Sunteți pe pagina 1din 17

Istoricul şi semnificaţia mistico-simbolică a Tainei Cununiei

I. Istoricul Tainei Cununiei


a. Căsătoria creştinilor în primele III secole
În Biserică, dintru început căsătoria a fost întemeiată şi trăită în Hristos. Cununia
ca statut nu depinde de ritualul încununării, ci de identitatea baptismală a cuplului, adică
de apartenenţa viitorilor soţi, Bisericii creştine prin Botez.
În timp ce ritul roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile răsăritene
au avut slujbe speciale de binecuvântare a mirilor, care s-au desfăşurat în legatură cu
Euharistia, în cadul Sfintei Liturghii.
Creştinii primelor trei secole au trăit căsătoria în duhul învăţăturii Mântuitorului
Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. Pentru săvârşirea Căsătoriei, aceştia se comformau
procedurilor vremii şi locului în care trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau
credinţei creştine. Ceremonialul tradiţional nu avea însă decât un caracter facultativ, ceea
ce înseamnă că familiile îl resprectau în funcţie de opţiunile lor, deşi acesta putea fi
neglijat cu mare uşurinţă, din pricina rolului pe care îl avea familia în societatea romană.
În creştinătatea primară, pe lângă elementul păgân apar şi noi elemente: binecuvântarea
Bisericii, pe care îl aminteşte Iganatie al Antiohiei în Epistola către Policarp, în care este
precizat faptul că cei ce voiau să se căsătorescă trebuiau să se mărturisească episcopului,
având aprobarea acestuia.
După obiceiul antic, rolul principal în săvârşirea Căsătoriei îl aveau părinţii sau
tutorele, care se ocupau de copii mai ales dacă era vorba de fete. În Siria secolului III,
tatăl era însărcinat în mod oficial cu încheierea căsătoriei. Într-o societate în care creştinii
erau minoritari, creştinii nu au crezut că ar trebuii să se separe de legile în vigoare ale
societăţii. Ei s-au ferit de elementele idolatre, şi de practicile acestora legate de cortegiu
şi banchete.
Sfântul Ignatie al Antiohiei avea în vedere în primul rând evitarea căsătoriei dintre
credincioşi şi necredincioşi. Demersul căsătoriei în Biserică nu implica un act liturgic.
Tertulian în scrierea sa Ad uxorem şi chiar iconografia, sugerează că mirii sunt încununaţi
de Hristos, care prezindă “cina nunţii” şi pecetluieşte unirea mâinilor lor peste Sfânta
Evanghelie.
Aşadar, până în secolul IV, ceea ce consfinţea şi transfigura căsătoria a doi miri
botezaţi, era primirea lor la Sfânta Euharistie, despre care putem spune că a fost şi
rămâne Taina Tainelor. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Liturghia în raport cu
Nunta, nu este decât cadrul care trebuie să însoţească ceremoniile civile cât şi familiale
care constituie nunta propriu-zisă, şi care trebuie să sublinieze sfinţenia unirii. În primele
trei secole nu au existat diferenţe în privinţa Tainei Cununiei între Apus şi Răsărit.

1
b. Căsătoria creştinilor între secolele IV-VIII
În ceea ce priveşte cateheza duhovnicescă, strecurată fie în predică fie în scrierile
redactate în funcţie de circumstanţe, trebuie spus că din ele se degajă primele elemente
ale unei teologii matrimoniale.
După pacea adusă de împăratul Constantin cel Mare, plecând de la practicile
familiale, se va elebora o rânduială, constând în biecuvântarea lui Hristos exprimată
liturgic prin episcop, la care se adaugă înmânarea voalului miresei, la creştinii din Apus,
sau încununarea mirilor în Răsărit, sau intrarea mirilor în camera nupţială în Galia,
Spania şi în ţinuturile celtice.
Înmânarea voalului ritual, specific Apusului, apare în secolul IV ca ceremonial
liturgic, apoi consacrarea fecioarelor apare tot ca ceremonial liturgic sub denumirea de
velatio-virginum. Impunerea sau înmânarea voalului se cuvine miresei, ca fiind simbolul
sfinţeniei Căsătoriei prin curăţie şi prin binecuvântarea preotului. În ceea ce priveşte
Căsătoria, în Apus, apare binecuvântarea privată în secolul IV, care se acorda cu ocazia
unei vizite pe care episcopul o făcea în familie. Acest act liturgic însoţea în Răsărit actul
juridic esenţial de transferare a tinerei fete de la casa părintească, la casa mirelui.
Chiar din vremea formării rânduielii, Taina cunoaşte două părţii distincte:
Logodna şi Cununia propriu-zisă.
Logodnă şi Cununie. Două etape distincte
Logodna şi Căsătoria propriu-zisă, reprezintă două etape separate: întâi o
succesiune a Logodnei, pentru ca mai târziu să apară Căsătoria, fiecare cu o rânduială
liturgică aparte. Acestea erau împlinite, pentru ca în final slujba să atingă punctul
culminant, în Răsărit prin încununarea mirilor, iar în Apus prin punerea voalului miresei.
Logodna între secolele IV-VIII
Contractul juridic al Căsătoriei în Imperiul Roman era o formă dobândită prin
consimtământ public. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Logodna era însoţită de arvună.
Logodnicul oferea logodnicei un dar de logodnă. Din punct de vedere juridic, acest dar
oferă o garanţie reală. Aceste elemente ale garanţiei Logodnei erau: inelul, dar de
garanţie, sărutul, unirea mâinilor. În Bisericile siriene exista şi obiceiul de a înmâna
logodnicei o cruciuliţă pe care aceasta o purta la gât. Serbările ocazionate de Logodnă
devin ecclesiale de prin secolul VIII, fapt demonstrat de urme ale existenţei
binecuvântării date de episcop.
Binecuvântarea la logodnă
Până în secolul IX, Logodna civilă şi binecuvântarea preotului se făcea în mod
separat. Numai din secolul X aceste elemente rituale vor fi adunate la un loc, Logodna şi
binecuvântarea, pentru a forma Slujba Logodnei şi cea a Căsătoriei de rit bizantin.
Canonul 13 al Sinodului din Catar (676), afirmă că o femeie nu se poate căsători
fără acordul părinţilor, mijlocirea Sfintei Cruci şi binecuvântarea preotului. Cei doi soţi,
după legea creştină, trebuie să fie logodiţi cu acordul părinţilor, prin mijlocirea Sfintei

2
Cruci şi a lui Hristos, pentru a se putea săvârşi ulterior şi căsătoria legitimă.
Binecuvântarea preotului împlinea de fapt ritualul liturgic al Logodnei. Femeile logodite
în casele părinţilor, trebuiau să fie logodite după legea creştină. Pentru Biserică, Logodna
civilă nu are nici o valoare fără binecuvântarea preotului. După un vechi obicei, preotul
participă la logodnă, dând binecuvântarea prin semnul Sfintei Cruci.
Căsătoria propriu-zisă între secolele IV-VIII
Începând cu secolul IV, scriitorii creştini din Răsărit, menţionează săvârșirea
publică şi cu fast a unei slujbe propriu-zise a Taina Cununiei, făcute în cadul Sfintei
Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune arată: “se pune o coroana pe capul mirilor,
simbol al victoriei lor, pentru că au venit biruitori în faţa căsătoriei, nefiind biruiţi de
patimă”. Cu acest prilej era rostită şi o rugăciune: “Tu Însuţi Stăpâne, tinde mâna Ta din
sfântul tău locaş şi uneşte pe robii tăi aceştia…”.
Acelaşi Sfânt Părinte ne oferă o imagine deosebită a solemnităţii Nunţii, aşa cum
se desfăşura ea în marile cetăţi. Astfel, sebarea Logodndei erau pregătite prin covoare,
vestimetaţii alese şi torţe. În ziua stabilită, invitaţii se adunau pentru masa de prânz, iar
mai apoi se mergea la logodnic acasă, şi în cele din urmă la casa logodnicei, aceasta fiind
încredinţată mirelui ei. Încredinţarea era făcută de către tatăl fetei, care punea coroanele
nupţiale pe capetele celor doi. Ajunşi la mire acasă, părinţii îi conduceau pe tinerii
căsătoriţi în camera nupţială, în prezenţa invitaţilor, unde în mod solemn avea loc
decorarea patului nupţial. Petrecerea continua până în ziua următoare, uneori ţinând şi o
săptămână.
Petrecerea de Nuntă din casele creştinilor se desfăşura în felul următor: se cântau
psalmi, fiind invitat episcopul sau preotul pentru a da binecuvântarea şi pentru a pune
cununile pe capetele mirilor.
Rugăciunea şi binecuvântarea preotului
Cele mai vechi documente care atestă rugăciunea de binecuvântare a preotului la
Taina Cununiei sunt Evloghiul lui Seraphion de Thmuis şi Constituţiile Apostolice. Pe
măsură ce s-a dezvoltat un ceremonial liturgic, plecând de la rugăciunea de binecuvântare
a mirilor, s-a simţit nevoia de a se fixa în scris această rânduială.
Încununarea mirilor
În Armenia se cunoştea încă din sec IV binecuvântarea cununilor nupţiale de către
preot. Apoi foarte repede, ritualul încununării mirilor în Biserica Ortodoxă devine
liturgic, încât Taina Căsătoriei îşi va lua numele de Taina Cununiei. Primirea cununilor la
căsătorie din mâna unui slujitor al Bisericii, devine o practică uzuală și în Constantinopol
la sfârşitul sec IV. Sf. Grigorie de Nazianz scria în epistola sa către Procul, în acest sens:
“ar fi fost o mare bucurie să fi asistat la acestă sărbătoare, pentru a pune, una în cealaltă,
mâinile mirilor şi pe ale amândurora în mâinile lui Dumnezeu”.
Cununia devine slujbă de sine, separată de Sfânta Liturghie din secolul IX.
Biserica nu a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Sfânta Liturghie până în
acest secol.

3
c. Căsătoria scrisă - elemente de drept privind căsătoria. Nunta în cutume, în
dreptul bisericesc şi în învăţătura Bisericii. Căsătoria a doua și a treia.
Din primele secole, preotului i se interzicea să ia parte la nunta a doua. Cu atât
mai categorică era interdicţia pentru căsătoria a treia. Sfântul Teodor Studitul, foarte
zelos în păstrarea obiceiului şi a tradiţiei curat creştine, în sec VIII-IX, refuză participarea
preotului la nunţile celor ce se căsătoreau pentru a doua oară sau a treia oară. Teodor
Studitul vorbeşte despre elementul euharistic al nunţii ca o condiţie fundamentală pentru
unirea celor doi miri, darul de preţ al Bisericii pentru cei ce trăiesc şi cinstesc tradiţia
monogamică a Bisericii. Începând din a doua jumătate a sec VIII, cei ce se căsătoreau a
doua oară au fost îngăduiţi a primi binecuvântarea Bisericii şi chiar a fi încununaţi, cu
condiţia ca această căsătorie a doua să aibă un caracter penitenţial, iar cei ce urmau a se
căsători a doua oară erau opriţi de la Sfânta Împărtăşanie.
Nunta în legislaţia Imperială
Din secolul IV până în sec IX, legislaţia imperială tinde să acorde Bisericii un
acord din ce în ce mai mare asupra Căsătoriei. Cu toate acestea, nu se acordă statutul de
obligativitate Cununiei în Biserică, din punct de vedere juridic. În trecut, cetăţenii
trebuiau să-şi înregistreze căsătoriile lor în faţa unui defensor ecclesiae. Mai apoi, în
timpul împăratului Leon al III-lea a apărut căsătoria înregistrată şi căsătoria
neînregistrată. Cea neînregistrată era considerată normală, iar cea înregistrată ţinea de
starea materială a fiecăruia, acesta din urmă făcându-se în scris dar de multe ori ea se
putea încheia numai în faţa părinţilor şi a unor martori.
Împăratul Vasile I Macedonianul hotărăşte că nu trebuie să se săvârșească
Căsătoria în secret, ci în prezenţa mai multor martori, şi că cel ce va încălca această
prescripţie, va fi pedepsit comform Canonelor Bisericii. O căsătorie nebinecuvântată de
Biserică nu va fi considerată Căsătorie, ci concubinaj ilegitim. Biserica era obligată nu
numai să nu binecuvinteze căsătoriile care nu puteau fi aprobate, dar chiar să le dizolve,
acordând divorţul. Canonul 98 al Sinodului Trulan hotărăşte: “cel ce ia spre însoţire pe
femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter”. Iar
celor ce nu sunt demni de a se împărtăşi, spre exemplu, celor ce se căsătoreau a doua
oară, şi altora, nu li se dă împărtăşania, ci numai paharul comun, ca sfinţire parţială.
Începând din sec VIII, Căsătoria făcută doar în Biserică era declarată validă din
punct de vedere civil, episcopul locului fiind investit pentru slujba bisericescă a
Căsătoriei. În Răsărit, Biserica Armeană a fost prima care a făcut din Cununie un act
juridic oficial al Bisericii.
d. Izvoare privind căsătoria creştinilor între sec VIII-XII
1. Manuscrise
Codicele Barberini 336 are meritul de a ne oferii cea mai veche rânduială a Tainei
Căsătoriei.
A. În Codicele Barberini Graecus 336, ceremonialul Căsătoriei se limitează la
câteva rugăciuni izolate, care ne arată binecuvântarea propriu-zisă a Căsătoriei care avea

4
loc în Biserică. Cununia, care altă dată revenea tatălui miresei, era de acum definitiv
dăruită unei slujbe bisericeşti. Acesta slujbă cuprinde două părţi:
1. Rugăciunea pentru Logondă: “Dumnezeule cel vesnic…” corespunzătoare celei
din rânduiala actuală a Logodnei, urmată de îndemnul “Capetele noastre Domnului să le
plecăm!”.
2. Rugăciunea la Căsătorie care începea, ca şi azi cu o ectenie, şi rugăciunea:
“Dumnezeule cel Sfânt, Care din ţărână…”, rugăciune care se termină cu o doxologie
trinitară. Apoi preotul uneşte mâinile drepte ale celor doi miri. Urmează mai apoi,
îndemnul: “Capetele noastre Domnului să le plecăm”, şi rugăciunea pentru paharul
comun. În cele din urmă mirii sunt împărtăşiţi, îngăduindu-li-se să plece. În textele
acestui codice lipsesc inelele de logodnă, şi de asemenea formula de încununare a mirilor,
ca în Molitfelnicele actuale. Acest Codex are o particularitate importantă, şi anume
rugăciunea asupra paharului comun, care se găseşte aici ca o rugăciune asupra potirului
cu Darurile mai înainte sfinţite.
B. Codex Coislinus 213, care se găseşte la Biblioteca Naţională din Paris. Slujba
cuprinsă în el are două părţi: cea care era săvârşită la căsătoria Împăraţilor şi altora. Dacă
prima parte este apropiată ceremonialului din rânduiala actuală, cuprinzând o ectenie şi
două rugăciuni, care corespund azi cu cele ale slujbei Logodnei şi încheindu-se cu
schimbul inelelor şi unirea mâinilor, partea a doua se face la cererea mirilor iar în
manuscris nu are un titlu aparte. Acestă rânduială este importantă şi asemănătoare celei
de azi: are o intrare solemnă în timp ce se cântă Psalmul 127, mirii intrând fiind însoţiţi
de miros de tămâie, ectenie, rugăciunea apoi urmează punerea cununilor; apoi se cântă
pentru mire şi apoi pentru mireasă: “Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu
cinste…”, apoi rugăciunea plecării capetelor, Tatăl Nostru, împărtăşirea cu Darurile mai
înainte sfinţite. Împărtăşirea este urmată de primirea paharului comun, iar slujba se
încheia cu rugăciunea de ridicare a mâinilor.
C. În Codex Sinaiticus 957, slujba Cununiei este precedată de o binecuvântare a
camerei nupţiale, încununarea şi împărtăşirea având loc întocmai ca în descrierea din
Codex Barberinus.
D. În Codex Sinaiticus 958, slujba Căsătoriei apre sub titlul Canonului bisericesc
pentru căsătorie, care precizează: „preotul şi diaconul se află în naos şi duc la Altar
cununile şi Sfântul Potir, iar cei ce urmează a primi binecuvântarea vin în naos şi
înaintează până în faţa Sfântului Altar, unde diaconul zice: În pace Domnului să ne
rugăm şi continuă ectenia”. Înainte şi după Cununie sunt rostite rugăciuni, mai multe ca
în celelalte manuscrise. Înainte de încununare, preotul însemnează capetele mirilor cu
semnul Sf. Cruci, zicând: “Pusa-i pe capetele lor cununi de pietre scumpe”. Apoi pune
cununile pe capetele mirilor, după care urmează unirea mâinilor acestora. După o altă
rugăciune rostită de preot, urmează o lectură din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol
Pavel şi alta din Evanghelia după Ioan. Urmează împărtăşirea, preotul zicând: “Să luăm
aminte. Cele mai înainte sfinţite. Sfintele Sfinţilor!”. După ce îi împărtăşeşte pe miri, are
loc binecuvântarea paharului comun pe care îl dă mai apoi mirilor. Apoi îi invită din nou
pe aceştia şi binecuvântându-I, îi eliberează în pace. Slujba din acest manuscris este

5
completă, cuprinzând şi rugăciunea ridicării cununilor şi o rugăciune de binecuvântare a
camerei nupţiale.
După cum se poate lesne observa, în Codex Barberinus Graecus 336, avem prima
atestare a slujbei în sine a Cununiei. Manuscrisele ce-i urmează acestui codice prezintă o
slujbă din ce în ce mai dezvoltată, mai clară cu privire la actele şi gesturile liturgice, mai
elaborată, care tinde să se apropie mai mult în formă şi în conţinut de ceea ce este în
zilele noastre. In Evloghiile din secolele XI-XII avem deja o rânduială bine conturată,
formată dintr-o slujbă a Logodnei şi una distinctă a Cununiei.
2. Împărtăşirea mirilor şi paharul comun
Împărtăşirea mirilor avea loc duminica dimineaţa, ceea ce înseamnă ca avea loc în
cadrul Dumnezeştii Liturghii, la care participa întreaga comunitate. Între secolele VII-XII
se menţionează împărtăşirea cu darurile mai înainte sfinţite. La căsătoria împăraţilor mirii
mergeau la Biserica palatului, închinată Sfântului Ştefan, unde avea loc Logodna, după
care Suveranul şi Augusta ieşeau din Biserică, în timp ce Patriarhul începea Sfânta
Liturghie. Odată săvârşită aceasta, cuplul imperial reintra în Biserică pentru a primi
Cununia.
Aceiaşi rânduială o găsim şi în Evloghiul scris la 1375, care se găseşte astăzi în
Marea Lavră a Sfântului Muntele Athos. Potrivit acestei rânduieli mirii sunt ţinuţi în
pridorul Bisericii în timpul săvârşirii Liturghiei. După ce s-a împărtăşit, preotul iese din
Sfântul Altar, se îndreaptă spre uşa Bisericii pentru a-i aduce în mireasmă de tămâie pe
mirii care aşteaptă. Apoi are loc încununarea şi împărtăşirea mirilor. Dacă nu se săvârşea
Sfânta Liturghie, mirii erau împărtăşiţi cu Darurile mai înainte Sfinţite. De aceea, în
Codex Sinaiticus 957, rugăciunea pentru paharul comun urmează după eliberarea mirilor.
În tradiţia armeană, binecuvântarea paharului comun se desfăşoară la casa mirilor, după
săvârşirea Cununiei şi primirea Sfintei Împărtăşanii.
Cei ce se căsătoresc trebuie să fie curaţi, să primească binecuvântarea în Biserică
şi să participe la Sfintele Taine. Sfântul Simeon al Tesalonicului, tratează în detaliu
împărtăşirea mirilor la Căsătorie şi paharul comun: “preotul ia Sfântul Potir cu Sfintele
Taine mai înainte sfinţite şi spune: “Cele mai înainte sfinţite. Sfintele sfinţilor”. Toţi
răspund: “Unul sfânt, Unul Domn…”. În acest timp, preotul împărtăşeşte pe miri, dacă
aceştia îndeplinesc condiţiile necesare. Ei trebuie să fie pregătiţi pentru a putea fi
încununaţi cu cinste şi pentru a se putea uni în căsătorie în bune condiţii. Căci Sfânta
Împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte acest act, ca de altfel, toate Tainele… Aşadar,
trebuie să fie prezenţi la această căsătorie cerul care odată dăruieşte şi se dăruieşte în
acelaşi timp, fiind prezent pentru unirea şi acordul mirilor în pace. Apoi, după ce preotul
dă paharul comun, se cântă versetul din psalmi: “Paharul mântuirii…”. Nu se împărtăşesc
Darurile Sfinţite celor ce nu se pot împărtăşii din cauza situaţiei lor şi a celor aflaţi la a
doua Căsătorie, aceştia primind doar paharul comun.
3. Formula liturgică de încununare
Evloghiul Patmos 105 nu menţionează formula de încununare decât pentru mire,
cea pentru mireasă lipsind. Referitor la formula de încununare a mirilor putem vedea că

6
ea a fost unul dintre aspectele cele mai puţin stabilite în rânduiala Cununiei, şi de
asemenea are o origine foarte târzie.
4. Câteva conclzii. Cristalizarea rânduielii Tainei Cununiei între sec. VIII-XII
Epoca apariţiei slujbei Cununiei nu poate fi anterioară primei jumătăţi a secolului
V, nici posterioară începutului secolului VIII, când împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul,
prin novelele sale a determinat cursul vieţii Bisericii, punând legislaţia civilă în acord cu
duhul legilor bisericeşti. Cel care a stabilit obligativitatea rugăciunii şi a binecuvântarii
Bisericii pentru oficierea Logodnei şi a Căsătoriei, a fost împaratul Alexie I Comnenul în
1084, prin celebra sa Novelă care stabileşte ca ambele slujbe să nu se săvârşească
împreună, ci la un oarecare interval de timp.
În secolul XI, în Bizanţ sub influenţa puterii imperiale, s-a impus legal necesitatea
unei forme bisericeşti pentru încheierea căsătoriei. La Constantinopol, în secolul XI,
încununarea ocupa în mod gradat locul central al rânduielii liturgice, ca o pecete ce
trebuie să dea mărturia plenară a împlinirii Căsătoriei.
e. Taina Cununiei după Evloghiile tipărite
1. Taina Cununiei în ritul copt
Ritul copt a suferit o evoluţie bogată peste ani. Astfel, Slujba Logodnei are lecturi
biblice, îmbrăcate în rugăciuni de mulţumire şi de cerere. Spre sfârşit, trei acte duc spre
Cununia care urmează: mai întâi binecuvântarea rochiei miresei, apoi mergerea mirelui
către mireasă, pentru a-i da o cruce mică şi inelul, în sfârşit cuplul fiind acoperit cu un
voal mare care simbolizează viaţa lor comună, aparte de cea a comunităţii.
Slujba Cununiei începe cu acordul, părinţilor apoi se citesc lecturile biblice, o
rugăciune specială, cu douăsprezece cereri pentru mire şi mireasă, acestea conducând
spre trei rugăciuni solemne. Mirii sunt apoi unşi cu ulei - specific ritului copt - apoi sunt
binecuvântate cununile şi puse peste capetele celor doi. De obicei urmează Euharistia.
Dacă Logodna era înainte separată de Căsătoria propriu-zisă, astazi cele două se
săvârşesc împreună. Preotul rostește un cuvânt de învăţătură pentru miri, spunându-le ce
este Taina Căsătoriei, şi cum va trebui să vieţuiască mirii în viaţa de căsătorie, fiind
cinstiţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Preotul îl întreabă pe mire: “(N), ai tu voie bună şi
nesilită de nimeni, precum şi gând statornic să o iei de soţie pe (N), pe care o vezi aici, în
faţa ta?” Mirele răspunde: “Am cinstite părinte!”. Şi iaraşi preotul întreabă: “Ai făgăduit
căsătorie altei mirese?” Mirele zice: “Nu am făgăduit cinstite părinte!”. Iar după ce pune
aceleaşi întrebări şi miresei, preotul începe slujba.
2. Taina Cununiei în Molitfelnicul Slav
A. Rânduiala Logodnei. Este aproximativ aceeaşi, numai că Ectenia mare este
diferită în ceea ce priveşte numărul cererilor ce se găsesc în diverse ediţii ale
Molitfelnicului.
B. Rânduiala Cununiei. În Arhieraticonul slav, rânduiala Cununiei este absolul
deosebită, în sensul că este incorporată în cadrul rânduielii Sfintei Liturghii.

7
II. Explicaţia mistico- simbolică a Tainei Cununiei
Noua responsabilitate atribuită Bisericii prin împaraţii bizantini Leon VI şi Alexie
I, în virtutea căreia Biserica trebuie să dea o formă legală tuturor Căsătoriilor, impunea
adoptarea unor forme liturgice diferite. Aceasta presupunea separarea Cununiei de
Euharistie, adică scoaterea ei din cadrul mai larg al rânduielii Sfintei Liturghii, pentru că
nu toţi mirii puteau fi împărtăşiţi, din cauza ipedimentelor. Din sec X şi sec XI cele două
slujbe, Logodna şi Cununia, au fost săvârşite, după aceiaşi rânduială, ca în zilele noastre.
1. Logodna
Aceasta reprezintă esenţa şi forma concretă a consimţământului care valida
căsătoria, şi nu era ca şi azi doar o pregătire pentru Cununie, rugăciunile slujbei Logodnei
aparţinând unui ceremonial, care era suficient pentru încheierea Căsătoriei. În consecinţă,
încheierea Căsătoriei prin Logodnă era considerată o căsătorie validă, şi nu doar o
anunţare şi o anticipare a Căsătoriei viitoare.
Prin binecuvântarea lui Dumnezeu Logodna devine astfel legământ sfânt încheiat
în Hristos.
Privitor la rânduiala liturgică a slujbei Logodnei şi semnificaţia ei mistico-
simbolică, trebuie să spunem că ea cuprinde mai multe etape. Astfel, după ectenia mare
cu cereri speciale, preotul rosteşte prima rugăciune “Dumnezeule cel veşnic…”, cerând
lui Dumnezeu, ca prin lucrarea harului Duhului Sfânt “să adune întru unire ceea ce a fost
despărţit şi să pună dragosta legătură neîntreruptă”. Înţelegem astfel faptul că dragostea
logodnicilor, în însăşi inspiraţia ei, se înrudeşte şi se orientează spre comuniunea
euharistică.
Cea de-a doua rugăciune din slujba Logodnei ne aduce înainte arhetipul divin al
Căsătoriei, şi anume nuntirea dintre Hristos şi Biserica Sa. Amploarea acestei uniri,
aminteşte de cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care afirmă faptul că “slujba
Căsătoriei nu este ceva pământesc!”.
A treia rugăciune a slujbei Logodnei nu este mai puţin bogată în înţelesuri,
dezvăluind semnificaţia punerii inelelor şi mai apoi a schimbării lor între logodnici. În
sensul acesta este pomenit Iosif din Vechiul Testament. Pecetea regală săpată în sigiliul
inelului era semnul puterii lui şi garanţia care confirma încrederea şi ataşamentul regelui
faţă de el. De asemenea, Tamara, chemată în faţa judecătorului Iuda, arată inelul care-i
aminteşte judecătorului făgăduinţa făcută, obligându-l să-i fie credincios. În sfârşit, fiului
risipitor revenit acasă, tatăl îi pune inelul în deget, ca semn al iertării şi a demnităţii
împărăteşti restituite.
Întâlnirea logodnicilor este pecetluită cu inelul făgăduinţei dumnezeieşti. Punerea
acestui inel în cadrul slujbei Logodnei semnifică însăşi istoria umanităţii în rezumat:
copilul lui Dumnezeu este salvat prin credincioşia Tatălui, “Filantropul” sau “Iubitorul de
oameni”, iar inelul este semnul văzut al acestei lucrări izbăvitoare. Actul divin este astfel
însoţit imediat de un dar împărătesc: “Fie ca îngerul Domnului să meargă înaintea lor în
toate zilele vieţii lor”. Inelul este simbolul frapant al unităţii într-o singură fiinţă, într-un
singur destin, în sensul în care, îngerul comunităţii conjugale călăuzeşte făgăduinţa celor

8
doi pentru o iubire veşnică, către Împărtăţie”. Inelul este mai întâi semn al făgăduintei lui
Dumnezeu către om, şi în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu.
Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca logodnic al umanităţii mântuite, ca mire al
Bisericii.
Întrebuinţarea inelelor la Logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care
Biserica l-a preluat şi l-a consfinţit, prin încadrarea lui în slujba bisericească. Pliniu cel
Tânăr, ne dă mărturia că inelul pe care îl dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi
obicei este de fier. După mărturia lui Tertulian inelul este de aur. Aceeaşi tradiţie o găsim
şi la popoarele din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la
logodnă, în cadrul slujbei şi inelul. Acest act avea loc, în cadrul unui prânz familial,
logodnica purtând ineul pe al patrulea deget de la mâna stângă. Cândva inelele erau
aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei.
Aşa după cum reiese din cele afirmate mai sus, sensul Logodnei creştine este
acela de reintegrare a celor doi în credinţă, în adevăr şi în dragoste. Punerea inelelor este
dovada noii vieţi la care sunt chemaţi mirii: în comuniunea Duhului Sfânt. Fiecare suflet
creştin este logodit cu Hristos în apa botezului. Logodna împreunată cu Cununia este o
Liturghie completă.
2. Cununia
Pe când Cununia se făcea separat de Logodnă în mod obligatoriu, mirii intrau
solemn în Biserică în timp ce se cânta psalmul 127. Intrarea mirilor în Biserică nu doar
simbolizează, ci este intrarea căsătoriei în Biserică, comportând semnificația reală a
intrării poporului lui Dumnezeu în Împărăţia cerurilor. Venirea mirilor în Biserică spre a
se cununa, este socotită o umblare în căile Lui. În Biserica Vechiului Legământ, acest
psalm se cânta în momentul când preoţii mergeau în sanctuarul Templului la marile
Praznice. “Să te binecuvinteze pe tine Domnul din Sion şi să vezi bunătăţile Ierusalimului
în toate zilele vieţii tale”. Cântarea psalmului 127 Îl invocă pe Domnul şi Îi cere
binecuvântarea din Sion. Sionul înseamnă deodată “loc al mântuirii” (Isaia 46, 13) şi
“Ierusalim”, sinonim al Împărăţiei mesianice. Încă de la început, această chemare are o
semnificaţie atât de bogată şi îi înalţă dintr-o dată pe miri deasupra orizonturilor
pământene. Ea îi învaţă adevărata atitudine conjugală, adică faptul că în orice clipă (“în
toate zilele vieţii tale”) omul, de pe pământ, priveşte Răsăritul. Cununia terestră pune
astfel început suişului pe Sion, în lumina Taborului.
Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care urmează îndată după cântarea
psalmului 127, oferă o perspectivă eshatologică a Tainei. Această Binecuvântare a
Împărtăţiei este aceiaşi cu cea a Sfintei Litrughii, arătând faptul că la încputuri, Taina
Cununiei era legată de Sfânta Liturghie, fiind parte a acesteia.
Astăzi Căsătoria este, ca orice altceva din lumea aceasta căzută şi deformată, şi
are nevoie nu doar de a fi binecuvântată şi săvâşită cu soleminitate, ci de a fi restaurată.
Restaurarea Căsătoriei transcede ideea de familie creştină şi dă căsătoriei o dimensiune
cosmică şi universală. Comuniunea mirilor se desăvârşeşte în comuniunea lor cu
Dumnezeu în Jertfa Euharistică, în care devin un singur trup în Trupul lui Hristos,
Biserica, uniţi în Taina iubirii lui Dumnezeu. Scara duhovnicescă a cărei ultimă treaptă –

9
iubirea- se sprijină pe fereastra Împărăţiei Cerurilor este Crucea. Bucuria Crucii este
bucurie în Hristos, care dă putere celor doi să-şi răstignescă egoismul, transformându-l în
iubire jertfelnică, a unuia faţă de celălalt şi a lor faţă de Dumnezeu. În aceasta se
descoperă şi dimensiunea hristologică, pezentă în Taina Cununiei.
Preotul, dând binecuvântarea cea mare (Binecuvântată este Împărăţia…),
înseamnează în semnul Sfintei Cruci, cu Sfânta Evanghelie, deasupra Cuniilor care sunt
puse pe masa în faţa căreia se săvârşeşte Taina Cununiei. Cununile, prin binecuvântare,
ies astfel din realitatea terestră a lumii acesteia, pentru a fi primite şi ele în Împărăţia
Cerurilor.
a. Ecteniile
Cei ce sunt chemaţi să fie un singur trup se unesc cu Hristos, prin Taina Nunţii şi
nu după patimă, iar scopul şi finalitatea lor este mântuirea. În reprezentăriile plastice,
Hristos joacă rolul de tată al miresei care uneşte perechea. Pruncii sunt mai întâi de toate
darul lui Dumnezeu, în ei împlinindu-se porunca dată de Creator omului prin
binecuvântare: „Creşteţi şi vă îmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”.
b. Rugăciunile premergătoare încununării
Căsătoria îşi are principiul în primul act al Creaţiei, unde Dumnezeu i-a creat pe
Adam şi Eva pentru cea mai desăvârşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se
reflecte misterul Dumnezeirii. De ce oare nu a zis Dumnezeu: “Fă!” ci a zis “Să facem
om!”. A zis aşa ca să putem cunoaşte stăpânirea. Căci voieşte ca noi, luând aminte la
Tatăl, să nu tăgăduim pe Fiul, voieşte să cunoaştem că Tatăl a zidit prin Fiul, iar Fiul a
zidit cu voia Tatălui, şi se cade să slăvim pe Tatăl în Fiul şi pe Fiul în Duhul Sfânt. Taina
Căsătoriei se bazează chiar pe Taina unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu
rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de
cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam. Comuniunea
omului cu Dumnezeu şi unitatea oamenilor, prefigurată în Căsătorie, depăşesc chiar şi
condiţia căzută a oamenilor. După învăţătura ortodoxă, nu bărbatul şi femeia sunt cei ce
se unesc înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Acela care îi uneşte prin Taina
Cununiei: “Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Omul, devenit trupul
lui Hristos prin Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie, cere binecuvântare ca în Liturghie:
Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeu nostru… Şi în ce constă binecuvântarea? În
ridicarea lor la stadiul de icoană după care au fost plăsmuiţi şi la a care-i asemănare sunt
chemaţi. De acum totul depinde de bărbat şi de femeie, care pot îngropa talantul sau îl pot
înmulţi.
Rugăciunea întâia de la Taina Cununiei, prin invocarea famiilor patriarhale, a
marilor personalităţi ale Vechiului Legamant, reunind astfel cele două Testamente într-o
singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc neclătinata
credincioşie a lui Dumnezeu. Impunătorul cortegiu al Patriarhilor se sfârşeşte cu Zaharia
şi Elisabeta pe de o parte, şi cu Ioachim şi Ana de cealaltă parte. Acestea sunt însoţirile
binecuvântate care au născut arhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul Ioan
Botezătorul; şi cel al femininului, Fecioara, “mireasă nenuntită”, din care, “fără
stricăciune, S-a născut Dumnezeu Cuvântul”, Mirele împărătesc al cinei fecioarelor

10
înţelepte. Rugăciunile revin de mai multe ori, în sensul acesta, pentru a cere castitatea
conjugală şi patul nupţial neîntinat. Ele evocă nunta din Cana Galileii, introducând
simbolismul iubirii transfigurate, devenită harismatică. Întâlnirea semnificativă a
fecioarei cu starea conjugală, arată acelaşi izvor şi aceeaşi plenitudine în care culminează
cele două mistere ale vieţii omeneşti după săvârşirea minunii din Cana.
Exemplele continuă, evocând pe Enoh, Ilie şi Sem, pe care Dumnezeu i-a luat la
cer încă de pe când aceşti profeţi erau în viaţă. Menţionarea lor este una deosebit de
importantă, în sensul în care cei care se unesc, sunt puşi în faţa prefigurării umane a
Înălţării Domnului, iar orizonturile lor terestre nu limitează cu nimic suişul comun al
soţilor.
Acest minunat echilibru dintre cer şi pământ ne readuce în concretul existenţei.
Astfel, binecuvântările care sunt rostite asupra mirilor se extind asupra întregului univers
sfinţindu-i rodnicia, căruia omul îi este stăpân – iconom. Rugăciunile Nunţii amintesc în
acest sens şi precizază scopul bunurilor pământeşti, care sunt chemate să se pogoare
asupra mirilor: “ca să dea şi celor lipsiţi…pentru mântuirea lor”. Bogăţia bucuriei
ospăţului îndreaptă şi sensibilizează atenţia omului, făcându-l deschis şi predispunându-l
să ia seama la orice singurătate, suferinţă şi părăsire departe de Dumnezeu. De acum soţii
sunt pentru toţi la persoana a doua, ei fiind pentru toţi cerşetorul bogat în Dumnezeu şi
fratele sărman al tuturor oamenilor cărora le doreşte cu tot focul inimii mântuirea.
Astfel, primele două rugaciuni din Taina Nunţii, ne conduc de la tema Creaţiei la
tema mântuirii. În prima rugaciune din Taina Cununiei, exemplele lui Avraam şi Sarei nu
scot în evidenţa bucuria unirii lor, ci mai ales conceperea şi naşterea minunată din
căsniciile lor. Evocarea marilor personalități dinaintea invocarii binecuvantarii ne arată că
naşterea duhovnicescă, desavârşirea, este în perspectiva Noului Legamant, mai
importantă decât naşterea trupescă şi-i cheamă pe miri către o mutaţie de la trup la Duh,
ceea ce face Dumnezeu prin actul creatiei: ia ţărâna din pământ, îl face pe om – biologic,
şi apoi suflă în faţa lui suflare de viaţă şi-l face viu – Duh.
Zămislirea pruncilor este o participare la Taina lui Hristos. Crucea de care este
legată Împaraţia este legată în acest mod şi de faptul că fără de Cruce nu se realizeaza
iubirea. Crucea înseamnă înfrânare de la egoismul păcatelor şi pocăinţa pentru ele.
Bărbatul şi femeia regasesc în Hristos, care este inceputul şi sfârşitul, unirea lor perfectă.
Experienţa iubirii jertfejnice se realizează cel mai bine în familie, soţul şi soţia
urcând pe scara iubirii în jertfire unul faţă de celălalt şi a lor fată de copii, şi pentru că
sunt madulare ale trupului lui Hristos.
Astfel, numai dupa ce au primit Sfânta Împărtăşanie în cadrul Sfintei Liturghii şi
au devenit un singur gând şi un singur trup în Hristos, mirii cer în Taina Nunţii, unirea lor
şi pentru viaţa cotidiană.
Ultima rugăciune din cele 3 ale Cununiei constituie de fapt epicleza Tainei: “…
Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N)
cu roaba Ta (N), pentru că de către tine se înseoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-I pe
dânşii într-un gând; încununează-I într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui,

11
dobândire de prunci buni…”. Unirea mâinilor mirelui şi miresei este chipul văzut al
modului nevăzut în care Duhul Sfânt realizează unirea celor doi într-un singur trup.
c. Încununarea
Începând cu Evhologhiul Patmos 105, datat din secolul XIII, se generalizează şi
se impune formula de încununare a mirilor, prezentă în rânduiala actuală.
d. Cununile
Aşezarea cununiilor pe capetele mirilor simbolizează încununarea acestora de
către Biserică pentru curăţia şi fecioria în care au trăit ei până la Taina Nunţii.
Spre cununa cea neveştejită a măririi sunt chemati toţi creştinii. „Doamne
Dumnezeu nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânsii”. Slava şi cinstea
trebuiesc înţelese după imaginea Slavei şi a Cinstei ce se cuvine lui Hristos. Astfel,
logodnicii, în faţa lui Hristos care este prezent în Taină, primesc slava care încununează
constituirea fiinţei lor unice şi preotul îi înalţă la această demitate prin epicleza Tainei:
“Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-I pe dânșii”. Acesta este
momentul efectiv al Tainei, timpul Cincizecimii conjugale, adică Pogorârea Duhului
Sfânt care rezideşte noua făptură. Rugăciunea centrală a ritualului încununării este foarte
revelatoare, ea cuprinzând şi unind începutul şi sfârşitul destinului uman. Împărăţia lui
Dumnezeu apare acum în cuvântul lucrător al Tainei Cununiei: mirii sunt încununaţi cu
mărire şi cu cinste. Căsătoria apare astfel ca locul de unire dintre alfa şi omega destinului
uman.
e. Lecturile Biblice
Mirii după încununare, împodobiţi cu acest simbol, ascultă citirea Epistolei către
Efeseni (5, 20-33) şi a Evangheliei de la Ioan (2, 1-11). Inepuizabila bogăţie a textelor
amintite culminează spre esenţial: natura euahristică a iubirii conjugale
Este cunoscut faptul că lecturile biblice din cadul slujbelor nu au fost aceleaşi pe
parcursul istoriei lor, la început fiind mai multe şi apoi reducându-se la forma în care le
găsim astăzi.
Minunea care are loc la nunta din Cana Galilei, evocată în Taina Cununiei, scoate
in evidenţă dimensiunea Euharistică, eclesiologică şi hristologică a Tainei, anunţând
transformarea stării naturale a lucrurilor, într-o celebrare a bucuriei prezenţei lui
Dumnezeu printre oameni.
f. Împărtăşirea mirilor din potirul euharistic
Structura liturgică a Tainei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică. Tocmai de
aceea, după citirile biblice urmează exact ca şi la Sfânta Liturghie, ectenia întreită,
ectenia cererilor şi invocarea rugăciunii Tatăl nostru.
În slujba ortodoxă actuală, acest context euharistic al Căsătoriei este accentuat în
conţinutul chinonicului: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”, în

12
timp ce mirii gustă din potirul euhaistic. Căci Sfânta Împărtăşanie pecetluieşte şi
desăvârşeşte Cununia.
În situţia în care mirii s-au împărtăşit mai înainte la Sfânta Litrughie, Taina
Cununiei urmând săvârşiri acesteia, mirii iau în acest moment din paharul comun, acest
pahar fiind acceptat ca substitut al Sfantului Potir şi al împărtăşirii euharistice. Situaţia
aceasta este întru totul nefirească, conţinutul chinonicului (“Paharul mântuirii voi lua”),
subliniind realitatea împărtăşirii din potirul euharistic a mirilor. Paharul comun a fost
aşazat în locul Sfintei Împărtăşanii, în momentul în care mirii nu mai erau în măsură să
primească Sfânta Împărtăşanie, din pricina nevredniciei lor sau a faptului că nu şi-au
păstrat curăţia până în momentul primirii Tainei Nunţii.
g. Troparele din timpul dansului liturgic
Urmează procsiunea solemnă a preotului, mirilor şi naşilor, un rezumat simbolic
de fapt al dansului nupţial de odinioară. Astfel, alaiul este condus de preot, mirii având
mâinile unite.
Troparul “Isaie dănţuieşte, Fecioara a avut în pântece…” este o icoană a Maicii
Domnului Odighitria sau Călauzitoarea, care vine să arate soţilor că întruparea priveşte
direct viaţa oamenilor, îndeosebi relatia lor intimă, conjugală. Natura profunda a
Căsatoriei creştine, aşa cum a fost înţeleasă în tradiţia ortodoxă, unirea deci a mirilor
reprezintă o mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Procesiunea - dans nupţial continuă în timpul cântării troparului Sfinţilor
Mucenici: “Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă lui
Dumnezeu pentru noi”. Prin cântarea acestui tropar, Cununia şi procesiunea în sine a
mirilor este îndreptată către acelaşi capăt al drumului, arătând sfârşitul luminos al
drumului vieţii. Astfel, cei doi fac să tâşnească din iubirea lor reciprocă această minunată
rugăciune a Sfinţilor mucenici: “Pe Tine, Mirele meu, Te doresc; căutându-Te mă lupt şi
mă răstignesc cu Tine; în apa Botezului Tău mă îngrop şi sufăr pentru Tine, ca să trăiesc
în Tine”. Acest tropar vine o dată în plus să sublinieze faptul că iubirea desăvârşită este
iubirea răstignită. În acest cadru şi în acest înţeles, cununile mirilor închipuiesc cununa de
spini a Domnului, singura care poate da sens celorlalte cununi. De altfel, de-a lungul
întregii lor vieţi, mirii vor auzi ecoul mai mult sau mai puţin îndepărtat al troparului
Sfinţilor mucenici.
Întreita ocolire a mesei din timpul acestei procesiuni este o triplă intensificare a
simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de
odinioară, cercul figurează eternitatea exprimându-i puterea de protecţie. Aceasta este şi
semnificaţia procesiunilor liturgice în jurul templului. Reproducând simbolic infinitul, ele
transformă un spaţiu oarecare în spaţiu sacru. Dacă timpul sacru, liturgic, răspunde
însetării după Paradisul pierdut şi anticipează Împărăţia. Drumul vieţii conjugale nu mai
este un simplu itinerar, el fiind plasat în axa veşniciei.
h. Rugăciunile finale şi Otpustul
Rugăciunile de la sfârşitul slujbei Tainei, mijlocesc de la Dumnezeu:
“binecuvintează intrările şi ieşirile lor”. Textele din II Regi 3, 25; III Regi 3, 7; Fapte 13,

13
24; Luca 13, 24 se referă la importanţa care a fost totdeauna acordată “intrărilor”. Cel
care ştie să intre şi să iasă “cu vrednicie” este stăpân pe propriul său destin.
Ultima rugăciune a Tainei Cununiei coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru o
viaţă lungă şi dobândirea de mulţi urmaşi.
Otpustul regăseşte esenţialul puterii primate prin Sfânta Taină pomenindu-i pe
Sfinţii Împăraţi cei întocmai cu Apostolii, Constantin şi maica sa Elena “cei întocmai cu
Apostolii şi care au văzut Crucea Ta pe cer”. Plasarea demnităţii lor împărăteşti, pusă sub
semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a soţilor. Dar aceşti sfinţi
sunt cinstiţi mai cu seamă pentru că sunt “întocmai” cu Apostolii, pentru răspândirea
misionară a credinţei. Ultimele cuvinte ale ritualului îi întoarce aşadar pe soţi spre
misiunea lor apostolică: mărturisirea credinţei prin viaţa lor, prin Preoţia lor conjugală.
i. Taina iubirii în Taina Imparatiei (Cununie si Euharistie)
Teologia Liturgică scoate in evidentă caracterul liturgic al întregii vieți creştine şi
caracterul euharistic al cultului. Nici o slujbă nu se poate săvârşi independent de
Euharistie, încât ea a devenit centrul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, în Hristos.
Dimensiunea esentială a Bisericii este deci cea euharistică.
j. Euharistia în viața Bisericii. Euharistia - Taina Tainelor și Taina reintegrării
in Hristos.
În tâlcuirea Litughiei, începând mai ales cu Dionisie Areopagitul, şi Maxim
Marturisitorul, este folosit din plin simbolul. Pentru aceşti Sfinţi Părinţi însa, simbolul nu
preinchipuie, ci descoperă şi face părtaş cu ceea ce descoperă. Astfel, fiecare citire a
Evangheliei ne plasează în locul relatat. În Hristos, Taina unitaţii euharistice, şi în
Biserică, Taina Mantuirii, Nunta ca Taină a Iubirii, ne sfinţeşte şi ne desăvârşeşte,
devenind nuntă cerească, care aşteaptă primirea la Nunta Mielului.
k. Cununie și Euharistie
Nunta nu poate fi despărţită de Euharistie. A afirma că rânduiala Cununiei
cuprindea împartaşirea mirilor şi că se oficia în strânsă legatură cu Sfânta Liturghie este
în acord cu datele din izvoarele istorice privitoare la Cununie.
Potirul Euharistic prezintă o serie de elemente care îl însoţesc: chemarea invitaţie
a preotului, versetul împărtăşirii, adică toate elementele privitoare la primirea Sfintei
Împartaşanii în cadrul unei Liturghii euharistice. Împărtaşirea mirilor în mod evident este
considerată expresia unitaţii în Hristos. Nu putem să înţelegem învaţătura Bisericii
referitoare la Căsătorie, din persepectiva Noului Testament şi a practicii Bisericii, dacă nu
plasăm Cununia în cadrul Sfintei Liturghii.
Încă din veacul al VI-lea observăm o oarecare stagnare în viaţa liturgică, apoi o
decadenţă care merge crescând până în zilele noastre şi care s-a accentuat în Ortodoxie,
mai ales în veacul trecut. Dispariţia împărtaşirii generale şi regulate a dus la separarea
Tainelor între ele şi mai ales ruperea lor de Liturghie. Slăbirea vieţii liturgice şi înlocuirea
Sfantului Potir cu paharul comun în Biserica Ortodoxa Română s-a făcut simţită şi în

14
prctică, dar şi în cărţile de slujbă din sec XVII, unde impărtăşirea începe să fie înlocuită
cu paharul de obşte. Sfântul Nicodim Aghioritul trimitea Patriarhului Ecumenic
treisprezece omilii, care cuprindeau şi învăţături referitoare la Nuntă. El spune ca preotul
care vrea să-l încununeze pe bărbat cu o femeie, trebuie să-i spovedescă din timp, iar in
ziua Cununiei să săvârşească întâi proscomidia, să-i cunune şi apoi după aşezământul din
Molitfelnic, să nu umple paharul cu vin şi pâine de obşte, şi să le dea aşa să bea, că
aceasta practică este făcută de către nişte neînvăţaţi care au înlocuit Sfânta Împărtăşanie
cu paharul de obşte.
Așadar, restaurarea Tainei Cununiei în actualitate ar trebui să însemne reluarea
legăturii acestei Sfinte Taine cu Euharistia și Sfânta Împărtășanie.
Bibliografie generală:
Lucrări de specialitate:
Preot Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația „Tradiția
Românească”, București, 2004.
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Nunta – comuniune întru desăvârșire, Sfântul Ioan Casian,
Editura Mitropoliei Române a Europei Occidentale și Meridionale, 2011.
Sava, Pr. Prof. Dr., Viorel, „Taina Căsătoriei în ritul liturgic romano-catolic -
evaluare din perspectivă ortodoxă”, în vol. Sfintele Taine în tradiţia liturgică romano-
catolică - prezentare şi evaluare din perspectivă ortodoxă, Editura Performantica, Iaşi,
2007, p. 149-188 ;

Paul Evdochimov, Taina Iubirii – Sfintenia unirii conjugale în lumina tradiției


ortodoxe, Asociația filantropică medicală creștină Chriastiana, București, 1999.
John Mayendorf, Căsătoria – perspectivă ortodoxă, Editura Reneșterea & Editura
Patmos, Cluj-Napoca, 2012.
Simion Pintea, Taina Nunții în Biserica Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2011.
Articole și studii:
Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Ce rol au naşii de cununie şi ce condiţii
trebuie să îndeplinească?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, p. 214-216;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Săvârşim slujba cununiei soţilor divorţaţi şi
recăsătoriţi?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, p. 216-220;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Cum procedăm în cazul cununiei persoanelor
care au trăit vreme îndelungată necununate?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică,
vol. I, p. 220-223;

15
Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Ce este necesar să ştie preotul şi credincioşii
înainte de săvârşirea Tainei Cununiei?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgciă, vol. II,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1999, p. 307-313;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Sunt necesare cunoaşterea şi respectarea
gradelor de rudenie la încheierea căsătoriei şi la oficierea Tainei Cununiei?”, în Tradiţie
şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, p. 313-319;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Se poate săvârşi slujba Cununiei mai multor
perechi de miri deodată?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, p. 330-338;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Este îngăduit creştinilor ortodocşi să participe
la nuntă?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, p. 342-347;

Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., „Ce practici neconforme cu rânduiala Bisericii
întâlnim la săvârşirea Tainei Cununiei?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol.
III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2004, p. 211-217;

Sava, Pr. Prof. Dr., Viorel, „Taina Nunţii–aspecte liturgice, duhovniceşti şi


pastoral–misionare”, în Teologie şi Viaţă, IV (1994), nr. 11–12, p. 44-51;

Sava, Pr. Prof. Dr., Viorel, „Familia în lumina documentelor Conciliului II


Vatican – prezentare şi evaluare teologică şi pastorală din perspectivă ortodoxă”, în
vol. Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 237-254;

Sava, Pr. Prof. Dr., Viorel, „Cununia - icoană a împărăţiei lui Dumnezeu”, în vol.
„În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Editura Erota,
Iaşi, 2003, p. 217-213 ;

Sava, Pr. Prof. Dr., Viorel, „A doua nuntă - precizări liturgice şi canonice”, în vol.
„În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Editura Erota,
Iaşi, 2003, p. 214-223;

Petroaia, Pr. Lect. Dr., Lucian, „Rânduiala Tainelor Sfântului Botez şi a Sfintei
Cununii, în ediţiile româneşti ale Molitfelnicului”, în vol. Teologie şi educaţie la
Dunărea de Jos, fascicula X, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2011, p. 316-
348;

Petroaia, Pr. Lect. Dr., Lucian, „Sfânta Taină a Cununiei în Molitfelnicul


românesc. Buna învoire a mirilor”, în Ziarul Lumina, VII (2011), nr. 273 (2077), p. 11;

Petroaia, Pr. Lect. Dr., Lucian, „Cununia” în secolul XVII în Transilvania.


Consideraţii pe marginea Molitfelnicului de la Bălgrad (1689)”, în rev. Credinţa
Ortodoxă, anul IV (1998), nr. 3-4, p. 56-59;

16
Vîlciu, Pr. Conf. Dr., Marian, „Rânduiala Sfintei Taine a Cununiei şi evoluţia ei
în Biserica Răsăritului”, în vol. Sfintele Taine, pelerinaje spre sfinţenie, Editura
Doxologia, Iaşi, 2012, p. 346-358;

Vîlciu, Pr. Conf. Dr., Marian, „Consideraţii în legătură cu Sfânta Taină a Nunţii”,
în Almanah Bisericesc, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2009, p. 90-97;

17