Eros si Agape - uman si divin

Eros si Agape
  Eros si agape reprezintă două atitudini si două experiențe deosebite. A înfățișa
comparativ caracterele acestora inseamna a prinde esentialul din spiritul a carui expresie sunt,
dar mai inseamna totodata si un anume grad de simplificare si schematizare a realitatii vii, fapt
care nu trebuie dat cu  totul uitarii.
  Cercetatorii scot in relief mai ales opozitia dintre iubirea in sens platonic si iubirea
crestina. De unde iubirea platonica se caracterizeaza prin nazuinta de ridicare neincetata, iubirea
crestina dezvaluie nelimitata dispozitie de coborare. Iubirea platonica tinde in sus si numai in
sus, iubirea crestina tinde in jos si numai in jos. De aici adevarul cuprins in maxima: „Spune-mi
la cine te cobori si-ti voi spune cine esti!”, ca si in:  „Spune-mi pe cine vrei sa ajuti, ca  sa-ti spun
cine esti!”.
  Erosul incearca urcusul, pentru a se implini; agape se coboara, pentru a se revarsa, pentru
a implini. Astfel, erosul isi are originea in lipsa, agape in plinatate; erosul este semnul
nedesavarsirii firii omenesti, agape dovada perfectiunii dumnezeiesti. Erosul exprima dorinta-de
inlaturare a lipsei prin ridicarea la contemplarea lumii suprasensibile a frumosului vesnic si
impersonal, agape dezvaluie dispozitia lui Dumnezeu celui viu si personal de a se apleca daruitor
asupra fapturii Sale. De aceea erosul e neliniste si framantare, agape e seninatate in nesfarsita
bucurie a daruirii.
 
 Erosul este egocentric, se are in vedere numai pe sine si niciodata nu se uita, agape este
altruista, nu pe sine se are in vedere si se uita pe sine. Chiar si in formele cele mai inalte, erosul
cauta numai binele propriu, agape insa nu urmareste nici un folos, fiind cu totul dezinteresata.
Erosul trece nepasator pe langa tot ceea ce nu-i poate adauga ceva spre proprie implinire,
agape se indreapta tocmai spre a implini lipsa altuia. Asa, erosul este individualist, agape e
comunitara; erosul este semnul unor constiinte care nu vor sa stie de nimic in afara de propria lor
inaltare in izolare, agape e mana pururea intinsa ca sa ajute, pentru
ca   nimeni   sa   nu   se   piarda.
  Erosul este uman, agape este dumnezeiasca.
Dupa natura lui chiar, erosul este numai omenesc; cel mult ar putea sa apartina si unor
zeitati inferioare. Dar, in conceptie elina, divinitatea nu poate avea eros, nu poate fi subiect al
erosului, ci numai obiect al acestuia. Divinitatea nu poate sa fie decat starnitoare de eros. Caci
zeul nu este ca omul; el exista numai ca sa fie iubit, ca sa se lase a fi iubit, nu ca sa si iubeasca.
Pentru ca el este fara lipsa si fericit.
Pentru o conceptie care nu cunoaste decat iubirea-eros, aceasta cugetare e consecventa cu
sine si, in cadrul ei, indreptatita. In gandirea platonica, eros nu poate sa fie divinitate, fiindca
divinitatea platonica nu poate iubi. Si nu poate iubi, fiindca din capul locului se exclude existenta
oricarei valori pozitive pe care divinitatea n-ar poseda-o si, neposedand-o, s-o doreasca.
Daca exista un eros suprauman - erosul ceresc, care impinge spre cele marete si sublime
-, acesta nu poate sa fie decat o fiinta semidivina, un demon mare. Erosul este un intermediar
intre divin si omenesc, si nu poate decat sa urce, nu sa coboare. Acest din urma lucru, adica a
vedea pe Dumnezeu ca subiect al iubirii, nu numai ca obiect al ei nu poate intra in cercul de
intelegere al gandirii eline. De aceea crucea este pentru elin nebunie (I Cor. 1, 23). Pentru elin,
daca ar exista o iubire divina, adica o iubire care sa fie lucrare a Divinitatii, atunci ea n-ar putea
sa fie decat ca nazuinta spre o forma de existenta superioara, dat fiind ca acesta este singurul
mod de manifestare a erosului. Dar atunci ar insemna ca exista o fiinta superioara Divinitatii,
spre care acesta sa aspire, ceea ce este absurd. De aici concluzia filozofului elin ca fiinta cea mai
perfecta nu poate sa iubeasca. Pentru crestin, acest fel de a vedea inseamna apasatoare ingustime
de orizont .
 
 Erosul este o cale a omului catre Dumnezeu, agape a lui Dumnezeu catre om. Cel dintai e
incordare de ridicare, a doua e bunatate care coboara. Erosul e incercare de izbavire prin puterile
omului singur, agape este daruire reala de putere izbavitoare.
De aceea erosul poate cel mult sa  dea  iluzia  mantuirii,  in  timp  ce  agape  aduce
mantuirea  cu  adevarat.
  Erosul e vesnica nemultumire din simtirea lipsei de valoare si din tensiunea catre
absolut,  agape e pura  bucurie din  daruirea  bunatatii.
  Erosul nu se indreapta decat intamplator catre om, anume in masura in care aceasta
reflecta ceva din frumusetea esentelor absolute, adica in masura in care ii poate aduce un plus de
valoare, dar de indata ce nu mai vede in om rasfrangandu-se ideea spre care se indreapta, il para-
seste cu totala indiferenta.
Agape se indreapta spre toti fara deosebire; ea se indreapta spre om ca om, si cu atat mai
imbelsugat se revarsa, cu cat omul este mai adanc cazut, netrecand niciodata cu indiferenta pe
langa el. ("Unde pacatul s-a inmultit, harul a prisosit" - Rom. 5, 20; caci nu sanatosii, ci bolnavii
au nevoie de doctor si nu dreptii, ci pacatosii se cheama intai la pocainta. - Mat. 9, 12-13).
Fireste, aplecarea cu iubitoare grija asupra pacatosului nu inseamna aprobarea pacatului, dupa
cum nici grija fata de bolnav nu inseamna acceptarea bolii, ci tocmai dimpotriva.
Astfel ca de unde, pentru eros, nevrednicia e motiv de
neluare  in   seama,   pentru   agape  este  prilej   de  si   mai   bogata   daruire   de sine; de unde
erosul tine la dispretuitoare distanta pe cei pierduti in marea multime si fara nici o distinctie,
agape nu pierde din vedere nici pe cel mai insemnat si mai dispretuit dintre oameni; de unde,
pentru eros, necazurile, stramtorarile si lipsurile pe care le intalneste la semeni sunt cauze de
indepartare cu mare graba de locul lor si de cei ce le au, pentru agape sunt cautate prilejuri de
zabovire indelunga si saritoare intru ajutor, totdeauna cu mangaiere, cu milostiva alinare,
"vindecand toata boala si toata neputinta in popor" (Mat. 9, 36), facandu-i-se mila de gloata si
tamaduind (Mat. 14, 14), mila de multime (Mat. 15, 32), mila care opreste tot plansul prin facere
de bine (Le. 7, 13, 15). In vreme ce erosul se indeparteaza cu raceala, intorcand spatele, agape se
apropie si plange cu durerea altuia (Io. 11, 33, 28), inlaturand apoi chiar si pricina durerii.
Erosul chiar si atunci cand se opreste asupra cuiva, o face numai pentru atat cat tine
interesul lui, agape insa este neintrerupta, mereu vie si inepuizabila in daruire; ea "niciodata nu
piere"  (I Cor. 13, 8).
 
Erosul urmareste o valoare superioara pentru a se afirma cu si mai multa putere de sine,
agape insa e devotata pana la jertfa. Suprema iubire apare ca suprema jertfa. ("Mai mare dragoste
decat aceasta nimeni nu are, ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni" - Io. 15, 13; cf. Io. 3, 16;
Mc.  10, 45; Rom. 5, 8; Gal. 2, 20).
  Trebuie sa se noteze, insa, ca opozitia eros-agape, desi reala in viata din acest veac, nu-i
atat de radicala cum este prezentata adeseori, facandu-se din eros si agape elemente cu totul
incompatibile. Nimeni nu poate sa spuna cu dreptate ca, in sine, nazuinta de ridicare ar contra-
zice in vreun chip oarecare pe agape. Totul depinde de premisele de la care se pleaca si de modul
in care se manifesta erosul, de mobilul care il insufleteste. In sine, aspiratia spre valori
superioare, spre perfectiune, este tot ce-i mai natural si mai de dorit, voit de Dumnezeu insusi,
pentru continua ascensiune a fapturii sale. Insasi agape nu coboara pentru a cobori pe cineva, ci
tocmai pentru a ridica. Chiar tendinta catre perfectiune a lui Lucifer, adica spre tot mai deplina
fiinta si spre tot mai deplina viata, nu era, in sine, pacatul; pacat, deci prabusire, a devenit numai
din clipa in care a voit ca perfectiunea sa fie atinsa exclusiv prin puteri proprii si, oricat de
absurd si-ar parea, prin opozitie fata de perfectiunea insasi. Pacatul apare in momentul in care
fiinta se voieste impotriva adevaratei fiinte, in care viata se voieste impotriva vietii celei
adevarate, impotriva oricarei vieti in adevar, in momentul in care eul se curbeaza asupra lui
insusi in egocentrism dispretuitor si revoltat, voindu-se centru autonom si absolut de existenta, in
momentul in care insasi perfectiunea e conceputa ca o realitate impersonala si oarecum
detasabila de persoana Creatorului, care ar tine-o cumva in posesiune, nu fiind identica cu fiinta
Lui, ci putind fi rapita de la El, prin revolta impotriva Lui, nu primita de la El, prin agape.
Pacatul apare, asa dar, atunci cand erosul isi paraseste adevarata lui cale,  aratata  de Creatorul
insusi.
  Daca erosul, asa cum il cunoaste filozofia, antica si cum se cunoaste de obicei, desi cauta
in sus spre valori inalte, singularizeaza totusi, inchizand pe ins in egoism, aceasta se datoreaza
pacatului originar si urmarilor lui. Numai umbra deasa pusa de pacat peste chipul lui
Dumnezeu din om il face pe eros sa devieze de la rostul lui primar,
ii   da   iluzia   suficientei   fortelor  proprii   pentru   a   ajunge   la   izbavire,   ii opreste privirea
de la ceea ce i se pare nevaloros in jur si in jos, invaluindu-l in indiferenta fata de semeni si
facandu-l fara intelegere pentru jertfa. Dar nazuinta spre valoare reala i-a ramas, chiar daca n-o
vede acolo unde se gaseste cu adevarat si chiar daca nu-i este cunoscut drumul drept care duce
acolo. Erosul simte in chip firesc ca adevarata implinire nu se afla in ceea ce se poate gasi aici.
Din aceasta, tensiunea lui nelinistea si framantarea lui. Aceasta inseamna ca chipul lui Dum-
nezeu din om nu s-a distrus prin pacat, ci numai s-a alterat. Acest chip n-a putut fi distrus de
catre pacat, fiindca este de la Dumnezeu, dar a putut sa fie alterat, fiindca nu este Dumnezeu.
  In sine, erosul nu contrazice pe agape, fiindca erosul este in sine naturala orientare spre
bine, spre a-l cauta si a-l alege, chiar daca nu este si suficienta putere pentru a si savarsi acestea
cu adevarat. Erosul este iubire din lume, agape iubire de sus, dar se opun intreolalta in asa chip
incat de unde se gaseste unul sa fie exclusa cealalta. Erosul isi ajunge implinirea lasand sa
straluceasca asupra lui lumina cereasca a lui agape cea hristica, a aceleia care "nu cauta ale sale"
(I Cor. 13, 5).
Iubirea crucii apare ca desavarsire a iubirii din lume, transformand-o pe aceasta din urma
dupa chipul ei, dupa chipul lui agape, adica transfigurand-o prin actiunea harului. Prin aceasta,
erosul ramane in fiinta lui tot eros; erosul si agape nu se fac in nici un caz acjelasi lucru,
confundandu-se - natura si harul nu se identifica - dar agape desavarseste insusi sensul intern al
iubirii din lume, facand, de pilda, chiar din iubirea conjugala, icoana a iubirii dintre Hristos si
Biserica, in taina nuntii. Erosul, indreptatit in sine, numai in lumina lui agape este ferit de a
apuca drumuri ale desertaciunii. Ramane, insa, totdeauna vizibil pentru ochiul neumbrit al
sufletului nostru, oricat de sus ne-am fi ridicat si oricat iubirea din lume s-ar fi patruns de duhul
lui agape, cat de putin este iubirea noastra fata de incomparabila si nesfarsita iubire
a  lui  Dumnezeu.  Ca  sa  nu ne trufim, insusi erosul este un dar al lui Dumnezeu, facut omului
prin creatie chiar. De aceea erosul tinde spre Acela care l-a daruit, chiar daca pacatul ii acopere
ochii, facandu-l sa devieze. Dat prin creatie, erosul apartine structural sufletului omenesc, care in
chip firesc tinde spre inaltimi. Caci toate sunt facute "pentru" Domnul, pentru a se indrepta spre
El (Col. I, 16-17).
Dorul firesc de Dumnezeu, care nu este altceva decat eros, il exprima prin inflacarate
cuvinte Psalmistul: "Cum doreste cerbul izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule! Insetat este sufletul meu de Dumnezeul cel tare si viu" (Ps. 41 (42), 1-2). Despre
aceeasi sete mereu nestamparata, asezata de Creator in sufletul nostru, vorbeste si cunoscuta
fraza a Fer. Augustin: "Ne-ai facut pe noi pentru Tine (pentru a nazui spre Tine), Doamne, si
nelinistit este sufletul meu pana ce se va odihni intru Tine""). Setea "au dorul de Dumnezeu,
erosul, nu-l lasa pe credincios sa se alipeasca, interior, de lucrurile vremelnice si pieritoare, sa se
multumeasca cu ele si sa se destrame in desertaciunea lor, ci il indreapta spre cer; si atunci cand
cerul i se deschide, descoperindu-i-se in dar Dumnezeu-Iubire, el nu mai cauta valori
impersonale, esente reci si fara viata, ca in platonism, care coboara sa se intalneasca cu dorinta
lui, in Hristos, "calea, adevarul si viata" (Io. 14, 6). Astfel, erosul nu mai sta in opozitie cu agape,
ci devine chiar o conditie de realizare a comuniunii omului credincios cu Dumnezeu.
 
Prin creatie, agape insasi sadeste in inima fapturii rationale tendinta catre Creatorul, erosul, ca
tanjire permanenta dupa izvorul bunatatilor. Astfel ca se poate vorbi despre un "teotropism", din
creatie chiar,  ca   "determinanta   ontologica   a  omului".
  Daca agape insasi n-ar starni dorul dupa ea, inca de la creatie, adica daca n-ar exista
pentru suflet dispozitia si putinta naturala de a raspunde cuvenit revarsarii si solicitarilor ei, daca
n-ar exista o corespondenta fireasca, ontologica, a sufletului cu agape, atunci chiar daruirea ei ar
fi zadarnica, fara nici un rezultat, nefiind nici dorita, nici simtita, nici inteleasa. Si atunci n-ar
mai fi izbavitoare, afara de cazul ca ar lucra automat si silnic. Dar atunci ar inceta de a mai fi
ceea ce este, agape-dar. Aceasta inseamna, iarasi, ca intre eros si agape nu-i, si, in sine, nici nu
poate sa fie, opozitie radicala; inseamna ca lucrarea erosului si cea a lui agape - totdeauna cu
initiativa acesteia din urma si cu precumpanitoare parte a ei, se intelege - au rostul de a se impleti
intr-o mare si atotrodnica lucrare unitara, mantuitoare pentru omul credincios. Fara setea de cele
inalte, fara neastamparul caracteristic pentru fiinta noastra religioasa si morala, omul n-ar fi facut
nici macar un singur pas inainte, ci ar fi ramas in absoluta pasivitate. Si atunci nici agape,
descoperindu-se, n-ar fi gasit un teren propriu pentru rodirea ei "In sanul crestinismului, eros si
agape sunt doua forte care se conditioneaza reciproc. Daca eros e stradania omului de a intra in
comuniune cu Dumnezeu, agape e coborarea lui Dumnezeu catre om. In vederea stabilirii sau
restabilirii comuniunii cu aceasta... In crestinism, erosul izvoraste din insasi firea omului
orientata, si ontologic si moral, catre Dumnezeu... Pentru realizarea comuniunii dintre Dumnezeu
si om e nevoie atat de eros cat si de agape. Eros fara agape e truda si zbucium zadarnic. Agape
fara eros e forta fara rodire, fara valoare practica".
Crestinismul integreaza, purificandu-l, pe eros in cercul cuprinzator al lui agape, adica
natura o integreaza in har, perfectionand-o. Este aici unul din aspectele marii probleme har-
natura.
 Aspiratia spre valorile supreme, erosul, cautarea neostoita a binelui, adevarului si frumo-
sului este de Dumnezeu asezata in suflet. Si aceasta este inca o marturie a dragostei Sale. Caci
erosul nu este primar, ci urmator unei actiuni divine, de sadire a lui in fiinta omului, deci a unei
actiuni de coborare a lui Dumnezeu la om. Nostalgia de Dumnezeu a sufletului credincios apare
ca un raspuns la o lucrare anterioara a lui Dumnezeu in legatura cu omul. Asadar, agape precede
si cuprinde si tocmai ei i se datoreste sadirea in suflet a elanului erosului. Cand, in Crestinism,
acest elan intalneste concret pe agape, care, coborandu-se, ii vine intru intampinare in Cuvantul
lui Dumnezeu facut trup, pe a carui slava o vede   (Io. I,   14), atunci cunoaste si recunoaste darul
ce i se face, cunoaste si recunoaste care este adevaratul lui obiectiv (Col. I, 16) si, ne mai
ratacind in cautarea unor imaginare inaltimi inghetate, se aseaza cu smerenie la picioarele Crucii,
linistindu-se de framantarile anterioare.
  Agape insa ramane totdeauna tot dar. Comuniunea omului cu Dumnezeu nu este
niciodata rezultatul necesar al aspiratiei sau cautarii erosului. Harul nu poate sa fie victorie a
omului, agape nu poate sa fie cucerire a eforturilor omenesti singure, ci daruire in absoluta
libertate a lui Dumnezeu. Erosul apare numai ca o conditie - nu suficienta - a revarsarii iubirii
dumnezeiesti, care lucreaza chiar si fara ca omul sa-si dea seama de aceasta. Acesta este mai ales
stadiul precrestin al lucrarii dumnezeiestei iubiri-agape, cand, cu toata ratacirea lui, omul nu este
parasit de grija lui Dumnezeu, nu este lasat nici numai in seama puterilor proprii, nici numai in
seama puterilor raului, ci mereu solicitat in chip tainic spre zari mai senine, chiar prin eros, care
este ca un raspuns obscur al omului natural la chemarile tainice de dincolo de zare; este stadiul in
care sufletul omului antic cauta o hrana - iluzorie - in religiile si misteriile acelei vremi.
Crestinismul vine si aduce cunostinta religioasa deplina, lumina cea adevarata, orientarea cea
dreapta a erosului, Hrana lui cea adevarata, agape, nu negand sau suprimand naturalul, ci
desavarsind totul. Crestinismul nu este stricare, ci plinire (Mat. 5, 17; Rom. 3, 31).
 
 
Pr. Prof. Isidor Todoran