pot conserva şi
prin folosirea unor agenţi conservanţi: acid propionic (1 - 1,5 % din masa grăunţelor)
sau amestec de acid propionic - acid acetic, respectiv acid formic - acid propionic.

100
Aceste substanţe inhibă dezvoltarea mucegaiurilor şi au influenţă favorabilă asupra
performanţelor la animale.

Metode de preparare la cald


Metodele de preparare la cald se aplică atât pentru grăunţele de cereale cât şi
pentru alte nutreţuri (seminţe de oleaginoase). Din această grupă de metode amintim:
aplatizarea cu abur, expandarea, micronizarea, prăjirea, extrudarea şi granularea.
Aplatizarea în prezenţa aburului se foloseşte de mult timp, prezentând
avantajul distrugerii seminţelor de buruieni; tratarea cu abur se face în turnuri,
înaintea aplatizării, timp de 3 - 5 minute; performanţele animalelor care consumă
aceste grăunţe sunt similare celor care folosesc grăunţe aplatizate pe cale uscată (la
rece).
Opărirea sau chiar fierberea grăunţelor măcinate (uruieli), se practică în
micile crescătorii pentru pregătirea hranei la porcine. În acelaşi timp se fierb şi
nutreţuri suculente, cum ar fi sfecla furajerǎ, cartofii etc. Metoda nu se recomandă
pentru efective mari de animale deoarece necesită instalaţii speciale şi consum mare
de combustibil.
Expandarea este o metodă de tratament cald uscat care provoacă expansiunea
şi ruperea instantanee a endospermului grăunţelor. Prin această metodă se
înregistrează o creştere a utilizării amidonului în rumen şi intestin. În acelasi timp, se
înregistrează o reducere a densităţii nutreţului, motiv pentru care după expandare
grăunţele sunt aplatizate pentru a le reduce volumul.
Micronizarea se execută asemănător expandării, dar căldura necesară este
realizată prin raze infraroşii.
Extrudarea se realizează prin trecerea grăunţelor (sau amestecuri) printr-o
maşină prevăzută cu un cilindru spiral (şurub fără sfârşit), situaţie în care datorită
presiunii create creşte temperatura şi are loc gelatinizarea amidonului; produsul
rezultat are forma unor panglici. Procesului de extrudare pot fi supuse amestecuri de:
cereale, subproduse de cereale, uree etc. Se pot obţine astfel suplimente proteice
valoroase pentru rumegătoare. În acest caz ureea suferă un proces de retardare,
prelungindu-se timpul de hidroliză a ei în rumen, ceea ce face posibilă folosirea unor
doze zilnice mai mari de uree fără riscul intoxicării animalelor.
Granularea se aplică în special la nutreţurile combinate destinate hrănirii
porcinelor şi păsărilor. Granularea se face în instalaţii speciale (granulatoare)
folosindu-se abur supraîncălzit, deci implică şi un tratament cald aplicat concomitent
granulării. La rumegătoare hrănite cu cantităţi mari de cereale nu este favorabilă
granularea deoarece se reduce cantitatea ingerată. La animalele monogastrice cele
mai practicate metode de tratament a grăunţelor/nutreţurilor sunt măcinarea şi
granularea. La porcine, granularea determină un spor de creştere în greutate mai mare
(cu 3 - 5 %) şi o mai bună valorificare a hranei (cu 5 - 10 %), mai ales prin reducerea
pierderilor de nutreţ. La păsări, granularea se recomandă pentru puii de carne, la care
prin granulare creşte ingesta de energie cu efecte favorabile asupra creşterii eficienţei
hranei; la găinile ouătoare este mai bine să se utilizeze nutreţuri sub formă de făină,
granularea determinând apariţia supraconsumului şi a canibalismului, în special la
găinile crescute în baterii.
101
8.6. Seminţele de leguminoase şi oleaginoase, caracteristici nutritive şi
utilizare

8.6.1.Principalele seminţe de leguminoase utilizate în hrana animalelor

În hrana animalelor se poate folosi mazărea, soia şi mai rar bobul, lupinul,
fasolea şi lintea. Comparativ cu grăunţele de cereale au un conţinut mai ridicat în
proteină (20 – 45%), mai redus în vitaminele C şi D dar mai ridicat în vitaminele
complexului B şi E cât şi în săruri de fosfor. Compoziţia chimică a boabelor de
leguminoase este prezentată în tabelul 15.

Tabelul 15
Compoziţia chimică şi digestibilitatea energiei pentru unele seminţe
de leguminoase

Specificare % din nutreţ


Soia Mazăre Fasole Bob Lupin
boabe
1 2 3 4 5 6
Substanţă uscată 89.0 86.0 88.0 87.0 87.0
Proteină brută 37.0 22.0 22.6 26.4 35.7
Grăsime brută 18.0 1.6 1.7 1.3 9.6
Celuloză brută 6.0 5.5 4.5 8.3 10.7
SEN 22.2 53.5 57.0 48.5 27.6
- amidon 43.9 35.0
Cenuşă brută 4.4 3.4 3.9 3.4 3.4
1 2 3 4 5 6
Aminoacizi esenţiali
Lizină 2.35 1.60 1.53 1.66 1.68
Metionină 0.52 0.25 0.32 0.21 0.28
Metionină + cistină 1.15 0.59 0.59 0.53 0.80
Triptofan 0.48 0.20 0.22 0.22 0.28
Treonină 1.44 0.87 1.04 0.93 1.29
Leucină 2.85 1.53 1.97 1.95 2.50
Izoleucină 1.78 0.97 1.23 1.18 1.57
Valină 1.77 1.01 1.36 1.25 1.50
Histidină 0.91 0.52 0.69 0.66 0.82
Arginină 2.81 2.12 1.40 2.48 3.75
Fenilalanină + tirozină 3.20 1.73 2.15 2.02 3.0
Minerale:
Calciu 0.25 0.08 0.11 0.11 0.18
Fosfor total 0.57 0.45 0.45 0.61 0.40
Fosfor disponibil 0.11 0.14 0.15 0.15 0.08
Magneziu 0.29 0.12 0.12 0.18 0.15
Digestibilitate energie (%):
- rumegătoare 81 88 83 89 88
- porcine 84 90 85 85 83

102
- păsări 77 68 63 70 58
Sursa: Bourdon, 1989 (citat de P. Halga şi col., 2002)

Conţinutul în proteină variază în limite largi, de la 22% la mazăre şi fasole,


până la 40% la soia. Boabele de leguminoase, au un conţinut ridicat în lizină (soia) şi
mai redus în aminoacizii sulfuraţi. Proteina din boabele de leguminoase la nivelul
rumenului este degradatǎ în proporţie ridicatǎ, fiind peste 85%. Unele boabe de
leguminoase conţin factori antinutriţionali (factori antitriptici, saponine, acid fitic
etc.), iar altele substanţe toxice care reduc utilizarea proteinelor atât la rumegătoare,
cât mai ales la monogastrice, sau afectează sănătatea animalelor.
Pentru inactivarea factorilor antinutriţionali se aplică tratamentele termice
(toastarea la temperatura de 128 – 1440C timp de 2 minute, extrudarea şi expandarea).
Pentru reducerea degradării proteinelor în rumen se pot practica unele tratamente
chimice (tanarea).
Conţinutul în grăsimi este redus la mazăre, fasole, bob (1 – 2%) şi ridicat
pentru soia (18 – 20%). Grăsimile din soia au un conţinut bogat în acizi graşi
polinesaturaţi, deci unele boabe de leguminoase pot reprezenta o sursă importantă de
energie.
Glucidele se găsesc în proporţii mai ridicate la mazăre, fasole şi bob
(50 – 60%) şi mai reduse la soia şi lupin (20 – 30%). Conţinutul în celuloză brută este
redus (4 – 10%). Au un conţinut redus în calciu şi magneziu, dar mai ridicat în fosfor,
acesta având o biodisponibilitate redusă, în special la păsări.
Boabele de leguminoase se folosesc în hrana animalelor în cantitǎţi limitate,
numai uruite şi în proporţii care să echilibreze raţia în proteine şi aminoacizi esenţiali
deoarece cantităţi mai mari produc indigestii şi constipaţii.
Mazărea este un nutreţ concentrat proteic care poate fi utilizat în hrana
animalelor. Valoarea nutritivă a boabelor de mazăre este apreciată în medie la 1,09
U.n. şi 198 g P.d. la 1 kg, respectiv 1,16 UNL şi 136 g PDIN, 87 g PDIE.
La vacile în lactaţie, mazărea poate reprezenta până la 30% din amestecul de
concentrate. Dacă se dă în cantităţi mai mari de 1,5 kg/zi influenţează calitatea
untului, acesta având o consistenţă tare.
Mazărea stimulează spermatogeneza şi se recomandă în hrana berbecilor în
perioada de pregătire pentru montă şi în cea de montă la tauri şi vieri. La tauri şi
tăuraşi se poate da în medie 0,5 kg/zi sau se introduce până la 15 – 20% în structura
amestecului de concentrate. Berbecii reproducători pot să primească 0,1 – 0,2 kg/zi.
Oile gestante şi mieii pot primi în hrană 100 g mazăre în amestec cu alte
concentrate.
În hrana scroafelor şi tineretului porcin de prăsilă nu se dă mai mult de 25%
din amestecul de concentrate. Dacă se administrează în cantităţi mai mari la tineretul
porcin, determină anchilozarea articulaţiilor şi indigestii. Pentru îngrăşarea porcinelor
reprezintă un nutreţ excelent având o influenţă favorabilă asupra calităţii cărnii şi
grăsimii. La găinile ouătoare se poate da în proporţie de 10 – 20%, în proporţie mai
ridicată influenţează negativ producţia de ouă. La păsările pentru carne, mazărea se
poate încorpora până la 25 – 30% în amestecul de concentrate. Pentru mânji, mazărea
este un nutreţ bun şi se poate da în raţie până la 0,5 kg/zi.

103
Soia este cea mai valoroasă leguminoasă pentru hrana animalelor prin
conţinutul ridicat în proteine şi aminoacizi esenţiali. Proteina din soia este însă
deficitară în metionină. Conţinutul ridicat în grăsimi şi redus în celuloză fac ca
boabele de soia să aibă o valoare energetică ridicată la toate speciile şi categoriile de
animale.
Boabele de soia neprocesate conţin cei mai mulţi factori antinutriţionali:
 Inhibitori de tripsină şi chemotripsină. Prezenţa acestor factori
obstrucţionează digestia proteinelor prin dezactivarea tripsinei şi
chemotripsinei.
 Acidul fitic este implicat în obstrucţionarea absorbţiei mineralelor, mai
ales a zincului.
 Hemaglutinina determină aglutinarea hematiilor.
 Factorii alergenici glicina şi β-conglicina reduc absorbţia substanţelor
nutritive.
 Lipaza şi lipooxigenaza determinǎ peroxidarea, respectiv râncezirea
grǎsimilor.
 Izoflavone, care au proprietăţi estrogenice, pot duce la tulburări de
reproducţie.
 Ureeaza prezintă importanţă în nutriţia animalelor monogastrice numai
ca reper de măsurare a calităţii procesării.
Boabele de soia conţin ureeaza care are rol important în scindarea şi eliberarea
amoniacului din uree; din acest motiv, fǎina de soia nu se va utiliza alǎturi de uree în
alimentaţia rumegǎtoarelor.
Aceşti factori antinutriţionali sunt termolabili şi pot fi distruşi prin tratamente
termice uscate sau umede, cum sunt toastarea sau extrudarea, care este cea mai
eficientǎ.
În tabelul 16 sunt prezentaţi factorii antinutritivi existenţi în boabele de soia şi
metodele de inactivare a lor.

Tabelul 16
Factorii antinutritivi din soia şi metodele de inactivare a acestora
(dupǎ Peisker, 2001)

Factorul inhibitor Efectul produs Metodǎ de


Inactivare şi
prevenire
Inihibitorii de tripsinǎ Combinaţi cu tripsina sau chimotripsina Tratamente termice,
formeazǎ un complex şi scade germinare,
digestibilitatea proteinei. Produce fermentare
hipertrofia pancreasului.
Lectine (fitohemaglutinine) Aglutinarea hematiilor Tratamente termice
Factori antivitaminici Aceşti factori fac ca anumite vitamine (vit. Preparare,
(factorul rahitogenic şi A, B12, D şi E) sǎ devinǎ fiziologic Suplimentare cu
antivitaminic B12) inactive. vitamine
Goitrogeni Mǎrirea tiroidei Tratemente termice
în unele cazuri,
Administrarea de
104
iodurǎ.
Factori legati de metale (fitat) Aceşti factori reduc disponibilitatea Tratamente termice,
mineralelor (P, Cu, Fe, Mn, Zn) Introducerea de
agenţi chelatanţi,
Folosirea enzimelor
Saponine Gust amar, hemoliza hematiilor. Fermentaţie
Estrogeni Produce o mǎrire a tractusului reproductiv
Cianogeni Produc intoxicare cu acid cianhidric Preparare
Oligozaharide Deteriorarea digestiei (crampe intestinale, Etanol/ extracţie
diaree şi meteorizaţii) apoasǎ
Antigeni (glicinǎ şi Produce formarea anticorpilor în serul
conglicinǎ) viţeilor şi a purceilor. Etanol/ extracţie
Blocheazǎ proliferarea bacteriilor benefice apoasǎ
în intestin

Utilizarea boabelor de soia crudǎ


Prin utilizarea soiei netratate în cantitǎţi mai reduse (10% din amestecul de
concentrate la vaci de lapte) se pot obţine rezultate bune în producţia de lapte.
Cantitǎţi mai mari de 1 kg/ zi în raţia de hranǎ influenţeazǎ nefavorabil calitatea
untului care devine moale şi cu gust de soia.
Administrarea de fǎinǎ de soia tratatǎ termic la vaca de lapte determinǎ
creşterea producţiei de lapte şi îmbunǎtǎţirea valorificǎrii hranei (Schingoethe et al.
1988, Faldet et al. 1991, Nakamura et al 1992).
În alimentaţia porcinelor soia se poate utiliza şi în stare crudǎ. Prin tratament
termic se asigurǎ un spor mai ridicat în greutate. În cazul în care soia crudǎ reprezintǎ
peste 5% din raţia porcinelor se impune tratamentul termic al boabelor de soia.
La gǎinile adulte se poate administra soia netratatǎ, deoarece ele sunt mai puţin
sensibile la factorul antitriptic. Prin tratament termic se obţin rezultate mult mai bune
comparativ cu soia crudǎ.

Utilizarea Full fat soia obţinut prin extrudare uscatǎ


Produsul rezultat în urma procesării boabelor de soia prin extrudare, numit full
fat soia constituie o materie primă valoroasă prin conţinutul în proteină de calitate
superioară (30 – 42%) şi nivel ridicat de energie datorită conţinutului bogat în
grăsimi (18 – 22%). În limba engleză, soia integrală este denumită prin expresia full
fat soia, ceea ce înseamnă boabe de soia cu întregul conţinut de grăsime. Are o
stabilitate ridicată în timpul depozitării, datorită conţinutului ridicat în tocoferoli,
lecitină şi a procentului mic de umiditate. Acest produs prezintă avantajul că aduce în
nutreţul combinat o importantă cantitate de de ulei (18%), care nu trebuie adăugat
suplimentar.
Un kg din acest produs conţine substanţǎ uscatǎ 93%, Proteinǎ brutǎ-38%,
Grǎsime brutǎ-18%, Celulozǎ brutǎ-5,2%, Cenuşǎ brutǎ-4,5%, Ca-0,37%, P-0,89%,
Lizinǎ- 2,9%, Metioninǎ- 0,66%.
Conţinutul în energie metabolizabilǎ este de 3850 Kcal/ kg pentru pǎsǎri şi
4180 Kcal/ kg pentru porcine. Având un conţinut ridicat în energie metabolizabilǎ,

105
produsul full fat soia ne dǎ posibilitatea de a intocmi structuri de nutreţuri combinate
la porcine şi pǎsǎri fǎrǎ adaos de ulei sau grǎsimi de origine animalǎ.
Administrarea de soia cu grăsime integrală puilor de carne şi găinilor ouătoare
este benefică, deoarece se înregistrează sporuri în greutate mai bune, consumuri
specifice îmbunătăţite şi producţii mai mari de ouă. În hrana curcilor poate înlocui
eficient şrotul de soia şi nu este necesar adaosul de grǎsimi în hranǎ pentru
ameliorarea compoziţiei carcasei.
Full fat soia se utilizează în proporţie de maximum 22-28% în nutreţurile
combinate pentru pui de carne, 20% în nutreţurile combinate pentru găini ouătoare, la
curci 20-28%, raţe şi gâşte 15-20%.
Full fat soia influenţeazǎ favorabil şi calitatea cǎrnii prin creşterea conţinutului
în proteinǎ al cǎrnii şi îmbunǎtǎţirea raportului dintre acizii graşi, crescând proporţia
de acizi polinesaturaţi.
În hrana pǎsǎrilor dacǎ se utilizeazǎ DL-metioninǎ (0,1%), boabele de soia se
pot folosi pentru substituirea în proporţie de 50-60% a nutreţurilor de origine
animalǎ, prin introducerea în amestecul de concentrate a 10-15% boabe de soia
tratate termic.
În nutreţurile combinate la porcine, full fat soia se poate utiliza la purceii
sugari în proporţie de 25-30%, iar la suinele adulte pânǎ la 20%.
În amestecul de concentrate pentru vaci de lapte şi tǎurǎşi, produsul full fat
soia poate reprezenta 25%, iar în nutreţurile combinate pentru viţei 20%.
Fǎina de soia tratatǎ poate fi folositǎ ca sursǎ de proteinǎ în înlocuitorii de
lapte pentru viţei.
Derivatele din lapte din înlocuitorii folosiţi în alimentaţia viţeilor (concentratul
proteic din zer, zer delactozat, zer) pot fi înlocuite cu fǎina de soia, concentrat proteic
din soia şi izolate proteice din soia.
În nutreţurile combinate pentru peşti, full fat soia se poate utiliza în proporţie
de 10% la pǎstrǎv şi 20% la crap.
Bobul este cultivat pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul Europei şi se
foloseşte în alimentaţia erbivorelor şi a monogastricelor. Conţinutul în proteină este
mai mare decât la mazăre, dar aceasta este deficitară în aminoacizi sulfuraţi. Conţine
unii factori antinutritivi (tanini, vicină, convicină) care limitează folosirea lui la
porcine şi păsări (până la 10 – 15% din raţii la porcine, respectiv 10 – 30% la păsări).
La găinile ouătoare factorii antinutritivi influenţează negativ consumul de hrană şi
greutatea ouălor.
Bobul poate fi folosit şi în alimentaţia cailor de tracţiune, în special la munci
grele şi la armăsarii de reproducţie. Boabele sunt uşor predispuse la mucegăire, fapt
pentru care recoltarea trebuie să se facă la maturitate completă.
Valoarea nutritivă a bobului este de 1,05 U.n. şi 229 g P.d. la 1 kg; 1,14 UNL
şi 152 g PDIN, 83 g PDIE.
Lupinul este bogat în proteină (peste 35%) şi grăsimi (10 – 11%), fiind puţin
cultivat în ţara noastră. În mod obişnuit conţine o substanţă cu gust amar care se
poate îndepărta prin fierbere sau spălare îndelungată şi repetată. În ultimul timp au
fost obţinute varietăţi de lupin dulce, bogat în proteină cu o valoare biologică ridicată.

106
La vacile de lapte lupinul dulce se poate da în raţie până la 3 kg/zi. În
amestecurile de uruieli destinate viţeilor lupinul dulce poate reprezenta 10%.
La oi în perioada de lactaţie influenţează lactogeneza şi se administrează în
raţie 150 – 250 g uruială de lupin/zi.
În hrana scroafelor în lactaţie poate intra în proporţie de 10% din amestecul de
concentrate. În raţiile porcinelor se recomandă limitarea lupinului la 5 – 10% datorită
fermentaţiilor intestinale determinate de unele glucide ( - galactozide) conţinute.
În hrana păsărilor se foloseşte cu rezultate bune, fiind recomandată limitarea
proporţiei la 20% la tineretul aviar şi respectiv 10% la păsările adulte.
La cabalinele de reproducţie mai ales la iepe şi mânji se poate da în cantităţi de
0,5 – 1,5 kg/zi.
Fasolea se foloseşte la animale numai sub formă de gozuri, respectiv spărturile
rezultate în urma selectării boabelor pentru sămânţă sau consumul alimentar. Prin
fierbere sau tratare cu vapori sub presiune substanţa toxică devine inactivă. În
alimentaţia oilor se foloseşte în proporţie de 20 – 30% din amestecul de concentrate.
Cercetările efectuate în Europa arată că varietăţile de fasole de primăvară au un
conţinut de energie digestibilă mai mare şi o cantitate mai redusă de factori
antinutritivi pentru suine, comparativ cu varietăţile de fasole de vară (Grosjean şi
col., 1989).
Fasolea poate fi utilizată cu rezultate bune la purceii înţărcaţi în proporţie de
până la 30% din raţie. Prin tratament termic, fasolea poate fi utilizată în raţia
purceilor în proporţie mai mare de 30%. Rezultate bune s-au obţinut şi prin utilizarea
fasolei în raţia scroafelor în lactaţie. Cercetările efectuate în Europa de Gatel şi col.
(1987) au arătat că nu există diferenţe între raţiile pe bază de grâu – porumb (50 : 50)
la care suplimentul proteic de soia a fost înlocuit cu fasole, atât la scroafele în repaos,
cât şi la cele în lactaţie. Numărul de purcei înţărcaţi a fost de 11,05 capete şi 11,04
capete la raţiile cu soia şi respectiv la cele cu fasole; greutăţile la naştere a purceilor
au fost de 1,28 kg şi respectiv 1,29 kg; rata de creştere a purceilor în timpul alăptării
a fost de 210 g şi respectiv 216 g/zi, iar numărul de purcei înţărcaţi/scroafă/an a fost
de 23,20 capete şi respectiv 23,40 capete.

8.6.2.Principalele seminţe de oleaginoase utilizate în hrana animalelor

Ca atare, se folosesc într-o măsură mai mică în hrana animalelor seminţele de


in, rapiţă, floarea – soarelui şi cânepă.
Compoziţia chimică a seminţelor de oleaginoase este prezentată în tabelul 17.
Seminţele de oleaginoase se caracterizează printr-un conţinut ridicat de grăsimi,
moderat în proteină şi redus în glucide. Proteina din aceste seminţe este deficitară în
lizină dar reprezintă o sursă bună de aminoacizi sulfuraţi. Grăsimea este formată în
principal din acizi graşi nesaturaţi, care pot influenţa consistenţa grăsimilor corporale
şi compoziţia laptelui. Glucidele sunt reprezentate mai ales de polizaharide
neamidonoase prezente în pereţii celulari, aflate în proporţii ridicate în special la
floarea-soarelui, iar cantităţile de amidon sunt nesemnificative. Au un conţinut redus
în calciu şi în fosfor. Digestibilitatea energiei este mai mare la porcine şi păsări
(70 – 80%) şi mai redusă la rumegătoare, datorită conţinutului ridicat în grăsimi.
107
Tabelul 17
Compoziţia chimică şi digestibilitatea unor seminţe de oleaginoase

Specificare Felul seminţelor


Floarea soarelui In Rapiţă
1 2 3 4
Substanţă uscată 93,3 88,0 89,9
Proteină brută 17,4 25,1 21,7
Grăsime brută 48,5 37,9 45,7
Pereţi celulari 29,4 14,2 19,9
Celuloza brută 16,4 7,7 6,8
Ligno-celuloză 20,0 8,4 11,6
Substanţe extractive neazotate 13,8 23,8 20,2
Amidon <1 5,0 <1
Cenuşă brută 3,9 5,5 5,6
Calciu 0,18 0,25 0,33
Fosfor 0,48 0,69 0,53
1 2 3 4
Fosfor disponibil 0,08 0,14 0,10
Digestibilitatea energiei %
- rumegătoare 62 78 65
- porcine* 83
- păsări* 72
Sursa: Andrieu şi col., 1988, * Bourdon şi col., 1989 (citaţi de P. Halga şi col., 2005)

Seminţele de in au un conţinut ridicat în substanţe pectice, care formează cu


apa un mucilagiu care protejează mucoasa tubului digestiv, fapt pentru care sunt
utilizate în scop dietetic şi în afecţiuni digestive. Astfel, se utilizează decoctul de in
rezultat în urma fierberii seminţelor, 1kg la 8 – 10 l de apă. Conţin un glicozid,
linamarina, care în condiţii de umiditate duce prin scindare la formarea de acid
cianhidric, toxic pentru animale. Înaintea folosirii, aceste seminţe trebuie opărite sau
fierte pentru a preveni intoxicarea cu acid cianhidric. Cabalinele sunt foarte sensibile
la această intoxicare, fapt pentru care cantităţile administrate se limitează la
0,3 kg/100 kg greutate vie.
În prezent se foloseşte produsul furajer ―Lin-tech‖ care se obţine din seminţe
de in tratate termic la care se mai adauga si alte ingrediente. Nivelul proteinei brute
este de 18% iar valoarea energetica este de 3.717 Kcal EM/ Kg pentru bovine (1,44
UFC) si 3.900 Kcal EM/ Kg pentru suine.
La vaci de lapte în primele 100 zile de lactaţie se recomandă 200- 300 g/ zi/
cap Lintech (7% in amestecul de concentrate). La taurinele supuse îngrasarii se poate
administra zilnic 100- 150 g/ cap (4% în amestecul de concentrate).
La porcinele adulte se pot administra 80- 200 g/ cap/zi la scroafele gestante şi
200 g/ cap/ zi la cele în lactaţie (2-3% în structura nutreţurilor combinate la aceste
categorii).
Prin tratarea termică cu vapori a seminţelor de in, se inactivează factorii
antinutriţionali dar în acelaş timp se conservă integritatea acizilor graşi polinesaturaţi
108
esenţiali (omega 3). Aportul de acizi graşi polinesaturaţi prin acest produs furajer are
ca efect creşterea producţiei de lapte şi îmbunatăţirea calităţii acestuia. La animalele
supuse îngrăşării produsul determină obţinerea de carne mai fragedă şi suculentă,
bogată în grăsimi polinesaturate.
În general, folosirea seminţelor de in în cantităţi mici la animale reduce
pericolul intoxicării. În hrana viţeilor sugari se pot da 30 g seminţe fierte sau opărite
la 0,5 l lapte integral. La vacile slăbite, pentru refacerea lor se poate administra 0,5
kg/zi. La caii în vârstă şi epuizaţi după tracţiune, pentru refacerea lor se poate da 0,5
kg/zi. Sub formă de supe (1,5 – 2 l) se folosesc la mânjii răciţi. Pot fi folosite şi în
hrana păsărilor în perioada năpârlirii şi la animalele pentru expoziţie, pentru că dau
un exterior plăcut.
Seminţele de rapiţă pot fi utilizate în hrana păsărilor, datorită valorii
energetice ridicate, dar proporţia în nutreţul combinat este mai redusă. Aceste
seminţe conţin sinapină şi factori antinutritivi (glucosinolaţi) care limitează proporţia
de folosire în hrană la maximum 10% din raţie.
Seminţele de rapiţă Canola reprezintă o varietate superioară din punct de
vedere nutriţional, cu 20 – 22% proteină brută, 40 – 42% grăsimi şi un conţinut
scăzut de glucosinolaţi şi acid erucic (Georgeta Carmen Ciurescu şi col., 2003).
Comparativ cu şrotul de soia, Canola are un conţinut mai ridicat în calciu şi
fosfor, dar aproximativ 65% din fosfor se găseşte sub formă de fitaţi, fiind
nedisponibili. Seminţele de rapiţă canola pot fi utilizate în structura reţetelor de
nutreţuri combinate pentru pui broiler pînă la un nivel de 5 %, 10% şi 15%, în funcţie
de faza de creştere, fără să afecteze performanţele la creştere, randamentul la
sacrificare şi calitatea carcasei.
Seminţele de cânepă se folosesc la păsările ouătoare deoarece stimulează
ouatul. În hrana cabalinelor şi păsărilor seminţele de cânepă se folosesc şi în vederea
pregătirii pentru expoziţii.
Seminţele de floarea soarelui pot fi valorificate în hrana pǎsǎrilor şi a
porcinelor ca atare şi fǎrǎ extragerea grǎsimii, prin respectarea unor restricţii
determinate de conţinutul ridicat de celulozǎ brutǎ. În nutreţurile combinate pentru
porcine la îngrǎşat în faza a 2-a, seminţele de floarea soarelui se includ în proporţie
de 10%; la puii de carne doar înainte de sacrificarea lor se includ în nutreţul combinat
în proporţie de 5%. În acest caz nu este necesar introducerea uleiului în structura
nutreţului combinat, deoarece seminţele de floarea soarelui asigurǎ o valoare
energeticǎ ridicatǎ a furajului.
La gǎinile ouǎtoare seminţele de floarea soarelui stimuleazǎ producţia de ouǎ şi
pot fi introduse în nutreţurile combinate în proporţie de 8%.

8.6.3. Prepararea seminţelor de leguminoase şi oleaginoase

Seminţele plantelor leguminoase şi oleaginoase (exceptând cele de floarea –


soarelui) conţin substanţe cu efect antinutritiv, inhibitor, toxic sau care influenţează
nedorit calităţile organoleptice ale produselor de origine animală. Metodele de tratare
aplicate acestor seminţe au scop diferit în funcţie de specia de animale:
109
 Pentru monogastrice distrugerea substanţelor antinutritive şi inhibitoare.
 Pentru rumegătoare reducerea degradabilităţii proteinelor în rumen.
În aceste scopuri, se aplică două grupe de tratament: metode termice şi metode
chimice.

Metode termice
Principalele metode din această grupă sunt: toastarea, extrudarea şi
expandarea.
Toastarea (prăjirea). Boabele de soia sunt expuse unei flăcări de gaz, sau unei
alte surse de căldură pentru intervale scurte de timp, cu scopul dezactivării factorilor
antinutriţionali. Prin această metodă, celula nu este scindată, iar seminţele sunt
măcinate, presate sau desfăcute în straturi.
Extrudarea se bazează pe un proces de prelucrare a boabelor de soia sub
presiune în condiţii de umiditate şi temperaturi ridicate. Un extruder poate îndeplini
diverse funcţii cum ar fi: măcinarea, hidratarea, omogenizarea, tratamentul termic,
gelatinizarea, denaturarea proteinelor, distrugerea microorganismelor şi a altor
substanţe toxice, expandarea, modificarea structurii şi deshidratarea parţială.
Există mai multe tipuri de extrudere. Unele au o singură spirală, iar altele
spirală dublă. Extrudarea poate fi umedă sau uscată. Extrudarea umedă se bazează pe
o pretratare a boabelor de soia, folosirea aburilor, iar produsul final trebuie uscat.
Extrudarea uscată se bazează pe frecare, drept sursă de căldură pentru procesarea
boabelor de soia.
Metoda de extrudare Insta – Pro. Prin această metodă de extrudare uscată se
pot obţine următoarele produse:
 Soia integrală extrudată uscată (SIEU). Soia integrală brută este procesată prin
procedeul Insta-Pro rezultând o sursă de energie şi proteină valoroasă pentru
toate speciile de animale.
 Golden Pro reprezintă o hrană economică şi bogată în proteine pentru
rumegătoare. Procesul de extrudare uscată determină încapsularea ureei în
sursa de amidon, încetinind eliminarea amoniacului în organismul animal. În
acest fel hrănirea cu azot neproteic este mai sigură şi mai eficientă.
 Proteine tratate termic (PTT). Prin încălzire proteinele naturale devin mai
puţin degradabile în rumen, fiind evitată astfel descompunerea în amoniac la
nivelul rumenului.
 Soia cu inhibitor de tripsină scăzut (SITS). Anumite specii şi anume peştii,
viţeii, animalele de blană sunt sensibile chiar la reziduuri reduse de inhibitor de
tripsină. La aceste specii de animale, prin reducerea nivelului inhibitorului de
tripsină, devine economică înlocuirea surselor proteice mai scumpe cu proteine
din soia.
 Nutreţuri complete. Nutreţurile pot fi procesate în funcţie de destinaţie, cea mai
obişnuită este procesarea hranei pentru câini.

Metoda de extrudare – expandare (expelling). Cele două componente


principale ale procesului sunt un extruder Insta – Pro şi o presă orizontală. Principiul

110
acestui procedeu este extragerea uleiului din seminţele de soia, bumbac, floarea
soarelui, canola sau rapiţă.
Extruderul Insta – Pro produce căldură prin frecare pentru coacerea,
sterilizarea, stabilizarea, modificarea structurii şi deshidratarea produselor. Prin
procesarea seminţelor de leguminoase şi oleaginoase sunt dezactivaţi factorii
antinutritivi, ceea ce face ca produsul finit să fie corespunzător pentru utilizare.
Temperatura de extrudare a seminţelor de oleaginoase (la ieşirea din extruder)
variază aşa cum reiese din tabelul de mai jos. Timpul necesar operaţiei este de sub 30
secunde.

Tabelul 18
Rezultatele metodei de extrudare la seminţele de leguminoase şi oleaginoase

Specificare Conţinut Conţinut Eficienţa Temperatura Conţinut Conţinut


de ulei de proteină eliminării de de ulei de proteine
brut, brută, uleiului, extrudare, extras, % extrase,
0
% % % C %
Soia 18 – 22 36 – 40 65 – 67 143 – 157 6–9 42 – 46
Bumbac 20 – 22 24 – 27 65 – 70 137 – 148 6–8 26 – 30
Canola 35 – 40 22 – 26 72 – 75 121 – 126 8 – 11 32 – 37
Floarea- 35 - 45 16 – 22 72 - 75 115 - 126 10 - 13 22 - 27
soarelui

Prin acest procedeu se obţine un produs cu un conţinut proteic de calitate


superioară, cu un termen de garanţie prelungit. Stabilitatea produsului este
îmbunătăţită, deoarece multe oleaginoase conţin tocoferoli naturali cu proprietăţi
antioxidante. Tocoferolii sunt eliberaţi la ruperea celulelor cu ulei.

Metodele chimice
Sunt aplicate la boabele de soia folosite în alimentaţia rumegătoarelor şi sunt
cunoscute sub denumirea de tanare. Se folosesc acizi, baze, alcooli. De exemplu,
tratarea cu amoniac, etanol, propanol.
Prin alte metode se pot încorpora tanini vegetali 8% din SU la şroturile de soia.
Metodele care se aplică în prezent combină folosirea substanţelor chimice cu
tratamentele termice. Aceste tratamente combinate reduc degradarea proteinelor din
soia la nivelul rumenului.
Extracţia cu solvent este metoda frecvent folositǎ în procesarea boabelor de
soia. Prin acestǎ metodǎ se poate extrage 99% din uleiul conţinut de boabele de soia.

8.7. Subprodusele furajere

111
Subprodusele furajere mai des folosite în hrana animalelor de fermă sunt cele
provenite de la industria morăritului, extragerea uleiului, industria zahărului,
amidonului, alcoolului şi a berii.

8.7.1. Subprodusele de la industria morăritului

În urma prelucrării industriale a boabelor de cereale rezultă: tărâţele, zoana de


cereale şi făina furajerǎ.
Tărâţele reprezintă tegumentul cerealelor detaşat în procesul de măcinare.
Faţă de făină, tărâţele sunt mai bogate în proteină, grăsime, celuloză, substanţe
minerale, în special fosfor şi vitaminele complexului B. Cele mai valoroase sunt
tărâţele de grâu. Se mai pot obţine tărâţe de porumb, orz, ovăz, mazăre, orez.
Se pot utiliza în amestecul de concentrate pentru tauri, berbeci şi vieri. La
armăsarii de reproducţie pentru îmbunătăţirea digestiei este necesar să se
administreze 1 – 1,5 kg tărâţe de grâu/zi.
Vacile pot primi în amestec cu alte concentrate 2 kg tărâţe/zi având un efect
bun asupra producţiei de lapte. De obicei în hrana vacilor de lapte tărâţele pot
reprezenta 15 – 25% din amestecul de concentrate, constituind o sursă importantă de
proteine şi de energie. În primele zile după fătare la vaci se dau sub formă de terci
subţire. Pentru tineretul taurin de prăsilă constituie o sursă bună de proteină şi de
fosfor şi se dau în proporţie de 20 – 30% din amestecul de concentrate.
La oi tărâţele se pot da până la 0,5 kg/zi.
Având un conţinut ridicat în celuloză, porcinele valorifică mai slab tărâţele.
Datorită acestui fapt la tineretul porcin de prăsilă se folosesc în proporţie de 10 –
15% din amestecul de concentrate, iar la scroafe şi vieri pot reprezenta 15 – 20%.
În raţiile scroafelor gestante, în special înainte şi după fătare se recomandă
introducerea tărâţelor de grâu. În primele zile după fătare la scroafe se folosesc sub
formă de terci subţire în scop dietetic.
La cabalinele de reproducţie tărâţele de grâu pot reprezenta 20 – 25% din
amestecul de concentrate. Tărâţele de grâu se pot folosi şi în alimentaţia restricţionată
energetic la puicuţele de înlocuire. În nutreţurile combinate pentru porcine tărâţele
de grâu se pot include în proporţie de 5 – 10% iar la păsări în proporţie de 3 – 7%.
Zoana de cereale: este formată din seminţe seci, spărturi de cereale, seminţe
de buruieni şi impurităţi. Dacă conţin seminţe toxice (neghină) se recomandă în
alimentaţia taurinelor adulte supuse îngrăşării.
Făina furajeră: se deosebeşte de tărâţe prin conţinutul mai redus în celuloză şi
mai bogat în amidon , având o digestibilitate mai ridicată. Făinurile furajere pot fi
utilizate ca sursă de energie, înlocuind în totalitate cerealele la rumegătoare şi
respectiv 30 – 40 % din cereale în hrana porcinelor la îngrăşat şi păsări. Compoziţia
chimică şi digestibilitatea subproduselor de la industria morăritului sunt prezentate în
tabelul 19.
Tabelul 19
Compoziţia chimică a unor subproduse rezultate din industria morăritului

SU Conţinut chimic brut ( % din SU ) Digestibilitate (%)


112
Subprodus % Proteină Celuloză Grăsime Cenuşă Pereţi SO EB
celulari R P P S*
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Tărâţe:
- grâu 87,7 16,7 11,8 5,8 5,4 48,1 72 64 88 36
- porumb 88,7 10,1 15,0 4,0 5,4 55,7 76 74 61 -
- orz 89,0 11,8 18,7 3,2 6,3 53,9 67 65 - -
- orez 88,6 12,4 12,9 13,7 15,0 31,8 67 65 67 60
Făinuri
furajere:
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
- grâu 86,1 16,8 7,0 4,2 4,3 30,2 77 74 88 78
- porumb 88,1 15,1 6,8 3,4 1,9 27,2 83 81 64 47
- orez 89,3 15,8 7,5 16,9 11,4 18,1 73 71 77 69
Sursa: Andrieu şi col., 1988 SO = substanţă organică; EB = energie brută;
* Bourdon şi col., 1989 R = rumegătoare; P = porcine; P S = păsări

Tabelul 20
Valoarea nutritivă a subproduselor cerealiere utilizate în hrana animalelor
monogastrice
Caracteristicile Făină Tărâţe Germeni Gluten Gluten Gluten
% grâu grâu porumb feed 40 60
Substanţă uscată 88 87 89 90 90 90
Energie brută 3970 3940 4830 4050 4540 4820
Extractive neazotate 67,0 51,9 40,1 52,3 37,7 21,70
Grăsime brută 2,7 4,0 20,7 3,0 2,8 2,70
Celuloză brută 1,4 10,6 5,9 8,3 4,0 1,70
ADF 1,7 13,9 10,0 5,0 2,10
NDF 6,2 46,1 30,1 14,4 6,10
Proteină brută 14,9 14,7 15,4 21,0 42,7 61,90
- Lizină 0,50 0,55 0,71 0,69 0,77 1,00
- Metionină 0,21 0,20 0,28 0,39 1,02 1,63
- Metionină + cistină 0,46 0,49 0,60 0,97 1,65 2,92
- Triptofan 0,20 0,24 0,15 0,16 0,21 0,31
- Treonină 0,41 0,53 0,60 0,83 1,48 2,14
- Glicină + serină 1,29 1,47 1,53 1,91 3,77 5,04
- Leucină 1,00 0,93 1,31 2,10 7,20 10,40
- Izoleucină 0,53 0,51 0,54 0,68 2,12 2,63
- Valină 0,68 0,72 0,92 1,05 2,22 3,09
- Histidină 0,32 0,38 0,46 0,72 0,01 1,27
- Arginină 0,73 1,03 1,06 0,83 1,41 1,98
- Fenilalanină + Tirozină 1,10 1,00 1,22 1,43 4,69 7,86
Cenuşă brută 2,00 5,80 6,92 7,10 2,79 1,93
- Calciu 0,07 0,14 0,28 0,15 0,02
- Fosfor total 0,45 1,30 0,70 0,43 0,37
- Sodiu 0,05 0,01 0,10 0,08 0,02
- Potasiu 0,60 1,20 0,60 0,03 0,03
- Clor 0,06 0,06 0,10 0,05
- Magneziu 0,16 0,40 0,80 0,06
Porcine
113
ED (kcal/kg) 3550 2300 3770 2600 3700 4250
EM (kcal/kg) 3420 2210 3645 2455 3395 3490
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3920
- găini ouătoare 3200 1500 3845
- cocoşi adulţi 3150 1440 2720 1890 3610
Fosfor disponibil 0,18 0,60 0,23 0,12

8.7.2. Subprodusele de la industria uleiului

În urma extragerii uleiului din seminţele de oleaginoase rezultă ca subproduse


şroturile. În ţara noastră în hrana animalelor se folosesc frecvent şroturile de floarea-
soarelui şi de soia şi într-o mică măsură şroturile de rapiţă. Compoziţia chimică şi
valoarea energetică a şroturilor amintite este redată în tabelul 21.

Tabelul 21
Valoarea nutritivă a unor nutreţuri proteice de origine vegetală şi microbiană utilizate
în hrana animalelor monogastrice
Mazăre Soia Şrot Şrot de Şrot de Drojdii
Caracteristicile de soia soia 48 floarea furajere
%, kcal 44 soarelui
nedecorticat
Substanţă uscată 86 89 88 88 90 92
Energie brută 3800 5000 4150 4180 4100 4295
Extractive neazotate 53,5 22,2 30,3 28,3 26,0 33,1
Grăsime brută 1,6 18,0 1,8 2,0 1,8 2,0
Celuloză brută 5,5 6,0 7,4 5,6 26,5 1,8
ADF 8,5 8,4 9,6 8,2 32,0
NDF 11,0 12,0 13,5 12,3 45,0
Proteină brută 22,0 37,0 42,5 45,8 29,5 47,8
- Lizină 1,60 2,35 2,70 2,91 1,07 3,74
- Metionină 0,25 0,52 0,59 0,63 0,73 0,70
- Metionină + cistină 0,59 1,15 1,27 1,37 1,26 1,14
- Triptofan 0,20 0,48 0,57 0,62 0,38 0,50
- Treonină 0,87 1,44 1,67 1,79 1,06 2,31
- Glicină + serină 2,00 3,55 3,94 4,25 2,91 4,15
- Leucină 1,53 2,85 3,26 3,50 1,89 3,33
- Izoleucină 0,97 1,78 2,14 2,30 1,40 2,63
- Valină 1,01 1,77 2,18 2,35 1,63 2,75
- Histidină 0,52 0,91 1,05 1,14 0,72 0,98
- Arginină 2,12 2,81 3,18 3,43 2,56 2,63
- Fenilalanină + Tirozină 1,73 3,20 3,65 3,93 2,18 3,73
Cenuşă brută 3,40 4,45 6,00 6,30 6,22 0,31
- Calciu 0,08 0,25 0,30 0,30 0,35 0,55
- Fosfor total 0,45 0,57 0,62 0,69 0,90 1,50
- Sodiu 0,01 0,01 0,01 0,01 0,03 0,01
- Potasiu 1,10 1,50 1,70 2,10 1,10 1,60
- Clor 0,03 0,02 Urme Urme 0,11 0,20
- Magneziu 0,12 0,29 0.25 0,28 0,50 0,12
Porcine
ED (kcal/kg) 3430 4200 3430 3500 2030 3435

114
EM (kcal/kg) 3260 3945 3135 3185 1850 3115
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3900 2250 2420 1825
- găini ouătoare 2600 3850 2270 2440 1975
- cocoşi adulţi 2530 3750 2100 2260 1860
Fosfor disponibil 0,14 0,11 0,10 0,10 0,15 1,00

Şroturile de floarea soarelui se produc în cantitatea cea mai mare şi se


folosesc la alcătuirea amestecurilor proteice sau a nutreţurilor combinate. Valoarea
nutritivă şi utilizarea lor sunt influenţate de conţinutul în coji cuprins între 14 – 25%.
Sunt bogate în proteine, substanţe minerale (fosfor, fier, cupru, cobalt) şi în
vitaminele complexului B. Au un conţinut ridicat în metionină depăşind toate
nutreţurile vegetale; conţinutul lor în lizină este mai redus şi poate fi corectat prin
suplimentare cu lizină sintetică.
La porcine dar mai ales la păsări se obţin rezultate bune când se folosesc în
hrană şroturile care conţin 37 – 38% proteină brută şi sub 20% celuloză.
Suplimentarea cu lizină sintetică, şi în ultimul timp cu preparate enzimatice care
conţin celulaze îmbunătăţeşte în mare măsură utilizarea şroturilor la porcine şi păsări.
La reproducătorii masculi (tauri, berbeci, vieri) şi tineret mascul se pot utiliza
pentru echilibrarea proteică a raţiei în proporţiile necesare care oscilează între 10 –
25%.
În hrana vacilor se pot da până la 3 kg/zi, respectiv 15-25% în amestecurile de
concentrate la producţii mari de lapte. În cazul în care se administreazǎ în cantitǎţi
mai mari în raţia de hranǎ, laptele îşi schimbă gustul, iar untul devine moale. La
tineretul taurin de prăsilă se pot da până la 30% din amestecul de concentrate.
La oile de reproducţie şi la îngrăşat se dau 100 – 200 g/zi Se pot da în hrana
scroafelor şi a vierilor până la 1,5 kg/zi. La tineretul porcin de prăsilă, şroturile de
floarea – soarelui sub formă cernută se pot da în cantităţi de până la 10% din
amestecul de concentrate. În structura nutreţului combinat la porcinele adulte de
reproducţie şi la porcinele supuse ingrǎşǎrii, şrotul de floarea- soarelui reprezintǎ 10-
15%, iar la purcei în perioada de alǎptare 5-7%. În amestec cu alte concentrate
şroturile se pot folosi şi în hrana iepelor de reproducţie. În hrana cailor de tracţiune se
pot da 2 – 3 kg/zi având efect asupra capacităţii de tracţiune şi imprimă un luciu
plăcut părului.
În hrana păsărilor ouătoare şi a tineretului aviar reprezintă un nutreţ proteic de
bază. Pot fi date în proporţie de până la 10 – 15% în nutreţurile combinate şi 5-6%
la puii de carne de gǎinǎ, curcǎ şi palmipede.
Şroturile de soia ca valoare nutritivǎ se situează pe primul loc între
subprodusele de la fabricile de ulei. În urma procesului de extrudare şi presare la rece
se obţin şroturile de soia şi uleiul brut de soia care reprezintǎ o sursǎ valoroasǎ de
tocoferoli ca antioxidanţi naturali. Şrotul de soia are 2880 Kcal EM/kg pentru pǎsǎri
şi 3100 Kcal EM/kg pentru porc, 43% Proteinǎ brutǎ, 1,6% grǎsime brutǎ, 6%
celulozǎ brutǎ, 2,62% lizinǎ, 1,12% metioninǎ+ cistinǎ, 0,3% Ca, şi 0,64% P.

115
Pe lângă conţinutul ridicat în proteină au şi un raport mai corespunzător între
aminoacizii esenţiali, ceea ce face să se apropie de valoarea biologică a proteinei
animale. Au un conţinut ridicat în lizină şi cistină, în timp ce metionina este sub
nivelul celei din şroturile de floarea – soarelui. În procesul de extracţie şrotul de soia
este supus unui tratament termic care distrugând factorii inhibitori ridică valoarea
biologică a proteinei. Au palatabilitate şi digestibilitate ridicată datorită conţinutului
redus în celuloză brută.
Şroturile de soia se folosesc la toate speciile şi categoriile de animale dar mai
ales la monogastrice la care constituie principala sursă de proteine, respectiv de
aminoacizi esenţiali.
La reproducătorii masculi şi tineret şroturile de soia se pot introduce în
amestecurile de concentrate până la 25 – 30%. La berbecii de reproducţie în perioada
de montă intensă se pot administra 150 – 250 g.
În hrana vacilor se pot da până la 2 kg/zi, având un efect bun asupra producţiei
de lapte. În cazul unor producţii mari de lapte, şrotul de soia poate reprezenta 10-20%
în structura amestecurilor de concentrate.
SoyPass este un produs pe bază de şrot de soia care a fost creat cu scopul ca
proteina să reziste la acţiunea microorganismelor din rumen. Proteina nedegradatǎ în
rumen (proteina by-pass) ajunge în intestinul subţire unde este absorbitǎ. Utilizarea
acesteia în alimentaţia rumegǎtoarelor echilibreazǎ aminoacizii absorbiţi la nivel
intestinal şi se obţin performanţe de producţie ridicate. Şrotul de soia cu proteina
protejatǎ se recomandǎ la vaci de lapte în cantitate zilnicǎ de 0,5- 2 kg/ zi.
În Franţa pentru a proteja proteina la nivelul rumenului se utilizeazǎ
formaldehida în dozǎ de 0,3-0,5 g la 100 g fǎinǎ de soia.
La oi în timpul lactaţiei se pot da câte 200 – 250 g/zi.
În nutreţurile combinate pentru porcine şroturile de soia se includ în proporţie
de 5 – 20 % iar la păsări în proporţie de 15 – 25% şi chiar mai mult la puii de carne.
În alimentaţia pǎsǎrilor se mai pot utiliza şi alte produse din soia cum ar fi:
concentratul proteic de soia (65% PB); izolatul proteic din soia (85% PB); produsele
Hamlet- Protein obţinute prin biotehnologii (56-57% PB). Şroturile de soia pot sǎ
înlocuiascǎ integral proteina animalǎ din nutreţurile combinate destinate porcinelor
adulte, şi pânǎ la 50% la categoriile de tineret.
Şroturile de rapiţă au un conţinut ridicat în proteine (35 – 40%) şi mai redus
în celuloză decât cele de floarea- soarelui. Datoritǎ conţinutului în tioglucozizi şi a
gustului amar, şroturile de rapiţǎ se recomandǎ a fi administrate numai în amestec cu
alte nutreţuri concentrate, iar introducerea lor în hranǎ se va face treptat. Conţinutul
în aminoacizi este la acelaşi nivel cu altor şroturi. Varietăţile noi de rapiţă de tip
canola, libere de substanţe antinutritive şi toxice (acid erucic şi glucozinolaţi) au o
productivitate ridicată şi conţinut bogat în lipide şi proteine cu o valoare biologică
ridicată şi apropiată de a şrotului de soia.
La păsări, utilizarea şrotului de rapiţă în proporţie mai mare de 5 % în raţie
influenţează negativ producţia de ouă şi greutatea lor. La porcine şroturile de rapiţă
sunt bine utilizate dar nu se recomandă la tineretul porcin de reproducţie. Sunt
recomandate la rumegătoare în proporţie de 10% din amestecul de concentrate şi nu
se recomandă în hrana cabalinelor.
116
Şrotul de rapiţǎ cu proteinǎ protejatǎ poate fi administrat în hrana vacilor de
lapte în cantitate de 0,5-1,5 kg/zi, iar în cantitǎţi mai mari pot imprima laptelui un
miros caracteristic, neplacut. În alimentaţia taurinelor la îngrǎşat, şroturile de rapiţǎ
se administreazǎ în proporţie de 10-15% din structura amestecurilor de concentrate,
asigurându-se un consum zilnic de 1- 1,5 kg.
În hrana animalelor se mai pot utiliza şroturile de in, şroturile de cânepă, de
bumbac, de ricin, acestea având o importanţă locală, fiind obţinute în cantităţi foarte
mici. Au un conţinut moderat în proteină (30 – 35%) şi redus în lizină. Se recomandă
la taurine la îngrăşat în cantităţi limitate până la 10% din concentrate.
Şroturile de in au un efect laxativ fapt pentru care se folosec în cantităţi mici.
Dacă se utilizează în cantităţi mari, apare pericolul întoxicării cu acid cianhidric. Au
un conţinut ridicat în substanţe pectice care formează cu apa un mucilagiu, având
astfel un rol protector al mucoasei intestinale în cazul unor tulburări digestive. Au un
conţinut mai scăzut de lizină şi metionină şi reprezintă o sursă bogată în
microelementele zinc şi cobalt.
La vaci de lapte se administrează 0,5 – 1,5 kg/zi iar în cantităţi mai mari se
obţine un unt moale şi cu gust de ulei. La oi adulte se pot da 100 - 200g/zi iar la cele
supuse îngrăsării până la 0,5 kg/zi. Se pot folosi şi la purcei în scop dietetic şi nu se
recomandă la porcine supuse îngrăşării pentru că influenţează consistenţa grăsimii.
La cabalinele epuizate după tracţiune se poate da în raţia de concentrate 0,5 kg/zi. La
păsări nu trebuie să se introducă mai mult de 5% în amestecul de concentrate. La
pǎsǎri se pot înregistra mortalitǎţi dacǎ se folosesc în cantitǎţi mari în hranǎ. La pui
nu se recomandǎ nici cantitǎţi reduse deoarece inhibǎ creşterea.
Şroturile de cânepă au un conţinut ridicat de celuloză fapt pentru care
digestibilitatea lor este scăzută. Conţin substanţe narcotice care provoacă ameţeala
animalelor şi se folosesc numai la animalele adulte la îngrăşat.
Şroturile de bumbac au un conţinut ridicat în proteină (40 – 41%) şi redus în
lizină, metionină, cistină, calciu. Conţin cantităţi importante de gossypol, toxic pentru
monogastrice, în special la tineret. Substanţa toxică poate fi distrusă prin tratament
termic. Pot fi utilizate la vaci în cantitate de 1,5kg/zi, la oi adulte 300g/zi, cabaline
700g/zi. La păsări se pot utiliza în proporţie de până la 10% din raţie iar la porcine nu
se recomandă.
Şroturile de ricin conţin substanţe toxice ricina şi ricinina. Prin tratament
termic umed sunt distruse substanţele toxice, şroturile fiind date la taurine adulte la
îngrăşat în cantităţi mici şi după obişnuire treptată.
Şroturile de germeni de porumb se obţin din embrionii de porumb după ce s-
a extras uleiul. Se folosesc în hrana vacilor de lapte până la 2 kg/zi şi la porcinele la
îngrăşat în cantităţi mici. În cantităţi mari influenţează negativ calitatea untului şi a
slăninii.

8.7.3. Subprodusele de la industria zahărului

117
În urma prelucrării sfeclei de zahăr se obţin subproduse importante pentru
hrana animalelor: tăieţeii de sfeclă şi melasa. Aceste nutreţuri au un conţinut redus în
proteină, vitamine şi substanţe minerale în deosebi în calciu.
Tăiţeii proaspeţi de sfeclă au un conţinut ridicat în apă 90 - 95% , fapt ce
îngreunează transportul şi conservarea lor. Pentru reducerea umidităţii se recomandă
presarea lor înainte de a fi transportaţi. În hrana animalelor pot fi folosiţi proaspeţi
sau însilozaţi. La o conservare proastă se alterează şi produc intoxicaţii grave la
animale.
La bovinele la îngrăşat tăiţeii proaspeţi se pot da în cantitate de 40 – 60 kg/zi
iar la vaci de lapte 20 – 25 kg/zi. În cantităţi mari şi timp indelungat la vacile gestante
pot provoca paraplegia ante şi postpartum şi avorturi. Nu se recomandă la tineretul
taurin. La oi adulte se pot da 2 kg/zi, iar la cabalinele de tracţiune până la 10 kg/zi.
Tăieţeii uscaţi de sfeclă. Uscarea se face în fabrici la temperatura de 300 –
0
350 C. Sub această formă se transportă şi se conservă mult mai uşor decât tăieţeii
proaspeţi. Pentru a preveni cazurile de constipaţie sau colici când se folosesc în
cantităţi mai mari, este necesară înmuierea în apă cu cel puţin câteva oare înainte de
administrare în hrană.
Tăieţeii uscaţi şi melasaţi reprezintă un suport bun pentru utilizarea ureei în
hrana rumegătoarelor. Tăieţeii uscaţi se pot da la vaci de lapte şi taurine la îngrăşat
până la 3 kg/zi, la oi adulte 100 - 150g/zi.
Tăiţeii de sfeclă de zahăr uscaţi, pot fi folosiţi în hrana porcinelor de
reproducţie (scroafe şi tineret). Sub formă de brichete sau fulgi reprezintă un nutreţ
ieftin şi cu valoare nutritivă ridicată. În nutreţurile combinate proporţia de
participare este de 5 – 15% la tineretul porcin şi până la 20% pentru scroafe în
aşteptare pentru montă. Introducerea lor în hrană trebuie să se facă treptat.
La cabaline în cantităţi mai mari de 0,5 kg la un tain produc colici. Pentru
prevenirea acestor deranjamente tăieţeii uscaţi sunt înmuiaţi în apă.
Melasa conţine 80% substanţă uscată din care 60% substanţe extractive
neazotate (din care 50% zahăr), 7% proteină brută şi 8% substanţe minerale. Are un
conţinut ridicat în microelemente . Reprezintă un bun suport pentru utilizatrea ureei
în hrana rumegătoarelor, fiind o sursă bună de energie pentru bacteriile rumenale. Se
foloseşte la rumegătoare pentru îmbunătăţirea palatabilităţii unor nutreţuri grosiere
iar în nutreţurile combinate se introduce ca liant în prepararea brichetelor sau
granulelor furajere. Melasa se foloseşte şi pentru corectarea gustului unor
medicamente sau aditivi furajeri. Folosită în cantităţi mari peste 15% din raţie
determină tulburări digestive şi reducerea performanţelor de producţie. La vaci în
lactaţie se foloseşte în cantitate de 1 – 1,5 kg/zi iar la bovine la îngrăşat 2 – 4 kg/zi.
La ovinele adulte la îngrăşat se dă în amestec cu concentratele în cantitate de 100 –
200 g/zi, iar la porcinele la îngrăşat 200 – 250 g/zi. La cabalinele de tracţiune se pot
da până la 2kg/zi. La iepele gestante se exclude din hrană deoarece poate provoca
avortul.

8.7.4. Subprodusele de la industria amidonului

118
Ca materie primă pentru extragerea amidonului se folosesc cartofii şi boabele
de cereale, rezultând borhoturile care au un conţinut redus în vitamine şi substanţe
minerale.
Borhotul de cartofi are un conţinut ridicat în apă un gust fad şi nu este
consumat cu plăcere de animale. În hrana animalelor poate fi utilizat în stare
proaspătă sau sub formă uscată. În stare proaspătă se poate da la bovine adulte la
îngrăşat 40 kg/zi iar la vaci de lapte 15 – 25 kg/zi. În cantităţi mai mari influenţează
negativ calitatea untului. Borhotul uscat se poate da la vaci de lapte până la 1kg/zi, iar
la bovine la îngrăşat până la 3 kg/zi. La porcinele la îngrăşat se poate da borhot
proaspăt până la 8 kg/zi iar sub formă uscată până la 0,5 kg/zi.
Borhotul de porumb este mai valoros decât cel de cartofi şi poate fi folosit
proaspăt sau uscat. Se administrează în amestec cu alte nutreţuri la toate speciile de
fermă.
De la industria amidonului se obţin subproduse: glutenul furajer, făina de
gluten şi făina din germeni de porumb când se foloseşte ca materie primă
porumbul.
Compoziţia chimică şi digestibilitatea acestor subproduse rezultate din
industria amidonului sunt prezentate în tabelul 22.

Tabelul 22
Compoziţia chimică şi digestibilitatea subproduselor de porumb rezultate din
industria amidonului

% din nutreţ
Specificare Gluten furajer Făină de gluten Făină de
40 60 germeni
Substanţă uscată 90,0 90,0 90,0 90,0
Proteină brută 20,0 41,0 62,0 22,0
Grăsime brută 3,0 3,0 3,0 1,5*
Fibră brută 8,5 2,2 2,0 2,5
Substanţe extractive neazotate 53,5 41,8 21,5 53,5
Cenuşă brută 5,0 2,0 2,0 2,5
Aminoacizi esenţiali:
Lizină 0,66 1,12 1,70 1,01
Metionină 0,38 1,00 1,51 0,41
Metionină +cistină 0,85 1,71 2,58 0,88
Triptofan 0,15 0,20 0,31 0,24
Minerale:
Calciu 0,28 0,02 0,02 0,09
Fosfor 0,80 0,38 0,40 0,50
Fosfor disponibil 0,27 0,12 0,13 0,17
Digestibilitate energie:
- Rumegătoare 84 85 85 83
- Porcine 65 95 98 60
- Păsări 41 68 69 31
Sursa: Rhône – Poulenc, Rhodiment, 1993, * extragere cu solvent (citaţi de P. Halga şi col., 2005)

119
Aceste subproduse de porumb pot fi încadrate în grupa nutreţurilor concentrate
având o digestibilitate ridicată a energiei la rumegătoare şi la porcine (făina de
gluten). Digestibilitatea energiei este mai redusă la păsări, în special pentru glutenul
furajer şi făina de germeni. Proteina este mai redusă în gluten şi făina de germeni
(20 - 23%) şi mai ridicată în făina de gluten (40 – 60%). Proteina din aceste
subproduse este dezechilibrată în aminoacizi esenţiali, lizina fiind principalul
aminoacid limitant. La rumegătoare degradarea proteinei din aceste subproduse în
rumen este redusă (sub 30%).
Glutenul furajer şi făina de germeni se pot folosi în hrana taurinelor. La
animalele monogastrice se recomandă făina de gluten de porumb atât ca sursă de
proteină cât şi de energie, cu condiţia ca hrana să fie echilibrată în aminoacizi.
Făina de peşte poate fi înlocuită din structura nutreţurilor combinate pentru
puii broiler cu gluten de porumb în proporţie de 5% în perioada de start şi de 3% în
perioada de creştere – dezvoltare, fără a influenţa semnificativ performanţele
productive şi randamentul carcasei (Georgeta Ciurescu şi col., 2004). De asemenea,
glutenul de porumb poate fi inclus şi în reţeta de nutreţ combinat pentru purcei ca
înlocuitor al făinii de peşte, cu suplimentarea de lizină sintetică, fără a diminua
semnificativ performanţele productive (Mihaela Hăbeanu şi col., 2004). Acest
subprodus poate constitui o alternativă pentru substituirea făinii de peşte.

8.7.5. Subprodusele de la industria spirtului

În ţara noastră, folosirea în hrana animalelor a subproduselor rezultate de la


industria spirtului revine în actualitate în urma relansării sectorului industriei
alimentare. Aceste subproduse sunt obţinute în stare lichidă, dar în urma concentrării
şi uscării pot fi depozitate şi incluse în nutreţurile combinate. Ca materie primă
pentru alcool se folosesc cartofii, porumbul şi secara. După extragerea alcoolului se
obţine borhotul.
Borhotul de cartofi se utilizează mai mult în alimentaţia animalelor puse la
îngrăşat, 70 – 80 kg la bovine adulte şi 30 kg la vaci de lapte. Sub formă uscată se
foloseşte la toate animalele, în special pentru vaci de lapte la care se administrează
1,5 – 2 kg/zi. Borhotul se administrează proaspăt, chiar în stare caldă, deoarece prin
prelungirea timpului până la folosire se acidulează şi produce tulburări digestive.
Borhotul de porumb şi secară are o valoare nutritivă mai ridicată decât cel de
cartof. Pentru a prevenii alterarea lui se foloseşte în stare proaspătă. Este consumat cu
plăcere de animale iar la vaci de lapte stimulează producţia de lapte. Cantităţi mai
mari de 30 kg/zi şi în lipsa unor cantităţi minime de nutreţuri celulozice determină
scăderea conţinutului de grăsime din lapte.
În alimentaţia vacilor cu borhoturi trebuie respectate unele reguli care au
menirea să prevină îmbolnăvirile şi unele modificări privind calitatea laptelui:
 borhoturile se vor folosi în stare proaspătă chiar caldă
 nu se utilizează în hrană cantităţi mai mari de 30 – 35 kg/zi
 în raţiile cu borhot se recomandă utilizarea în cantităţi cât mai mari a
fibroaselor
 administrarea borhotului se face după muls
120
 nu este admisă depozitarea în adăpost a borhoturilor iar după fiecare tain
resturile vor fi îndepărtate din jgheaburi
 nu se recomandă la femele în gestaţie avansată şi în primele 5 – 6 săptămâni
după fătare
Utilizarea în proporţie ridicatǎ a borhoturilor la vacile gestante duce la un
dezechilibru nutritiv ce determinǎ naşterea viţeilor neviabili.
La bovinele la îngrăşat borhotul proaspăt de la industria alcoolului se poate da
până la 80 kg/zi. La oile adulte de reproducţie se poate da 1 – 2 kg/zi, iar la cele la
îngrăşat până la 5 kg/zi. Aceste borhoturi nu se recomandă a se folosi în alimentaţia
reproducătorilor masculi şi tineretului în creştere.
La porcine pentru a preveni tulburările de digestie borhoturile se introduc
treptat în hrană şi în cantităţi mai mici. Nu se recomandă pentru scroafe aflate în
gestaţie avansată şi în lactaţie. Cabalinele pot să primească până la 10 kg/zi borhoturi
proaspete.
Borhotul de porumb uscat (granibrut) poate fi utilizat în alimentaţia vacilor de
lapte, tineret taurin la îngrăşat, scroafe în lactaţie, porcine la îngrăşat (10%), găini
ouătoare şi pui de carne (2-3%). Compoziţia chimică şi digestibilitatea unor
subproduse de la industria spirtului sunt prezentate în tabelul 23.

8.7.6. Subprodusele de la industria berii

Materia primă folosită este orzoaica. Din procesul de obţinere al berii rezultă
ca subproduse: colţii de malţ, borhotul de bere şi drojdia de bere.
Colţii de malţ se obţin în procesul de germinare al orzoaicei. Deoarece se
alterează uşor, colţii de malţ trebuie uscaţi. Au o digestibilitate ridicată, sunt bogaţi în
proteină, în vitaminele complex B,fosfor, potasiu şi în unele microelemente. Sunt
higroscopici fapt pentru care se recomandă să fie depozitaţi în locuri uscate. Datorită
gustului amar vacile consumă la început mai greu colţii de malţ iar după obişnuire se
pot da până la 3 kg/zi. Se recomandă să fie administraţi în amestec cu alte
concentrate. La tineretul taurin şi vaci gestante se dau în cantităţi mai mici iar la oi
250g/zi.
Borhotul de bere poate fi folosit proaspăt şi sub formă uscată. În stare
proaspătă este consumat cu plăcere chiar şi de porcine.
La vaci de lapte borhotul de bere proaspăt se poate da în cantitate de 10 – 20
kg/zi având efect favorabil asupra producţiei de lapte. Administrat în cantităţi mai
mari şi timp îndelungat, duce la tulburări în metabolismul proteic şi mineral. Se
foloseşte şi la bovine la îngrăşat.
La oi în lactaţie se pot da 1 – 2 kg/zi de borhot proaspăt. Datorită conţinutului
ridicat în celuloză, porcinele digeră mai slab borhotul de bere. La porcinele la
îngrăşat se poate da 2 – 4 kg/zi borhot proaspăt.
În hrana cabalinelor, borhotul proaspăt se recomandă mai puţin. Se poate da
până la 5 – 7 kg/zi şi în amestec cu paie tocate sau cu concentrate.
Drojdia de bere rezultă în urma procesului de fermentare a berii. Are un
conţinut ridicat de proteină cu valoare biologică apropiată de a proteinei animale,
121
vitaminele complexul B, fosfor. Prin iradiere cu raze ultraviolete se îmbogăţeşte în
vitamina D2. Astfel este recomandată în hrana tineretului în creştere şi în producţia
de ouă. Se foloseşte în stare proaspătă şi uscată. Adaosul de sare asigură o conservare
pe o durată de 7 zile iar prin fierbere durata de conservare ajunge la 14 zile. Se obţine
în cantităţi mici în ţara noastră şi se utilizează în primul rând în hrana porcinelor şi a
păsărilor. Sub formă uscată se introduce până la 10% în amestecurile de concentrate
care se administrează taurilor şi tineretului mascul în scopul echilibrării proteice a
raţiilor. În stare proaspătă se poate utiliza 0,5 – 1 kg la tauri şi tineret taurin în
amestec cu nutreţurile fibroase tocate, concentrate etc.
La tauri are efect bun în menţinerea activităţii sexuale şi asupra calităţii
materialului seminal.
La vaci drojdia de bere în stare proaspătă se introduce treptat în hrană,
ajungând până la 10 kg/zi, iar în stare uscată până la 2 kg/zi. Influenţează pozitiv atât
producţia cât şi conţinutul în grăsime a laptelui.
Drojdia de bere uscată se recomandă să se introducă în proporţie de 5% în
amestecul de nutreţuri pentru scroafele în lactaţie. La tineretul porcin de reproducţie,
sub formă uscată se poate da în cantităţi de 200 – 300 g/zi în funcţie de vârstă. La
porcinele la îngrăşat în cantitate de 200 – 300 kg/zi asigură necesarul de proteină
putând înlocui proteina animală din raţie. La porcine în stare proaspătă se poate da în
cantitate de 0,5 – 2 kg/zi. Sub formă uscată în reţetele de nutreţuri combinate
reprezintă 2 – 3%. Drojdia de bere a dat rezultate bune şi în creşterea puilor de carne
şi în producţia de ouă.
Conţinutul chimic brut al subproduselor de la industria berii şi a spirtului este
prezentat în tabelul 23.

Tabelul 23
Compoziţia chimică a unor subproduse din industria
berii şi spirtului

SU Conţinut chimic brut ( % din SU ) Digestibilitate ( % )


Subprodus % Proteină Celuloză Grăsime Pereţi SO EB
celulari R P P S*
Borhot de:
- bere 20,5 30,0 15,0 8,6 52,5 64 66 45 57
- porumb* 88,1 15,1 6,8 3,4 27,2 83 81 68 55
Colţi de malţ 89,6 25,5 1,2 2,3 9,4 74 72 70 -
Borhot de 5,7 21,0 10,5 1,7 - - - - -
cartofi 1/*
Drojdia de 26,8 46,3 - 1,9 - 92 - - -
bere 1
Sursa: Andrieu şi col., 1988 I. Stoica, 1997 * de la industria spirtului (citaţi de P. Halga, 2005)

122
CAPITOLUL IX

NUTREŢURILE DE ORIGINE ANIMALĂ

Nutreţurile din această grupă rezultă ca produse secundare din industria


laptelui şi a cărnii. Aceste nutreţuri au un nivel proteic ridicat, fiind bine echilibrate
din punct de vedere aminoacid, vitaminic şi mineral. Nutreţurile de origine animală
se recomandă în hrana porcinelor şi a păsărilor la care cerinţele în aminoacizi
esenţiali sunt mai mari. Proteina animală trebuie utilizată numai în cantităţi care să
asigure o bună echilibrare a raţiei în aminoacizi esenţiali, unele vitamine şi substanţe
minerale. Excesul de proteină animală în raţie (făina animală) determină tulburări
metabolice, ca o consecinţă a dezechilibrării raportului acido-bazic din organism.
Astfel apar la animale afecţiuni ale ficatului mai ales la porcine, guta la găini.

9.1. Laptele şi subprodusele lactate

Laptele integral formează hrana de bază a nou născuţilor. În primele zile de la


fătare colostrul are un conţinut mult mai mare de substanţe proteice, grăsimi,
vitamine şi substanţe minerale decât laptele normal. Conţinutul ridicat în anticorpi
din laptele colostral asigură nou născutului imunitatea la infecţii.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui diferă de la o specie la alta,
rasă, vârstă, hrană şi în funcţie de perioada lactaţiei. Cu cât specia este mai mică, cu
atât conţinutul în substanţe nutritive este mai mare. Proteina din lapte are un conţinut
echilibrat în aminoacizi esenţiali (conţinut ridicat în lizină). Laptele integral
reprezintă o sursă de calciu şi fosfor pentru tineretul animal, având însă un conţinut
redus în microelemente. Este un nutreţ obligatoriu pentru tineretul animal în primele
săptămâni de viaţă.
Laptele smântânit comparativ cu laptele integral are un conţinut redus de
grăsime (0,01 – 0,5%) şi în vitaminele A şi D. Îşi păstrează conţinutul ridicat în
proteină, fiind deosebit de eficient în hrana tineretului de prăsilă. Poate fi considerat
ca un nutreţ proteic foarte valoros în hrana viţeilor, porcinelor şi păsărilor. Prin
conţinutul ridicat în lizină laptele smântânit poate fi utilizat ca un corector al raţiilor
pe bază de uruieli de cereale care sunt sărace în acest aminoacid. Se administrează în
hrană în stare proaspătă sau când nu este posibil acest lucru în stare acidulată. Nu se
foloseşte laptele smântânit vechi în hrana deoarece prin conţinutul ridicat în bacterii
provoacă tulburări digestive. Laptele smântânit se utilizează în alăptarea viţeilor
începând cu vârsta de 3 săptămâni. Se administrează treptat până la 8 – 10 l/zi în
cazul viţeilor reţinuţi pentru reproducţie. La scroafele în lactaţie pentru ridicarea
producţiei de lapte se poate da în raţia zilnică 2 – 4 l lapte smântânit. La purcei până
la înţărcare se dă până la 1l/zi iar pentru tineretul porcin de prăsilă se poate da 0,5 – 1

123
l/zi. La tineretul porcin la îngrăşat laptele smântânit se poate da în cantitate de 1 –
2kg/zi. La păsări se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă acidulată în cantitate
de 5 – 100 g/zi în funcţie de vârstă şi producţie.
Laptele smântânit praf reprezintă principalul component al substituenţilor de
lapte pentru viţei, miei şi purcei (până la 70%).
Zara rezultă ca subprodus de la fabricarea untului. Are o digestibilitate ridicată
şi este consumată cu plăcere de animale. Se utilizează în stare proaspătă sau sub
formă de praf. La viţei poate să înlocuiască în parte laptele smântânit şi se
administrează după ce a fost fiartă.
Zara poate fi folosită şi în alimentaţia porcinelor în aceleaşi cantităţi ca şi
laptele smântânit. În hrana scroafelor în lactaţie nu trebuie să depăşească cantitatea de
4 l/zi, iar la purceii înţărcaţi 0,5 l/zi. Se foloseşte cu rezultate bune şi la îngrăşarea
porcinelor.
Pentru porcine este recomandabil să se administreze în amestec cu lapte
smântânit (30% zară şi 70% lapte smântânit) şi cereale măcinate.
Zerul (lactoserul) se obţine de la prepararea brânzeturilor. În stare proaspătă
este consumat cu plăcere de animale iar la porcinele la îngrăşat influenţează favorabil
calitatea cărnii. La viţei se poate folosi după vârsta de două luni în cantităţi de cel
mult 10 l/zi. În hrana porcinelor zerul se poate da în amestecuri de concentrate. În
hrana scroafelor în lactaţie zerul proaspăt se poate da până la 10 – 12l/zi, la tineretul
porcin de prăsilă 5 – 10 l/zi, iar la porcinele la îngrăşat pe bază de zer până la 15 – 20
l/zi. Sub formă de praf zerul se incorporează în înlocuitorii de lapte (până la 12%) sau
în nutreţuri combinate. Prin diferite procedee tehnologice (cristalizarea lactozei,
ultrafiltrare, centrifugare) din zer se obţin aşa numitele concentrate proteice de
lactoser care au un conţinut ridicat în lactoză şi mai redus în proteină.

9.2. Făina animală

Se obţine din resturi animale care nu se utilizează în industria cărnii şi de la


prelucrarea peştelui.
Au un conţinut ridicat în proteine şi aminoacizi esenţiali în substanţe minerale
(în special calciu şi fosfor) şi în vitamine (în special complexul B). Ele se utilizează
în alimentaţia animalelor pentru echilibrarea raţiilor în proteine şi aminoacizi
esenţiali, în primul rând la speciile porcine şi păsări care au cerinţe ridicate în
proteine şi aminoacizi. Calitatea făinei animale este influenţată de materia primă
utilizată, de temperatura la care are loc prepararea şi de condiţiile de conservare. Cu
cât temperatura de prelucrare este mai ridicată cu atât digestibilitatea este mai scăzută
şi se obţine astfel un nutreţ proteic cu o valoare biologică mai scăzută. Dacă nu sunt
asigurate condiţiile de conservare (umiditate şi temperatură scăzută) au loc modificări
organoleptice şi chimice cu formarea unor substanţe toxice. Astfel se recomandă ca
făina animală să fie utilizată în termen de 30 zile de la producere.
Făina de carne rezultă din resturi carnate, organe şi carcase confiscate.
Procesul tehnologic cuprinde următoarele etape: sterilizarea, deshidratarea şi
măcinarea. Făina de carne poate fi utilizată în nutreţurile combinate pentru porcine şi
păsări îndeosebi la tineretul porcin şi aviar în proporţie de 3 – 5%.
124
Făina de carne-oase se obţine din cadavrele animalelor, din carnea improprie
alimentaţiei omului şi alte resturi carnate de la abator. Procesul tehnologic cuprinde
în succesiune: sterilizarea, deshidratarea şi degresarea, curăţirea de impurităţi
metalice şi nemetalice, măcinarea şi însăcuirea. Se foloseşte în nutreţurile combinate
pentru porcine şi păsări în proporţie de 3 – 5%. În prezent aria de folosire a făinurilor
de carne sau carne-oase s-a restrâns foarte mult atât în Europa de vest cât şi la noi în
ţară.
Făina de sânge este foarte bogată în proteină brută (80 – 85%), în lizină, fiind
deficitară în izoleucină. Se foloseşte ca sursă de proteină pentru animale în proportie
de până la 5% în nutreţurile combinate. În ultimul timp s-au obţinut proteinele
plasmatice din sânge folosite în nutreţurile combinate starter, administrate purceilor
după înţărcare pentru a stimula sporul în creştere şi consumul de hrană.
Făina de pene-viscere rezultă de la abatoarele de păsări. Procesul tehnologic
cuprinde următoarele faze: sterilizarea, deshidratarea, degresarea prin centrifugare,
măcinarea şi ambalarea. Făina de pene-viscere poate să înlocuiască alte făinuri
animale din nutreţurile combinate.
Făina de peşte se obţine în urma prelucrării peştelui sau din resturile de la
industria peştelui. Are o digestibilitate ridicată şi este bogată în proteină şi aminoacizi
esenţiali, acid linoleic, vitamine, mai ales vitamina B12, în calciu şi fosfor, care au o
mare biodisponibilitate. Făina de peşte deţine primul loc între concentratele proteice
în ce priveşte conţinutul în substanţe nutritive. Reprezintă materia primă de bază
pentru nutreţurile combinate, destinate porcinelor şi păsărilor. La tineretul acestor
specii se foloseşte în proporţie de 5 – 7% din raţie. În unele tări mai ales în Europa
făina de peşte se foloseşte în înlocuitorii de lapte pentru viţei. Pe piaţa internaţională
există mai multe tipuri de făină de peşte standardizate în funcţie de conţinutul în
proteină şi aminoacizi (lizină şi metionină). Dacă se folosesc cantităţi mari sau făină
de peşte degradată se imprimă un miros specific de peşte la ouă şi carne.
Pentru o bună conservare, făina de peşte trebuie să aibă umiditatea redusă (sub
8%) iar pentru evitarea râncezirii trebuie să se adauge antioxidanţi. Valoarea nutitivă
a nutreţurilor de origine animală este prezentată în tabelul 24.
Tabelul 24

Valoarea nutritivă a nutreţurilor proteice de origine animală utilizate în hrana


animalelor monogastrice
Făină peşte Făină Făină Făină Făină Lapte
Caracteristicile 65 peşte 72 carne sânge carne praf
% oase degresat
1 2 3 4 5 6 7
Substanţă uscată 92 92 93 90 93 95
Energie brută 4780 4300 3815 4950 3160 4120
Extractive neazotate - - - - - 51,7
Grăsime brută 9,6 1,8 10,0 1,1 7,2 0,8
1 2 3 4 5 6 7
Proteină brută 66,2 71,3 50,5 84,0 42,7 34,9
- Lizină 5,03 5,42 2,83 7,62 2,11 2,81
- Metionină 1,92 2,7 0,71 0,93 0,53 0,85

125
- Metionină + cistină 2,52 2,71 1,21 1,68 0,91 1,25
- Triptofan 0,70 0,75 0,29 1,06 0,21 0,44
- Treonină 2,88 3,10 1,67 4,00 1,32 1,53
- Glicină + serină 6,62 7,13 9,26 8,80 8,00 2,38
- Leucină 5,10 5,20 3,13 11,58 2,14 3,42
- Izoleucină 3,11 3,35 1,41 0,79 1,08 2,12
- Valină 3,67 3,80 2,33 7,02 1,77 2,30
- Histidină 1,52 1,63 0,96 5,18 0,64 0,99
- Arginină 3,77 4,06 3,52 3,63 2,90 1,20
- Fenilalanină+Tirozină 4,83 5,00 2,78 6,97 2,18 3,24
Cenuşă brută 15,6 16,8 30,3 4,45 41,1 7,60
- Calciu 3,90 4,20 9,30 0,30 12,90 1,30
- Fosfor total 2,55 2,75 4,50 0,25 6,10 1,00
- Sodiu 0,90 0,95 0,70 0,32 0,95 0,50
- Potasiu 0,75 0,74 0,50 0,10 0,68 1,63
- Clor 1,15 1,20 0,60 0,40 0,80 0,75
- Magneziu 0,20 0,21 0,70 0,22 0,95 0,11
Porcine
ED (kcal/kg) 3850 3800 2550 4150 3900
EM (kcal/kg) 3415 3295 2250 3680 3630
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3535 3280 2790 3190 1975 3300
- găini ouătoare 3460 3135 2755 3150 1930 3260
- cocoşi adulţi 3235 2930 2560 2820 1820 3130
Fosfor disponibil 2,20 2,35 3,60 0,22 4,90

9.3. Grăsimile de uz furajer

În alimentatia animalelor se folosesc atât grăsimile animale (untura de porc,


seul de vită, grăsimea de pasăre) cât şi uleiurile vegetale (ulei de soia, de floarea
soarelui, porumb). Grăsimile de uz furajer sunt surse de energie şi de acizi graşi
esenţiali iar valoarea lor energetică este influenţată în mare măsură de conţinutul în
acizi grasi saturaţi şi nesaturaţi. Valoarea energetică a grăsimilor scade odată cu
creşterea proporţiei acizilor graşi saturaţi. Digestibilitatea grăsimilor este mai ridicată
pentru cele care au un conţinut mai mare în acizi graşi nesaturaţi (uleiurile vegetale)
şi mai redusă pentru seu (bogat în acizi graşi saturaţi). Datorită acestui fapt se
recomandă folosirea amestecului de grăsimi animale cu uleiuri vegetale. Grăsimile de
uz furajer se folosesc ca adaosuri în nutreţurile combinate în scopul ridicării valorii
energetice a lor şi în vederea îmbunătăţirii digestibilităţii substanţelor nutritive.
Grăsimea influenţează apetitul şi creşterea tineretului. Eficienţa utilizării grăsimilor
adăugate în hrana animalelor depinde de provenienţa grăsimii, cantitatea adăugată şi
echilibrarea raţiei în proteine, vitamine şi minerale. Ridicarea nivelului energetic al
hranei prin adaosul de grăsimi trebuie să fie urmată de asigurarea unui conţinut
proteic corespunzător, dat de raportul energo-proteic caracteristic speciei şi tipului de

126
producţie. Totodată, este necesară o ridicare a nivelului în vitaminele A, E,complex
B, fosfor şi calciu.
Adaosul grăsimilor în masa nutreţurilor combinate asigură imobilizarea
particulelor fine, măresc palatabilitatea nutreţurilor, îmbunătăţesc procesul de
granulare a nutreţurilor combinate iar la rumegătoare previn meteorizaţiile. O atenţie
deosebită trebuie acordată conservării însuşirilor calitative ale grăsimilor. Gradul de
prospeţime al grăsimilor este dat de conţinutul în peroxizi, aldehide şi de gradul de
aciditate.
Grăsimile sunt expuse proceselor de oxidare (râncezire), situaţie în care scade
palatabilitatea şi se produc tulburări digestive şi nutriţionale. Prevenirea acestor
procese de oxidare se realizează prin folosirea antioxidanţilor în cantitate de
100 – 500 g la 1 tonă de grăsime.
Folosirea grăsimilor în hrana animalelor. La bovine grăsimea adăugată în
hrană măreşte apetitul, reduce proporţia metanului format în rumen şi influenţează
pozitiv absorbţia vitaminei A.
Grăsimea poate fi utilizată în prepararea nutreţurilor combinate pentru viţei
crescuţi cu cantităţi reduse de lapte integral. Pentru aceasta se folosesc în primul rând
grăsimile animale care au dat rezultate mult mai bune decât cele vegetale. La
rumegătoare niveluri ridicate de grăsimi (10 – 30%) se folosesc în înlocuitorii de
lapte. În unele ţări se foloseşte grăsimea de uz furajer în raţiile taurinelor la îngrăşat
în perioada de finisare şi la vacile de lapte cu producţii mari dar în proporţii reduse
(2 – 4%). Adaosul de grăsimi în proporţie de peste 7 – 8% în hrana rumegătoarelor
determină tulburări digestive şi reducerea ingestei de nutreţuri.
Utilizarea grǎsimilor by-pass reprezintǎ o metodǎ eficientǎ de creştere a valorii
energetice a raţiei pentru vacile cu o producţie ridicatǎ de lapte. Grǎsimile by-pass
sau „protejate‖ sunt grǎsimi pulbere concepute pentru manipulare şi mixare cât mai
facile, fiind insolubile la temperaturile de la nivelul rumenului.
Existǎ firme specializate (Noack, Austria; Guyomarc’h Franţa) care oferǎ
grǎsimi protejate, obţinute din acizi graşi din ulei de palmier, sub formǎ hidrogenatǎ
şi saponificatǎ.
La porcine cercetările efectuate în ultimii ani au demonstrat că administrarea
de grăsimi animale şi vegetale în raţie influenţează favorabil creşterea tineretului,
funcţia de reproducţie, producţia de lapte şi conţinutul de grăsime din lapte la scroafă.
O serie de date atestă influenţa favorabilă pe care o exercită administrarea de grăsimi
vegetale şi animale în proporţie de 5 – 6% din greutatea uscată a nutreţului destinat
purceilor. În aceste condiţii, sporurile medii zilnice cresc cu 5 – 16% iar consumul de
hrană pentru 1 kg spor se reduce cu 7 – 15%.
Majoritatea autorilor recomandă administrarea de 5 – 10% grăsimi animale şi
vegetale din greutatea uscată a raţiei purceilor înţărcaţi. În majoritatea cazurilor cea
mai mare parte din aceste grăsimi se depun în ţesutul adipos, ceea ce duce la o
îngrăşare a purceilor de vârstă mică.
Pe baza unor analize minuţioase s-a ajuns la concluzia că la purceii înţărcaţi la
vârsta de 3, 4 şi 6 săptămâni, cantitatea de grăsime încorporată în raţie nu trebuie să
depăşească 2%.

127
Cercetările efectuate în ultimii ani pe plan mondial şi naţional arată că
încorporarea de grăsimi animale şi vegetale în raţia furajerǎ a scroafelor în ultimele
săptămâni de gestaţie determină pe de o parte, sporirea producţiei de lapte şi creşterea
conţinutului de grăsime a laptelui, iar pe de altă parte creşterea greutăţii vii a
purceilor la fătare şi a viabilităţii lor. Grăsimile se încorporează în raţia scroafelor în
proporţie de 5 – 6% în ultimele 2 săptămâni de gestaţie sau de 8 – 10% în ultimele
5 – 10 zile. Conţinutul de grăsime în colostru creşte în aceste condiţii cu
8 – 32%, iar producţia de lapte creşte cu 450 – 1700 g/zi.
Continuarea administrării de grăsimi şi în prima săptămână de lactaţie previne
scăderile în greutate la scroafe şi accelerează instalarea căldurilor după înţărcare.
La porcine la îngrăşat adaosul de grăsime în proporţie de 2% din conţinutul
raţiei influenţează favorabil sporul de creştere, gradul de folosire al hranei,
randamentul la sacrificare şi calităţile carcasei.
La păsări, adaosul de grăsime de pasăre şi uleiuri vegetale care au un conţinut
ridicat în acid linoleic influenţează favorabil creşterea puilor şi greutatea ouălor. La
puii de carne, adaosul de grăsimi în proporţie de 3 – 5% determină creşterea sporului
în greutate şi o mai bună valorificare a hranei. La găini, s-au obţinut rezultate bune la
un adaos de până la 3% grăsime.

CAPITOLUL X

ALTE SURSE DE PROTEINĂ

10.1. Drojdiile furajere

128
Sunt produse de biosinteză bogate în proteină cunoscută şi sub denumirea de
proteină microbiană sau unicelulară. Au o valoare nutritivă ridicată datorită
conţinutului în aminoacizi, în vitamine din complexul B, D2, hormoni, enzime,
macroelemente, microelemente şi alte substanţe care stimuleză creşterea şi producţia
animalelor. Prin conţinutul în enzime, prezenţa drojdiilor furajere determină
îmbunătăţirea digestiei hranei şi reducerea consumului specific. Au un conuţinut
apreciabil în lizină dar mai redus în aminoacizii cu sulf (metionina, cistina).
Pentru obţinerea drojdiilor furajere se utilizează ca suşe drojdii selecţionate
din genul Torula, Candida, Saccharomyces şi Monillia. Principalele materii folosite
pentru producerea drojdiilor furajere sunt: reziduurile de la fabricile de zahăr,
produsele secundare de la hidroliza celulozei, leşiile bisulfitice de la fabricile de
hârtie, borhoturile de la fabricile de spirt şi bere, produsele secundare din agricultură
(coceni, ciocălăi, paie), dejecţiile din zootehnie şi normal parafine de la purificarea
petrolului.
Drojdiile obţinute pe un substrat glucidic (paie, coceni, leşii, melasă, zer, etc)
au un nivel proteic de 40 – 48% proteină brută iar cele obţinute din hidrocarburi
(petrol, parafine, gaz metan, cărbuni) au un nivel proteic mai ridicat fiind de 52 – 60
% proteină brută. Digestibilitatea lor este ridicată fiind cuprinsă între 90 – 96% şi pot
să înlocuiască făinurile proteice animale în proporţie de până la 15%.
În hrana vacilor de lapte drojdia furajeră are un efect bun asupra producţiei şi a
conţinutului în grăsime a laptelui. Sub formă uscată la vaci se poate da în cantitate de
1 – 2kg/zi. La viţei până la înţărcare s-au obţinut rezultate bune în creştere prin
adaosul a 100g drojdie uscată în raţia zilnică.
La oile de reproducţie se pot da până la 300 g/zi. Drojdiile furajere reprezintă
pentru tineretul porcin în creştere unul din cele mai valoroase nutreţuri. Adaosul de
drojdie furajeră în hrana tineretului porcin determină creşterea sporului zilnic şi o mai
bună valorificare a hranei. La purcei de la 1 – 4 luni se pot da 50 – 100g drojdie
uscată /zi. În nutreţurile combinate pentru purcei în perioada de alăptare şi înţărcaţi
drojdia furajeră poate reprezenta 1 – 2% respectiv 2 – 4%. Pentru tineretul porcin de
reproducţie (categoria 25 – 55kg) drojdia furajerǎ poate reprezenta 1 – 2% din
structura nutreţului combinat. Drojdia furajeră administrată în hrana scroafelor
gestante, influenţează pozitiv numărul purceilor la fătare. În nutreţurile combinate
pentru scroafe gestante în lactaţie şi vieri drojdia furajeră poate reprezenta 3 – 5%.
Pentru porcinele supuse îngrăşării drojdia furajeră poate fi utilizată în proporţie de 3
– 6% în structura nutreţului combinat.
La specia porcină drojdiile furajere obţinute pe normal parafine pot să
înlocuiască parţial făina de peşte şi total şrotul de soia.
Utilizarea drojdiilor furajere în hrana păsărilor a dat de asemenea rezultate
bune. În nutreţurile combinate destinate găinilor ouătoare drojdia furajeră poate
reprezenta 3 – 5%. În nutreţurile combinate starter pentru puii de carne drojdia
furajeră reprezintă 1– 2% , în reţeta grower 2 – 4% şi în reţeta finisher 3 – 5%.
Datorită conţinutului ridicat în acizi nucleici, consumul mare de drojdii la
animale determină apariţia gutei prin depunerea uraţiilor la nivelul articulaţiilor.

129
10.2. Utilizarea algelor în alimentaţia animalelor

Spirulina este o sursă importantă de proteină, fiind o algă cultivată cu succes la


nivel industrial în multe ţări ale lumii. În hrana animalelor făina de Spirulină poate fi
o sursă alternativă de proteină, mai ales în ţările în care condiţiile de climă sunt
favorabile pentru creşterea acestei alge în bazine deschise.
Conţinutul în aminoacizi al făinii de Spirulină este foarte ridicat, depăşind pe
cel din şrotul de soia, floarea-soarelui şi chiar al făinurilor animale. Comparativ cu
făina de peşte, Spirulina are un conţinut mai redus de lizină, metionină şi histidină dar
are cantităţi mai mari de triptofan, treonină, triozină, leucină şi arginină (tabelul 25).
Digestibilitatea proteinei din Spirulină este ridicată, azotul din Spirulina
platensis fiind digerat şi absorbit în proporţie de peste 81% iar cel din Spirulina
maxima în proporţie de 83%.
Pe plan mondial au fost efectuate cercetări privind substituirea totală sau
parţială a proteinei din hrana porcinelor, păsărilor, şi viţeilor cu proteină din
Spirulină. Aceste cercetări au arătat că proteina din Spirulină are o valoare biologică
superioară altor proteine vegetale, care determină obţinerea unui spor de creştere
ridicat fără să fie observate efecte negative asupra sănătăţii animalelor. Valoarea
biologică a proteinei din Spirulină poate fi mărită prin suplimentarea hranei cu lizină
şi metionină.
Utilizarea Spirulinei în hrana găinilor ouătoare a determinat creşterea
productiei de ouă, intensificarea culorii gălbenuşului şi obţinerea unor ouă cu un
conţinut ridicat de vitamine. În hrana puilor de carne, Spirulina are efect pozitiv
asupra sporului de creştere şi a intensificării culorii pielii. Biomasa de Spirulină poate
reprezenta şi un nutreţ foarte bun pentru fermele piscicole.

Tabelul 25
Conţinutul în aminoacizi al făinii de Spirulină şi al unor materii prime proteice
vegetale şi animale
Specificare UM Făină de Şrot de Şrot de fl- Făină de Făină de peşte
spirulină soia soarelui carne
Substanţă uscată % 92 88 88 91 91
Proteină brută % 65 48 36 50 65
Lizină % 3,22 2,37 1,27 2,59 5,03
Metionină % 1,29 0,64 0,83 0,70 1,85
Cistină % 0,55 0,53 0,63 0,57 0,59

130
Triptofan % 1,01 0,28 0,43 0,32 0,69
Treonină % 3,31 1,55 1,34 1,69 2,75
Fenilalanină % 2,67 1,60 1,68 1,72 2,59
Tirozină % 2,76 1,05 0,98 1,13 2,11
Valină % 4,60 2,01 1,78 2,21 3,17
Leucină % 5,15 2,82 2,31 3,09 4,47
Izoleucină % 3,54 1,32 1,48 1,44 2,69
Alanină % 4,83 3,44 1,56 3,70 4,10
Prolină % 2,62 3,88 1,56 4,18 2,87
Serină % 3,31 1,98 1,56 2,13 2,57
Glicină % 4,00 6,08 2,12 6,55 4,41
Acid glutamic % 8,28 5,48 6,97 5,90 8,37
Arginină % 4,74 3,26 3,00 3,49 3,76
Histidină % 1,01 0,88 0,95 0,95 1,84
Acid aspartic % 5,75 3,58 3,38 3,85 6,06

Având conţinutul cel mai ridicat în proteină dintre toate materiile proteice
vegetale, utilizarea Spirulinei în alimentaţia animalelor ca sursă alternativă de
proteină este de mare perspectivă îndeosebi în ţările cu un climat favorabil dezvoltării
acestei alge. Algele din specia Spirulină (în special alga albastră) cultivate în apă
proaspătă pot produce la un hectar în cultură intensivă o cantitate de proteină de 50
ori mai mare decât principalele cereale şi de 15 – 25 ori mai mare decât cultura de
soia boabe.

Tehnologia cultivării intensive a Spirulinei platensis

Pentru creşterea intensivă şi obţinerea unei producţii ridicate de biomasă


trebuie asigurat un mediu nutritiv cu o concentraţie specifică de macro şi micro
elemente precum şi un regim optim de temperatură şi lumină în funcţie de cerinţele
fiziologice ale microalgelor de Spirulină.
Mediul nutritiv trebuie să fie bogat în carbonaţi, având o reacţie alcalină cu
un pH cuprins între 8 -11. În timpul procesului de fotosinteză, alga utilizează dioxidul
de carbon (provenit din ioni bicarbonat) şi concentraţia acestuia scade în mediu de
cultură. Pentru regenerarea cantităţii care a fost consumată se barbotează în mediu aer
îmbogăţit cu dioxid de carbon. Pentru creşterea şi dezvoltarea algei sunt necesare
toate macroelementele specifice plantelor, la care se adaugă sodiu.
La soluţia de bază formată din macroelemente trebuie adăugate două soluţii de
microelemente în proporţie de 1 %0 fiecare.
Temperatura optimă pentru creşterea algei este cuprinsă între 35 – 370C.
Intensitatea de creştere este influenţată pozitiv prin mărirea temperaturii de la
20 – 35 0C, în schimb temperaturile sub 120C şi peste 400C dăunează algelor.
Iluminarea optimă pentru Spirulina este de 25000 lucşi. Prin agitarea
permanentă a suspensiei de alge se asigură o bună iluminare şi aerare, fiind
împiedicată sedimentarea algelor.
Tehnologia de cultivare intensivă a microalgelor se desfăşoară în două tipuri de
instalaţii: de tip deschis şi de tip închis.

131
Instalaţiile de tip deschis sunt reprezentate de bazine ovale sau
dreptunghiulare, cu suprafeţe diferite şi adâncimi reduse de 20 – 30 cm. Ele sunt
construite din beton, materiale plastice şi alte materiale, care trebuie căptuşite la
interior cu materiale rezistente la pH puternic alcalin al mediului de cultură. Bazinele
sunt împărţite de un perete central în două compartimente longitudinale, în care
mişcarea suspensei are loc într-un circuit de formă ovală. Deplasarea şi barbotarea
culturii de microalge este realizată cu ajutorul unor palete acţionate de motoare
electrice. Instalaţiile de tip deschis se folosesc mai ales în zonele tropicale şi
subtropicale, care asigură o bună temperatură pentru creşterea şi dezvoltarea
biomasei de alge. În zonele cu temperaturi mai scăzute se recomandă acoperirea
bazinelor cu materiale transparente.
Instalaţiile de tip închis sunt reprezentate de recipiente transparente din sticlă
sau materiale plastice prevăzute cu conducte prin care se face admisia mediului de
cultură, se introduce aerul îmbogăţit cu bioxid de carbon şi se face evacuarea
suspensei în momentul recoltării biomasei de alge.
Instalaţiile de tip închis sunt mai costisitoare şi au o capacitate mai mică decât
instalaţiile deschise, dar permit controlul permanent al factorilor de creştere şi
obţinerea unor cantităţi mari de biomasă raportată la unitatea de volum.
Înainte de punerea în funcţiune, instalaţiile de cultură trebuie curăţite şi
igienizate. Se introduce apoi mediul de cultură, realizându-se în bazinele deschise o
grosime a stratului de 10 – 30 cm.
Următoarea etapă constă în inocularea mediului nutritiv cu suspensia de alge,
cantitatea utilizată fiind de 0,5 – 10 g substanţă uscată la 1 litru mediu. După o
creştere lentă în primele zile de la inocularea mediului de cultură, algele se multiplică
rapid, apoi procesul se incetineşte şi apoi se opreşte. Cantităţile cele mai mari de
biomasă se obţin prin recoltarea parţială a algelor, intervalul între două recoltări fiind
cuprins între 3 – 8 zile.
Pe parcursul fiecărui ciclu de creştere şi după recoltare se determină calitatea
biomasei, prin stabilirea gradului de contaminare cu bacterii coliforme, cu bacterii
sulfat-reducătoare, mucegaiuri, drojdii şi streptococi fecali. Apa utilizată la
prepararea mediului de cultură trebuie să fie verificată sub aspectul conţinutului în
metale grele şi substanţe toxice, care se pot acumula în biomasa de alge.
Recoltarea biomasei de Spirulină se realizează în funcţie de volumul suspensiei
de alge, prin centrifugare sau filtrare, urmată de desalinizarea acesteia prin spălare cu
apă. În cazul recoltării unor cantităţi mici de alge, biomasa poate fi uscată în
termostate, la temperatura de 600C şi apoi măcinată la o moară cu bile. Pentru
cantităţi mari de biomasă se folosesc procese de uscare rapidă, prin liofilizare sau
atomizare, rezultând o pulbere fină.
Ambalarea, depozitarea şi transportul produsului obţinut se face în saci sau
pungi din polietilenă închise ermetic.

10.3. Aminoacizii sintetici şi utilizarea lor


în alimentaţia animalelor

132
Utilizarea aminoacizilor sintetici în alimentaţia animalelor prezintă
următoarele avantaje:
 optimizarea reţetelor de nutreţuri combinate în funcţie de cerinţele
nutritive ale fiecărei specii şi categorii de animale.
 îmbunătăţirea valorii biologice a proteinei din hrană.
 prin suplimentarea cu aminoacizi sintetici se poate micşora nivelul
proteinei brute din reţetele de nutreţuri combinate.
 se reduce cantitatea de azot din dejecţii şi se micşorează efectul poluant
al acestora.
 se obţin nutreţuri combinate mai ieftine prin folosirea unei proporţii mai
scăzute de şroturi şi făinuri animale.
 se îmbunătăţesc performanţele de producţie şi creşte calitatea produselor
animaliere.
Obţinerea aminoacizilor pe cale industrială se realizează prin metode diferite:
 prin hidroliza chimică (acidă, bazică) sau enzimatică a proteinelor
vegetale şi animale;
 prin sinteza chimică şi
 prin sinteză microbiologică.
Principalii aminoacizi produşi industrial pe cale microbiologică sunt: lizina,
treonina, triptofanul, metionina şi acidul glutanic. Toţi aceştia sunt folosiţi mai ales în
scop furajer, îmbunătăţind valoarea biologică a proteinei din raţii. Un avantaj al
biosintezei microbiologice constă în producerea numai a izomerului activ (L –
aminoacid). Formele L ale aminoacizilor sintetici sunt digerate şi absorbite în
întregime de păsări şi porcine. Prin sinteză chimică se obţin amestecuri de izomeri L
şi D ai aminoacizilor.
D-aminoacizii sunt transformaţi în L- aminoacizi în două etape cu ajutorul
enzimelor: D-aminoacid oxidaza şi transaminaza. Animalele nu conţin enzima D-
aminoacid oxidaza, fapt pentru care formele D ale aminoacizilor nu sunt disponibile
pentru sinteza proteică. Excepţie face D-metionina care este transformată în
organismul animal în L-metionină.
Lizina este fabricată sub formă de L-lizină prin sinteză microbiană cu ajutorul
microorganismelor: Corynebacterium glutamicum, Brevibacterium flavum şi
Brevibacterium lactofermentum.
Lizina pură este foarte higroscopică, ca urmare produsul comercial este
fabricat prin combinarea lizinei cu acidul clorhidric, care îi asigură stabilitatea circa
24 luni în ambalajul de origine. L-lizina HCl (clorhidrat de lizină) conţine 78,8 %
lizină care este absorbită în întregime la nivelul intestinului subţire al
monogastricelor. În urma procesului de biosinteză a lizinei rezultă şi cantităţi
importante de biomasă proteică bacteriană, care după uscare este folosită în industria
nutreţurilor combinate.
Compania germană Degussa-Hüls AG a fabricat produsul Biolys 60-L-lizină
sulfat cu un conţinut de 46,8% lizină, care este folosit cu bune rezultate ca alternativă
a produsului L-lizină HCl. Firma germană BASF comercializează în numeroase ţări
L-lizină HCl cu un conţinut de 78,8% lizină.

133
Compania americană Archer Daniels Midland din Illinois (ADM) are cea mai
mare fabrică din lume care produce lizină prin sinteză microbiană.
În ţara noastră obţinerea pe cale microbiologică a lizinei s-a realizat pe baza
unei metode elaborată de Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti,
fiind folosită o mutantă auxotrofă de biotină şi homoserină de Brevibacterium
lactofermentum. Lizina de uz furajer s-a produs pe cale industrială la fabrica de
antibiotice Iaşi a cărui conţinut de lizină este de 10%.
În urma sintezei chimice se poate obţine produsul DL-lizină. Procesul
industrial se poate continua în vederea scindării şi preparării numai a formei L-lizină.
Forma D-lizină nu este utilizată de animale pentru sinteza proteică. Deci în cazul
DL-lizinei, doza dată trebuie să fie dublă în comparaţie cu L-lizina.
Metionina se obţine atât prin sinteză chimică cât şi prin biosinteză. Producţia
cea mai mare de metionină este obţinută de compania Aventis Animal Nutrition din
Franţa, care fabrică atât DL-metionină pulvis cu 99% metionină cât şi forma lichidă
DL- hidroximetionină analog cu 88 % metionină. Pentru rumegătoare această
companie din Franţa a obţinut aminoacizii lizină şi metionină sub formă protejată,
produsele comerciale având denumirea de SmartamineTM.
Firma Degussa – Hüls AG a realizat pentru vaci cu lapte produsul comercial
Mepron M85, conţinând 85% DL-metionină protejată.
Treonina este obţinută prin sinteză microbiană cu ajutorul microorganismelor:
Arthrobacter paraffineus, Escherichia coli şi Corynebacterium glutamicum. Produsul
comercial ADM, L-treonina conţine 98,5% substanţă activă.
Triptofanul a fost obţinut iniţial prin sinteză chimică sub formă de
DL-triptofan iar în prezent este produs prin biosinteză sub formă de L-triptofan cu
98 – 98,5% substanţă activă.
Acidul glutamic se obţine şi din biosinteză prin culturi de Corynebacterium
glutamicum şi Brevibacterium flavum. La noi în ţară prin mutageneză la ICCF
Bucureşti s-au realizat suşa mutantă de Brevibacterium lactofermentum de la care se
obţine acest aminoacid.
Firma ADM BioProducts (SUA) a realizat un nou produs numit ADM
Tryptosine, cu un conţinut de 70% L-lizină HCl (55,3% L-lizină) şi 15% L-triptofan.
Conţinutul în aminoacizi sintetici a unor produse comerciale este prezentat în tabelul
26.
Aminoacizi sintetici se introduc în nutreţurile combinate ca atare sau sub formă
de premixuri cu aminoacizi. Cantităţile utilizate diferă în funcţie de materiile prime
existente la un momet dat, conţinutul acestora în proteină şi aminoacizi, ponderea
materiilor prime în structura nutreţului combinat şi cerinţele în substanţe nutritive ale
fiecărei categorii de animale. Se pot adăuga în proporţie de 0,05 - 1% iar
supradozările au efecte dăunătoare, putând determina reducerea consumului de
nutreţuri şi chiar intoxicarea animalelor.
În nutreţurile combinate starter pentru pui de carne, lizina şi metionina se
introduc fiecare în proporţii medii de 0,2 – 0,3% iar în nutreţurile combinate finisher
0,1 – 0,2%. Cantităţile cele mai mari de aminoacizi sunt utilizate în nutreţurile
combinate pentru broilerul de curcă 0,3 - 0,5% şi pentru purcei în perioada de
alăptare 0,2 – 0,4%.
134
Tabelul 26
Valoarea nutritivă şi conţinutul în aminoacizi sintetici la unele produse comerciale

Produsul SU PB (%) Aminoacizi (%) EM (kcal/kg)


comercial (%) (Nx 6,25) Liz Met Tre Tri Porci Păsări
L – lizină HCl 98,5 94,4 78,8 - - - 4050 3625
Biolys 60 95,0 75,0 46,8 0,2 0,5 0,15 3940 3740
L-lizină sulfat
DL-metionină 99,7 58,7 - 99,0 - - 5280 4950
L-treonină 98,5 73,5 - - 98,5 - 5765 5375
L-triptofan 98,5 84,0 - - - 98,5 5970 5640
Tryptosine 98,0 95,0 55,3 - - 15,0 3300 3300

L-treonina şi Tryptosine se folosesc în cantităţi mai mici, recomandându-se în


nutreţurile combinate cu pondere mare de porumb, orz şi grâu.
Aminoacizii sintetici se introduc în structura nutreţurilor combinate în cantităţi
de 1 – 4 kg/tonă în funcţie de categoria de animale. La vaci de lapte pot fi utilizaţi
aminoacizi limitativi protejaţi (metionina şi lizina) care pot trece prin rumen fără a fi
degradaţi de microsimbionţi. În intestinul subţire (duoden) aceşti aminoacizi sunt
absorbiţi şi preluaţi de organismul animal.
Produsele din gama Smartamine şi Mepron M85 administrate în alimentatia
vacilor de lapte determină creşterea producţiei de lapte, a conţinutului proteic şi de
grăsime al laptelui şi îmbunătăţirea unor indici de reproducţie.
Avantajul economic al utilizării aminoacizilor sintetici rezultă din faptul că
1 kg de L-lizină HCl conţine o cantitate de lizină digestibilă echivalentă cu cea din
16 – 18 kg făină de peşte, 30 – 35 kg şrot de soia sau 280 – 300 kg de cereale. Un kg
de DL-metionină conţine o cantitate de metionină digestibilă echivalentă cu cea
din 70 – 75 kg făină de peşte, 170 – 175 kg şrot de soia şi peste 600 kg cereale.

CAPITOLUL XI

SUBSTANŢELE AZOTATE SINTETICE NEPROTEICE UTILIZATE ÎN


HRANA ANIMALELOR (SASN)

Aceste substanţe pot fi utilizate de microorganismele din rumenul


rumegătoarelor pentru sinteza proteinei lor corporale, pe care o pun ulterior la
dispoziţia organismului animal. În acest fel, la rumegătoare se pot substitui 30 - 50%
şi chiar mai mult din necesarul zilnic de proteină. SASN se utilizează în raţia
animalelor rumegătoare în condiţia în care valoarea PDIE este mai mare decât a
PDIN, asigurându-se astfel acoperirea deficitului azotat al raţiei şi optimizarea
sintezei proteice microbiene.

135
Dintre aceşti înlocuitori de proteină se utilizează pe scară largă ureea şi
izobutilidendiureea.
Ca sursă de azot neproteic se mai poate utiliza în hrana rumegătoarelor apele
amoniacale (17 – 18 % azot), sulfatul de amoniu (21% azot), clorura de amoniu
(26% azot), acetatul de amoniu (10,2% azot), proprionatul de amoniu (15% azot).
Toate aceste substanţe pot să asigure cerinţele de proteină brută la rumegătoarele
alimentate cu raţii deficitare în azot.

11.1. Ureea

Ureea (carbamida, carbodiamida, diamida acidului carbonic) se obţine în urma


combinaţiei dintre NH3 şi CO2 la temperatura de 1800C şi presiune ridicată. Are
aspect de sare albă unsuroasă la pipăit, cu gust caracteristic. Este foarte higroscopică
şi se dizolvă uşor în apă; 66 g la 100 ml apă. În alimentaţia rumegătoarelor se
utilizează ureea furajerǎ; ureea folosită ca îngrăşământ chimic poate conţine minerale
toxice.
Ureea conţine 44 - 46% azot, iar coeficientul de utilizare este cuprins între
60 - 70%. În acest caz, 1 g uree echivalează cu 1,8 g proteină digestibilă. În
tehnologia de preparare şi utilizare a ureei s-a ajuns însă la coeficienţi de utilizare
apropiaţi de 100%, adică la o corespondenţă de 2,8 g proteină la 1 g uree.
După administrarea hranei, sub influenţa temperaturii corporale şi a enzimelor
specifice - ureeaza - are loc scindarea rapidă a ureei în CO2 şi NH3.
Perioada intensă de formare a amoniacului are loc în primele două ore de la
furajare. O parte din amoniac se resoarbe în sânge, după care în mare parte este
resintetizat în uree la nivelul ficatului şi eliminat din organism prin organul excretor.
Cea mai mare parte din amoniacul liber din rumen este folosit de
microorganisme pentru sintetizarea proteinei proprii.

Factorii care influenţează utilizarea ureei în rumen


 asigurarea unui substrat energetic, respectiv glucide uşor fermentescibile
Gradul de valorificare al ureei prin intermediul microorganismelor este legat de
conţinutul raţiei în glucide uşor fermentescibile, deoarece acestea realizează, în
decurs de circa o oră, atât sursa de energie disponibilă pentru dezvoltarea bacteriană
cât şi un mediu rumenal acid, în care amoniacul este legat sub formă de săruri de
amoniu ale acizilor graşi volatili. La un pH rumenal de sub 6,4 şi activitatea ureazei
este redusă, încât pericolul scindării rapide şi al intoxicării cu amoniac este şi pe
această cale, redus.
Cele mai potrivite nutreţuri glucidice, în folosirea ureei, sunt cele bogate în
amidon (în primul rând orzul şi apoi porumbul), sfecla de zahăr, porumbul masă
verde şi melasa.
În cazul raţiilor în care glucidele sunt asigurate prin fân, se obţin rezultate mai
slabe prin faptul că celuloza, ca sursă de energie, se scindează prea încet. S-a
observat totodată că la raţiile sărace în glucide vacile răspund adesea prin reducerea
producţiei de lapte, odată cu introducerea ureei în hrană.
136
 un aport minim de azot proteic care să asigure peptidele şi aminoacizii
necesari pentru multiplicarea bacteriană; nivelul proteic minim pentru
activitatea microbiană optimă este apreciat la circa 5%;
 asigurarea necesarului de substanţe minerale şi a unui echilibru optim al
lor; o importanţă deosebită prezintă aportul de sulf (1g sulf/-10 g azot
neproteic) necesar pentru sinteza aminoacizilor sulfuraţi care intră în
componenţă proteinelor microbiene;
 adaosul de floare de sulf 2 - 3% din cantitatea de uree realizează în plus o
retardare a scindării ureei în rumen;
 asigurarea unui nivel optim de vitamine (A, D, E), care stimulează
dezvoltarea simbionţilor rumenali;
 nivelul proteic al raţiei.
La raţiile echilibrate în proteină, azotul din uree este utilizat în mică măsură.
Cu cât cantitatea de proteină din raţie este mai mică, cu atât ureea este mai bine
valorificată. În cazul raţiilor cu un nivel proteic mai mare de 12 – 13% PB din SU,
suplimentarea cu uree nu se recomandă.
Folosirea ureei în hrana rumegătoarelor. Ureea poate fi introdusă în
alimentaţia rumegătoarelor din momentul în care are loc dezvoltarea funcţională a
rumenului. Pentru a preveni eventualele intoxicări, se recomandă ca tineretul bovin
de un an să primească zilnic cel mult 60 g uree, tineretul între 1 - 2 ani 70 - 90 g, iar
bovinele adulte până la 150 g uree pe zi. La ovinele adulte se pot da până la 15 g uree
pe zi. La specia ovină, trebuie să se ţină seama de următoarele recomandări specifice:
 ureea poate reprezenta 1% din raţia totală, sau circa 3% din cantitatea de
concentrate;
 ureea nu se foloseşte la tineretul ovin;
 trebuie să se asigure o bună omogenizare a ureei în hrană, iar
introducerea ei în alimentaţie se face treptat (2 – 3 săptămâni) fără
întreruperi.
Pentru uşurinţa calculării se apreciază că în raţia zilnică la taurine se poate
folosi o cantitate maximă de 0,3 g uree la 1 kg greutate vie.
Ureea trebuie introdusă treptat în raţie, 10 g la 100 kg greutate corporală în
primele 3 zile şi majorată treptat, până la doza maximă, în decurs de 10 - 14 zile, în
vederea dezvoltării corespunzătoare a microorganismelor capabile să folosească
azotul neproteic. În cazuri de întrerupere, se va trece din nou treptat la cantitatea
maximă stabilită. Procedându-se astfel se previne şi scăderea producţiei de lapte. În
scopul unei bune utilizări, ureea se administrează împărţită în mod proporţional pe
cele două sau trei tainuri zilnice.
Ureea se poate da în amestec cu nutreţurile concentrate sau prin presărarea pe
nutreţul însilozat sau fibros. O condiţie esenţială este dispersarea ei uniformă în masa
nutreţului. Un bun procedeu de administrare constă în dizolvarea ureei în apă
melasată (10 kg uree + 90 kg melasă + 100 kg apă), urmând prepararea fibroaselor
grosiere.
În amestec cu concentratele, ureea nu trebuie să treacă de 3%; au loc reacţii la
nivelul papilelor linguale ceea ce face să scadă consumul de hrană. Când se utilizează
amestecuri PVM în care ureea trece de 3% acestea se vor ,,dilua‖ cu restul
137
nutreţurilor. Nu se va folosi ureea dizolvată în apă şi nici nu se vor adăpa animalele
după administrarea ei (excepţie adăpatul din automate). În nutreţurile combinate cu
uree proporţia de încorporare poate să ajungă la 10 – 20% în produsele extrudate. În
structura amestecurilor furajere sau amestecurilor furajere unice destinate vacilor de
lapte ureea se include în proporţie de 0,5 – 1%. Pentru asigurarea omogenizării se
preferă ciocălăii de porumb măcinaţi care se pulverizează cu o soluţie de uree după
care se amestecă cu celelalte categorii furajere.
Ureea poate fi folosită şi prin adaosul la nutreţul însilozat. Se administrează în
acest caz 3 - 5 kg uree la o tonă nutreţ.

Tehnici folosite în administrarea ureei


Deoarece prin administrarea ca atare (fie în amestecul de concentrate, nutreţ
însilozat etc.) eliberarea amoniacului din uree se face de circa 4 ori mai repede decât
utilizarea ei în sinteza proteică, s-au încercat procedee tehnologice care să frâneze
rata descompunerii în unitatea de timp.
În prezent, se cunosc numeroase metode de retardare a scindării ureei pe cale
fizică, chimică şi fiziologică.
 Retardarea pe cale fizică
Retardarea scindării ureei se poate realiza prin incorporarea acesteia în masa
uruielilor de cereale şi supunerea amestecului unui tratament termic umed, în scopul
gelatinizării amidonului şi încapsulării ureei în masa de gelatină.
Tot aici amintim tehnologia de producere a amestecului de concentrate cu uree
prin extrudare; granulele fiind realizate într-o presă cu şnec (extruder) în care se
realizează o presiune ridicată şi o temperatură de până la 1500C chiar fără adaosul
aburilor, producând gelatinizarea amidonului şi încapsularea ureei.
Uroprotul este un produs românesc, care s-a obţinut din uree retardată în
amestec cu amidon gelatinizat, un complex vitamino – mineral şi nutreţuri grosiere
celulozice.
 Retardarea pe cale chimică
Descompunerea ureei în rumen poate fi încetinită prin utilizarea unor substanţe
inhibitoare ale ureazei. În acest scop, se pot folosi: acidul acetoxidroxamic, acidul
caprilohidroxamic, acidul fosforic, acidul propionic, acidul formic, metabisulfitul de
sodiu.
În preparatele carbamido – minerale (brichete saline de lins), ureea se include
în proporţie de 10 – 40%. Aceste preparate mai conţin sare 20 – 40%, fosfat dicalcic
20 – 27%, sulfat de calciu 8 – 10% şi surse cu microelemente (D. Drânceanu şi col.
2002).
Posibilitatea intoxicării cu uree. Dacă nu se respectă instrucţiunile de
utilizare a ureei, pot să apară intoxicaţii grave care se soldează cu moartea
animalelor. Nerespectarea dozelor sau a perioadei de adaptare, omogenizarea
necorespunzătoare, numărul redus de tainuri, sau modul de administrare pot constitui
de asemenea cauze ale intoxicării cu uree.
Sunt uşor predispuse la intoxicare cu uree animalele cu afecţiuni hepatice,
animalele epuizate şi în stare de flămânzire.

138
Simptomele intoxicării cu uree apar la 15 - 30 minute şi se manifestă prin stare
de apatie, sensibilitate mărită, frisoane, transpiraţii, accelerarea respiraţiei, reducerea
şi apoi încetarea mişcării rumenului, cât şi scurgerea unui lichid spumos din cavitatea
bucală. Neîntervenţia cauzează moartea animalului. Pentru tratament se poate folosi
oţetul culinar diluat cu apă în proporţie 1: 3. Se administrează 1 - 2 litri oţet diluat la
bovinele adulte şi 0,3 - 0,5 litri la oi. În scop terapeutic, se poate utiliza şi zerul sau
laptele acidulat.
După 1-2 ore se administrează 0,5 litri ulei de floarea-soarelui pentru activarea
tubului digestiv. Când tratamentul se face la timp, animalele îşi revin după câteva ore.

11.2. Izobutilidendiureea (IBDU)

Izobutilidendiureea (IBDU) rezultă prin acţiunea izobutilaldehidei asupra


ureei. Este o substanţă sintetică care conţine 32 % azot, nu este higroscopică şi este
puţin solubilă în apă (0,3 g/100 ml apă). În rumen se scindează lent, încât pericolul de
intoxicare este mult mai mic. Doza folosită este de 30 – 40g la 100 kg greutate vie.
Se poate include în concentrate şi poate substitui până la 50% din necesarul de
proteină. În amestecurile de concentrate administrate în raţia rumegătoarelor IBDU se
include în proporţie de 5 – 10%.

CAPITOLUL XII

NUTREŢURILE MINERALE

Pentru echilibrarea raţiilor în substanţe minerale, trebuie administrate anumite


suplimente minerale. Acest supliment este format fie din diverşi compuşi minerali
(NaCl, sulfat de cupru), fie din nutreţuri de origine animală care au un conţinut ridicat
în substanţe minerale în special calciu şi fosfor (făina de oase, făina de scoici, cojile
de ouă).

12.1. Mineralele anorganice

Sarea de bucătărie reprezintă sursa de Na şi Cl. Nutreţurile obişnuite sunt


deficitare în Na dar conţin cantităţi suficiente de Cl ceea ce face dificilă echilibrarea
raţiilor în cele două minerale.
Cantitatea necesară a se adăuga în raţia zilnică diferă în funcţie de: natura
raţiilor, respectiv structura lor; nivelul producţiei animale; temperatura şi umiditatea
mediului; categoria de vârstă, forma de producţie. La tauri necesarul de sare este de
35 – 72 g/zi; la berbeci 10 – 20g/zi; la armăsari 15 – 20g/zi; la vieri 12 – 28g/zi; la

139
vacile de lapte se va asigura zilnic 50 – 80 g sare, la vacile gestante 25 – 50g/zi; la
tineretul bovin 5 – 20g/zi; la bovine adulte la îngrăşat 50 – 60g/zi, la tineret bovin la
îngrăşat 30 – 40g/zi; la oi gestante şi în lactaţie 8 – 10g/zi, tineret ovin de prăsilă
5 – 10g/zi, ovine la îngrăşat 5 – 8g/zi; la iepe gestante şi în lactaţie 15 – 20g/zi,
tineret cabalin 11 – 42g/zi; la scroafe gestante 15 – 30g/zi, scroafe în lactaţie
20 – 45g/zi, tineret porcin de prăsilă 3 – 12g/zi şi tineret porcin la îngrăşat 4 – 22g/zi;
păsări 0,05 – 1,5g/zi,
Nivelurile de suplimentare a raţiilor cu NaCl la diferite specii şi categorii de
animale sunt apropiate de cerinţele reale ale animalelor şi sunt mult inferioare
nivelurilor care ar putea deveni toxice (tabelul 27).
Tabelul 27

Suplimentul de NaCl la diferite specii şi categorii de animale

Specia/categoria de animale Nivel NaCl în hrană (%) Observaţii


1 2 3
Taurine:
- vaci lapte 0,50 – 1,0 din concentrate
- taurine îngrăşat 0,20 – 0,25 din raţie
Ovine:
- miei creştere 0,33 – 0,43 la 90% SU în raţie
- alte categorii 0,50 din nutreţurile combinate
1,00 din concentrate
Caprine 0,50 din raţie

1 2 3
Porcine:
- creştere-îngrăşare 0,20 – 0,25 din nutreţuri combinate
0,25 – 0,50 din regimuri porumb/soia
0,50 – 1,00 din concentrate
Cabaline 0,50 din raţie
Sursa: Berger,1993 (citat de P. Halga, 2005)

La păsări, nivelul maxim de sare introdus în hrană nu trebuie să depăşească


1%, limitele optime fiind între 0,25 – 0,50%. Deficitul de sare sau sodiu la păsări
poate duce la scăderea consumului de nutreţ combinat, reducerea creşterii, a
producţiei şi la o conversie mai slabă a nutreţurilor (NRC, 1994). La deficitul de
sodiu din hrană, păsările devin vulnerabile la boli, prin slăbirea sistemului imunitar.
Excesul de sodiu în nutreţurile pentru păsări poate duce la deprecierea aşternutului
(umed), producţie redusă, mortalitate ridicată, fiind toxic, iar tineretul este mai
sensibil decât adultele (NRC, 1994).
Sarea se administrează la animale sub formă măcinată în amestecurile de
concentrate sau nutreţuri combinate şi sub formă de bulgări sau brichete pentru lins la
rumegǎtoare. Sarea poate fi asociată cu alte minerale (Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, Se),
antihelmintice (vermifuge), substanţe ionofore (Monensin, Lasalocid) pentru taurine
şi ovine la păşune, antibiotice (oxitetraciclina), vitaminele A şi D, magneziul pentru
140
prevenirea tetaniei de iarbă, sau sulful în cazul folosirii surselor de azot neproteic la
rumegătoare.
Cantitatea de sare pe care o ingeră un animal poate depăşi limitele, cu condiţia
ca acestea să aibă apă la discreţie. În caz contrar apar intoxicări. Mai sensibile la
cantităţi mari de sare sunt porcinele şi păsările. În lipsa apei, acestea mor prin
deshidratarea ţesuturilor, cauzată de sare.
În regiunile unde solul şi apa sunt sărace în iod se foloseşte sarea iodată, care
conţine 5 mg iodură de potasiu la 1 kg clorură de sodiu. Sarea se aşează într-un strat
de 5 – 6 cm grosime şi se stropeşte cu soluţie de iodură de potasiu. Se folosesc 3 g
iodură de potasiu la 1 l apă, pentru 100 kg sare.
Carbonatul de calciu reprezintă sursa de calciu. Pentru prepararea calciului
furajer de bună calitate se cere ca materia primă să conţină cel puţin 93% CaCO3 şi
cel mult 3% nisip. Ca materie primă se poate utiliza piatra de var şi creta, care se
administrează sub formă măcinată. Se introduce în nutreţul combinat în proporţie de
6,5 – 7% la păsările ouătoare, 1 – 1,5% la celelalte categorii de păsări şi la porcine. În
structura amestecului de concentrate pentru rumegătoare se încorporează în proporţie
de 1 – 1,5%. În cazul raţiilor la rumegătoare pe bază de siloz sau frunze şi colete de
sfeclă se administrează 1,5 – 2 g cretă furajerǎ la 1kg din nutreţurile amintite, pentru
tamponarea acizilor organici din siloz şi a acidului oxalic din frunzele de sfeclă.
Cojile de ouă conţin 95 – 98% substanţe minerale, din care calciu sub formă
de carbonat reprezintă 90%. După sterilizare şi mărunţire se pot folosi ca sursă de
calciu în amestecurile de concentrate destinate păsărilor şi porcinelor. Se dau în
proporţie de 1 – 2% din substanţa uscată a hranei.
Fosfaţii furajeri se utilizează mai ales în hrana tineretului în creştere şi pentru
femele în lactaţie, asigurând fosforul şi calciul în raţia animalelor. Redăm în tabelul
28 lista celor mai frecvente surse anorganice de fosfor utilizate în hrana animalelor
monogastrice.

Tabelul 28
Suplimentele de fosfaţi furajeri utilizaţi în hrana animalelor

Produsul P, % Ca, % Observaţii


Fosfat mono – sodic 25 0 Biodisponibilitate ridicată
Fosfat monocalcic (monohidrat) 22 16 Utilizat frecvent, biodisponibilitate ridicată
Fosfat monocalcic (anhidru) 25 17 Mai puţin utilizat
Fosfat monocalcic (dihidrat) 21 18 Utilizat frecvent, biodisponibilitate ridicată
Fosfat dicalcic (dihidrat) 18 20 Utilizat frecvent, biodisponibilitate ridicată
Fosfat dicalcic (anhidru) 20 28 Mai puţin utilizat
Fosfat tricalcic (anhidru) 20 39 Utilizat rar, biodisponibilitate redusă
Roca P defluorizată 18,5 34 În special în hrana păsărilor

Fosfaţii furajeri se utilizează în structura nutreţurilor combinate pentru porcine


şi păsări în proporţie de 0,5 – 1,5%, iar în amestecul de concentrate destinat
rumegătoarelor se introduc în proporţie de 0,5 – 1%.
Sarea fină de Tazlău. La tineretul şi animalele adulte de reproducţie adaosul
de potasiu în hrană sub formă de săruri fine de Tazlău determină creşterea sporului
141
mediu zilnic, sporirea fecundităţii şi reducerea consumului de hrană pe unitatea de
produs.
După Gh. Sălăjan şi col. proporţiile de săruri fine de Tazlău care asigură
cerinţele de NaCl şi suplimentul optim de potasiu sunt: pentru viţele de reproducţie
de la vârsta de 6 luni până la prima fătare, 1,14% din substanţa uscată a raţiei (50 g/zi
între 6 – 9 luni; 100 g/zi între 9 – 18 luni şi 110 – 120 g/zi între 18 – 21 luni); pentru
tineretul porcin şi scroafe de reproducţie 1% din greutatea nutreţului.
Făina de oase este foarte bine utilizată de animale, reprezintă o sursă de calciu
şi fosfor. Se foloseşte în amestec cu uruieli de concentrate în următoarele cantităţi:
25 – 30 g la taurine şi cabaline; 10 – 20 g la ovine şi porcine şi 1 – 3 g la păsări. Se
incorporează în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor în
proporţii de 0,5 – 0,7 %.
Sursele de asigurare ale macroelementelor şi microelementelor sunt redate în
tabelul 29.

Sursele de asigurare al macro – şi microelementelor Tabelul 29


Specificare Conţinutul Mod de utilizare
1 2 3
* surse de macroelemente
surse de calciu * în nutreţ combinat pentru păsări
* creta furajerǎ * 39 % Ca (exceptând
* cojile de ouă * 37% Ca păsările ouătoare) şi porci în ge-
neral, în proporţie de 1 – 1,5 %;
* făina de cochilii de * 39% Ca * în nutreţ combinat la păsări ouătoare 6,5 –
scoici 7%
surse de fosfor
* fosfatul monosodic, * 21,8 -22,4% P * în nutreţ combinat pentru păsări şi porci în
disodic general în proporţie de 0,5 – 1%;
* tripolifosfatul * 25% P
* hexametafosfatul * 25% P
surse de calciu şi fosfor
* fosfatul monocalcic *15,9-18,1%P * în nutreţ combinat pentru păsări şi porci în
şi fosfatul dicalcic *24,6-23,4%Ca general în proporţie de 0,5 – 1%;
surse de magneziu În structura premixurilor minerale
* oxidul de magneziu * 60,3% Mg încorporate în nutreţ combinat pentru păsări
* sulfatul de magneziu * 9,9-20,2%Mg şi şi porci;
13-26% S
surse de sodiu şi clor * la suine în nutreţ combinat pentru tineret,
* clorura de sodiu porcin la îngrăşat şi suine adulte 0,5% şi
0,35% sugari;
* la păsări adulte în nutreţ combinat 0,30-
0,35% şi 0,20 – 0,25% la tineret.

142
* surse de microelemente
surse de fier * în structura premixurilor minerale asigură
* sulfat feros * 15,6% Fe nivelul de fier specific fiecărei specii şi
* Fier-Dextran, Miofer, categorii de animale (60-100 mg Fe/kg nutreţ
Ursoferan combinat)
* pentru combaterea anemiei feriprive la
purcei se utilizează produsele injectabile: fier-
Dextran, Miofer, Ursoferan.
surse de mangan * în structura premixurilor minerale
* oxidul de mangan * 77,44% Mn asigură nivelurile 40 – 60 mg Mn/kg nutreţ
* sulfatul de mangan * 24,63 – 32,49 combinat;
% Mn
*carbonatul de mangan *47,75% Mn
surse de cupru *în structura premixurilor minerale
*sulfat de cupru *39,82% Cu asigură nivelurile de 5 – 8 mg Cu/kg nutreţ
*clorură de cupru *79,9% Cu combinat;
*în structura nutreţ combinat destinate
tineretului porcin şi porcinelor la îngrăşat se
asigură suplimentar prin CuSO4 un nivel de
250 mg Cu/kg
surse de zinc * în structura premixurilor minerale
* oxidul de zinc * 80,34% Zn prin care asigură nivelele 40-60 mg Zn/ kg
* sulfatul de zinc *37,42% Zn nutreţ combinat
* carbonatul de zinc * 53,14% Zn
1 2 3
surse de cobalt * în structura premixurilor minerale
* clorură de cobalt * 24,7% Co prin care asigură nivelele 0,3 – 0,35 mg
* carbonatul de cobalt * 56,7% Co Co/kg nutreţ combinat.
sursa de iod * în structura premixurilor minerale
* iodura de potasiu * 76,4% I prin care asigură nivelele 0,15 – 0,35
mg/kg nutreţ combinat.
surse de seleniu * în structura premixurilor minerale
* selenitul de sodiu 47,49% Se prin care asigură nivelele 0,16 mg Se/ kg
* selenitul de zinc 38% Se nutreţ combinat

12.2. Mineralele organice

În ultimii ani, nutriţioniştii acordă o importanţă deosebită obţinerii şi utilizării


mineralelor organice în hrana animalelor. În această formă, mineralul sau
microelementul respectiv este legat chimic de un agent chelatant sau ligand,
reprezentat de aminoacizi sau peptide. De aici provine şi denumirea de minerale sau
oligoelemente proteinate. În nutreţurile vegetale şi animale se întâlnesc multe
microelemente sub formă de complecşi proteinaţi sau chelaţi. Pentru obţinerea
mineralelor organice se pot folosi drojdiile furajere, care au un conţinut ridicat în
săruri minerale. Dacă mediul de cultură este deficitar în sulf, drojdiile pot să
încorporeze seleniul sub formă de selenometionină şi selenocisteină, în cantităţi mult
mai mari decât cerinţele lor nutritive. Anumite tulpini de drojdie sunt capabile să
143
formeze peste 97% selenometionină. O astfel de tulpină de S. cerevisiae este utilizată
în producerea de Sel-plex (seleniu organic) obţinut de firma americană Alltech.
Organismul animal absoarbe şi metabolizează selenometionina în acelaşi fel ca şi
metionina.
Mineralele organice au o biodisponibilitate şi o activitate biologică mult mai
mare comparativ cu a sărurilor anorganice şi pot fi folosite în doze mai mici. Ele sunt
mai stabile faţă de reacţiile adverse induse în tractusul digestiv de alţi nutrienţi din
hrană. Se stochează în cantităţi mai mari decât formele anorganice la nivelul ficatului,
muşchilor sau în produse (lapte, ouă) constituind rezerve pentru organismul animal şi
sursă importantă de microelemente pentru alimentaţia omului. Administrate în hrana
femelelor gestante şi lactante, mineralele organice trec mai uşor prin placentă spre
fetuşi, iar laptele este mai bogat în microelemente, determinând mărirea numărului de
produşi viabili, îmbunătăţirea performanţelor de creştere ale tineretului şi reducerea
mortalităţii. Microelementele proteinate îmbunătăţesc de asemenea, performanţele de
producţie, activitatea de reproducţie şi protejează sănătatea animalelor.
Mineralele organice de mare importanţă pentru nutriţia animalelor sunt: fierul,
cuprul, zincul, seleniul şi cromul. Firma americană Alltech a realizat şi
comercializează produsele minerale Sel-plex şi Bioplex care cuprind formule diferite
de microelemente minerale pentru porcine, păsări şi vaci de lapte.
Redăm în continuare efectele acestor produse asupra performanţelor de
producţie şi reproducţie la diferite specii de animale.
La vaci de lapte - mineralele organice au un rol benefic în reluarea dezvoltării
foliculare şi în creşterea fertilităţii. Lyons (1993) în urma experienţelor efectuate pe
1800 vaci, prin înlocuirea selenitului de sodiu cu seleniul organic, obţine o reducere a
numărului de însămânţări artificiale pentru obţinerea unei gestaţii. Prin utilizarea
produsului Bioplex-Dairy la vaci, rata gestaţiei la prima însămânţare artificială a fost
mai mare la lotul tratat (65 % faţă de 58%). Aceste rezultate arată că mineralele
Bioplex au un rol benefic în reproducţia vacilor de lapte. Kellogg (1990), în urma
cercetărilor efectuate pe vaci, constată că zincul organic determină scăderea
numărului de celule somatice cu 22 - 50%, în funcţie de doza de zinc utilizată şi
creşterea producţiei de lapte. Multe cercetări s-au orientat spre reducerea numărului
de celule somatice în timpul suplimentării cu zinc organic, deoarece acesta are
biodisponibilitate mai mare la rumegătoare decât formele anorganice (Harmon,
1998).
Haris (1995), în urma administrării unui supliment de 400 mg zinc pe vacă şi zi
sub formă de Bioplex Zn, constată o reducere a numărului de celule somatice la lotul
experimental cu 24% şi o creştere a acestora cu 36% la lotul martor. Numărul de
celule somatice la lotul experimental a fost la sfârşitul experienţei cu 57 % mai mic.
Rezultatele acestei cercetări sunt prezentate în tabelul 30.

Tabelul 30
Reducerea numărului de celule somatice în cazul utilizării mineralelor
organice (după diferiţi autori)

Minerale Doza(mg) Reducerea numărului de celule Autorii

144
somatice
Zn 400 - 40% Haris şi col,.,1995
Zn 300 - 45% Boland şi col., 1996
Se 2
Cu 100
Zn 300 - 35% săptămâna 0 - 12 Boland şi col., 1996
Se 2 - 52% săptămâna 9 - 12

Administrarea seleniului organic la vacile de lapte poate duce la creşterea


concentraţiilor de Se în lapte. Folosirea produsului Sel-Plex în raţiile pentru vacile de
lapte a dus la creşterea nivelului de Se în lapte de la 6,9 la 25,2 μg/l. Aceste
concentraţii ar putea creşte la 150 μg/ l prin administrarea unei doze de 25 mg Se/ zi
în hranǎ. Dacǎ s-ar consuma 200 ml din acest lapte, aportul de Se ar fi de aproximativ
50% din doza zilnicǎ recomandatǎ pentru Se.
Utilizarea mineralelor organice la porcine. Rolul potenţial al mineralelor
organice în nutriţia porcinelor a fost studiat pe larg de Close W. (1998). Adaosul de
fier organic în doze de 600 g Bioplex Fe/t în nutreţurile combinate pentru scroafe în
lactaţie, a determinat greutăţi mai mari la purceii înţărcaţi. Aceste cercetări au arătat
că prin suplimentarea hranei scroafelor gestante şi lactante cu fier proteinat va creşte
numărul purceilor viabili, au un spor de creştere mai mare, sunt mai sănătoşi şi
supoartă mai uşor stresul de înţărcare.
De asemenea, cuprul proteinat are o biodisponibilitate mai bună decât formele
anorganice. Bioplex Cu în doza de 100 ppm/kg nutreţ la purceii înţărcaţi determină
un spor mediu zilnic mai bun cu 10,8%, un indice de conversie mai mic cu 5,1% şi o
mai bună uniformitate a lotului faţă de purceii lotului martor (Close W., 1999).
Administrarea seleniului organic în alimentaţia scroafelor lactante, la acelaşi
nivel cu selenitul de sodiu, a determinat creşterea conţinutului de seleniu a laptelui de
circa 3 ori, iar la purceii sugari s-a înregistrat un spor mediu zilnic mai mare cu circa
10g/zi şi o mortalitate mai redusă (Close W., 1999). Şara A. şi col. (2004), în urma
administrării seleniului organic (Sel-plex) în hrana scroafelor aflate în ultima lună de
gestaţie şi în lactaţie, în proporţie de 0,03% constată următoarele: cele mai bune
rezultate au fost obţinute la purceii care provin de la scroafele care au primit în hrană
Sel-plex, respectiv o creştere a masei corporale a purceilor la înţărcare cu 8,25%, a
sporului mediu zilnic cu 8,20% şi îmbunătăţirea stării de sănătate.
Administrarea seleniului organic (Sel-plex) la porcinele la îngrǎşat determinǎ o
creştere a nivelului de seleniu în ţesutul muscular, precum şi obţinerea unei cărni mai
fragede şi mai suculente, cu o culoare mai aspectuoasă, cu mai puţină grăsime, cu
reducerea pierderii de suculenţă şi a mirosului neplăcut.
Utilizarea cromului organic, în comparatie cu formele anorganice, duce la
creşterea numărului de produşi pe fătare la scrofiţe şi scroafe (Lindemann, 1996).
Utilizarea mineralelor organice la păsări.
Cercetările efectuate pe pui broiler au arătat că utilizarea cuprului sub formă
de Bioplex Cu este la fel de eficientă pentru obţinerea promovării producţiei, dar la
niveluri mai mici decât în cazul sulfatului de cupru, sursa tradiţională în alimentaţie

145
(Mathis, 1999).
Tabelul 31

Efectul suplimentării cu Bioplex Cu asupra performanţei broilerilor


(diverse sexe, 42 de zile)
(Mathis, 1999)
Specificare Greutate (kg) Rata de conversie a hranei
Martor 2,275 1,835
Sulfat de cupru (185 ppm Cu) 2,266 1,835
BioplexCu (25 ppm Cu) 2,307 1,833
BioplexCu (50 ppm Cu) 2,348 1,824

Cele mai bune rezultate s-au obţinut la lotul care a primit Bioplex Cu (50 ppm
Cu).
La puii broiler utilizarea seleniului organic (Sel-plex) prezintă mai multe
avantaje. Are un impact pozitiv asupra creşterii penajului. O mai bună dezvoltare a
penajului înseamnă o prelucrare mai uşoară, o reducere a leziunilor pielii, un
metabolism energetic mai eficient. În acest caz energia de întreţinere şi necesarul de
nutreţ sunt mai scăzute.
Tratarea puilor de carne cu seleniu organic a dus la reducerea seminificativă a
indicelui de conversie a hranei/kg spor la puii de carne care au primit seleniu organic
(tabelul 32).

Tabelul 32
Efectul sursei de seleniu asupra performanţei la puii broiler
(Caskey, 1997)
Specificare 0,15 ppm Se 0,15 ppm Se 0,25 ppm total Se = 0,15 ppm
(selenit) (Sel-Plex) selenit + 0,1 ppm Sel-Plex
Nr. iniţial de păsări 50 79 75
Greutate la 42 zile 1,89 1,94 1,92
(kg)
Spor zilnic (g)
Ziua 28 37,13 37,02 37
Ziua 35 39,25 51,61 39,64
Ziua 42 44,93 46,16 45,73
Total consum nutreţ 3,98 3,85 3,32
(kg)
Rata de conversie a
hranei (kg N.C./kg 2,11 1,99 1,73
spor)

În cercetările efectuate de Şara A. şi col. 2004, se constată influenţa


favorabilă a seleniului organic asupra performanţelor de producţie la puii de carne
(tabelul 33).

Tabelul 33
Efectele Seleniului organic (Sel-plex) asupra performanţelor de producţie

146
la puii de carne
(după Şara A. şi col., 2004)

Specificare U.M. L1(M) L2


(Sel – plex 0,02%)
iniţială (g) 54,12 54,23
Masa corporală finală (g) 1763,87 1963,69
finală (%) 100,00 111,33
Sporul mediu g 40,70 45,46
zilnic % 100,00 111,70
Consumul g 97,02 96,81
mediu zilnic % 100,00 99,78
Indicele de conversie kg/kg 2,38 2,12
% 100,00 89,34
Randamentul la % 73,64 77,23
sacrificare % 100,00 104,87

De asemenea s-a constatat că seleniul organic a îmbunătăţit greutatea


eviscerată şi producţia de carne - piept.
Seleniul organic administrat în alimentaţia pǎsǎrilor de reproducţie
îmbunǎtǎţeşte procentul de ecloziune, viabilitatea puiului şi reducerea mortalităţii în
primele 2 săptămâni după ecloziune. Prin administrarea de Sel-Plex la cocoşi se
îmbunăţăţeşte calitatea materialului seminal, calitate caracterizată prin reducerea
anomaliilor spermatozoizilor, creşterea capacităţii şi a perioadei fecundante.
Renema şi Sefton, 2004, în urma unui studiu efectuat pe ouǎ provenite de la
gǎini de reproducţie, observǎ efectele benefice ale seleniului organic asupra fertilitǎţii
ouǎlor, ecloziunii şi mortalitǎţii embrionare a puilor proveniţi din ouǎle obţinute de la
gǎini în hrana cǎrora s-a administrat seleniu organic (Sel-Plex) în dozǎ de 0,03%.

Tabelul 34
Efectul formei de administrare a seleniului asupra parametrilor reproductivi
şi mortalitǎţii embrionare la pǎsǎri
( dupǎ Renema şi Sefton 2004)

Specificare Parametrii de reproducţie Mortalitate embrionarǎ

Fertilitate Ecloziune Zilele Zilele


(%) (%) 1-14 (%) 15- ecloz. (%)
Lot Martor 86,9 77,9 5,33 3,66
Lot Selenit 90,1 82,5 3,72 3,85
de sodiu
(0,03%)
Lot Sel- 90,1 83,5 3,52 3,14
Plex
(0,03%)

147
În urma experimentelor efectuate pe găini ouătoare, privind administrarea de
Sel-Plex în hrana acestora, s-a ajuns la următoarele concluzii:
- Prin administrare de Sel-Plex se realizează o creştere a concentraţiei de
seleniu în gălbenuşul şi albuşul de ou ceea ce duce la îmbunătăţirea calităţii oului în
timpul depozitării şi la reducerea peroxidării lipidice în gălbenuşul de ou în timpul
depozitării. Totodată administrarea de Sel-Plex în hrana găinilor ouătoare duce la
îmbunătăţirea greutăţii gălbenuşului, albuşului şi cojii.
- În plus se pare că seleniul organic poate fi transferat în coaja de ou,
îmbunătăţind calitatea acesteia (Rutz şi col., 2003). La găinile ouătoare, folosirea
seleniului organic a determinat o creştere mai mare cu 20 % a seleniului din ouă, faţă
de rezultatele obţinute cu seleniul anorganic.
Studii efectuate la Colegiul Agricol Scoţian aratǎ cǎ nivelul de seleniu din ou
poate fi crescut uşor când se administreazǎ Sel-Plex în hrana gǎinilor ouǎtoare (Surai,
2006). Seleniul din oul întreg a crescut de la 7,1 μg (martor) la 43,35 μg (0,08% Sel-
Plex) (tabelul 35).
Tabelul 35
Efectul administrǎrii Sel-Plex asupra conţinutului de Se din ou.
(adaptare dupǎ Surai 2006)

Doza de Sel-plex Conţinutul de Se Conţinutul de Se Conţinutul oului în


administratǎ în în gǎlbenuşul de în albuşul de ou seleniu (μg)
hranǎ (%) ou (ng/g) (ng/g)
0 298,3 50,7 7,10
0,02 605,3 193,7 18,04
0,04 854,0 403,7 30,67
0,08 1087,3 621,7 43,35

Rezultate favorabile ale utilizǎrii seleniului organic (Sel-Plex) comparativ cu


forma anorganicǎ (Selenit de Na), asupra conţinutului de Se din ou (gǎlbenuş, albuş
şi ou întreg), obţine Panton şi col. 2002 şi Gajcevic Zlata şi col. 2009 (tabelele 36 şi
37).

Tabelul 36
Efectul administrǎrii diferitelor forme de Se asupra conţinutului de Se din ou
(adaptare dupǎ Panton şi col. 2002)

Forma şi doza de Conţinutul de Se în Conţinutul de Se în Conţinutul oului


administrare a Se gǎlbenuşul de ou albuşul de ou în seleniu (μg)
(μg/g) (μg/g)
0 0,10 0,04 0,06
0,01% Na2SeO3 0,33 0,07 0,14
0,02% Na2SeO3 0,37 0,07 0,16
0,03% Na2SeO3 0,38 0,07 0,16
0,01% Sel-Plex 0,32 0,08 0,15

148
0,02% Sel-Plex 0,42 0,13 0,22
0,03% Sel-Plex 0,48 0,15 0,25

Tabelul 37
Efectul administrǎrii seleniului organic (Sel-Plex) asupra conţinutului de Se
din gǎlbenuşul şi albuşul oului
(adaptare dupǎ Gajcevic Zlata, 2009)

Sel-plex Se în gǎlbenuşul de ou Se în albuşul de ou


(%) (μg/g) (μg/g)
0,02 0,584 0,231
0,04 0,779 0,345

Gjorgovska N. şi col. 2012, în urma unui studiu efectuat pe gǎini hibridul Hisex
Brown, observǎ efecte benefice ale administrǎrii seleniului organic în hrana gǎinilor
ouǎtoare asupra parametrilor productivi, calitǎţii ouǎlor, şi conţinutului de seleniu al
oului. În experiment s-a urmǎrit intensitatea ouatului, masa oului şi a componentelor
acestuia precum şi conţinutul în seleniu al gǎlbenuşului de ou (tabelul 38).

Tabelul 38
Influenţa seleniului organic (Sel-Plex) asupra performantelor de producţie,
calitǎţii oului şi conţinutului în seleniu
(Gjorgovska N. şi col. 2012)

Specificare U.M. L Martor L 1E L 2E


(0, 30 mg (0, 30 mg (0, 30 mg
Se/kg) Se/kg+ 0,08 Se/kg+
mg Se 0,16 mg Se
organic/kg) organic/kg)
Intensitatea ouatului % 82,00 91,95 91,98
Consumul zilnic de Se μg 36,0 45,6 55,2
(Se/ cap/zi)
Masa oului g 67,53±3,91 71,70±4,67 72,45±5,11
Masa albuşului g 40,11±3,73 43,41±3,95 44,30±4,48
Masa gǎlbenuşului g 19,28±2,14 19,44±1,32 19,58±1,07
Masa cojii g 8,14±0,67 8,84±0,62 8,57±0,51
Albuşul din ou % 59,33±3,43 60,47±2,30 61,03±2,27
Gǎlbenuşul din ou % 28,61±3,35 27,18±1,94 27,13±2,13
Coaja din ou % 12,06±0,65 12,35±0,69 11,84±0,48
Conţinutul de Se/ 100 g μg 14 15 24
gǎlbenuş
Conţinutul de Se/ μg 2,70 2,92 4,70
gǎlbenuş

149
Şara A. şi col. (2005) urmărind principalii indici de producţie şi consum
înregistraţi la găini ouătoare constată influenţa favorabilă a Seleniului organic
administrat în hrană în doză de 0,03% asupra intensităţii ouatului, greutăţii medie a
ouălor şi conversei nutreţului în producţia de ouă (tabelul 39).

Tabelul 39
Efectele Seleniului organic (Sel-plex) asupra performanţelor de producţie
la găini ouătoare
(după Şara A., 2005)

Specificare Loturi experimentale


L1 (martor) L2 (Sel-Plex 0,03%)
Masa corporală iniţială 1657,41 ±21,34 1692,04 ± 18,91
(grame) finală 2015,93 ± 37,69 2031,11 ± 29,08
Spor total în greutate (g) 358,52 339,07
Intensitatea ouatului absolută 87,43 ± 1,54 90,29 ± 1,34
% relativă 100,00 103,27
Greutatea medie a g 60,40 ± 0,28 62,15 ± 0,26
ouălor % 100,00 102,89
Consumul mediu de g 143,33 138,55
nutreţ/ou % 100,00 96,66

În ceea ce priveşte structura oului din datele prezentate în tabelul 40 se poate


constata următoarele: greutatea medie a gălbenuşului, a albuşului şi a cojii,
înregistrează valori mai mari la lotul de găini ouătoare care a primit în hrană seleniu
organic (Sel-Plex).
Tabelul 40
Greutatea medie a principalelor componente structurale ale oului (g)
(după Şara A., 2005)

Specificare n Loturile experimentale


L1 (martor) L2 (Sel-Plex 0,03 %)
Greutatea medie a oului 10 59,41 ± 0,32 62,85 ± 0,65
Greutatea medie a gălbenuşului 10 13,98 ± 0,27 15,00 ± 0.40
Greutatea medie a albuşului 10 36,89 ± 0,55 38,95 ± 0,73
Greutatea medie a cojii 10 8,54 ± 0,26 8,90 ± 0,20

150
Cercetǎrile efectuate pe plan mondial, au arătat că nivelul de Se în ou poate
creşte pentru a furniza circa 50% din aportul zilnic de referinţă la om, atunci când se
administrează găinilor ouătoare Sel-Plex în doză de 0,4 ppm Se (Surai, 2006).
Necesarul zilnic recomandat pentru om se poate obţine prin consumul a 2 ouǎ/ zi.
Nivelul total de Se din ou este influenţat de nivelul de Se organic din hrana găinilor
ouătoare.
Astfel, în Malaezia, compania Lay Hong a lansat pe piaţa locală în 2001
produsul NutriPlus Egg ce reprezintǎ ouă cu un nivel ridicat de seleniu, vitamina E
şi Omega 3. În Noua Zeelandă fermele de păsări Ewing comercializează oul
Designer Egg îmbogăţit în Omega 3, vitamina E şi seleniu, în Irlanda Asociaţia
Irlandeză a Producătorilor de ouă (IFREPA) a lansat la sfârşitul anului 2000 produsul
Mega Egg. Ouăle de acest tip sunt îmbogăţite în Omega 3, cu nivele ridicate de
vitamina E şi seleniu organic. În prezent în România se comercializeazǎ ouǎ
îmbogǎţite în Se de cǎtre producǎtorul Familia Toneli sub denumirea de ouǎ Elite cu
seleniu organic.
Îmbogăţirea ouălor, cărnii de pasăre, taurinǎ, porc şi laptelui cu seleniu organic
din produsul comercial Sel-plex reprezintă o aplicaţie comercială de valoare şi de
perspectivă chiar şi în ţara noastră. Prezenţa seleniului organic în alimentaţia omului
prin produsele amintite are influenţe benefice în principal asupra reducerii cancerului
cu 50% dar şi asupra altor maladii.
Produsul Eggshell 49 este un produs complex care conţine oligoelemente
organice (Zn, Mn, Cu) şi macroelemente (carbonat de calciu şi fosfat de calciu),
administrat ca supliment mineral în hrana păsărilor ouătoare în scopul îmbunătăţirii
calităţi cojii ouălor şi reducerii numărului de ouă sparte. Se introduce în cantitate de
1kg/tonă nutreţ combinat pentru găini ouătoare în a doua fază a ouatului (după vârsta
de 40 săptămâni). Poate să fie folosit ca supliment mineral de intervenţie în
perioadele cu probleme legate de calitatea slabă a cojii oului.

151
CAPITOLUL XIII

ADITIVII FURAJERI (SUBSTANŢE ADIŢIONALE DE UZ FURAJER)

Aditivii furajeri reprezintă o grupă de substanţe obţinute prin sinteză


chimică şi biosinteză utilizate în doze reduse în alimentaţia animalelor.
Administrate în hrana animalelor au o acţiune favorizantă asupra producţiei
şi stării de sănătate a animalelor prin stimularea proceselor de biosinteză în
organism, îmbunătăţirea proceselor de digestie şi absorbţie, mentinerea calităţii
nutreţurilor, îmbunătăţirea însuşirilor gustative ale acestora etc.
Aditivii furajeri pot fi clasificaţi în următoarele categorii:
 nutritionali- vitamine, microelemente şi aminoacizi;
 pronutriţionali – antibiotice, hormoni, probiotice, prebiotice, enzime,
antioxidanţi, emulsifianti, agenţi detoxifianţi;
 nenutriţionali (tehnologici) – conservanţi, lianţi, agenţi de creştere a
palatabilităţii (arome, îndulcitori), pigmenţi, agenti de control ai
mediului;
 profilactici (medicinali) – coccidiostatice, histomonostatice, plante
medicinale etc.

13.1. Aditivii pronutriţionali

13.1.1. Antibioticele de uz furajer

Antibioticele reprezintă un grup de compuşi chimici obţinuţi prin biosinteză


(tulpini selecţionate de mucegaiuri, bacterii) sau prin sinteză chimică.
Acestea au proprietăţi bacteriostatice şi bactericide şi se folosesc în doze de
100 ori mai mici decât cele terapeutice, contribuind la menţinerea sănătăţii
animalelor, la realizarea unor sporuri în greutate sau altor forme de producţie mai
mari şi la reducerea consumului de nutreţuri pe unitatea de produs. Proporţiile

152
curente de utilizare a antibioticelor de uz furajer sunt cuprinse între 5 – 50 mg/kg
nutreţ în funcţie de tip, specie, categorie de vârstă şi stare fiziologică. Antibioticele
furajere nu se folosesc în ultimele 1–2 săptămâni înainte de sacrificarea animalelor.
Cele mai bune rezultate se obţin la pui respectiv tineret de găină şi curcă, la
purcei şi tineret porcin de prăsilă sau supus îngrăşării, la miei, viţei, tineret taurin la
îngrăşat, în timp ce la adulte (rumegătoarele), antibioticele nu dau rezultate.
Efectul pozitiv al acestora este mai evident şi în cazul alimentaţiei
dezechilibrate, insuficientă, după cum şi în cazul întreţinerii animalelor în condiţii de
igienă necorespnzătoare, când contribuie şi la reducerea morbidităţii şi mortalităţii.
Antibioticele de uz furajer se pot folosi şi în scop profilactic, la tineret, în
prima parte a vieţii când organismul nu este bine adaptat condiţiilor de mediu sau
pentru prevenirea unor factori stresanţi.

Mecanismul de acţiune al antibioticelor de uz furajer vizează


următoarele aspecte:
 Favorizează absorbţia substanţelor nutritive, prin prevenirea îngroşării
pereţilor intestinali şi mărirea permeabilităţii celulare a mucoasei digestive. Creşte
valoarea de absorbţie a aminoacizilor şi vitaminelor A,E,B, prin reducerea gradului
de degradare a lor de către bacterii. În anul 1992 a fost lansată următoarea ipoteză: în
prezenţa antibioticelor de uz furajer din hrană, scade concentraţia intestinală de
citokine (inhibitori ai creşterii şi diviziunii celulare, produşi de microflora digestivă),
celulele gazdei putând să exprime mai bine capacitatea lor de creştere şi multiplicare.
Acest lucru se materializează în creşterea sintezelor proteice şi valorificarea
superioară a nutrienţilor absorbiţi.
 Un alt mecanism prin care acţionează antibioticele de uz furajer este cel
al creşterii digestibilităţii şi absorbţiei glucidelor simple, prin înhibarea fermentaţiilor
digestive în special în primele segmente ale tubului digestiv. De exemplu,
valorificarea energetică a amidonului din raţie se realizează în proporţie de 88 % în
prezenţa antibioticelor de uz furajer, în timp ce, în absenţa lor, degradarea
fermentativă cu producere de acizi graşi volatili şi gaze de fermentaţie (CO2, metan),
diminuează valorificarea energetică la 62 %.
 Regruparea florei bacteriene din tubul digestiv, favorizând pe cea utilă
organismului.
 Favorizează dezvoltarea bacteriilor producătoare de vitamine, care ridică
valoarea biologică a hranei.
În perioadele de stres, la porcine antibioticele introduse în raţia uscată în doze
de 30 - 60 ppm (biostimulare şi prevenţie ) înlătură pericolul de infecţii.
Efectul pozitiv creşte prin utilizarea alternativă a diferitelor antibiotice, a
amestecului între antibiotice sau a amestecului antibioticelor cu unele medicamente.
Efectul stimulator al antibioticelor la păsări şi porcine dureaza 35 - 45 de zile,
apoi scade. Încetarea efectului antibioticelor după o anumită perioadă de
administrare, s-ar datora dezvoltării unui anumit tip de floră, respectiv fenomenului
de acomodare al organismului la produşii acesteia. Se recomandă ca după un anumit
interval de timp să fie schimbat tipul antibioticului dat în hrană cu altul.

153
Antibioticele ionofore determină creşterea proporţiei de acid propionic din
amestecul de acizi graşi volatili (AGV). Acestea reduc procesul de metanogeneză,
îmbunătăţind astfel randamentul de utilizare a energiei metabolizabile a raţiei. Prin
reducerea producţiei de acid acetic, ionoforii se utilizează în raţiile bogate în amidon
şi pentru prevenirea acidozei rumenale.
S-au izolat şi identificat un mare număr de antibiotice capabile să inducă
trecerea ionilor specifici prin membranele biologice. Ele asigură transportul ionilor
de K+, Na+ prin membrane biologice (gramicidina, valinomicina, nigericina).
În ultimi ani utilizarea antibioticelor de uz furajer a fost restricţionată în tările
din UE. Începând cu data de 1 ianuarie 2006 în ţările membre ale Uniunii Europene
s-a introdus interdicţia asupra tuturor promotorilor de creştere pe bază de antibiotice.

13.1.2. Hormonii

Pentru biostimularea producţiilor animale se pot utiliza hormonii anabolizanţi


pentru îmbunătăţirea performanţelor în producţia de carne şi lapte.
În organismul animal hormonii ajung prin hrană, injectaţi sau implantaţi
subcutanat.
Hormonii au un rol important în sinteza proteică în organismul animal,
favorizând formarea şi dezvoltarea masei musculare printr-o valorificare mai bună a
proteinei şi energiei din hrană.
Utilizarea produselor hormonale în alimentaţia tineretului taurin la îngrăşat este
extinsă astăzi îndeosebi în SUA.
Prin administrarea hormonilor, sporul în greutate poate fi mărit cu 10 – 30%,
înregistrându-se o reducere a proporţiei de grăsime din carcasă.
În SUA prin utilizarea hormonilor artificiali la porcine la îngrăşat s-a obţinut o
creştere a proporţiei de carne în carcasă cu 20% şi reducerea consumului de nutreţuri
cu 25 %.
Importanţă deosebită prezintă hormonul de creştere (somatotropina) produs
prin tehnica transplantului de gene. Acest hormon administrat la vaci de lapte
determină creşterea producţiei cu 15 – 30% fără modificarea compoziţiei laptelui.
In prezent hormonii cei mai folositi, uneori impotriva legii, sunt cei steroidieni
(estradiolul, testosterolul, progesterolul), trembolonul, stilbestrolul, dietilstilbestrolul,
beta-agonistii si fitohormonii.
În Uniunea Europeană a fost interzisă utilizarea hormonilor naturali sau
sintetici în alimentaţia animalelor începând cu anul 1988.

13.1.3. Preparatele enzimatice de uz furajer

Adăugarea enzimelor furajere în hrana porcinelor, păsărilor şi mai recent la


rumegătoare contribuie la: creşterea digestibilităţii substanţelor nutritive şi valorii
energetice a nutreţurilor; îmbunătăţirea performanţelor productive (creşterea sporului
în greutate la tineret cu 5-8%, a producţiei de ouǎ cu 4-7% în condiţiile reducerii
indicelui de conversie a hranei cu 6-7%); utilizarea în proporţii mari a materiilor

154
prime cu digestibilitate mai scăzută (orz, ovăz); reducerea potenţialului poluant al
dejecţiilor (utilizarea fitazelor la porcine şi păsări) şi reducerea costurilor hranei pe
unitatea de produs.
Utilizarea enzimelor furajere în nutriţia animalelor se bazează pe următoarele:
porcinele şi păsările nu pot sintetiza unele enzime cum ar fi β-glucanaza, celulaza,
fitaza şi ca urmare nu pot să valorifice eficient substanţele nutritive existente în
nutreţuri. Tineretul animal are echipamentul enzimatic incomplet dezvoltat şi datorită
acestui fapt substanţele nutritive din hrana lor sunt utilizate în proporţie mai redusă
faţă de animalele adulte. Trebuie să se ţină seama şi de conţinutul ridicat în celuloză
brută a nutreţurilor care scade digestibilitatea substanţelor nutritive.
Unele poliglucide cum sunt: celuloza, hemiceluloza, pentozanii, betaglucanii
denumite şi poliglucide neamidonoase nu pot fi digerate de monogastrice din cauza
lipsei enzimelor specifice acestor substraturi. Boabele de cereale, boabele de
leguminoasele, tărâţele, şroturi de floarea-soarelui conţin cantităţi mari de poliglucide
neamidonoase (PNA). Beta-glucanii se găsesc în cantităţi mari în orz şi ovăz,
pentozanii în tărâţele de grâu, rafinoza în soia, celuloza în şrotul de floarea-soarelui.
La producerea enzimelor furajere trebuie să se ţină seama de particularităţile
tubului digestiv şi ale digestiei la diferite specii de animale. Pe plan mondial sunt
comercializate atât produse monoenzimatice cât şi multienzimatice. Dacă în hrana
porcinelor şi a păsărilor se folosec cantităţi mari de tărâţe şi şrot de floarea-soarelui,
preparatul multienzimatic trebuie să conţină o proporţie mai mare de celulaze şi
pectinaze.
Pentru tineretul animal, pui, purcei, viţei se folosesc amilazele, proteazele şi
celulazele. În acest fel adaosul acestor enzime participă alături de cele endogene la o
mai bună digerare a substanţelor nutritive. Pentru utilizarea eficientă a grăsimilor
adăugate în nutreţul combinat se folosesc cu bune rezultate şi lipazele microbiene.
La animalele adulte în scopul măririi gradului de digerare a substanţelor
nutritive se pot utiliza: celulaza, hemicelulaza, pentozanaza, β-glucanaza, xilanaza,
fitaza etc.
Compania americană Alltech a obţinut primul preparat enzimatic protejat
pentru rumegătoare numit FIBROZYME. Prin administrarea acestui preparat
enzimatic la vaci de lapte în amestecul de concentrate a crescut producţia de lapte cu
2,5 l/vacă. Această creştere se datorează unei ingeste de hrană mai mari şi a unei
fermentaţii rumenale mai eficiente a substraturilor greu digestibile. La tineretul taurin
la îngrăşat adaosul de acest preparat enzimatic a determinat o creştere a ingestei de
substanţă uscată şi a sporului zilnic.
FITAZA este o enzimă obţinută prin biosinteză care se utilizează pentru
scindarea substanţelor complexe din boabele de cereale care conţin fosfor nedigestibil
(acid fitic, fitină). Prin utilizarea acestei enzime fosforul este digerat şi absorbit.
Animalele poligastrice îşi produc fitaza, iar probleme apar numai la porcine şi păsări
la care lipseşte această enzimă. Fitazele utilizate în hrana animalelor monogastrice
diminuează cu peste 30% conţinutul în fosfor al dejecţiilor de la porcine şi păsări.
Produsul de uz furajer NATUPHOS este un preparat enzimatic pe bazǎ de
fitaze, recomandat la porcine şi pǎsǎri pentru îmbunǎtǎţirea utilizǎrii digestive a
fosforului din fitaţi.
155
La noi în ţară s-a obţinut un preparat enzimatic pentru porcinele supuse
îngrăşării numit SUBTILAZA Z care este adaptată digestiei amidonului şi proteinei
din cereale iar pentru purcei preparatul ASPERGILAZA.
Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti a obţinut prin
biosinteză PROTEAZA BACTERIANĂ care se foloseşte în hrana tineretului porcin
înţărcat şi CELULAZA Cx care se utilizează în hrana puilor de carne şi a porcinelor
destinate îngrăşării. În prezent nu dispunem de produse enzimatice indigene, acestea
fiind aduse în ţară de la companii internaţionale. Astfel compania americană Alltech
oferă următoarele preparate enzimatice: ALLZYME VEGPRO pentru şrotul de soia,
ALLZYME FD pentru hidroliza enzimatică a făinii de pene, ALLZYME
PHYTASE pentru fosforul fitic şi FIBROZYME. Mai recent compania americanǎ
Alltech comercializeazǎ produsul multienzimatic ALLZYME SSF ce conţine 7
tipuri de enzime: proteaze, amilaze, xilanaze, beta- glucanaze, pectinaze, celulaze şi
fitaze. Acest produs multienzimatic se poate introduce în hrana tuturor speciilor de
animale, dar în special la porcine şi pasǎri în doze de 0,02% din structura nutreţului
combinat. Hrana în care se foloseşte acest produs multienzimatic, poate fi
reformulată prin reducerea valorii energetice a nutreţului combinat cu circa 75 Kcal şi
reducerea conţinutului în Ca şi P cu 0,1%, reducându-se în acelaşi timp preţul de cost
al nutreţurilor, cu menţinerea concomitentǎ a performanţelor productive la un nivel
ridicat (K.R. Ramesh şi colab. 2005).
Clave H. şi colab (2007), în urma experienţelor efectuate, sugereazǎ cǎ hrana
pentru puii de carne, trebuie reformulatǎ prin reducerea concentraţiei energetice cu
circa 60 Kcal/ kg nutreţ combinat când se utilizeazǎ Allzyme SSF.
Ramesh K.R. şi G. Devegowda (2005) în urma utilizǎrii complexului enzimatic
Allzyme SSF Tm în raţia puilor de carne pe bazǎ de porumb şi soia constatǎ o
îmbunǎtǎţire semnificativǎ a greutǎţii corporale (2165 g faţǎ de 2086 g) precum şi o
reducere a coeficientului de conversie a hranei (1,81 kg faţǎ de 1,88 kg) faţǎ de lotul
martor. Deasemenea introducerea acestui complex enzimatic determinǎ o scǎdere
semnificativǎ a mortalitǎţilor şi o reducere a vâscozitǎţii intestinale. Rezultatele
obţinute de Ramesh K.R. şi colab. (2005) sugereazǎ cǎ introducerea complexului
enzimatic Allzyme SSF este beneficǎ pentru îmbunǎtǎţirea performanţelor şi a
vâscozitǎţii intestinale a puilor de carne alimentaţi cu raţii pe bazǎ de porumb şi soia.
Firma Kemin comercializează la noi în ţară preparatele enzimatice
KEMZYME destinate nutreţurilor combinate pentru păsări şi porcine, iar firma
Noack comercializează în România preparatul multienzimatic AVYZIME destinat
puilor de carne şi preparatul multienzimatic PORZYME destinat purceilor şi
porcinelor la îngrăşat.
Firma Rhone- Poulenc Nutrition Animale produce gama ROVABIO pe bazǎ
de beta-glucanaze sau xilanaze.
Firma Hoffmann- La Roche (Elveţia) comercializeazǎ produsul enzimatic
ROXAZYME, un preparat enzimatic complex ce conţine glucanaze, pectinaze,
xilanaze, celulaze şi amilaze.
Firma Austriacă Biomin comercializează în ţara noastră următoarele enzime de
uz furajer: BIOZYM X1000, enzimă care foloseşte ca substanţă activă β-xilanaza.
Această enzimă se include în reţetele de nutreţuri combinate pentru păsări şi porcine
156
care au nivele ridicate de grâu, peste 15 – 20%; BIOZYM G2000 este o enzimă
furajerǎ ce se include în reţetele de nutreţuri combinate pentru păsări şi porcine cu
nivele ridicate de orz (până la 50%); BIOZYM M 800, este un produs
multienzimatic care se adaugă în reţetele de nutreţuri combinate destinate păsărilor şi
porcinelor în care se includ porumb, şrot de soia şi de floarea-soarelui.
Acţiunea enzimelor furajere şi recomandările de utilizare a lor sunt prezentate
în tabelul 41.
Enzimele de uz furajer sunt adăugate în nutreţurile combinate sub formă uscată
sau lichidă. Cele sub formă uscată sunt iniţial diluate pe un suport de cereale, tărâţe
sau şroturi măcinate foarte fin, realizându-se un premix de enzimă. Doza de
administrare în nutreţurile combinate este de 0,5 – 1%.

Tabelul 41
Enzime de uz furajer– acţiune şi utilizare
(după P. Halga, 2002)

Enzime Degradează Folosite în


Proteaze Proteinele până la Înlocuitori de lapte,
peptide şi aminoacizi nutreţuri combinate
bogate în proteină
Amilaze Amidonul până la Raţii bogate în amidon,
dextrine şi zaharuri primele nutreţuri la purcei
şi viţei
Celulaze şi celobiaze Celuloză până la glucoză Raţii cu conţinut mărit în
celuloză la porci şi păsări
(ex. cu şrot de floarea
soarelui )
Beta - glucanaze β-glucani spre glucoză Raţii pe bază de orz la
păsări, porci
Xilanaze Xilanii în oligozaharide Raţii pe bază de grâu,
secară
Lipaze Grăsimile în acizi graşi Raţii bogate în grăsimi
(pui broiler)

13.1.4. Probioticele

Intensificarea studiilor pentru producerea probioticelor a fost determinată în


ultimii ani de restricţiile impuse crescătorilor de animale şi producătorilor de
nutreţuri pentru limitarea utilizării antibioticelor ca promotor de creştere.
Fuller (1989) a denumit probioticele ca fiind aditivi furajeri pe bază de
microorganisme vii (bacterii, drojdii şi mucegaiuri) care au efect favorabil asupra
echilibrului microbian, intestinal al organismului animal. În prezent se consideră că

157
probioticele sunt biopreparate formate din monoculturi sau policulturi de bacterii vii
sau alte microorganisme selecţionate din flora simbiontă sau obţinute prin inginerie
genetică şi care introduse ca aditivi furajeri în alimentaţia animalelor realizează o
protecţie biologică a organismului gazdă, stimulează procesele de digestie şi
performanţele productive.
Modul de acţiune a probioticelor. În tubul digestiv şi mai ales în intestin se
găseşte un număr mare de microorganisme simbionte care colonizează treptat
organismul animal încă din faza de tineret. Au fost identificate în tubul digestiv peste
400 genuri diferite de microorganisme, fiecare specie şi categorie de producţie având
o structură specifică a microflorei digestive, dependentă de nutreţurile care alcătuiesc
raţia.
În rumen microorganismele reprezintă circa 3,6% din volumul lichidului filtrat,
din care 50% protozoare. Pentru că dimensiunile bacteriilor sunt foarte mici, rezultă
că acestea se găsesc numeric într-o proporţie mult mai mare decât protozoarele,
putând depăşi 1010/ml de conţinut rumenal. Bacteriile sunt reprezentate de
aproximativ 200 specii. La rumegătoare, bacteriile şi protozoarele din rumen au o
contribuţie însemnată la digestia substanţelor nutritive din hrana ingerată.
Rolul microorganismelor din tubul digestiv este foarte important pentru
menţinerea stării de sănătate şi a performanţelor de producţie a animalelor
monogastrice.
Pentru producerea probioticelor sunt folosite bacterii, drojdii şi mucegaiuri
care aparţin genurilor: Lactobacillus, Enterococcus, Streptococcus, Bacillus,
Pediococcus, Propionibacterium, Aspergillus, Saccharomyces etc.
Microorganismele din produsele probiotice contribuie la realizarea unei
multiplicări a microflorei simbiontice digestive din intestin, împiedecând proliferarea
microflorei patogene.
O parte din microorganismele probiotice se ataşează la mucoasa intestinală
blocând colonizarea unor specii microbiene patogene.
Probioticele obţinute din specii aparţinând genurilor Lactobacillus şi
Enterococcus produc acizi organici care determină scăderea pH-ului din intestin şi
creează un mediu nefavorabil multiplicării unor organisme patogene.
Unele microorganisme cum sunt cele din genul Bacillus pot sintetiza
antibiotice şi enzime care au un efect antagonic asupra microflorei patogene.
Probioticele stimulează mecanismele de apărare ale organismului animal prin
creşterea nivelului anticorpilor şi mărirea activităţii macrofagelor. Microorganismele
folosite la obţinerea produselor probiotice produc şi unele substanţe utile
organismului gazdă: aminoacizi, enzime, vitamine etc.
Prin utilizarea produselor probiotice se reduc îmbolnăvirile şi mortalităţile şi se
îmbunătătesc performanţele de producţie ale animalelor.
Un produs probiotic trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
 să aibă capacitatea de supravieţuire pe parcursul tranzitului digestiv la
următoarele condiţii: în cavitatea bucală la acţiunea litică a lizozimului salivar; în
stomac la un pH foarte acid (uneori sub 3); în intestinul subţire trebuie să reziste
acţiunii sucurilor biliare.
 să prezinte aderenţă satisfăcătoare la mucoasa peretelui intestinal.
158
 să producă anumite substanţe cu efect antimicrobian.
Pentru o mai bună eficacitate produsele probiotice se pot administra în
următoarele situaţii: la noi născuţi pentru colonizarea bacteriană a tubului digestiv cu
o floră microbiană utilă controlată; la tineretul animal pentru prevenirea tulburărilor
gastrointestinale, înainte, în momentul şi după înţărcare; în timpul perioadelor de
stres legate de tehnologiile de creştere, schimbarea raţiei, lotizări, vaccinări: imediat
după tratamentele terapeutice de masă care produc modificări ale microflorei
intestinale (în cazul tratamentelor cu antibiotice pe cale orală).

Utilizarea probioticelor ca biostimulatori ai producţiei animale

Primele produse probiotice au fost obţinute sub formă de monocultură de


bacterii acidolactice iar în prezent majoritatea acestor produse sunt realizate sub
formă de policultură de microorganisme din genuri şi specii diferite. Probioticele pot
fi utilizate la diverse specii de animale ca biostimulatori.

Utilizarea probioticelor la rumegătoare

Cercetările efectuate în Franţa la tineretul taurin au relevat faptul că lactobacilii


ameliorează indicii zootehnici cu 3,4%, iar streptococii cu 1,8%. S-a confirmat că
cele mai bune rezultate se obţin când se folosesc amestecuri de diferite tipuri de
microorganisme: lactobacili şi chiar levuri.
Cercetările privind utilizarea produselor probiotice la tineretul taurin s-au
efectuat în ţara noastră în cadrul INCDBNA Baloteşti, ICPCB. Baloteşti, SCPCB
Târgu-Mureş, Institutul de chimie alimentară Bucureşti. Utilizarea produsului
probiotic Silabac la viţei (4 g/cap) de două ori pe săptămână a determinat creşterea
sporului mediu zilnic şi o reducere a consumului specific la lotul experimental.
Produsul Probiotin administrat la viţei în doze de 1% din nutreţul concentrat în
perioada 3 – 4 luni; 2% în perioada 4 – 5 luni şi 5% perioada 5 – 6 luni a dus la
creşterea sporului zilnic cu 7% faţă de martor şi reducerea consumului specific.
Produsul Lactobac se poate administra încă din prima zi de viaţă în colostru
respectiv în lapte în cantitate de 60g/cap şi zi în primele 10 zile de viaţă, urmată de o
pauză de 10 zile, apoi se administrează între zilele 20 – 30 de viaţă. În urma
experienţei cu acest produs s-au obţinut rezultate favorabile privind sporul de
creştere. Aceleaşi efecte le are pentru viţei şi produsul Probios obţinut în SUA.
Aceste produse probiotice administrate la viţei au avut ca efect şi reducerea
numărului de îmbolnăviri şi a tratamentelor. Lactosilul obţinut de INCDBNA
Baloteşti s-a dovedit a fi un produs cu efect probiotic în hrana tineretului taurin.
Acelaşi institut de cercetǎri a obţinut în ultimii ani produsele probiotice Bovilact şi
Ovinlact. Probioticul Bovilact se utizeazǎ la viţei în perioada de alǎptare şi dupǎ
înţǎrcare şi la vaci în perioada de gestaţie şi lactaţie, având ca efecte: reducerea sau
eliminarea bacteriilor antibiorezistente; creşterea rezistenţei organismului la bacteriile
patogene; diminuarea stresului; îmbunǎtǎţirea performanţelor productive şi a
conversiei hranei; diminuarea morbiditǎţii şi mortalitǎţii. Aceleaşi efecte favorabile la
159
miei în perioada de alǎptare şi dupǎ înţǎrcare, precum şi la oi în gestaţie- lactaţie, le
prezintǎ probioticul Ovinlact realizat din tulpini selecţionate de bacterii acidolactice
din genurile Lactobacillus şi Enterococcus.
Administrarea la tineretul taurin la îngrăşat a preparatului Cerbiobovis
(obţinut în Franţa), în doză de 17g/zi, în perioada de 5 – 7 luni, în raţii pe bază de
porumb siloz sau sfeclă furajerǎ a determinat creşterea sporului mediu zilnic cu 8 -
12%. În faza de finisare (90 – 120 zile) acest preparat probiotic a îmbunătăţit sporul
zilnic şi calitatea carcaselor.
La vaci de lapte utilizarea preparatului Cerbiobovis în cantitate de 50g/cap
determină creşterea producţiei de lapte după circa 3 săptămâni de administrare.
Efectul este mai mare vara când se dă masă verde de bună calitate, deoarece
bacteriile produsului asigură producerea în cantităţi mai mari a propionatului şi
lactatului. Acest preparat îmbunătăţeşte şi nivelul proteic din lapte dar după o
perioadă mai lungă de administrare (circa 4 – 5 săptămâni).
Taurinele adulte răspund foarte bine la S.cerevisiae şi la Aspergillus oryzae
deoarece aceste probiotice îşi exercită efectul prin influenţarea fermentaţiilor
ruminale, fără a genera efecte dăunătoare ca ionoforii şi antibioticele. La noi în ţară
se comercializează de către firma americană Alltech – produsul YEA SACC1026 care
este pe bază de culturi de drojdii vii. Administrarea acestui produs la vaci determină
îmbunătăţirea valorificării hranei, sporirea producţiei de lapte, creşterea conţinutului
laptelui în proteină şi grăsime. Efectul drojdiilor este mai mare în primele 100 zile de
lactaţie. Producţia de lapte a vacilor în raţia cărora s-a folosit acest probiotic a crescut
cu 1 – 2 litri/zi, iar la taurinele supuse îngrăşării şi la tineretul de reproducţie s-au
înregistrat sporuri medii zilnice mai mari cu 6 – 8%.
Cercetările lui Girard (1996) arată că tulpina de drojdie 1026 stimulează
creşterea şi activitatea bacteriilor celulolitice, hemicelulolitice, proteolitice şi acelor
care utilizează lactatul din rumen dacă se asigură o cultură cu o concentraţie de 10 4 –
105 celule/ml asigurând o doză zilnică de 5 – 10g YEA SACC1026/animal.
Produsul YEA- SACC1026 contribuie la menţinerea pH-ului rumenal în limite
normale şi reduce incidenţa cazurilor de acidoză.
Cercetările efectuate de Şara A. şi col. (2003) cu privire la efectele
probioticului YEA SACC-1026 în alimentaţia oilor în ultimele 6 săptămâni de
gestaţie şi în timpul lactaţiei arată influenţa favorabilă a acestui preparat asupra
sporului de creştere al mieilor şi producţiei de lapte. Astfel mieii proveniţi de la oile
din lotul experimental înregistrează comparativ cu cei din lotul 1 martor greutăţi
corporale mai mari cu 6,25% la naştere, cu 7,22% la vârsta de 28 zile şi cu 5,20% la
înţărcare. De asemenea se constată o creştere a producţiei de lapte fizic la oile din
lotul experimental cu 29,09% faţă de martor.
Acest produs poate fi utilizat şi în raţiile viţeilor, mieilor, oilor adulte,
cabalinelor şi suinelor.

160
Utilizarea probioticelor la porcine

La această specie, utilizarea probioticelor este determinată de particularităţile


creşterii porcinelor. Astfel, trebuie menţionată mortalitatea ridicată a purceilor până
la înţărcare, incidenţa mare a diareei, dizenteria în perioada de îngrăşare etc. Cele mai
utilizate genuri pentru obţinerea unor probiotice la porcine sunt: Lactobacillus,
Enterococcus, Bifidobacterium, Streptococcus, Bacillus. În alimentaţia porcinelor se
mai pot utiliza produse probiotice din drojdii vii, tulpini ale Saccharomyces
cerevisiae. Probioticele pot fi administrate la puţin timp după naştere, când apar
frecvent înbolnăviri la purcei.
Diferitele microorganisme acţionează diferit asupra performanţelor de
producţie a porcinelor:
- L.acidophylus conduce la îmbunătăţirea sănătăţii purceilor şi la scăderea
incidenţei diareei; creşterea sporului zilnic şi la o mai bună conversie a hranei.
- L. fermentum conduce la un spor mai mare în greutate şi la scăderea
incidenţei diareei.
- Enterococcus faecium (tulpina M 74) are efecte pozitive asupra creşterii şi
sănătăţii purceilor;
- Enterococcus faecium (tulpina C 68) administrat la porcine conduce la
îmbunătăţirea performanţelor, sănătăţii animalelor şi la scăderea incidenţei diareei;
- Bacillus toyoi, la scroafe conduce la reducerea frecvenţei sindromului de
mastită - metrită, creşterea sporului zilnic, îmbunătăţirea conversiei hranei şi
reducerea tratamentelor cu antibiotice.
- Bacillus subtilis, administrat la scroafe înainte de fătare, determină o creştere
a ratei de supravieţuire a purceilor.
Cele mai utilizate produse probiotice în hrana porcinelor sunt:
- Acosil - este un preparat pe bază de orz germinat îmbogătit cu bacterii lactice
care ameliorează apetitul scroafelor gestante şi a purceilor; având o influenţă asupra
rezistenţei organismului prevenind diareele la tineretul porcin.
- Paciflor - are efect de biostimulare a creşterii şi valorificării hranei. Astfel la
purcei după înţărcare în urma administrării acestui produs sporul mediu zilnic a fost
mai mare cu 15 – 18% iar indicele de conversie mai redus cu 4,6 – 6.2%. La
porcinele supuse îngrăsării doza de 1 milion germeni (Bacillus)/g nutreţ utilizată timp
de 17 zile la începutul îngrăşării şi apoi 200 000 germeni/g nutreţ până la sfârşit,
asigură un efect productiv mai bun până la greutatea de 65 kg. Pe această perioadă se
înregistrează o creştere a sporului zilnic cu 7,5% şi o reducere a consumului specific
cu 6,6%.
- Lacto - Sacc - conţine un complex de lactobacili şi drojdii. Administrat în
doză de 1g/kg nutreţ la scroafele gestante si lactante a determinat o reducere
semnificativă a mortalităţii la purceii nou născuţi, urmată de o creştere a ingestiei,
sporuri mai mari şi reducerea consumului specific.
- Biosaf - este un probiotic pe bază de Saccharomyces cerevisiae, care
administrat la scroafe şi purcei asigură rezultate semnificative în cea ce priveşte
reducerea pierderilor în greutatea scroafelor în lactaţie, a mortalităţi iar la purcei
sporuri mai mari.
161
La scroafele care alăptează biosaful administrat în hrană, îmbunătăţeşte sporul
mediu zilnic la purcei la începutul alăptării (+7%) şi în perioada post înţărcare
(+10%). Dacă biosaful se adaugă la scroafele gestante cu o lună înainte de fătare şi
ideal pe parcursul gestaţiei se înregistrează o reducere semnificativă a pierderilor de
greutate a scroafelor în lactaţie şi se obţine un număr mai mare de purcei înţărcaţi pe
scroafă. La înţărcare purceii au o greutate mult mai mare. Aceste rezultate favorabile
sunt datorate unei mai bune producţii de lapte şi unei trasmiteri echilibrate a florei de
la mamă la nou născut
- Probiolact 1 şi Probios - au efecte favorabile asupra stării de sănătate şi
evoluţii ponderale;
- Bactosan - îmbunătăţeşte performanţele de creştere la purcei şi este obţinut
pe bază de Baccillus subtilis. Produsul Bactosan dublează numărul de lactobacili în
tubul digestiv la purceii taraţi şi reduce cu 14% Clostridiile şi Escherichia coli.
- Suinlact - este realizat din culturi de L. acidophylus, L. plantarum, L.casei şi
Streptococcus faecium, având efecte favorabile în combaterea diareei purceilor şi în
îmbunătăţirea creşterii şi conversiei hranei.
- Lactosil - se obţine din culturi selecţionate de bacterii acidolactice singure
sau împreună cu drojdii din genurile Torula şi Monillia. Efectul său se manifestă prin
reducerea îmbolnăvirilor şi a pierderilor prin mortalitate, având şi un efect de
biostimulare a creşterii şi valorificării hranei. Folosirea acestui produs la purcei în
cantitate medie de 200g/cap timp de 60 zile duce la creşterea sporului mediu zilnic cu
13 – 14% faţă de martor.

Utilizarea probioticelor la păsări

Pentru puii de carne se utilizează frecvent probiotice aparţinând bacteriilor


lactice şi drojdiilor vii. Utilizarea unor culturi bacteriene (lactobacili) a frânat
activitatea bacteriilor patogene din tractusul intestinal şi a redus considerabil numărul
salmonelelor în cecum şi în carcasa puilor. Unele experienţe efectuate pe puii de
carne au dovedit că utilizarea unui adaos combinat de probiotice au dat rezultate
superioare antibioticelor sub raportul sporului în greutate, consumului de hrană şi
reducerii mortalităţii.
Redăm în continuare cele mai importante produse probiotice care sunt utilizate
în alimentaţia păsărilor.
Probios - este un produs probiotic de import (SUA) care poate influenţa
favorabil performanţele productive ale broilerului de găina. Eficienţa utilizării sale
depinde atât de doză cât şi de momentul şi durata administrării. Cele mai bune
rezultate (spor mediu zilnic cu 5 - 7% mai mare, indice de conversie cu circa 6% mai
redus), se pot obţine în cazul administrării probioticului încă din prima zi de viaţă a
puilor, timp de mai multe zile (7 zile consecutiv) sau din 2 în 2 zile până în ziua a 9-a
inclusiv.
Îmbunătăţirea performanţelor de producţie ale puilor broiler, cărora li s-a
administrat acest probiotic în hrană, poate fi pusă pe seama modificărilor cantitative
şi calitative a florei digestive, cât şi pe seama modificării valorii pH-ului din tractusul

162
digestiv al puilor. De asemenea, acest produs influenţează pozitiv starea de sănătate
a puilor, fiind reduse mortalităţile.
Lactosil - este un produs probiotic obţinut la IBNA Baloteşti. Folosirea lui în
alimentaţia puilor de carne conduce la obţinerea unui spor mediu zilnic mai mare cu
5 - 10% şi la un consum de hrană mai redus. De asemenea, pierderile prin mortalitate
sunt reduse de la 6% la 2%. Această influenţă favorabilă poate fi pusă pe seama
inhibării germenilor potenţiali patogeni din tubul digestiv, datorită multiplicării
microorganismelor utile, îndeosebi a bacteriilor lactice.
Paciflor - este un produs probiotic obţinut în Franţa, format din
microorganismele din genul Bacillus. În cazul utilizării lui la puii de carne, aceştea au
devenit mai rezistenţi la o coccidioză cu E. tenella.
Administrat în doză de 500 000 germeni/g nutreţ, îmbunătăţeşte sporul în
greutate la puii de carne.
În cercetările efectuate pe plan mondial s-a stabilit că administrarea de
lactobacili la pui, pe parcursul a 8 săptămâni are un efect semnificativ asupra creşterii
şi a conversiei hranei. Dacă nivelele de lizină şi metionină sunt reduse în hrană la
nivelul de 90% din optim, probioticele stabilesc performanţele de producţie
comparativ cu raţiile necarenţate. S-a stabilit că L. plantarum are şi capacitatea de a
sintetiza lizina.
Se pare că la păsări influenţa microflorei digestive asupra digestiei,
performanţelor de producţie şi stării de sănătate este mai pregnantă decât la alte
specii monogastrice.
Prin administrarea microflorei alcătuită din lactobacili, se poate menţine
echilibrul microbian digestiv caracteristic stării de sănătate.
La găinile ouătoare, probioticele administrate în hrană determină creşterea
producţiei de ouă şi a eficienţei hranei.
Utilizarea probioticelor la iepuri. În anumite condiţii de creştere şi
exploatare utilizarea probioticelor devine benefică şi la iepuri. Cele mai utilizate
probiotice pentru iepuri sunt:
Paciflor, administrat în hrana iepuroaicelor care alăptează determină creşterea
în greutate a iepuraşilor la înţărcare.
Biosaf - administrat la iepuri în faza de îngrăşare conduce la scăderea
mortalităţilor, concomitent cu creşterea sporului mediu zilnic.

13.1.5. Prebioticele

Prebioticele sunt substanţe de origine organică sau anorganică naturale sau de


sinteză care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea microorganismelor probiotice în
tractusul digestiv, contribuind astfel la menţinerea sănătăţii şi la creşterea
performanţelor productive. Din această grupă fac parte: oligozaharidele, acizii
organici şi anorganici.

163
Prebioticele pe bază de oligozaharide
Oligozaharidele reprezintă sursa de energie pentru dezvoltarea unor
microorganisme utile şi se obţin prin extracţie din plante, prin hidrolizarea enzimatică
a unor polizaharide, prin sinteză enzimatică sau prin extracţie din peretele celular al
drojdiei S.cerevisiae.
Principalele oligozaharide folosite in scop prebiotic sunt: fructooligozaharide,
alfa-glucooligozaharide şi mananoligozaharide. Prin introducerea oligozaharidelor în
hrana animalelor în doze mici se poate îmbunătăţii semnificativ sporul de creştere şi
starea de sănătate a animalelor, efectele fiind influenţate de felul oligozaharidelor
utilizate, specia şi vârsta animalelor. Oligozaharidele se ataşează la receptorii
epiteliului intestinal, împiedecând fixarea unor microorganisme patogene. Un
prebiotic deosebit de eficient pe bază de oligozaharide îl reprezintă produsul Bio-
Mos obţinut de firma americană Alltech. Produsul se obţine din pereţii celulari ai
drojdiei S. cerevisiae cultivată pe un amestec complex de zaharuri. Acesta blochează
dezvoltarea bacteriilor patogene acţionând ca un burete pe suprafaţa căruia aderă
agenţi patogeni, cărora le împedică dezvoltarea eliminându-i din tubul digestiv. Are
şi proprietăţi imunostimulatoare, determinând creşterea rezistenţei organismului la
îmbolnăviri.
Potrivit mai multor experimente efectuate pe plan mondial s-a constatat că
produsul Bio-Mos îmbunătăţeşte performanţele purceilor în creştere şi a scroafelor de
reproducţie.
Tratarea scroafelor cu Bio-Mos pare să influenţeze pozitiv performanţa purceilor
proveniţi din acestea. Prin administrarea produsului Bio-Mos la scroafe de reproducţie în
doze de 5g/zi timp de 14 zile înainte de fătare şi pe întreaga perioadă de lactaţie s-au
obţinut un număr mai mare de produşi la o fătare.
Purceii acestor scroafe au avut greutăţi semnificative mai mari decât cei din loturile
martor la 21 zile – 7,61 kg faţă de 6,57 kg. Performanţa mai bună poate fi datorată
numărului mai mare de anticorpi din colostrul scroafelor tratate cu Bio-Mos sau capacităţii
produsului Bio-Mos de a capta microorganismele patogene din mediu.
Viţeii sunt foarte sensibili la diareea provocată de bacterii, mai ales de E.coli. Bio-
Mos demonstrează o mare capacitate de a lega această clasă de bacterii şi s-au efectuat un
număr de studii pe plan mondial care arată efectele benefice asupra sănătăţii şi
performanţei.
Tabelul 42
Efectul suplimentării cu Bio-Mos asupra performanţei viţeilor
Parametrii Martor Bio-Mos
Număr de viţei 77 80
Greutatea iniţială (kg) 39,6 39,2
Greutatea finală (kg) 60,9 64,9
Spor mediu zilnic (kg/zi) 0,395 0,459
Mortalitate (n) 4 1
Tratamente antidiareice (n) 128 98
Tratamente cu antibiotice (n) 132 103

164
La puii de carne de găină şi curcă produsul Bio-Mos a determinat un spor mai
mare de creştere şi reducerea mortalităţii. La gǎinile ouǎtoare prebioticul Bio-Mos s-a
constatat cǎ are efecte favorabile asupra intensitǎţii ouatului, conversiei hranei şi
calitǎţii oului (Gracia M.I. şi col. 2004; Cabuk M. şi col 2006; Kim şi col. 2009;
Hooge Danny, 2011; Bozkurt şi col. 2012; Benţea şi col. 2013; Şara şi col. 2013).
Cercetările efectuate pe plan mondial au dovedit că produsul Bio-Mos are efecte
benefice pentru sănătatea şi performanţele porcinelor, viţeilor şi păsărilor. De
asemenea produsul Bio-Mos a fost testat cu succes şi la alte specii cum ar fi: iepurii,
struţii şi peştii. În cazul peştilor produsul Bio-Mos îmbunǎtǎţeşte performanţele de
producţie, conversia hranei şi starea de sǎnǎtate a acestora (Bogut et al. 2006, Barbu
A. 2010; Ringo et al. 2010).
Actigen este un produs prebiotic, de generaţia a doua, conţinând manan-
oligozaharide (MOS), fiind un produs specific derivat din peretele celular al drojdiei
Saccharomyces cerevisiae var. boulardii. Produsul este obţinut de către compania
Alltech, Inc, (USA), folosind tehnologia nutrigenomicii ceea ce permite determinarea
modificarilor experesiei genelor în celulele intestinale. Actigen este considerat a fi un
promotor de creştere prin rolurile sale în modularea imunităţii şi în îmbunătăţirea
sănătăţii intestinale.
Utilizarea Actigenului
În cercetarile efectuate pe plan mondial, s-a constatat că folosirea Actigen a
determinat îmbunătăţirea masei corporale la livrare a puilor broiler, a sporului de
creştere, a conversiei hranei şi reducerea pierderilor prin mortalităţi. Lea et al., (2011)
au constatat că administrarea de Actigen în doză de 200g/t NC la puii de carne broiler
a înregistrat cele mai bune rezultate privind masa corporală la lotul experimental
(2847g) comparativ cu lotul martor (2515g) şi a FCR-ului (1,73) la lotul experimental
comparativ cu lotul martor (1,74). Aceleeaşi rezultate favorabile privind efectul
Actigen asupra performanţelor de producţie a puiilor de carne au fost obţinute şi de
Culver et al., (2011), Lausten et al., (2011) şi de Olejniczak et al., (2011). Gernat
(2011), prin administrarea de Actigen la puii de carne, constată la finele perioadei
experimentale o îmbunătăţire a statusului imunitar, o mai bună integritate intestinalǎ
şi reducerea mortalităţilor. O îmbunătăţire a sistemului imunitar la puii de carne a fost
constatată şi de Munyaka et al., (2011). În cazul gǎinilor ouǎtoare, prebioticul
Actigen îmbunǎtǎţeşte performanţele productive, conversia hranei şi calitatea oului
(Benţea şi col. 2013; Şara şi col. 2013).
Actigenul are şi efecte pozitive asupra performanţelor de producţie şi a stării de
sănătate la purcei. Cercetările efectuate pe plan mondial au aratat rezultatele pozitive
obţinute în alimentaţia purceilor, folosind produsul Actigen, în doza de 0,04%.
Corcao et al., (2011), folosind produsul Actigen la purcei, a constatat o îmbunătǎţire
a parametrilor de creştere şi o îmbunǎtǎţire a stării de sănătate, în urma testelor
efectuate pe Salmonella şi E. coli. Bagus et al., (2011) comparând efectele Actigen
cu ale unui promotor de creştere antibiotic a constatat o îmbunatăţire a sporului de
greutate, o mai bună conversie a hranei corelatǎ cu reducerea consumului de hranǎ la
purceii care au beneficiat de Actigen. De asemenea, Actigen îmbunatăţeşte statusul
sistemului imunitar şi performanţele de creştere (Che., et al, 2011), având şi un efect
favorabil asupra parametrilor imunitari din sângele periferic (Che., et al., 2011).
165
Un alt prebiotic obţinut de firma Alltech îl constituie produsul MYCOSORB,
care reprezintă o formulă specială de oligozaharide pe bază de glucomanani
esterificaţi extraşi din pereţii celulari ai culturii de drojdie S.cerevisiae tulpina 1026.
Este recomandat pentru capacitatea s-a de a fixa micotoxinele produse de mucegaiuri
fără să capteze vitaminele şi mineralele din raţie. Rezultatul este evitarea pierderilor
economice care rezultă din impactul organismului cu micotoxinele la următoarele
specii: suine, păsări, taurine.
Firma Noack comercializează în ţara noastră prebioticul MYCOFIX PLUS
fabricat de Biomin din Austria. Acest produs obţinut din drojdii inactivate uscate de
S.cerevisiae inactivează micotoxinele din nutreţurile combinate destinate porcinelor
şi păsărilor. Are o eficienţă mare în cazul tineretului şi reduce pierderile prin
mortalitate, măreşte sporul în greutate şi micşorează indicele de conversie.

Tabelul 43
Rate de utilizare a produsului MYCOSORB pentru contaminarea ridicată

Taurine Vaci de lapte 10 -15g/cap/zi


Păsări Lotul de reproducţie 1kg/t
Pui de carne 0,5 – 1 kg/t
Găini ouătoare 0,5 – 1 kg/t
Suine Scrofe gestante 1 – 2 kg/t
Scroafe lactante 1 kg/t
Tineret creştere 1 – 2 kg/t
Tineret îngrăşare finisare 1 kg/t

Prebioticele pe bază de acizi organici (substanţe acidifiante)

Acidifianţii se adaugă în hrana sau apa de băut a porcinelor şi păsărilor mai


ales tineretului dar se pot utiliza şi în alimentaţia viţeilor fiind incluşi în substituienţii
de lapte. Principalii acizi organici utilizaţi ca prebiotice sunt: acidul formic, acidul
propionic, acidul lactic, acidul citric, acidul fumaric, acidul sorbic. În unele produse
prebiotice alături de acizi organici sunt introduse şi unele săruri ale acestora:
propionaţi, citraţi, formiaţi etc. Dozele de utilizare ale acestor produse sunt cuprinse
între 0,1 – 0,3%. Acidifierea hranei sau a apei de băut determină creşterea acidităţii
gastrice şi transformarea mai rapidă a pepsinogenului în pepsină, contribuind astfel la
îmbunătăţirea digestiei proteinelor din hrană. Efectele favorabile sunt obţinute de
obicei la tineretul animal care are o aciditate gastrică redusă. Prin realizarea unei
acidităţi mai mari în tractusul digestiv se formează un mediu nefavorabil pentru
dezvoltarea unor microorganisme patogene cum sunt: Salmonella, Clostridium,
Escherichia. Prin administrarea acidifianţilor la purceii sugari şi întărcaţi s-a
îmbunătăţit sporul în greutate, s-au redus indicele de conversie, tulburările digestive
şi mortalităţile.

166
În ţara noastră firma belgiană Kemin comercializează produse pe bază de acizi
organici: Myco Curb Dry, Toxi Bind Dry, Acid Lac Dry etc. Alături de acizi organici
uneori sunt folosite bacterii acidolactice, enzime şi electroliţi, aşa cum este produsul
,,Acid Pak 4 way‖ fabricat de firma americană Alltech fiind considerat un probiotic
complex de generaţia a doua. Acest produs este eficient la tineretul animal (purcei,
pui, viţei, iepuri) şi se administrează în apa de băut, în nutreţurile combinate starter şi
grower şi în înlocuitorii de lapte pentru viţei. În urma administrării lui creşte gradul
de utilizare a nutrienţilor din hrană, creşte sporul mediu zilnic, se micşorează indicele
de conversie pe kg spor, se menţine starea de sănătate şi se reduc mortalităţile.
Firma Biomin din Austria comercializează produsul Biotronic cu rol de
acidifiant. Produsul BIOTRONIC SE FORTE administrat în hrană favorizează flora
bacteriană benefică (lactobacilli), reduce semnificativ mortalitatea la pui şi purcei,
îmbunătăţeşte digestibilitatea nutreţului şi reduce indicele de conversie. Acizii
organici pot fi utilizaţi ca substanţe conservante atât în producerea nutreţurilor
însilozate cât şi în industria nutreţurilor combinate.

13.1.6. Substanţele antioxidante

Aceste substanţe se adaugă în scopul de a preveni oxidarea grăsimilor (proces


ce duce la formarea unor substanţe toxice), vitaminei A şi provitaminei A şi
degradarea unor substanţe active.
Se mai pot folosi pentru îmbunătăţirea metabolismului animal îndeosebi la
animalele de reproducţie, la cele expuse unor factori de stres puternici sau la hibrizii
cu performanţe ridicate.
Cele mai cunoscute substanţe antioxidante sunt: Etoxiquinul (Santoquinul) şi
Butilhidroxitoluenul (BHT).
Ca antioxidanţi naturali se folosesc tocoferoli (vitamina E), gossypol, lecitină.
Se introduc curent in grăsimile de uz furajer, în cantităţi de 100 -500 g/tonă, în
substituenţii de lapte, făinuri animale, făină de lucernă şi nutreţuri combinate în care
predomină porumbul sau ovăzul.

13.1.7. Emulsifianţii (substanţe emulgatoare)

Substanţele emulgatoare se folosesc cu scopul menţinerii particulelor de


grăsime dintr-un mediu lichid în stare de emulsie. Se folosesc mai mult în prepararea
înlocuitorilor de lapte în care se încorporează grăsimi.
Lecitina are cea mai largă utilizare şi se extrage din uleiuri vegetale, mai ales
din soia. Se adaugă în proporţie de 2 - 5 %, uneori în combinaţii cu alţi emulgatori.
Rolul emulsifianţilor în nutriţia animală este în principal de a îmbunataţi absorbţia
grăsimilor din hrană.
Produsul comercial LYSOFORTE obţinut de firma Kemin amelioreaza digestia
şi absorbţia grăsimilor din hrana animalelor având şi un efect benefic asupra
microflorei intestinale.
167
13.1.8. Agenţii detoxifianţi
În condiţiile conservării unor nutreţuri cu umiditate ridicată (peste 15%) în
masa lor se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (fusarium, aspergillus) producătoare
de micotoxine (aflatoxine, zearalenona, trichotecene, vomitoxina, ochratoxine, acid
fusaric, toxina T-2 etc).
Micotoxinele influentează negativ ingesta de nutreţ, starea de sănătate şi
performanţele de producţie ale animalelor. Cele mai sensibile sunt suinele şi păsările,
în timp ce rumegătoarele datorită florei ruminale şi chiar şi cabalinele sunt mai
rezistente. Afecţiunile determinate de micotoxine sunt denumite micotoxicoze.
Anihilarea micotoxinelor din nutreţurile contaminete cu mucegaiuri se poate
realiza prin folosirea unor aditivi furajeri cum sunt agenţii detoxifianţi.
Dintre agenţii detoxifianţi moderni amintim produsul Mycosorb obţinut de
compania Alltech care se include în proporţie de 0,2% în hrană; firma Kemin
(Belgia) comercializează produsul Toxy Bind cu rata de includere 0,2- 0,5%; firma
Noak din Austria, comercializeazǎ produsul Micofix Plus care se administreazǎ în
doză de 0,1-0,25%.
Dintre agentii detoxifianţi clasici amintim: bentonita (alumino-silicaţi) şi
argilele.

13.2. Aditivi nenutriţionali (tehnologici)

13.2.1. Conservanţii
Se folosesc cu scopul de a preveni mucegăirea nutreţurilor care au un procent
mai ridicat de umiditate şi la nutreţurile granulate, insuficient uscate. Cel mai mult se
folosesc acizii organici care au un puternic efect fungicid şi bacteriostatic.
Dintre substanţele conservante cele mai utilizate sunt: acidul propionic, acidul
sorbic, acidul fumaric şi acidul formic sau unele săruri ale acestora cum sunt
propionaţii de K, de Ca sau de Mg şi formiatul de Ca. Tratamentul trebuie făcut
imediat după recoltare. Doza utilizată este cu atât mai mare cu cât umiditatea
boabelor la recoltare este mai ridicată şi durata de păstrare este mai mare.
Tot cu rol fungicid şi fungistatic pentru cereale cu o umiditate de până la 31%,
la balotarea fânului incomplet uscat se poate utiliza ureea în proporţie de 2 - 3%.
Substanţele conservante sunt utilizate şi în înlocuitorii de lapte praf pentru viţei
şi purcei şi în nutreţurile combinate prestarter pentru purcei.

13.2.2. Lianţii
Sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în nutreţurile
combinate în scopul creşterii capacitatii de absorbţie a pulberelor fine provenite din
macinarea materiilor prime şi favorizarii fluxului tehnologic de obţinere a granulelor.

Lianţi clasici
168
Melasa şi grăsimile animale sau vegetale au fost primele folosite în acest scop
(1-3%).
Bentonita este reprezentantul clasic de liant mineral. Rata de includere este
până la 5% din furajul finit. Se obţine prin prelucrarea de roci naturale extrase din
cariere după o tratare cu 3% carbonat de Na (rezultă bentonita de sodiu).
Lianţii moderni sunt de natură organică pe bază de lignină procesată specific.
Avantajele utilizării acestor lianţi: rata mai mică de includere (1,5- 2,5%); creşterea
durabilităţii granulelor (rezistenţa la spargere); creşterea productivităţii preselor şi
reducerea uzurii lor; reducerea consumurilor energetice ca urmare a uşurarii
granulării şi mai bunei alunecări a furajului; o mai bună igienă a furajului produs; nu
afectează în nici un fel mediul înconjurator având astfel un caracter ecologic.
Singurul inconvenient este preţul mai mare decât al lianţilor clasici.

13.2.3. Agenţi de creştere a palatabilităţii.


Din această categorie de substanţe fac parte aromele furajere şi îndulcitorii.
Sunt recomandate în special tineretului, în scopul obişnuirii cu consumul timpuriu de
nutreţuri şi de a uşura astfel trecerea peste etapa înţărcării. Substanţele aromantizante
se utilizează în nutreţurile combinate prestarter şi starter pentru purcei şi în nutreţurile
pentru porcinele destinate îngrăşării. Cele mai cunoscute substanţe aromantizante
sunt esenţele sintetice de căpşuni, fragi, vanilină, alături de vanilie, cacao şi diferite
uleiuri eterice vegetale. Doza de includere a acestor produse este de 0,1 – 0,3‰ în
înlocuitori de lapte sau nutreţuri finite.
Pentru îmbunătăţirea palatabilităţii nutreţurilor şi creşterea consumului de
hrană îndeosebi la purcei se folosesc îndulcitorii (edulcoranţi). Ca îndulcitori
artificiali se folosesc: zaharina, alitamul, aspartamul, sorbitolul, ciclamaţii etc.
Firma Austriacă Biomin comercializează aditivul furajer concentrat BIOMIN
PEP 1000 care are un miros pregnant de plante aromatice şi conţine extracte de plante
uscate şi fructo-oligozaharide. Administrat în nutreţ determină îmbunătăţirea
palatabilităţii, creşterea apetitului şi consumului, stimulează secreţia salivară şi
gastrică, mărind astfel digestia şi absorbţia nutrienţilor. Inhibă dezvoltarea bacteriilor
patogene şi are un efect calmant asupra sistemului nervos ducând la liniştirea şi
diminuarea stărilor conflictuale şi de agitaţie în loturile de păsări şi porcine. Se
recomandă la purcei, la porcine la îngrăşat, scroafe gestante cu 10 zile înainte de
fătare şi 10 zile după fătare, la păsări şi viţei.

13.2.4. Pigmenţii
Sunt substanţele ce aparţin carotenoizilor de tipul β-carotenului, criptoxantinei
şi astaxantinei.
Sunt utilizaţi ca adaosuri la nutreţurile combinate cu scopul de a asigura o
pigmentare plăcută gălbenuşului de ou şi carcaselor puilor broiler.
Xantofilele sunt folosite la păsări pentru coloraţia pielii şi a gălbenuşului de ou.
Sunt de origine vegetală fiind extrase din porumb, lucernă, flori de gălbenele
(pigment galben) sau din ardei (pigment roşu). Se mai pot obţine şi prin sinteză

169
chimică sau cu ajutorul microorganismelor când se pot produce cantităţi importante
de pigmenţi carotenoidici.
Pentru pigmentare se poate utiliza extract din făină de lucernă (0,2 - 0,3 %) sau
boia (făină de Capsicum annum 0,1 - 0,2 %).
Prin suplimentarea cu pigmenţi carotenoizi a hranei la păsări, se pot obţine şi
alte efecte benefice, îndeosebi asupra fecundităţii şi capacităţii de ecloziune.
Deasemenea asigură pǎstrarea prospeţimii ouălor pe o durată mai mare de timp.

13.2.5. Agenţi de control ai mediului


În creşterea intensivǎ a animalelor, s-a dezvoltat un management al dejecţiilor
prin care se urmăreste în principal:
 minimizarea cantităţii dejecţiilor;
 influenţarea compoziţiei dejecţiilor în sensul diminuării factorilor
poluanţi, îndeosebi reducerea eliminărilor de azot şi de fosfor dar şi în alte minerale:
sulf, fier, cupru, sodiu.
 optimizarea proceselor de descompunere a dejecţiilor;
 reducerea emanaţiilor (substanţe şi mirosuri) agresive pentru sănătatea
animalelor şi pentru instalaţiile din adapost şi mediu.
Nutriţia şi alimentaţia animală reprezintă factorul cel mai important la
realizarea acestor deziderate.
Folosirea unui extract din planta Yucca shidigera în hrana păsărilor şi a
porcinelor determină reducerea emanaţiilor de amoniac din dejecţii şi îmbunătăţirea
calităţii aerului în adăposturi.
Un produs comercial pe bază de extract din această plantă este denumit De-
Odorase, elaborat de firma Alltech, care se administreazǎ în dozǎ de 120 g/ tona de
nutreţ combinat la toate categoriile de porcine.

13.3. Aditivii medicinali


Se introduc in premixuri sau concentratele PVM cu scopul:
 profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (coccidioza
la pui, histomonoza la curci, dizenteria hemoragica la porcine);
 terapeutic pentru combaterea unor boli specifice (enterite infecţioase,
parazitoze etc).
Agentii anticoccidieni (coccidiostatice) în funcţie de modul de acţiune se
impart in 2 categorii:
 Agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene
(actionează în faza a 2-a a ciclului evolutiv al coccidiilor) şi ca urmare sunt utilizaţi
în special la păsările de reproducţie (inclusiv ouătoare), până la vârsta de 16
săptămâni. Pot influenţa negativ ouatul, fiind folosiţi şi la puii de carne. Din această
categorie fac parte Amprolium, Zoalen etc.
 Agenti care actionează în prima faza a ciclului evolutiv al
coccidiilor fiind folosiţi la puii de carne până cu circa 5 zile înainte de sacrificare.
Din această categorie fac parte: Nicarbazinul, Monensinul, Lasalocid, Narasin,
Salinomicin etc.

170
Histomonostaticele sunt introduse în hrană cu scopul prevenirii apariţiei
histomonozei (boală care apare la curci, prepeliţe şi păuni provocata de un protozoar
parazit- Histomonas meleagridis). Cele mai folosite substanţe sunt:
Furazolidon (în doză de 0,11 ‰), nitarzon (0,1875 ‰), carbazon,
dimetridazol (0,15-0,20 ‰). Pentru puii broiler, administrarea se face pe toată
perioada de creştere, fiind sistată cu 5 zile inaintea sacrificării şi nu se recomandă
profilaxia la păsările aflate în ouat.
Se mai pot utiliza aditivi botanici sau fitogenici pe bază de extracte din plante
care pot fi folosiţi in scop medicinal şi biostimulator.

CAPITOLUL XIV

NUTREŢURILE COMBINATE

Nutreţurile combinate sunt amestecuri nutritive în care intră materii prime


energetice, proteice (vegetale şi animale), substanţe minerale, vitamine şi diferiţi
aditivi (biostimulatori, enzime, medicamente) în proporţii care permit obţinerea unei
171
hrane complete şi echilibrate corespunzătoare cerinţelor nutriţionale ale animalelor.
Nutreţul combinat reprezintă un produs industrial care se prepară după anumiţi
parametri tehnologici, în funcţie de cerinţele diferitelor specii şi categorii de animale.

14.1. Clasificarea şi caracterizarea principalelor tipuri de


nutreţuri combinate

Componenţa nutreţului combinat diferă de la o specie la alta iar în cadrul


speciei de la o categorie la alta în funcţie de cerinţele animalului. În funcţie de modul
în care satisfac cerinţele nutriţionale ale animalelor, nutreţurile combinate sunt de
două tipuri: nutreţuri combinate complete şi nutreţuri combinate de completare.
Nutreţurile combinate complete conţin toţi nutrienţii necesari animalelor,
satisfăcând integral cerinţele. Ca structură ele conţin 40 - 80% uruieli de cereale;
10 – 30 % nutreţuri proteice vegetale (şroturi de floarea soarelui, de soia, de rapiţă); 2
– 8% nutreţuri proteice animale (făina de peşte, făina de carne şi lapte praf); 2 – 7%
nutreţuri minerale (calciu furajer, fosfaţi furajeri, făină de oase, sare) şi 1%
premixuri.
Nureţurile combinate complete se produc pentru animalele adulte cât şi pentru
unele categorii de tineret taurin, ovin, porcin şi aviar. În funcţie de scopul urmărit şi
faza de creştere sau îngrăşare nutreţurile combinate complete sunt denumite astfel:
prestarter (de prepornire), starter (de pornire) şi grower (de continuare a creşterii) şi
finisher (de finisare).
Pentru animalele adulte nutreţurile combinate complete sunt elaborate şi
denumite după fazele fiziologice: scroafe gestante, scroafe în lactaţie, găini de
reproducţie, găini ouătoare.
Nutreţul combinat prestarter este folosit în hrana tineretului după naştere
(ecloziune), având un conţinut ridicat de energie proteine şi vitamine. În componenţa
lui intră nutreţuri bogate în proteină cu valoare biologică mare şi cu digestibilitate
ridicată (lapte praf, făina de peşte, şroturi de soia), iar cerealele se includ după un
prealabil tratament termic.
Nutreţul combinat starter se administrază în continuarea prestarterului.
Nivelul energetic şi proteic este mai scăzut decât în cazul nutreţului combinat
prestarter.
Nutreţul combinat grower (de creştere) se administrează în hrana tineretului
în continuare, pe perioada cât ritmul de creştere este ridicat.
Nutreţul combinat finisher (de finisare) se introduce în hrana tineretului supus
îngrăşării cu scopul de a îmbunătăţii aspectul comercial şi valoarea gustativă a cărnii.
Se administrează cu două săptămâni înainte de sacrificare la puii de carne de găină,
curcă şi în ultima lună de îngrăşare la tineretul taurin, ovin şi porcin.
Redǎm în continuare exemple de nutreţuri combinate complete pentru porcine
şi pǎsǎri.
La porcine: Nutreţul combinat prestarter se administreazǎ în alimentaţia
purceilor sugari, de la vârsta de 8-10 zile şi pânǎ la înţǎrcare; starter pentru tineretul
porcin de la înţǎrcare pânǎ la 25 kg; grower (de creştere) pentru tineretul porcin la

172
îngrǎşat de la 25-50 kg greutate corporalǎ; finisher (de finisare) pentru porcine la
îngrǎşat de la 50-120 kg greutate corporalǎ.
La pui de carne: Nutreţ combinat starter de la 0-14 zile; grower (creştere) de
la 15-35 zile şi finisher (de finisare) de la 36-42 zile.
Substituenţii de lapte sunt produse complete asigurând integral cerinţele
nutritive ale tineretului în timpul alăptării. În componenţa lor intră: lapte praf
degresat, grăsimi vegetale şi animale, vitamine etc. Substituenţii de lapte pot să
înlocuiască laptele matern pentru viţei, miei şi purcei.
Nutreţurile combinate de completare au rolul de a completa hrana de bază
în nutrienţii deficitari. Din această grupă fac parte: concentratele proteino-vitamino-
minerale (P.V.M.), premixurile sau zooforturile, suplimentele de intervenţie şi
nutreţurile medicamentate.
Concentratele proteino-vitamino-minerale sunt produse de fabricaţie care
includ în masa lor nutreţurile proteice, vitaminele, substanţele minerale şi alte
substanţe. Se folosesc la prepararea nutreţurilor combinate complete, în fabrici sau în
fermele de animale prin încorporarea lor în cereale în proporţie de 20 – 35%.
Utilizarea acestor concentrate P.V.M. a devenit o practică curentă, mai ales în
fermele care pot asigura suportul de cereale şi instalaţiile de măcinare, dozare şi
omogenizare.
Premixurile (zooforturi) sunt amestecuri în care se găsesc omogenizate într-o
formă concentrată vitamine sintetice, substanţe minerale aminoacizi, antioxidanţi etc.
După rolul şi componenţa lor se deosebesc: premixuri vitaminice, premixuri
minerale, premixuri complexe.
În nutreţurile combinate proporţia de participare a premixurilor este de
1–2,5% în funcţie de concentraţia în microcomponente.
Suplimentele de intervenţie sunt amestecuri de antibiotice, vitamine, minerale
etc care se folosesc în diferite situaţii specifice creşterii animalelor (lotizări, cântăriri
de control, transport) şi au ca scop de a diminua efectul factorului stresant asupra
animalului. Se administrează în apa de băut sau în nutreţuri pe o perioadă scurtă de
timp respectiv 5–10 zile.
Nutreţurile medicamentate reprezintă amestecuri furajere care conţin
medicamente. Acestea sunt introduse în nutreţ în scopul prevenirii sau combaterii
anumitor boli.

14.2. Elaborarea recepturii de fabricaţie a reţetelor de nutreţuri


combinate

Receptura cuprinde totalitatea reţetelor de nutreţuri combinate elaborate într-o


anumitǎ perioadǎ de timp. Ea este elaboratǎ de cǎtre o comisie de specialişti şi diferǎ
în funcţie de: cerinţele categoriei respective, disponibilitatea bazei furajere, costul
materiei prime, etc.
În momentul de faţǎ, specialiştii fabricilor de nutreţuri combinate îşi pot
elabora propriile recepturi.

173
Metodologia de lucru la stabilirea recepturii cuprinde:
 stabilirea cerinţelor de hrană ale fiecǎrei specii şi categorii de animale în
parte,
 stabilirea şi caracterizarea materiilor prime,
 stabilirea obiectivelor formulării şi optimizarea propriu-zisă a recepturii.
Elaborarea recepturii de fabricaţie urmǎreşte realizarea a douǎ obiective şi
anume:
 obţinerea unor produse finite, echilibrate cu o valoare nutritivǎ ridicatǎ;
 realizarea unor produse la un preţ de cost minim fǎrǎ a afecta însǎ
calitatea acestora.
Pentru elaborarea recepturii se precizeazǎ în primul rând tipurile de nutreţuri
combinate care urmeazǎ a se fabrica şi materiile prime disponibile în perioada de
timp respectivǎ. Se stabilesc apoi ingredientele principale precum şi limitele
procentuale de participare a acestora. Pe baza informaţiilor obţinute se trece la
elaborarea propriu-zisǎ a reţetelor de nutreţuri combinate, prin calcul matematic
folosind echipamente electronice de calcul.
Se trece apoi la testarea biologicǎ şi omologarea recepturii de fabricaţie a
nutreţurilor combinate. Testarea biologică este o operaţiune obligatorie şi are ca scop
să stabilească în ce măsură reţetele optimizate prin calcul satisfac cerinţele categoriei
de animale pentru care au fost elaborate. Testul biologic cuprinde două faze:
microtestul şi macrotestul.
Microtestul se efectueazǎ în unitǎţi specializate pe un numǎr mic de animale în
3-4 repetiţii cu respectarea condiţiilor din unitǎţile industriale. În funcţie de
rezultatele acestui microtest se aleg reţetele care dau cele mai bune rezultate în
producţia animalǎ urmǎritǎ.
Macrotestul se efectueazǎ pe efective mai mari în condiţii de producţie
verificând rezultatele obţinute la microtest.
Reţetele care dau rezultate similare la ambele teste sunt supuse omologǎrii,
calculându-se apoi preţurile de producţie, după care recepturile sunt difuzate
fabricilor de nutreţuri combinate.
Formularea propriu - zisǎ (optimizarea) a recepturii trebuie sǎ satisfacǎ cel
puţin 2 condiţii fundamentale: realizarea optimului nutriţional şi respectiv a optimului
economic. Factorii care trebuie luaţi în considerare pentru formularea unei reţete
corespunzătoare sunt următorii: palatabilitatea, digestibilitatea, costul, prezenţa
factorilor antinutriţionali şi a toxinelor, textura, umiditatea şi procesarea prin care
trebuie să treacă nutreţul respectiv.
Formularea recepturii se poate face prin:
 tatonare cea mai simplǎ metodǎ, se aplicǎ în cazul în care se folosesc puţine
ingrediente, şi se ia în considerare un numǎr redus de nutrienţi; metoda are o
eficienţǎ redusǎ în practicǎ;
 metoda algebrică permite formularea unui amestec din 2-4 ingrediente.
 programare matematică cu ajutorul programelor speciale de optimizare pe
calculator.

174
14.3. Producerea nutreţurilor combinate

14.3.1. Producerea nutreţurilor combinate complete

În fluxul tehnologic al industriei producătoare de nutreţuri combinate se disting


urmǎtoarele etape: recepţionarea şi pregǎtirea materiilor prime, condiţionarea şi
depozitarea materiilor prime, prepararea propriu-zisă a nutreţului combinat cu
fazele: măcinare, dozare, omogenizare, granulare, ambalare, depozitare şi livrare.
Recepţia şi pregătirea materiilor prime se referă la recepţia cantitativă şi
calitativă a fiecărei categorii de nutreţuri. Prin recepţia cantitativă se stabileşte
cantitatea de materii prime care intră în fabricaţie.
La recepţia calitativă se parcurg mai multe etape: aprecierea organoleptică
(aspect, culoare, gust, miros, formă); determinarea însuşirilor fizice (umiditate,
greutate hectolitrică, corpuri străine inerte etc); determinarea compoziţiei chimice
brute şi a unor indicatori specifici materiilor prime (cloruri, indicele de aciditate a
grăsimilor, indicele de ureează, încărcătura microbiană etc). Periodic se apelează la
laboratoarele de specialitate pentru determinări mai complexe (aminoacizi, vitamine,
microelemente, enzime etc).
Recepţia calitativǎ începe cu prelevarea probelor din mijloacele de transport,
conform STAS- urilor în vigoare, aceste probe repartizându-se mai departe
laboratoarelor pentru stabilirea calitǎţii produsului.
În funcţie de rezultatele înregistrate, după analizǎ se fac recomandări pentru
condiţionarea, măcinarea, depozitarea sau folosirea materiilor prime.

Condiţionarea şi depozitarea materiilor prime


Materiile prime care prezintǎ un grad incipient de degradare (încingere,
mucegǎire etc.), vor fi recepţionate numai dupǎ o recondiţionare corespunzǎtoare, iar
cele care prezintǎ un grad mai înaintat de alterare, sunt respinse. Umiditatea este unul
dintre factorii foarte importanţi care îngreuneazǎ procesul de depozitare, de
prelucrare şi limiteazǎ durata de conservare (materiile prime cu un conţinut mai mare
de 12- 13 % apǎ trebuiesc recondiţionate prin uscare înainte de depozitare).
Toate materiile prime care necesitǎ recondiţionarea se înmagazineazǎ iniţial în
depozite temporare (pentru câteva zile) urmând ca apoi dupǎ condiţionare sǎ fie
trecute în depozitele propriu-zise (silozuri). Pentru ca materiile prime sǎ fie pǎstrate
în bune condiţii este necesar ca spaţiile de depozitare sǎ fie dezinfectate şi deratizate.
Depozitarea materiilor prime se poate face fie vrac sau în silozuri (grǎunţele de
cereale, boabe de leguminoase, tǎrâţe, şroturi) fie ambalate în saci (restul
componentelor) stivuiţi pe grǎtare de lemn.
Fiecare stivǎ se eticheteazǎ (se indicǎ felul materiei prime, cantitatea şi
valabilitatea etc.).

Mǎcinarea

175
Măcinarea se face cu scopul transformării materii prime care intrǎ în
compoziţia nutreţului combinat în particule cu fineţea şi uniformitatea dorită.
Folosirea materiilor prime mǎcinate faciliteazǎ amestecarea şi omogenizarea
acestora, reduce activitatea de masticaţie şi pe cea de digestie şi în acelaş timp
consumul de energie cu acestea.
În funcţie de diametrul particulelor componente, se disting urmǎtoarele
categorii de măciniş:
 foarte fin (sub 0,5 mm) – pui şi tineret în timpul alăptării ;
 fin (0,5 – 1mm) - porcine, tineret înţărcat şi tineret aviar;
 mijlociu (1-2 mm ) - păsări adulte;
 grosier (2 – 4 mm) - rumegătoare adulte şi cabaline.
O granulaţie prea fină a măcinişului duce la tulburări gastrice în cazul
porcinelor şi reprezintă un consum suplimentar de energie inutil în cazul păsărilor.
Mǎcinarea se realizeazǎ cu ajutorul morilor cu ciocǎnele, ea fiind influenţată de
o serie de factori cum sunt: viteza liniară a rotorului, forma ciocanelor, distanţa
dintre ciocane şi site, suprafaţa utilă a sitei, uzura ciocanelor şi a sitei, sistemul de
evacuare şi natura produsului măcinat .
Transportul măcinişului se poate realiza mecanic sau pneumatic. Se utilizează
mai mult transportul pneumatic, care poate fi realizat prin aspirare şi refulare. Se
foloseşte de obicei transportul pneumatic prin refulare care transportă măcinişul prin
suflante spre buncărele de aşteptare sau de dozare.

Dozarea materiilor prime


Reprezintǎ una dintre cele mai importante operaţiuni ale producţiei de nutreţuri
combinate şi cuprinde operaţiile de mǎsurare precisǎ a componentelor reţetei prin
cântǎrire gravimetricǎ sau volumetricǎ (situaţii speciale).
La dozare se au în vedere douǎ aspecte esenţiale:
precizia dozǎrii trebuie sǎ fie invers proporţionalǎ cu proporţia de participare a
fiecǎrui ingredient din reţetǎ
granulaţia unui component trebuie sǎ fie cu atât mai finǎ cu cât participarea sa
este mai micǎ şi activitatea biologicǎ mai ridicatǎ.
Dozarea se poate face manual, mecanic sau automat şi prin combinarea
acestora. Dozarea automatǎ a produselor mǎcinate reprezintǎ în prezent cea mai
indicatǎ metodǎ, deoarece ea maximizeazǎ precizia cântǎririi, reduce efortul uman şi
creşte productivitatea muncii.
Pentru dozare nutreţurile sunt dirijate din buncărele de staţionare (unde au fost
depozitate după măcinare), la buncărele de dozare prevăzute cu aparate şi sisteme de
cântărire.
Automatizarea dozării se face prin dispozitive electrice şi electronice de mare
precizie şi sensibilitate. Rezultatele cântăriri sunt transmise electronic la indicatoarele
cifrice şi afişate pe panou.
Existǎ mai multe modalitǎţi de dozare dintre care enumerǎm: dozajul la sol,
dozarea în vrac cu ajutorul benei mobile, dozarea în vrac cu benǎ fixatǎ sub buncǎr,
dozarea în vrac prin cântǎrire continuǎ, dozarea volumetricǎ în vrac etc.

176
Omogenizarea nutreţurilor combinate
Urmǎreşte dispersarea uniformǎ, în masa amestecului a tuturor ingredientelor
care formeazǎ nutreţul combinat. În urma unei omogenizǎri corespunzǎtoare se
asigurǎ, în cazul nutreţurilor combinate complete, o hranǎ echilibratǎ, conform reţetei
de fabricaţie.
Factorii care influenţează omogenizarea depind de:
natura materiilor prime şi de
tehnologia aplicată
Din prima categorie fac parte: mărimea, uniformitatea, densitatea, forma,
coeficientul de frecare, higroscopicitatea, electricitatea statică a particulelor,
numărul de materii prime, ponderea materiilor prime în reţetă, ordinea deversării
componenţilor şi structura nutreţului combinat.
În funcţie de tehnologia aplicatǎ amintim: timpul de amestecare şi
caracteristicile tehnice ale utilajelor folosite.
Timpul optim pentru omogenizare este în general cuprins între 4 şi 6 minute.
Dacǎ acest timp nu este respectat, omogenizarea este slabǎ (cazul reducerii timpului)
sau poate apǎrea dezomogenizarea (prelungirea duratei omogenizǎrii).
Se folosesc omogenizatoarele orizontale (mai folosite în România) şi cele
verticale.
Ordinea introducerii materiilor prime are o mare importanţă pentru a asigura o
cât mai bună omogenizare şi pentru a evita segregarea amestecului. De regulă se
introduc mai întâi materiile prime cu densitatea şi granulaţia mai reduse. Ordinea
corectă a introducerii ingredientelor este următoarea: cerealele, materiile proteice,
materiile minerale şi premixul vitaminic sau zoofortul.
Pentru introducerea componenţilor lichizi în nutreţul combinat se foloseşte un
rezervor (pentru melasă sau grăsime) prevăzut în interior cu o serpentină prin care
circulă aburi sau apă fierbinte pentru fluidificarea componenţilor respectivi. Legătura
între rezervor şi malaxor se face prin conducte, prevăzute cu filtre pentru reţinerea
impurităţilor şi cu dozator (de tip gravimetric sau volumetric) care reglează debitul pe
minut. Lichidele dozate sunt distribuite prin injectoare care lucrează sub presiune iar
pulverizarea acestora în nutreţ este realizată prin duze.
Pe plan mondial există instalaţii moderne care pot integra lichide într-un flux
continuu.
În urma omogenizǎrii, nutreţul combinat se poate:
 depozita în buncăre pentru produse finite, când livrarea se face în vrac;
 însăcui şi stoca în depozite adecvate până la livrare sau
 granula şi apoi depozita în buncǎre (livrarea în vrac sau însăcuire şi
depozitarea sacilor în magazii până la livrare).

Granularea
Este un proces mecanic de aglomerare şi compactare (sub diverse forme) a
nutreţurilor combinate, în granule de mărimi şi forme diferite în funcţie de cerinţele
diferitelor specii şi categorii de animale.
Granularea nutreţurilor combinate prezintǎ o serie de avantaje atât de ordin
nutriţional cât şi tehnologic:
177
 granularea evitǎ dezomogenizarea şi consumul selectiv al unor ingrediente;
 îmbunǎtǎţeşte valorificarea hranei, prin creşterea digestibilitǎţii unor
nutrienţi sub influenţa cǎldurii folosite la granulare;
 determinǎ o creştere a cantitǎţii de hranǎ ingeratǎ (şi respectiv o creştere a
cantitǎţii de nutrienţi ingeraţi)
 creşte palatabilitatea nutreţurilor şi mascheazǎ unele însuşiri specifice
(miros, gust...) mai ales a microingredientelor.
 prelungeşte durata de folosire a lor, procesele de oxido-reducere din
interiorul granulelor fiind mai lente comparativ cu făinurile (granulele au o
duratǎ de conservare de 3-4 ori mai mari decât fǎinurile).
 asigurǎ o igienizare a nutreţului, ca rezultat al folosirii cǎldurii;
 scade volumul prin compactarea nutreţurilor şi se reduce spaţiul necesar
pentru depozitare;
 se evitǎ prăfuirea în timpul manipulǎrii şi se reduce risipa;

Granularea nutreţurilor combinate este influenţată de o serie de factori dintre


care amintim:
- granulaţia (mǎrimea granulelor)
Cu cât granulaţia nutreţului este mai finǎ, cu atât granularea se va realiza mai
uşor şi particulele se întrepǎtrund mai puternic. Însǎ sub o anumitǎ limitǎ de
fineţe, este îngreunatǎ alimentarea instalaţiei.

- componenţii nutreţului combinat


Amestecurile de fǎinuri sunt mai uşor de granulat decât fǎinurile simple. Existǎ
componenţi care deşi participǎ în proporţii mici, pot defavoriza granularea
(ovǎzul, tǎrâţele, orzul etc.).
Acest factor influenţeazǎ destul de mult granulaţia mai ales în cazul neutilizǎrii
unor adjuvanţi corectori.
- adaosul de melasǎ sau alte substanţe zaharoase
În cantitate redusǎ influenţeazǎ pozitiv procesul granulǎrii, însǎ în proporţii
mai mari împiedicǎ alunecarea şi frâneazǎ expulzarea granulelor. Alte nutreţuri
cum sunt uruielile de cereale, fǎina de carne, fǎina de lucernǎ etc. favorizeazǎ
granularea.
- conţinutul în grǎsimi al nutreţului combinat
Un adaos de 3-6% grǎsimi influenţeazǎ pozitiv procesul granulǎrii, pe când
valoarea de sub 1% nu influenţeazǎ granularea.
Existǎ o serie de substanţe care adǎugate nutreţului favorizeazǎ granularea,
substanţe care poartǎ denumirea de coadjuvanţi sau lianţi. Principalii lianţi folosiţi
în granularea nutreţurilor combinate sunt: melasa, grǎsimile, lianţii pe bazǎ de
bentonitǎ, lignosulfiţii şi amidonul.
 Melasa – participǎ în proporţie de 4- 5% în nutreţul combinat şi conferǎ
granulelor un gust plǎcut. Singurul impediment este faptul cǎ datoritǎ temperaturilor
ridicate din timpul granulǎrii, produşii din melasǎ se pot carameliza şi înfrâna
expulzarea granulelor; uneori se pot chiar bloca matriţele.

178
 Grǎsimile – favorizeazǎ în primul rând expulzarea granulelor din matriţǎ şi
mai puţin coeziunea internǎ.
 Lianţii pe bazǎ de bentonitǎ – compacteazǎ granulele şi asigurǎ lubrefierea
acestora. Bentonita este un silicat de aluminiu de origine vulcanicǎ, puternic
compactizantǎ având o mare capacitate de absorbţie a apei. Se adaugǎ în proporţie de
1- 2% în structura nutreţurilor combinate.
 Lignosulfiţii – sunt produse cu acţiune similarǎ bentonitei. Fiind uşor
solubili şi având un conţinut ridicat de energie se recomandǎ în special la fabricarea
nutreţurilor combinate pentru peşti. Se adaugǎ la nutreţ în proporţii de 2-2,5%
substituind cerealele în aceleaşi cantitǎţi.
Se disting mai multe metode de granulare:
a) granularea la rece – este o metodǎ mai veche, la care s-a renunţat în
prezent deoarece prezintǎ o serie de inconveniente cum ar fi: matriţele şi
mecanismele în mişcare ale instalaţiei se uzeazǎ mai repede; expulzarea greoaie a
granulei; prezintǎ incompatibilitǎţi legate de adaosul unor substanţe coadjuvante
(grǎsime, melasǎ etc.).
b) granularea la cald – presupune încǎlzirea nutreţului combinat pulverulent
într-un bazin cu pereţii încǎlziţi prin intermediul apei calde sau a vaporilor de apǎ.
Granularea la cald determinǎ lichefierea grǎsimilor permiţând o mai bunǎ compresie,
precum şi reducerea uzurii pieselor active ale granulatorului.
Deoarece caldura uscatǎ prezintǎ dezavantajul unei uşoare deshidratǎri şi a
reducerii forţei de coeziune a particulelor în granulǎ, cea mai indicatǎ este utilizarea
cǎldurii umede prin injectarea vaporilor de apǎ în masa nutreţului. Rǎcirea granulelor
se face cu ajutorul aerului ambiant.
c) granularea cu adaos de apǎ – folosirea apei calde sau reci amelioreazǎ
parţial funcţionarea granulatorului, însǎ ridicǎ umiditatea produsului, influenţând
negativ conservabilitatea, cu risc de apariţie a mucegaiurilor. Procedeul este mai
puţin utilizat practicându-se doar atunci când umiditatea nutreţului nu depǎşeşte 11%.
Tehnica granulării cuprinde următoarele faze: alimentarea granulatorului,
granularea propriu-zisă (amestecarea cu lianţi, presarea materialului în matriţe),
răcirea granulelor şi sitarea acestora.
Sitarea granulelor are ca scop îndepǎrtarea granulelor cu dimensiuni
necorespunzǎtoare categoriei de animale la care se utilizeazǎ, mǎrimea granulelor
fiind asiguratǎ de dimensiunile ochiurilor sitei. Sitarea (cernerea) se realizeazǎ cu
ajutorul sitelor puse în mişcare de cǎtre un mecanism electric.
Dupǎ fabricare, din şarjele de nutreţuri combinate, se recolteazǎ probe în
vederea determinǎrii calitǎţii acestora, probe care se certificǎ prin buletinul de
analizǎ, unele date caracterisice fiecǎrui nutreţ în parte se înscriu pe eticheta care se
ataşeazǎ ambalajului.

Ambalarea, depozitarea şi livrarea nutreţurilor combinate


Produsele finite obţinute ( granulate sau sub formǎ de uruieli) sunt dirijate de la
omogenizator, la buncărele de însăcuire sau la buncărele de livrare în vrac. Se
recomandă ca pentru fiecare reţetă să existe câte un buncăr de produse finite atât din

179
motive organizatorice cât şi pentru a se preveni trecerea unor substanţe din nutreţurile
unor specii la care stimuleazǎ producţia la altele la care o pot inhiba.
Ex: Este contraindicată depozitarea nutreţului combinat pentru găini ouǎtoare în
buncăre în care au staţionat nutreţurile combinate pentru pui de carne, deoarece
ultimele conţin coccidiostatice care inhibă ouatul la gǎini.
Însăcuirea se face în saci de hârtie sau de rafie cu capacitǎţi cuprinse între 25-
50 kg. de către instalaţii speciale prevăzute cu două guri de însăcuire, cântare
automate reglabile şi maşini pentru cusut saci.
De la însăcuire sacii sunt transportaţi în magazia de depozitare cu ajutorul unor
benzi transportoare şi cu motostivuitoarele. În depozite sacii se aşeazǎ pe loturi şi
compartimente, iar stivuirea sacilor se face pe paleţi pe trei rânduri şi pe verticalǎ.
Fiecare stivǎ se eticheteazǎ iar pe etichetǎ se trece simbolul reţetei, data fabricaţiei,
schimbul de lucru etc.
Capacitatea magaziei de depozitare este pentru 3 – 5 zile de lucru în cazul
însăcuirii, şi de 1- 5 zile în cazul livrării în vrac, direct de la buncăr.
Pentru evitarea dezomogenizǎrii cauzate de diferenţa de greutate specificǎ a
diferitelor componente, buncǎrele pentru produse finite prezintǎ o construcţie
specialǎ.
Durata de depozitare în buncăre nu trebuie să fie mai mare de 6 zile, respectiv
o zi, în cazul nutreţului combinat care conţine grăsimi, pentru prevenirea degradării.
Livrarea produselor finite însǎcuite se face prin încǎrcare cu motostivuitoarele
în vagoane sau autospeciale, iar livrarea sub formǎ vrac se face pneumatic, nutreţurile
încǎrcându-se în mijloace de transport acoperite (autobuncǎre).

FLUXUL TEHNOLOGIC ÎN MICRO FNC –URI

O micro fabrică de nutreţuri combinate asigură nutreţurile necesare pentru


fermele mici şi mijlocii. O astfel de instalaţie are în componenţa sa următoarele
subasambluri: buncărul pentru materii prime (cereale, şroturi etc); separatorul
magnetic; moara cu ciocănele; ciclonul cu sistemul de filtrare; malaxorul orizontal şi
conductele pentru transportul pneumatic.
Materiile prime, pentru o şarjă de 500 kg sunt transportate şi depozitate în
buncărul instalaţiei. Cântărirea se poate realiza folosind fie un cântar normal fie
buncărul de primire, care este echipat cu un cântar electronic programabil. Materiile
prime existente în buncăr sunt transportate pneumatic, prin intermediul unor conducte
în moara cu ciocănele, unde are loc măcinarea. Capacitatea morii cu ciocănele este de
2.000 kg/oră. Între buncărul de cântărire şi moara cu ciocănele se află separatorul
magnetic cu scopul de a reţine impurităţile metalice. Măcinişul rezultat este
transportat pneumatic printr-o conductă verticală în ciclonul care are şi rol de buncăr
180
de stocare. Din ciclon măcinişul ajunge în malaxorul orizontal unde are loc
omogenizarea nutreţului cu premixurile. Aceste premixuri se găsesc depozitate într-
un buncăr.
Capacitatea cuvei malaxorului este de 500 kg iar timpul necesar pentru
malaxarea unei şarje este de 15 minute.
Nutreţul combinat obţinut după omogenizare este descărcat prin pâlnia de
evacuare prevăzută cu două guri de însăcuire.

14.3.2. Producerea nutreţurilor combinate de completare

14.3.2.1.Producerea concentratelor PVM

Concentratele PVM sunt amestecuri formate din nutreţuri proteice vegetale şi


animale, surse vitaminice şi minerale, diverşi aditivi furajeri, grăsimi vegetale sau
animale. Se folosesc în proporţie de 25 – 35% în amestec cu cereale (porumb,orz),
formând nutreţuri combinate complete. Ingredientele amintite se pun pe un suport şi
anume: şrotul de soia în cazul concentratelor PVM pentru porcine şi păsări, respectiv
pe tăiţei de sfeclă uscaţi sau tărâţe pentru rumegătoare. Structura, compoziţia chimică
a concentratelor PVM şi proporţia în care se încorporează în cereale diferă în funcţie
de cerinţele nutritive ale speciei şi categoriei de animale.
Tehnologia preparării constă în trecerea pe un suport a făinurilor animale,
macroelementelor, premixurilor vitaminice, minerale, aminoacide şi uneori a
grăsimilor. Integrarea acestor ingrediente se desfăşoară în trei faze:
În prima fază se dozează separat, se fixează pe suport propriu şi se
omogenizează în secţii diferite, componentele premixurilor vitaminice, aminoacide şi
minerale.
În faza a II-a se face un preamestec din făinurile animale, premixurile
vitaminice, aminoacide şi minerale, macroelemente şi alte ingrediente puse pe suport.
În faza a III-a se dozează suportul pentru concentratul P.V.M. (şrot de soia) şi
preamestecul realizat în faza a doua, iar după 8 - 12 minute de malaxare se obţine
produsul finit.
Livrarea concentratelor PVM se face în saci, în scopul evitǎrii pierderilor şi
mai ales a evitǎrii dezomogenizǎrii.

14.3.2.2.Producerea premixurilor

Premixurile reprezintǎ amestecuri de vitamine, sǎruri minerale, aminoacizi


sintetici, antibiotice, substanţe chimioterapice şi antioxidanţi, dozate şi omogenizate
pe un suport furajer care poate fi: şrotul de soia, drojdia furajerǎ, laptele praf,
carbonat de calciu etc.
Proporţia de participare a premixurilor în nutreţul combinat este cu atât mai
mică cu cât acestea sunt mai concentrate în substanţe active. În general ele participǎ
în reţeta de nutreţ combinat în proporţii reduse, cuprinse de obicei între 0,5 - 2%.
Formularea recepturii de fabricaţie a premixurilor trebuie să aibă în vedere cerinţele
nutriţionale ale animalelor, proprietăţile fizico chimice pentru fiecare substanţă activă
181
în parte, calitatea suportului sau a altor componenţi ce intră în procesul de fabricaţie.
Înainte de formulare trebuie studiaţi aditivii, suportul, substanţele stabilizatoare,
avându-se în vedere următoarele: stabilitatea chimică, compatibilitatea chimică,
disponibilitatea biologică, toxicitatea microingredientelor, higroscopicitatea,
aglomerarea, încărcătura electrostatică, dimensiunea particulelor, diluarea
microingredientelor.

Producerea premixurilor vitaminice


În producerea lor trebuie respectate câteva reguli: prevenirea distrugerii
învelişului de protejare a vitaminelor în timpul manipulării; evitarea expunerii
vitaminelor la umiditate, temperatură ridicată şi lumină.
Tehnologia preparării constă din: pregătirea materiilor prime pentru fabricaţie,
dozarea şi omogenizarea acestora. Pregătirea suportului constă în extragerea din
buncăr, uscarea şi măcinarea fină a tărâţelor, după care acestea sunt transportate în
buncărele de dozare ale secţiei de premixuri. Pregătirea vitaminelor şi a celorlalte
substanţe active constă în transformarea lor în pulbere fină cu ajutorul morilor cu bile
(lucru foarte important datoritǎ faptului cǎ vitaminele se folosesc în cantitǎţi mici),
după care sunt trecute în buncăre de dozare cu capacitate foarte mică. Dozarea se face
pe bază automată cu afişare numerică pe panou.
Dozarea şi omogenizarea se face în două faze:
- în prima fază se dozează într-un preamestec substanţele active cu dozatoare
pentru micro-ingrediente. Cântarele se descarcă într-un amestecător de 500 litri cu
rotor prevăzut cu spire şi descărcare pneumatică. Preamestecul de vitamine este
distribuit automat în omogenizatorul fazei a doua, pentru a fi fixat pe suport.
- în faza a doua, suportul (aflat în buncărul de dozare) este dozat în cantitatea
corespunzătoare şarjei şi transportat în amestecător, concomitent cu preamestecul
realizat în faza I-a. Malaxorul de la faza a II-a are o capacitate mai mare, 1000 litri şi
este echipat cu instalaţie de pulverizare a antioxidanţilor în premix.

Producerea premixurile minerale


Ca suport pentru prepararea acestor premixuri se foloseşte carbonatul de calciu
care are umiditate şi higroscopicitate redusă. În momentul pregǎtirii materiilor prime,
se extrage suportul (Ca CO3) din depozit şi se transportă în buncăre tampon, de unde
este dirijat la măcinare şi apoi în buncărele de dozare ale secţiei de premixuri.
Sărurile minerale care conţin: fosfor, cupru, mangan, magneziu şi zinc sunt depozitate
în magazii în saci. Acestea se prelucrează pe două linii tehnologice: higroscopice şi
nehigroscopice.
Sărurile higroscopice sunt introduse în buncăre tampon, de unde sunt dirijate
spre zdrobitor şi apoi la uscător. În continuare sunt măcinate la mori cu discuri
Granomat. Astfel pregătite, sunt transportate cu ajutorul unor containere şi depozitate
în buncărele de dozare la secţia de premixuri minerale.
Sărurile nehigroscopice sunt trecute pe al doilea flux fiind măcinate cu
aceleaşi mori Granomat, după care sunt dirijate pneumatic spre buncărele de dozare
de la secţia de premixuri minerale.

182
Materiile prime pregătite se dozează prin programare automată, fiind utilizate
două cântare elecromecanice de câte 500 kg, care se descarcă alternativ într-un
omogenizator de 1000 litri. Iniţial se face un preamestec între două substanţe
minerale (1 + 2), preamestecul obţinut se amestecă cu a treia substanţă minerală (1 +
2) + 3, obţinându-se al doilea preamestec care la rândul lui se amestecă cu a patra
substanţă (1 +2 + 3) + 4 etc. Un alt model de realizare a premixurilor minerale este
acela în cadrul căruia iniţial, se amestecă două câte două substanţe minerale rezultând
preamestecuri biminerale. Acestea la rândul lor, se amestecă două câte două
rezultând preamestecuri tetra- minerale, iar ultimele între ele, obţinându-se premixul.
Preamestecul mineral final se trece pe suport în concentraţia recomandată, operaţie
urmată de omogenizarea şi transportul pneumatic a premixului la însăcuire.

Premixurile cu aminoacizi sintetici


Pe plan mondial se produc prin sintezǎ sau biosintezǎ o serie de aminoacizi
utilizaţi în alimentaţia animalelor şi anume: L lizinǎ (98%), DL metioninǎ (90 şi
98%), L treoninǎ (97%), DL triptofan (97%).
Integrarea lor în premixuri necesitǎ utilizarea unor tehnologii speciale de
integrare.

Premixurile medicamentoase
Conţin substanţe chimioterapice utilizate în scop preventiv sau curativ, în
epizootii, în enzootii, în combaterea unor carenţe nutriţionale. Cele mai utilizate
sunt: anticocidienele, preparate cu arseniu, antidiareice, antihelmintice etc.
Antibioticele în amestec cu sulfamidele joacǎ un rol important atât în
stimularea creşterii cât şi pentru prevenirea unor stǎri patologice. Utilizarea acestora
la suine conduce la obţinerea unui număr mai mare de purcei viabili cu o creştere
foarte bunǎ. Se poate aminti premixul Biomin p-HD destinat scroafelor de
reproducţie având un rol important în prevenirea infecţiilor tractusului urinar şi a
unor complicaţii cum ar fi sindromul MMA (mastită, metrită, agalaxie), prin crearea
unor condiţii nefavorabile dezvoltării şi înmulţirii bacteriilor patogene, în urma
acidifierii pH urinar. Acest premix se foloseşte pentru acidifierea pH-ului urinar pe
parcursul ciclului reproductiv, când un pH urinar alcalin este critic pentru
performanţele scroafelor de reproducţie.

Premixurile cu enzime
Rolul enzimelor introduse în premixuri este acela de a accelera procesele de
hidrolizare, în scopul disponibilizǎrii nutrienţilor din unele componente ale
nutreţurilor combinate.
Ex: produsul Allzyme Betaglucanaza (Alltech) se utilizeazǎ 1 litru (formǎ
lichidǎ) sau 1 kg. (pudrǎ)/ to. nutreţ combinat bogat în beta glucani
Kemzyme HF DRY (Kemin) pentru pǎsǎrile şi porcinele ce consumǎ nutreţ
combinat cu un conţinut ridicat în celulozǎ.
Avizyme 1200 (Noack) – pentru pui de carne ce consumǎ nutreţ combinat cu
mult orz şi grâu.

183
Porzyme 8100 (Noack) – pentru purcei ce consumǎ nutreţ combinat pe bazǎ
de orz şi ovǎz

Premixuri speciale (de intervenţie)


Sunt premixuri cu una sau mai multe substanţe active cu o ţintǎ precisǎ. Ex: premixul
cu colinǎ; premixul cu sulfat de cupru; complex vitaminic COD/ADEB 185/5;
Demaraj 4000; Creştere 4100 pentru puii de carne; complex vitaminic
COD/ADEB586 pentru găini ouătoare; complex polivitaminic COD/ADBE 189/5
pentru purcei etc.

CAPITOLUL XV

AMESTECURILE UNICE DE NUTREŢURI

Se cunoaşte faptul cǎ rumegǎtoarele realizeazǎ producţii maxime în condiţiile


în care raţia furajerǎ nu suferǎ modificǎri repetate ale structurii acesteia. Pǎstrarea
unei raţii furajere cu aceeaşi structurǎ timp îndelungat asigurǎ un echilibru şi o bunǎ
dezvoltate a microsimbionţilor ruminali, fapt ce determinǎ o producţie ridicatǎ şi de
calitate superioarǎ. Acest deziderat se poate obţine folosind conceptul de nutriţie
„unifeed‖, în traducere „nutreţul unic‖.
Utilizarea nutreţului unic presupune utilizarea în hrana animalelor a unor raţii
echilibrate, alcǎtuite din câteva sortimente furajere mixate în remorca tehnologicǎ şi
administrate pe tot parcursul anului. Ex: în cazul unei vaci în lactaţie cu o producţie
ridicatǎ de lapte (25-30 kg) se poate folosi: 3-4 kg fân (mǎcinat la dimensiuni de 3-4
cm), 5- 8 kg semifân de leguminoase, 25- 30 kg siloz de porumb în faza de cearǎ, 6-7
kg nutreţuri concentrate. Nutreţurile se amestecǎ în remorca tehnologicǎ iar raţia se
administreazǎ în douǎ tainuri pe zi. Acest tip de furajare prezintǎ avantajul cǎ
184
menţine lactaţia la un nivel constant atât cantitativ cât şi calitativ. Deasemenea se
menţine pH-ul rumenal la un nivel constant, iar microorganismele ruminale au
condiţii optime de creştere şi înmulţire.
Alimentaţia cu nutreţ unic se preteazǎ foarte bine la mecanizarea lucrǎrilor şi la
întreţinerea taurinelor în stabulaţie liberǎ.
Nutreţurile unice se pot utiliza la rumegǎtoare (taurine, ovine etc.).
Amestecurile unice de nutreţuri sunt de mai multe tipuri şi anume: suculent-
fibros- concentrat, fibros-suculent- concentrat, fibros- concentrat sau suculent
concentrat, etc. Valoarea nutritivǎ a acestor amestecuri creşte în funcţie de proporţia
utilizǎrii suculentelor, fibroaselor şi a concentratelor.
În prepararea nutreţului unic se disting douǎ etape:
etapa teoreticǎ - de calculare a structurii amestecului
etapa practicǎ – de realizare a amestecului.

Ex 1:
Preparea unui nutreţ unic de tip suculent- fibros- conentrat pentru 50 de vaci cu
greutatea de 600 kg şi o producţie de 25 litri lapte/ zi cu 4% grǎsime.

Etapa I (teoreticǎ):

Structurǎ de nutreţ unic pentru vaci de lapte cu greutatea medie de 600 kg şi


producţia zilnicǎ de 25 l lapte cu 4% grǎsime
Specificare kg Structura SU UNL PDIN PDIE Ca P USV
(% din (kg) (g) (g) (g) (g)
greutate) 18,4 18,76 1595 1595 130 71 17,0
Siloz de 31 73,30 9,30 9,77 434 620 40,3 21,39 10,23
porumb (cearǎ)
Fân de lucernǎ 7 16,55 5,95 4,52 798 546 88,9 17,22 6,44
Total RB - - 15,25 14,29 1232 1166 129,2 38,61 16,67
Concentrate pt.
echilibrarea
RB
Uruialǎ de 3,5 8,28 3,06 4,37 259 357 0,91 8,86 -
porumb
Şrot de floarea 0,7 1,66 0,62 0,54 153 83 2,79 6,95 -
soarelui
Fosfat dicalcic 0,09 0,21 0,09 - - - 21,60 16,65 -
Total 42,29 100 19,02 19,20 1644 1606 154,5 71,07 16,67
Valoarea - - 0,45 0,45 39 38 3,65 1,68 0,39
nutritivǎ/ kg

185
nutreţ

42,29 kg..........................................100% 42,29 kg............19,2 UNL


31 kg.................................................X 1 kg................X _
X= 73,30% X= 0,45

Etapa II (practicǎ):

Se stabileşte cantitatea totalǎ de nutreţuri necesare zilnic pe fermǎ şi sortimente:


- Siloz de porumb (31 kg/cap. x 50 cap.)= 1550 kg
- Fân de lucerna (7 kg/cap. x 50 cap.)= 350 kg
- Uruialǎ de porumb (3,5 kg/cap. x 50 cap.)= 175 kg
- Şrot de floarea soarelui (0,7 kg/cap. X 50 cap.)= 35 kg
- Fosfat dicalcic (0,09 kg/cap x 50 cap.)=4,5 kg

Total= 2114,5 kg

Nutreţurile se amestecǎ în remorca tehnologicǎ şi se administreazǎ în numǎrul


stabilit de tainuri pe zi.

Ex.2: Preparea unui nutreţ unic de tip suculent- fibros- conentrat pentru 120 de
tǎuraşi la îngrǎşat, greutatea de 400 kg, spor mediu zilnic 1250 g.

Structurǎ de nutreţ unic pentru tǎuraşi la îngrǎşat, greutatea de 400 kg, spor mediu
zilnic 1250 g.

186
21,02 kg..........................................100% 21,02 kg............9,60 UNC
3,5 kg.................................................X 1 kg................X _
X= 16,65% X= 0,46

Specificare kg Structura SUI UNC PDIN PDIE Ca P USB


(% din (kg) (g) (g) (g) (g)
greutate) 8,60 8,83 669 669 55,5 36 8,05
Siloz de 71,35
15 4,50 4,68 210 300 19,5 10,35 4,95
porumb
Fân de lucernă 3,5 16,65 2,98 2,02 399 273 44,45 8,61 3,33
Total RB - - 7,48 6,70 609 573 63,95 18,96 8,28
Conc. ptr.
Echilib. raţiei
de bazǎ
Nutreţ 11,89
2,5 2,10 2,90 190 223 17,0 12,73 -
combinat
Fosfat dicalcic 0,024 0,11 0,02 - - - 5,76 4,44 -
Total 21,02 100 9,60 9,60 799 796 86,71 36,13 8,28
Valoarea
nutritivǎ/ kg - - 0,46 0,46 38 38 4,13 1,72 0,39
nutreţ

Etapa II (practicǎ):

Se stabileşte cantitatea totalǎ de nutreţuri necesare zilnic pe fermǎ şi sortimente:


- Siloz de porumb (15 kg/cap. x 120 cap. )= 1800 kg
- Fân de lucerna (3,5 kg/cap. x 120 cap.)= 420 kg
- Nutreţ combinat (2,5 kg/cap. x 120 cap.)= 300 kg
- Fosfat dicalcic (0,024 kg/cap. x 120 cap.)=2,88 kg

Total= 2522,88 kg

Nutreţurile se amestecǎ în remorca tehnologicǎ şi se administreazǎ în numǎrul


stabilit de tainuri pe zi.

187
ANEXE

188
ANEXA I
Valoarea nutritivă a nutreţurilor folosite în hrana bovinelor, ovinelor, cabalinelor, porcinelor şi iepurilor în cazul creşterii în
sistem extensiv
Valoarea nutritivă la1 kg de nutreţ
Nr.
Denumirea nutreţurilor S.U. P.D. Ca P Caroten
crt U.N.
kg g g g mg
1 2 3 4 5 6
1. Nutreţuri verzi
a. Pajişti naturale
1. Pajişti de deal 0,180 – 0,280 0,17 – 0,25 16 - 25 1,6 – 2,4 0,6 – 1,1 45
2. Pajişti de munte 0,250 – 0,400 0,15 – 0,25 14 - 22 0,7 – 1,2 0,5 – 0,8 45
b. Leguminoase
3. Mazăre, la înfIorire 0,155 0,11 29 3,1 0,5 60
4. Măzăriche 0,155 0,12 29 2,9 0,7 70
5. Soia 0,190 0,13 35 12,0 0,7 68
c. Leguminoase perene
6. Lucernă, înainte de îmbobocire 0,188 0,16 33 3,8 0,6 78
7. Sparcetă, la îmbobocire 0,206 0,17 23 2,8 0,5 55
8. Trifoi, la îmbobocire 0,160 0,16 26 3,4 0,6 71
d. graminee perene
9. Golomăţ, la înspicare 0,235 0,17 15 1,2 0,7 40
10. Obsigă, la înspicare 0,320 0,19 23 0,8 0,5 55
11. Pir cristat, la înspicare 0,384 0,21 24 1,9 0,8 50
12. Ovăscior, la înspicare 0,220 0,16 16 1,8 0,5 35
13. Timoftică, la înspicare 0,300 0,21 14 1,7 0,9 40
14. Firuţă, la înspicare 0,280 0,20 14 1,3 0,7 30
15. Zînzanie, la înspicare 0,280 0,22 14 1,3 0,7 35
16. Păiuş de livadă, la înspicare 0,320 0,20 14 1,5 0,6 40
e. Amestecuri de graminee cu leguminoase anuale (borceaguri)
17. Secară la înspicare, cu mazăre la înflorire 0,207 0,17 26 1,3 0,7 46
Secară înainte de înflorire, cu măzăriche înainte de
18. 0,197 0,16 24 1,4 0,6 50
înflorire
19. Secară înainte de înspicare, cu măzăriche înainte de 0,212 0,17 24 1,8 0,7 50

189
înflorire
1 2 3 4 5 6
Ovăz cu spicul în burduf, cu mazăre la începutu1
20. 0,119 0,12 21 1,2 0,6 55
înfloririi
21. Ovăz la înspicare, cu mazăre la formarea păstăilor 0,172 0,14 24 1,8 0,8 35

f. Amestecuri de ierburi perene graminee cu leguminoase


Graminee 60% la înflorire,cu lucernă 40% la începutu1
22. 0,249 0,15 33 2,5 0,6 50
înfloririi
Graminee 50% la înflorire,cu lucernă 50% la începutu1
23. 0,236 0,23 39 2,2 0,5 55
înfloririi
24. Graminee 30% la înflorire, cu lucernă 70% la înflorire 0,354 0,26 40 2,6 0,6 45
Graminee 34% la înspicare, cu sparcetă 66% înainte de
25. 0,294 0,31 32 2,8 0,6 50
înflorire
g. Amestecuri de porumb cu leguminoase
26. Porumb în faza tânără, cu mazăre la înflorire 0,156 0,15 21 1,4 0,4 57
27. Porumb la înspicare, cu mazăre la formarea păstăilor 0,200 0,17 27 1,6 0,5 53
Porumb dublu hibrid la înspicare, cu mazăre la formarea
28. 0,140 0,13 15 1,7 0,6 50
păstăilor
29. Porumb dublu hibrid la înspicare, cu soia 25% la înflorire 0,184 0,17 21 2,0 0,4 50
30. Porumb dublu hibrid în lapte, cu soia în păstăi 0,298 0,27 22 1,8 0,6 35
h.Alte nutreţuri verzi
31. Rapiţă 0,140 0,12 20 2,2 0,5 25
32. Varză furajeră 0,140 0,15 11 3,0 0,6 30
2. Nutreţuri fibroase
a. Fânuri naturale
33. Fân de munte 0,866 0,52 57 6,8 2,1 24
34. Fân de deal 0,862 0,47 56 5,4 2,0 18
b. Fănuri din leguminoase cu graminee anuale
35. Mazăre cu secară 0,840 0,34 70 6,3 1,8 20
36. Măzăriche cu secară (borceag de toamnă) 0,870 0,39 66 6,2 1,9 19
37. Măzăriche cu orz (borceag de toamnă) 0,860 0,51 67 6,4 1,9 19

190
38. Măzăriche cu ovăz (borceag de primăvară) 0,860 0,49 84 6,4 1,9 20
c. Fănuri din leguminoase
39. Lucernă, la început de înflorire 0,840 0,48 122 13,8 1,8 26
1 2 3 4 5 6
40. Lucernă, în floare 0,850 0,41 96 10,0 1,6 10
41. Trifoi. la început de înflorire 0,830 0,62 115 10,3 3,2 34
42. Sparcetă la îmbobocire 0,860 0,54 112 11,4 2,5 30
43, Ghizdei, la îmbobocire 0,840 0,51 102 15,2 2,2 32
44. Ghizdei, la înflorire 0,890 0,44 76 12,3 1,8 24
d. Făină de fân vitaminos
45. Făină de lucernă la imbobocire, uscată artificial 0,920 0,69 180 15,0 2,8 150
46. Făină de lucernă la început de înflorire 0,920 0,63 146 93,3 2,5 136
47. Făină de urzici 0,890 0,56 115 24,2 1,6 180
3. Nutreţuri fibrose grosiere
48. Paie de ovăz 0,900 0,37 13 4,3 1,0 0,1
49. Paie de orz 0,830 0,35 8 3,7 1,2 0,1
50. Paie de grâu 0,870 0,35 3 2,6 0,8 0,1
51. Vreji de mazăre 0,890 0,33 38 12,6 1,4 2,0
52. Coceni de porumb 0,840 0,38 18 4,6 1,8 -
4. Nutreţuri însilozate
53. Porumb dinte de cal, cu bobul în lapte - ceară 0,245 0,25 9 1,1 0,5 18
54. Porumb dublu hibrid cu bobul în lapte-ceară 0,255 0,22 11 1,2 0,5 18
55. Porumb ştiuleţi cu pănusi 0,350 0,44 25 1,8 0,8 4
56. Pastă de ştiuleţi de porumb fără pănuşi 0,600 0,70 53 1,5 0,6 15
57. Pastă de ştiuleţi de porumb cu pănuşi 0,700 0,80 40 1,8 0,8 15
Leguminoase însilozate
58. Lucernă, în floare, pălită 12 ore 0,290 0,16 45 5,0 0,9 22
Nutreţuri suculente
59. Sfeclă furajeră 0,125 0,12 9 0,35 0,3 0
60. Sfeclă zaharată 0,210 0,21 14 0,75 0,5 0
61. Morcovi roşii 0,130 0,15 12 0,6 0,4 60
62. Dovleci 0,090 0,11 9 0,4 0,3 15
63. Cartofi 0,240 0,30 14 0,28 0,6 -

191
64. Topinambur 0,220 0.27 13 0,40 0,6 -
65. Gulii furajere 0,200 0,27 10 0,30 0.5 -
6. Grăunţe,seminţe,boabe şi rezidurile lor
a. Grǎunţe de cereale
1 2 3 4 5 6
66. Porumb dinte de cal 0,840 1,19 79 0,5 2,5 2,0
67. Orz de toamnă 0,845 1.13 93 1,3 3,8 0,2
68. Orz de primăvară 0,847 1,14 78 1,3 3,8 0,2
69. Ovăz 0,866 1,00 85 1,2 3,9 0,1
b. Seminţe
70. In 0,895 1,89 194 2,0 6,4 1,0
71. Mei 0,858 0,84 54 1,1 3,1 1,0
c. Boabe de leguminoase
72. Mazăre 0,824 1,09 198 2,85 4,7 0,2
73. Bob 0,875 1,29 287 1,50 4,0 0,5
7. Reziduuri agricole şi tehnice
a. Reziduuri de la industria morăritului
74. Tărâţe de grâu 0,863 0,76 121 1,97 13,8 0,1
b.Reziduuri de la industria uleiului
75. Sroturi de floarea-soarelui 0,889 089 324 2,8 11,5 -
76. Sroturi de soia 0,910 1,23 374 5,2 5,8 -
77. Sroturi de rapită 0,890 0,94 271 2,1 5,3 -
c. Reziduuri de la industria spirtului
78. Borhot de porumb proaspăt 0,088 0,09 13 0,2 0.3 -
79. Borhot de cartofi prospăt 0.057 0,05 7 0,2 0,6 -
d. Reziduuri de la industria berii
80. Borhot de orz proaspăt 0,300 0,22 40 0,7 0,8 -
81. Borhot de orz uscat 0,910 0,83 140 2,4 3,2 -
82. Germeni de malţ 0,930 0,60 130 3,1 6,1 -
83. Drojdie de bere proaspătă 0,260 0,36 113 - 0,2 -
84. Drojdie de bere uscată 0,875 1,12 455 1,6 1,28 -
e. Reziduuri de la industria amidonului
85. Borhot de porumb proaspăt 0,241 0,32 22 0,1 0,5 -

192
86. Borhot de cartofi proaspăt 0,140 0,16 - 0,1 0,3 -
f. Reziduuri de la industria zahărului
87. Tăiţei de sfeclă proaspeti 0073 0,08 6 0,8 0.1 -
88. Tăiţei de sfeclă uscati 0,870 0.89 60 5,8 0,5 -
89. Melasă 0,784 0,81 47 0,4 0,2 -
1 2 3 4 5 6
8. Produse si reziduuri de origine animală
90. Făină de carne 0,932 1,16 655 72,1 38,5 -
91. Făină de carne-oase 0,921 0,77 407 107,6 55,6 -
92. Făină de sânge 0,901 1,08 782 20 1,4 .
93. Făină de peste 0,955 1,21 321 67,2 31,8 -
94. Lapte de vacă integral cu 3,5% grăsime 0,124 0,34 33 1,2 1,0 0,1 - 2,0
95. Lapte de vacă smântânit, prin centrifugare(crud) 0,090 0,14 30 1,2 1,0 urme
96. Zară 0,090 0,15 34 1,8 1,0 -
97. Inlavit reconstituit 0,090 0,21 25 1,3 1,05 -
98. Zer 0,070 0,10 6 0,5 0,4 urme
9. Nutreţuri de origine microorganică
99. Drojdie furajeră uscată 0,942 1,17 400 9,0 15,0 -
10. Nutreţuri bogate in proteine, substanţe minerale, vitamine şi biostimulatori
100. Polenul de porumb (se administrează 2-3% din hrană) 0,906 0,59 203 0,8 12,5 4,8 – 6,0

Valoarea nutritivă a nutreţurilor minerale folosite in hrana bovinelor, ovinelor, cabalinelor, porcinelor si iepurilor in cazul
creşterii în sistem extensiv

Valoarea nutritivă la 1 kg de nutreţ


Nr.
Denumirea nutreţurilor S.U. Sodiu Calciu Fosfor
crt
(Kg) (g) (g) (g)
101. Făină de oase 0,953 - 240 111
102. Făină de oase (precipitat) 0,979 - 230 173
103. Carbonat de calciu 0,994 - 380 -
104. Făină de scoici 0,995 - 380 -

193
105. Coii de ouă 0,995 - 380 -
106. Fosfat dicalcic 0,979 - 240 185
107. Săruri de Tazlău* 0,900 142 - -
*se utilizează ca sursă de Na, K, Mg, Mn pentru echilibrarea hranei in proporţie de 1-2% din SU a raţiei.

ANEXA II
Valoarea nutritivǎ a nutreţurilor folosite în alimentaţia rumegǎtoarelor (1 kg nutreţ)- dupǎ sistemul IBNA

S.U. PDIN PDIE Ca P


Nutreţul UNL UNC USV UST USO
(kg) (g) (g) (g) (g)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
NUTREŢURI VERZI
Pajşti de munte 0,167 0,177 0,175 14 14 1,00 0,69 0,18 0,18 0,18
Paiişti de deal 0,167 0,162 0,157 14 13 1,10 0,60 0,18 0,18 0,19
Golomăţ 0,178 0,187 0,183 16 15 1,01 0,60 0,19 0,18 0,19
Porumb - în lapte 0,200 0,196 0,192 10 14 0,80 0,50 0,22 0,22 0,28
Porumb în lapte-ceară 0,250 0,255 0,250 12 18 1,20 0,70 0,26 0,26 0,35
Rapiţă 0,125 0,131 0,131 16 12 1,90 0,50 0,14 0,16 0,18
Lucernă îmbobocire 0,180 0,167 0,158 24 16 3,60 0,50 0,18 0,17 0,16
Lucernă început de înflorire 0,212 0,174 0,159 27 23 4,30 0,59 0,22 0,21 0,21
Lucernă înflorire 0,228 0,184 0,169 28 24 3,80 0,59 0,24 0,23 0,24
Trifoi început înflorire 0,183 0,174 0,166 21 16 3,30 0,60 0,19 0,18 0,18
Trifoi înflorire 0,215 0,193 0,183 21 18 2,60 0,60 0,23 0,22 0,22
Sparcetă înflorire 0.187 0,170 0,161 20 17 2,30 0,51 0,19 0,19 0,19
NUTRETURI ÎNSILOZATE
Siloz de ierburi 0,200 0,232 0,234 14 11 1,20 0,68 0,28 0,33 0,44
Triticale 0,220 0,198 0,189 12 12 0,80 0,70 0,23 0,24 0,30
Ponumb lapte-ceară 0,271 0,282 0,276 13 15 1,00 0,70 0,33 0,33 0,35
Porumb ceară 0,300 0,315 0,312 14 20 1,30 0,69 0,33 0,33 0,39
Lucernă 0,260 0,208 0,187 23 14 4,20 0,60 0,32 0,32 0,38
Trifoi 0,215 0,178 0,163 18 11 3,0 0,49 0,26 0,28 0,29

194
FÂNURI
Fân de munte 0,850 0,68 0,63 53 60 5,10 2,6 0,98 1,11 1,23
Fân de deal 0,850 0,654 0,60 48 60 5,5 2,2 1,01 1,18 1,34
Golomăţ 0,850 0,74 0,70 70 70 3,06 2,21 0,97 103 1,11
Lucerna început de înflorire 0,850 0,646 0,578 114 78 12,7 2,46 0,92 0,95 0,98
Lucernă la înflorire 0,850 0,65 0,58 91 58 12,6 2,4 0,92 0,95 0,98
Trifoi inceput înflorire 0,850 0,722 0,672 77 60 14,02 2,04 0,92 0,95 0,98
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Sparcetă înflorire 0,850 0,74 0,688 85 60 10,6 2,38 0,81 0,83 0,81
FlBROASE GROSIERE
Paie de orz 0,875 0,507 0,437 20 40 2,89 0,79 1,40 1,57 2,16
Paie de ovăz 0,875 0,551 0,464 21 43 2,36 0,87 1,36 1,49 2,0
Paie de grâu 0,875 0,464 0,367 19 38 2,10 1,58 1,40 158 2,11
Vreji de mazare 0,60 0,516 0,430 52 51 12,04 1,63 0,98 1,07 1,41
Coceni de porumb 0,755 0,528 0,468 30 43 6,12 2,26 0,97 0,98 1,56
Ciocălăi de porumb 0,875 0,665 0,60 16 49 1,14 0,26 - - -
RĂDĂCINOASE ŞI TURBERCULIFERE
Sfeclă furaieră 0,140 0,182 0,193 5 9 0,70 0,30 0,08 0,10 0,13
Sfeclă de zahar 0,232 0,304 0,325 8 19 0,79 0,60 0,14 0,14 0,36
Gulii furajere 0,110 0,130 0,134 - - - - - - -
Morcovi furajeri 0,120 0,156 0,167 6 10 0,49 0,41 0,08 0,10 0,13
Cartofi 0,200 0,24 0,25 13 21 0,1 0,4 - - -
CONCENTRATE
Grâu 0,881 1,242 1,313 73 78 0,62 3,52 - - -
Porumb boabe 0,873 1,248 1,327 74 102 0,26 2,53 - - -
Orz 0,868 1,06 1,085 63 70 0,69 3,73 - - -
Ovăz 0,874 0,996 0,996 67 60 1,14 3,58 - - -
Secară 0,875 1,201 1,278 67 75 0,61 3,32 - - -
Mazăre 0,872 1,16 1,203 136 87 1,13 3,92 - - -
Bob 0,869 1,138 1,182 152 83 1,30 4,0 - - -
Şroturi soia (39-42% P.d.) 0,890 1,21 1,246 273 155 3,2 6,67 - - -
Şroturi soia (42-45 % Pd.) 0,900 1,233 1,278 295 162 3,33 6,84 - - -
Şroturi de fl-s decorticată 0,887 0,772 0,70 219 118 3,99 9,93 - - -

195
Şroturi de fl-s nedecorticată 0,900 0,43 0,.306 168 63 3,96 9,36 - - -
Tărâţe de grâu (10-15% Cel.B.) 0,878 0,808 0,773 95 71 1,40 10,0 - - -
Tărâţe de grâu (Cel. B. >15%) 0,878 0,623 0,544 80 54 1,67 7,81 - - -
Triticale 0,892 1,079 1,097 83 72 0,27 3,03 - - -
REZIDUURI INDUSTRIALE - BORHOTURI
Borhot de bere 0,300 0,309 0,297 52 38 0,66 1,5 - - -
Colţi de malţ 0,920 1,012 1,003 170 86 1,29 4,7 - - -
Borhot de porumb 0,240 0,283 0,278 25 35 0,24 10 - - -
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Tăiţei de sfeclă 0,15 0,177 0,181 10 12 1,36 0,15 0,16 016 0,20
NUTREŢURI MINERALE
Carbonat de calciu 0,994 - - - - 380 - - - -
Fosfat dicalcic 0,979 - - - - 240 185 - - -

196
BIBLIOGRAFIE

1. Bagus R.G., P.A. Brucal, P. Kalaw, J.T. Yatco, A.J.L. Frio, A. Kocher (2011).
The effect of Actigen TM on post-wean pig performance compared with an
antibiotic growth promoter. ―Science and Technology in the Feed Industry‖
Conference. Proceedings of Alltech's 27th Annual International Symposium
Lexington, Kentucky, USA.
2. Barbu A., 2010- Tezǎ de doctorat. Utilizarea unor aditivi furajeri în alimentaţia
unor specii de peşti. USAMV Cluj-Napoca.
3. Benţea Mihai, Aurel Şara, Cǎlina Creţa, Ani Alina (Toma), 2013. The Effects
of Some Additives on Production Performances in Laying Hens. Buletin
UASVM- Animal Science and Biotechnologies, 70 (1)/2013 ISSN 1843- 5262,
Electronic ISSN 1843- 536X, p.122- 127.
4. Bozkurt M., O. Tokusoglu, K. Kucukyilmaz, H. Aksit, M. Cabuk, A. U. Catli,
K. Seyrek, M. Cinar (2012). Effects of dietary mannan oligosaccharide and
herbal essential oil blend supplementation on performance and oxidative
stability of eggs and liver in laying hens. Ital J. Anim. Sci. vol. 11: 223- 229.
5. Bogut I., Milakovic Z., Pavlicevic J., and Petrovic D. (2006). Effect of Bio-
Mos on performance and health of European catfish, Sillirus glanis.
Proceedings of Alltech’s 22nd Annual Symposium April 23-26, 2006.
Lexington, KY, USA.
6. Burlacu, Gh., A. Cavache, R. Burlacu, 2002, Potenţialul productiv al
nutreţurilor şi utilizarea lor, Ed. Ceres, Bucureşti.
7. Cabuk M., M. Bozkurt, A. Alcicek, A.U. Cath and K.H.C. Başer (2006). Effect
of a dietary essential oil mixture on performance of laying hens in the summer
season. South African Journal of Animal Science, 36 (4).
8. Carlier, L., I. Puia, I. Rotar, 1998, For a better grass production, Ed. Risoprint
Cluj – Napoca.
9. Che T.M., M Song , R.W. Johnson, K.W. Kelley, W.G. Van Alstine, K.A.
Dawson and J.E. Pettingrew (2011a). Actigen TM increases serum levels of
cytokines and haptoglobin in pigs experimentally infected with PRRS Virus.
―Science and Technology in the Feed Industry‖ Conference. Proceedings of
Alltech's 27th Annual International Symposium Lexington, Kentucky, USA.
10.Che T.M., M Song , R.W. Johnson, K.W. Kelley, W.G. Van Alstine, K.A.
Dawson and J.E. Pettingrew (2011b). Effects of Actigen TM on periphereal
blood immune cells in pigs experimentally infected with porcine reproductive
and respiratory syndrome virus (PRRSV). ―Science and Technology in the
Feed Industry‖ Conference. Proceedings of Alltech's 27th Annual International
Symposium Lexington, Kentucky, USA.
11.Chihaia, I.A., 2002, Ghid practic de nutriţia păsărilor, Ed. Ceres, Bucureşti,
editat de American Soybean Association.
12.Ciurescu, Georgeta Carmen, 2003, Efectele substituirii şrotului de soia cu ‖full
fat‖ soia, şrot sau seminţe de rapiţă canola asupra performanţelor productive

197
ale puilor broiler, Vol. Lucr. Simpozionului „Biologia şi nutriţia animală în
perspectiva integrării europene‖, IBNA Baloteşti, 138 -148.
13.Ciurescu, Georgeta Carmen, 2004, Compoziţia chimică şi efectele utilizării
unor subproduse din porumb asupra performanţelor productive la puii broiler,
Vol. Lucr. Simpozionului „Actualităţi şi Perspective în Biologia şi Nutriţia
Animalelor de Fermă‖, IBNA Baloteşti, 209 –218.
14.Ciurescu Georgeta Carmen, 2011, Cercetǎri privind interacţiunea nutriţie-
hibrid în exploatarea pǎsǎrilor pentru producţia de carne, Tezǎ de doctorat
USAMV Bucureşti.
15.Corçao, Alessandra Alves de Paulo, Melissa Isabel Hannas, Anderson A. da
Veiga (2011). Use of Actigen TM- Performance, Salmonella control and
antimicrobial revitalization. ―Science and Technology in the Feed Industry‖
Conference. Proceedings of Alltech's 27th Annual International Symposium
Lexington, Kentucky, USA.
16. Culver J. and L. Nollet (2011). Actigen TM impact on broiler growth and
productio economics. ―Science and Techolology in the Feed Industry
Conference‖. Proceedings of Alltech's 27th Annual International Symposium
Lexington, Kentucky, USA.
17.Drânceanu, D., 2000, Biotehnologii în alimentaţia animalelor, Ed. Eurobit,
Timişoara.
18.Drânceanu, D., I. Luca, Lavinia Ştef, 2002, Alimentaţia vacilor de lapte în
fermele familiale, Ed. Waldpress, Timişoara.
19.Durst L, M. Wittmann, 2010, Nutriţia animalelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
20.Gajcevic Zlata, Gordana Kralik, Elizabeta Has-Schon, Valentina Pavic, (2009).
Effects of organic selenium supplemented to layer diet on table egg freshness
and selenium content. Ital. J. Anim. Sci. Vol. 8, p. 189-199.
21.Georgescu, Gh. (coordonator) şi col., 1995, Tratat de creşterea bovinelor, vol.
III, Ed. Ceres, Bucureşti.
22. Gernat (2011). Actigen TM and Zn bacitracin: Comparative effects on
performance, intestinal integrity and immunity of broilers. ―Science and
Techolology in the Feed Industry‖ Conference. Proceedings of Alltech's 27th
Annual International Symposium Lexington, Kentucky, USA.
23.Gjorgovska Natasha, F. Kiril, L. Vesna, K. Tosho, 2012. The effect of different
levels of selenium in feed on egg production, egg quality and selenium content
in yolk. Lucrări ştiinţifice - vol. 57 seria Zootehnie, Iaşi 2012, p. 270-274.
24.Halga, P. (coordonator) şi col., 2002, Alimentaţie animală, Ed. Pin, Iaşi.
25.Halga, P. şi col., 2005, Nutriţie şi alimentaţie animală, Ed. Alfa, Iaşi.
26.Hăbeanu Mihaela şi col., 2004, Efectul substituirii făinii de peşte cu gluten de
porumb în alimentaţia purceilor după înţărcare, Vol. Lucr. Simpozionului
„Actualităţi şi Perspective în Biologia şi Nutriţia Animalelor de Fermă‖, IBNA
Baloteşti, p.45 – 53.
27.Hooge, D., 2003, Mananoligozaharidele duc la îmbunătăţirea performanţelor
broilerilor, World Poultry, Reed Volume, 19, nr. 4.
28.Hooge D.M. (2011). Mannanoligosaccharide dietary supplement for laying
hens. Egg Industry. p.18-19. www. WATTAgNet.com.
198
29.Jeroch, H. Şi col. 2008, Bazele nutriţiei şi alimentaţiei animalelor de fermǎ,
Ed. Solness Timişoara.
30.Kim C.H., K. S. Shin, K.C. Woo and I.K. Paik (2009). Effect of Dietary
Oligosaccharides on the Performance, Intestinal Microflora and Serum
Immunoglobulin Contents in Laying Hens. Korean J. Poult. Sci. Vol. 36, No.2,
125- 131.
31.Larbier, M., B. Leclercq, 1992, Nutriţia şi alimentaţia păsărilor, Ed. Alutus O,
Bucureşti (traducere N. Hebean şi col., 1994).
32. Lausten P. And L. Nollet (2011). Performance responses of broilers to Actigen
TM
, a probiotic, or butanoic acid. ―Science and Techolology in the Feed
Industry Conference‖. Proceedings of Alltech's 27th Annual International
Symposium Lexington, Kentucky, USA.
33. Lea H.K. and E.J. Burton (2011). Performance and gut health of poultry in the
post-antibiotic era when feeding a novel yeast cell wall component. ―Science
and Technology in the Feed Industry‖ Conference. Proceedings of Alltech's
27th Annual International Symposium Lexington, Kentucky, USA.
34.Marcu, N. şi col., 2005, Rezultatele substituirii şrotului de soia cu şrot de rapiţă
asupra producţiei şi calităţii ouălor de consum, Lucrări Ştiinţifice Zootehnie şi
Biotehnologii Animale, Vol. 13, Universittea Agrară de Stat Chişinău, p.106 –
111.
35.Mierliţă, D., 2008,- Nutriţia animalelor domestice, Ed. AcademicPres Cluj-
Napoca.
36.Miloş, M.D., D. Drânceanu, 1984, Furajele – caracteristici nutritive şi utilizare,
Ed. Ceres, Bucureşti.
37. Munyaka P., H.M. Echeverry, A. Yitbarek, M. Einarson, S. Sharif, W Guenter,
J.D. House, J.C. Rodriguez- Lecompte (2011). Toll-like receptor and cytokine
profile of chickens supplemented with Actigen TM.
38. Olejniczak Renata and L. Nollet (2011). Evaluation of the effectiveness of
Actigen TM as a growth promoter in broilers. ―Science and Technology in the
Feed Industry‖ Conference. Proceedings of Alltech's 27th Annual International
Symposium Lexington, Kentucky, USA.
39.Pană, C.O., 2000, Biotehnologii în nutriţia şi alimentaţia animalelor, Ed. Coral
Sanivet, Bucureşti.
40.Panton N.D., A.H. Cantor, A.J. Pescatore, M.J. Ford and C.A. Smith, (2002).
The Effect of Dietary Selenium Source and Level on the Uptake of Selenium
by Developing Chick Embryos. Poultry Science 81: 1548-1554.
41.Pop, I.M., 2006,- Aditivi furajeri, Ed. Tipo Moldova.
42.Pop I.M., Halga P. Teona Avarvarei 2006,- Nutriţia şi alimentaţia animalelor-
vol I, II, III, Tipo Moldova Iaşi.
43.Popa, O., Gh. Sălăjan,. A. Şara, 1991, Nutreţurile şi nutriţia raţională a
animalelor de fermă, Ed. Ceres, Bucureşti.
44.Pond Wilson G., şi col. 2006,- Basic animal and feeding, Ed. John Wiley &
Sons Inc.

199
45.Ramesh K.R. and G. Devegowda (2005) - Effect of enzyme (Allzyme
SSF TM) on performance, intestinal viscosity and toe ash of broiler
chickens fed corn-soybean meal based diets. IPSACON.
46.Renema R.A. and Sefton A.E., (2004). Book of Abstract XXII Word’s Poultry
Congres, 8-13 June, 2004, Istambul, Turkey, p.521.
47.Ringo E., Olsen R.E., Gifstad T.O., Dalmo R.A., Amlund H., Hemre G-I.,
Bakke A.M. (2010). Prebiotics in aquaculture: a review. Aquaculture Nutrition
2010, 16: p. 117- 136.
48.Rutz F., Pan E.A., Xavier G.B., Anciuti M.A., 2003. Meeting selenium
demands of modern poultry: responses to Sel-plex TM organic selenium in
broiler and breeder diets, Nutritional Biotechnology in the Feed and Food
Industries, Lyons T.P. and Jacques, K.a. Editors p.147- 161.
49.Soare, Aurelia şi col., 2003, Bioaditivi furajeri realizaţi în cadrul IBNA
Baloteşti, Vol. Lucr. Simpozionului „Biologia şi nutriţia animală în perspectiva
integrării europene‖, IBNA Baloteşti, p.180 – 184.
50.Stoica, I., Liliana Stoica, 2001, Bazele nutriţiei şi alimentaţia animalelor, Ed.
Coral Sanivet, Bucureşti.
51.Surai F.P., 2006, Selenium in nutrition and health, Nottingham University
Press.
52.Şara A, V. Cighi, Antonia Odagiu, C. Sichet, 2002 – Research concerning the
effect of the probiotic YEA-SACC-1026 on productive performances in sheep.
Buletin USAMVCN, seria ZBV, vol 57: 254-258.
53.Şara A., Antonia Odagiu, Mariana Dinea, 2004 – Research concerning the
influence of the probiotic YEA-SACC-1026 on performances of production on
laying hens, Proceedings of the XXXIX Croatian Symposium on Agriculture
17-20 February 2004 Opatija.
54.Şara A., Antonia Odagiu, Mariana Dinea, M. Dărăban, 2005 – Research
concerning the influence of organic selenium (Sel-plex) on production in
broiler chickens, Proceedings of the XL Croatian Symposium on Agriculture
16-19 February 2005 Opatija.
55.Şara, A., Antonia Odagiu, L. Sască, 2005, Effects of organic selenium (Sel –
Plex) administered in reproduction sows on production indices in pliglets,
Archiva Zootechnica, IBNA Baloteşti, 117 – 121.
56.Şara, A., Benţea M., Odagiu Antonia , Pantă L., Dinea Mariana, 2006,
Research concerning the influence of organic selenium supplemented in feed
administered to laying hens on production performances, Lucrări ştiinţifice -
vol. 49 seria Zootehnie, Iaşi, p. 319-324, ISSN 1454 - 7368
57.Şara, A., Odagiu Antonia , Pantă L., Benţea M., 2006, The effect of use of
organic selenium on production performances and products quality in
livestock, Lucrările Seminarului Internaţional „Agricultura Ecologică în
Uniunea Europeană şi România‖, 28 octombrie 2005 Cluj – Napoca, Romania,
SAFO – Sustaining Animal Health and Food Safety in Organic Farming, A
European Commission Funded Concerted Action Project.
58.Şara, A., Benţea M., 2012, Nutreţurile caracteristici nutritive şi utilizare. Ed.
Risoprint Cluj- Napoca.
200
59.Şara A., Benţea M., Cǎlina Creţa, Ani Alina (Toma), 2013. The Effects of
Some Additives on Egg Quality in Laying Hens. Buletin UASVM- Animal
Science and Biotechnologies, 70(2)/ 2013 ISSN 1843-5262; Electronic ISSN
1843-536X, p.344- 351.
60.Ştef, Lavinia, 2002, Tehnologia producerii nutreţurilor combinate, Ed.
Waldpress, Timişoara.
61.Ştef Lavinia, 2008,- Nutreţurile combinate în alimentaţia suinelor şi a
pǎsǎrilor, Ed. Mirton, Timişoara.
62.Taylor J.A., P. Spring, 2007,- Gaining the edge in pork and poultry production,
Ed. Wageningen Academic Publishers The Netherlands.
63.Ţǎranu Ionela, 2009, Suplimentarea cu vitamine a nutreţurilor destinate puilor
de carne broiler în corelaţie cu diferiţi factori de stres. Ed. ARS Academica
Bucureşti.
64. Yaroshenko,F.O., Surai, P.F., Yaroshenko, Y.F., Karadas, F., Dvorska, J.E.,
and Sparks, N., (2004) - Selenium-enriched chicken production in Ukraine,
Proceedings of the 20th Annual Alltech Symposium Re-immaging the Feed
Industry, Kentucky, USA, suppl. 11, 131.
65.XXX, 2001, Ciclul de Conferinţe Alltech pentru Europa, Orientul Mijlociu şi
Asia „Răspuns la un peisaj agricol în schimbare‖, Ed. Coral Sanivet, Bucureşti.
66.XXX, 2002, Ciclul de Conferinţe Alltech pentru Europa, Orientul Mijlociu şi
Asia „Piaţa Aditivilor Furajeri Naturali – de la Consumul Sporadic la
Consumul Industrial‖, Ed. Coral Sanivet, Bucureşti
67.XXX, 2003, Ciclul de Conferinţe Alltech pentru Europa, Orientul Mijlociu şi
Asia „Să Căutăm Soluţii în Natură – Aplicaţii Practice ale Biotehnologiilor‖,
Ed. Coral Sanivet, Bucureşti.
68.XXX, 2004, Al 18-lea Turneu de Conferinţe Alltech pentru Europa, Orientul
Mijlociu şi Africa „Explorând Noi Orizonturi‖, Ed. Coral Sanivet, Bucureşti.
69.XXX, 2006, Turneul European de Conferinţe Alltech, „Viitorul Promotorilor
de Creştere‖, Best Data Solution SRL.
70.XXX, 2007, Nutriţia şi gena Performanţǎ şi Profitabilitate. Turneul de
conferinţe Pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord Alltech.

201