11.

OXIGENOTERAPIA LA NOU-NĂSCUT

11.1. Oxigenul
Oxigenul (O2) este un medicament (cel mai utilizat în neonatologie) şi trebuie administrat
doar la indicaţia medicului şi sub monitorizare strictă. Riscurile asociate terapiei cu O2 la nou-
născuţii prematuri sunt recunoscute, iar studiile efectuate au arătat că prelungirea terapiei cu
oxigen fără indicaţie clinică, a crescut rata complicaţiilor post-oxigenoterapie, în special a
retinopatiei prematurităţii. Hipoxia este scăderea concentraţiei tisulare de oxigen. Hipoxemia
este scăderea concentraţiei sangvine arteriale de oxigen. Hipoxia este evidenţiată clinic prin
cianoză. Cianoza centralǎ este coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor ca urmare a
oxigenării deficitare (mai mult de 3-5 g/dl hemoglobinǎ este desaturatǎ).
Oxigenoterapia este cea mai utilizată formă de tratament în secţiile de terapie intensivă
neonatală. Ghidul de oxigenoterapie la nou-născut a fost conceput la nivel naţional şi precizează
standardele, principiile şi aspectele fundamentale ale administrării O2.
Oxigenarea este funcţia cordului şi plămânului care asigură aportul de O2 spre ţesuturi. În
sânge O2 se găseşte:
1. Dizolvat în plasmă:
Reprezintă 1-2% din O2 total transportat de sânge. Este definit prin presiunea parţială a
oxigenului (PaO2) = presiunea exercitată de moleculele de O2. Oxigenul dizolvat = PaO2 x
0,003. Se ştie că 0,003 ml O2 dezvoltă o presiune de 1 mmHg. Oxigenul dizolvat în plasmă = 0,3
ml/100 ml sânge. PaO2 se determină prin metode invazive (Astrup) sau non-nvazive (transcutan).

Valori normale:
 Făt în uter - 32 mmHg
 Prematur 1-5 ore de viaţă - 60 mmHg
 N.N la termen 1-5 ore de viaţă - 74 mmHg
 Prematur si n.n. la termen la 1-5 zile de viaţă - 76mmHg
 Copii, adulţi - 95 mmHg
2. Legat de hemoglobină (Hgb)
Sub această formă O2 este transportat la ţesuturi. Legătura O2 - Hgb este laxă, reversibilă.
Aproximativ 98-99% din O2 este legat reversibil de Hgb, iar 1 gram Hgb poate leaga maxim 1,34
ml O2. Saturaţia în O2 a Hgb (SaO2) este un raport: Hgb saturată în O2/Hgb totală prezentă.
SaO2 se determină prin pulsoximetrie. Ideal: menţinerea SaO2 la nou-născut în jurul valorii 88-
96% în funcţie de vârsta de gestaţie. La prematur oxigenoterapia se administrează controlat astfel
încât SaO2 să nu depăşească 95% (risc de retinopatie, bronhodisplazie pulmonară)
Corelaţiile între PaO2 şi SaO2 sunt orientative:
• La PaO2 30 mmHg…………….. SaO2 aprox 60%
• La PaO2 60 mmHg…………….. SaO2 aprox 90%
• La PaO2 90 mmHg…………….. SaO2 aprox 95%
• PaO2 venos 40 mmHg………..... SaO2 aprox 75%
11.2. Monitorizarea oxigenului
• Monitorizare non-invazivă prin pulsoximetrie şi monitorizare transcutană
• Monitorizare invazivă (PaO2 din sângele arterial sau capilar)
11.2.1. Pulsoximetria
Pulsoximetria este o metodă non-invazivă de monitorizare a oxigenării sângelui bazată pe
utilizarea variaţiilor pulsatile ale densităţilor optice tisulare în lungimi de undă roşie şi infraroşie,
care măsoară saturaţia în oxigen a hemoglobinei exprimată în procente.
• Măsoară saturaţia hemoglobinei în oxigen (SaO2)
• Foloseşte tehnica pletismografiei optice şi a spectrofotometriei
Pletismografia optică este tehnologia prin care se reproduc pulsaţiile sângelui (grafic al
pulsului). Curbele pulsatile se modifică în funcţie de schimbările care apar în absorbţia luminii
de către sânge. Spectrofotometria: permite măsurători cantitative folosind variaţia lungimii de
undă a luminii absorbite de către hemoglobină.
Pulsoximetrul
Este prevăzut cu 2 diode emiţătoare de unde de lumină cu lungime de undă dată şi un
fotodetector plasat în poziţie opusă diodelor vis - a vis de patul arterial. Acesta măsoară
intensitatea transmiterii luminii care traverseză patul vascular
 Figura. 61, 62. Pulsoximetre
Hgb saturată şi nesaturată absorb diferit lumina, SaO2 este calculată electronic de către
pulsoximetru în funcţie de cantitatea de lumină detectată de fotodetector.
Tehnica
• Senzorul se aplică în jurul degetelor, halucelui, călcâiului, palmei astfel încât cele 2 diode
să fie una în faţa celeilalte
• Se fereşte dioda receptoare de alte surse de lumină (se acoperă)
• Se efectuează măsurători în diferite locuri pentru a asigura un rezultat real
• Se fixează alarmele: pentru saturaţii minim 85%, maxim 95%, iar pentru FC minim 100
bătăi/minut, maxim 200 bătăi/minut
• Se schimbă poziţia senzorului la 3 ore (pentru a evita leziuni cutanate), evitându-se
zonele edemaţiate

Figura 63, 64. Pulsoximetrie: aplicarea senzorilor

Avantajele pulsoximetriei:
• Metodă non-invazivă, facilă, se obţine un rezultat rapid
• Nu necesită timp de calibrare, nu încălzeşte
Factori care afectează acurateţea pulsoximetriei:
 • Mişcarea nou-născutului - este factorul cel mai limitativ deoarece fotodetectorul nu
diferenţiază pulsaţiile arteriale de cele cauzate de mişcare (mişcarea mimează pulsaţiile
arteriale)
• Perfuzia scăzută - pe măsură ce fluxul sanguin scade, intensitatea pulsaţiilor arteriale
scade, deci detecţia luminii în detector scade sau dispare
• Hgb anormale - senzorul nu poate diferenţia Hgb care poate lega O2 de cea care nu leagă
O2, deci pot apărea rezultate false ale SaO2 (pulsoximetrul dă rezultate fals crescute). Hgb
care nu leagă O2: carboxihemoglobina, methemoglobina
• Anemia - La Hgb = 5 g/dl (anemie severă) SaO2 poate fi 100%. La Hgb < 5g/dl,
pulsoximetrul nu detectează suficientă Hgb pentru a aduna informaţii despre modificările
pulsatile, rezultatele fiind false
• Pulsaţia venoasă - sângele venos este non-pulsatil. În insuficienţa cardiacă congestivă
sângele venos poate deveni pulsatil, astfel încât pulsoximetrul detectează toate pulsaţiile,
dând valoare fals scazută (valorile SaO2 reflectă atât saturaţia arterială cât şi cea venoasă)
• Interferenţa optică: lumina intensă ambientală proiectată asupra fotodetectorului poate
interfera cu abilitatea acestuia de a detecta doar lumina de la diodă. De aceea, se
recomandă apărarea diodei de lumina ambiantă (lumina de fototerapie, surse de incălzire
luminoase, lămpi de examinare)
• Impregnarea meconială tegumentară - poate determina rezultate fals scăzute ale SpO2-
ului, iar valorile înregistrate de pulsoximetru nu sunt reale în prezenţa edemului cutanat
11.2.2. Monitorizarea transcutană a PaO2 şi PaCO2
• măsoară O2 şi CO2 difuzabile din sângele capilar tegumentar, prin intermediul unui captor
unic
• valorile depind de fluxul sangvin cutanat şi de temperatură
• măsurarea PaO2 se reazează prin intermediul unui electrod încălzit la 41-42°C cu scopul
de a vasculariza suprafaţa pielii - este nevoie de schimbarea poziţiei senzorului cutanat la
circa 2 ore pentru a evita arsurile cutanate, mai ales la prematuri.
• măsurarea este continuă, valorile măsurate fiind apropiate de valorile arteriale
• aparatul necesită calibrare şi întreţinere
 Figura 65, 66. Monitor transcutan PaO2 şi PaCO2, aplicarea senzorului
Tehnica
 dezinfecţia captorului - ştergerea cu un tampon cu alcool
 ştergerea cu apă a locului de plasare a captorului (ex. abdomen), aplicarea unui unei
picături de gel pe tegument
 aplicarea unei picături de gel pe electrod pentru a asigura etanşeitatea captorului de
suprafaţa pielii, plasarea electrodului şi fixarea membranei
 etalonarea pentru PaCO2 la valoarea gaz 1 - 23 mmHg; captor gaz 2 – 53 mmHg
 etalonarea pentru PaO2 între 150-155 mmHg
 branşarea la monitor
 reglarea alarmelor (pentru PaO2 maxim 70-100 mmHg, minim 35-45 mmHg, iar pentru
PaCO2 maxim 50 mmHg, minim 20 mmHg)
 reglarea temperaturii electrodului: PaO2 = 44˚C şi PaCO2 = 43˚C
 la 3 ore captorul trebuie schimbat datorită riscului de arsură prin temperatura ridicată

11.2.3. Monitorizarea invazivă a PaO2 şi PaCO2 (Astrup) – vezi capitolul 12

11.3. Oxigenoterapia în perioada neonatală

Definiţie: administrarea terapeutică de O2 urmărind creşterea concentraţiei lui în aerul

inspirat (FiO2). Fracţia inspirată de oxigen (FiO2) este proporţia de oxigen din gazul inspirat FiO2
în aerul atmosferic este 21%.
Scopuri terapeutice
 Scopul oxigenoterapiei este menţinerea oxigenării tisulare administrând O2 necesar în
mod controlat, fără a expune copilul riscului de toxicitate oculară şi pulmonară. Oxigenul trebuie
să se administreze numai în cazul în care există indicaţii clare ale unei nevoi crescute de
oxigenare. Nou-născutul la termen tolerează concentraţii crescute de O2 pe o perioadă nedefinită
de timp. La nou-născutul cu VG < 36 săptămâni din cauza complicaţiilor hiperoxiei, nivelele
recomandate pentu PaO2 sunt 50-70 mmHg (SaO2 88-92%). Astfel, se recomandă folosirea celui
mai mic FiO2 pentru menţinerea PaO2 între 50-80 mmHg. Se recomandă de asemenea să se facă
determinări repetate ale PaO2 iar ajustarea FiO2 să se facă în funcţie de valorile determinate.
Medicul trebuie să evalueze nou-născutul din punct de vedere al cianozei diagnosticată
clinic sau identificată prin măsurarea SpO2 şi/sau prin determinarea gazelor sanguine (pe durata
administrării oxigenului). Medicul trebuie să menţioneze în foaia de observaţie concentraţia
recomandată a oxigenului (FiO2) şi modul său de administrare. Orice unitate medicală care
asigură îngrijirea nou-născuţilor trebuie să fie dotată cu surse de O2 şi aer medical. Orice secţie
de terapie intensivă neonatală trebuie să fie dotată cu prize de aer şi O2 medical.Înainte de a
ajunge în căile respiratorii amestecul de gaz trebuie umidifiat şi încălzit.
Umidifierea
Aerul uscat scade acţiunea cililor, produce retenţia şi îngroşarea secreţiilor, inflamaţia
epiteliului respirator şi atelectazie, pneumonie. Astfel, umidifierea previne:
 uscarea mucoaselor
 obstrucţia căilor respiratorii prin dopuri de secreţii şi mucozităţi
 obstrucţia tubului endotraheal
 pierderile excesive de apă prin căile respiratorii
Sisteme de umidifiere
Dacă fluxul de gaz administrat este mic şi se administrează la nivelul nasului pe o
perioadă scurtă de timp nu este necesară umidifierea. Se pot utiliza umidificatoare fără încălzire
sau cu încălzire (CPAP şi ventilatoare). Medicul şi asistenta trebuie să folosească pentru
umidifiere apă distilată sterilă şi să se asigure că aceasta este schimbată zilnic. Temperatura
pentru încălzirea amestecului de gaze trebuie setată în funcţie de indicaţiile producătorului (în
jurul valorii de 370C) fiind monitorizată continuu.
 Figura 67, 68. Sisteme de umidifiere şi încălzire a oxigenului
Încălzirea
Încălzirea previne creşterea consumului de O2 datorată expunerii la frig şi pierderii
căldurii. Utilizarea unui amestec de gaze neîncălzit determină pierdere de căldură cu hipotermie
secundară. Amestecul gazos administrat sub cort trebuie să aibă o temperatură identică cu cea a
incubatorului. Supraîncălzirea gazului inspirat conduce la apariţia condensului cu pneumonie
consecutivă, arsuri ale epiteliului şi hiperhidratare cu obstruarea căilor respiratorii.
11.4. Modalităţi de administrare a O2
Medicul trebuie să aleagă dispozitivul (modalitatea) de administrare a O2 în funcţie de
statusul clinic şi concentraţia de oxigen necesară nou-născutului. Medicul şi asistenta trebuie să
administreze oxigen în timpul reanimării neonatale dacă nou-născutul respiră, are frecvenţă
cardiacă (FC) peste 100 bătăi/minut dar este cianotic după 30 secunde de reanimare.
11.4.1. Balon de ventilaţie cu mască
Balonul autogonflabil nu permite flux pasiv de oxigen spre nou-născut. În funcţie de
prezenţa sau absenţa rezervorului de oxigen se pot administra nou-născutului care nu respiră
spontan concentraţii variate de oxigen doar prin comprimarea activă a balonului autogonflabil.
 Figura 69. Balon autogonflabil cu măşti
 Nu necesită sursă de gaz pentru a permite inflarea fiind autogonflabil
 Nu este un sistem cu debit continuu deci nu permite administrarea de O2 în flux liber sau
CPAP
 Fără rezervor de O2 balonul furnizează pacientului O2 cu concentraţia de 40%
 Cu rezervor de O2 ataşat balonul furnizează pacientului O2 cu concentraţia între de 90% -
100%
11.4.2. Balonul de anestezie

Figura 70. Balon de anestezie

 Este un sistem dependent de debit (sursă de gaz) 6-10 l/min are nevoide manometru
 Furnizează oxigen 100%, dacă este conectat doar la sursa de O2
 Asigură debit continuu de gaz şi permite administrarea de O2 în flux liber sau CPAP
11.4.3. Cort de oxigen
Cortul cefalic este o cutie din plastic transparent care se plasează în jurul capului nou-
născutului pentru concentrarea O2 administrat. Medicul şi asistenta trebuie să administreze O2
sub cort cefalic nou-născuţilor care respiră spontan şi care necesită administrare prelungită de O2
cu concentraţii mai mici de 50%. Pentru a obţine FiO2-ul dorit în cortul cefalic, trebuie să se
administreze un flux de gaz care să depăşească valoarea maximă a fluxului inspirat de pacient.
Dacă fluxul de gaz nu este suficient, CO2-ul se acumulează şi se re-inspiră. Pentru corturile
cefalice de dimensiuni mici se recomandă ca medicul şi asistenta să administreze O2 cu flux de 7
litri/minut, iar pentru cele mari de 10-12 litri/min. Debitul de gaz trebuie să fie de 3 ori mai mare
decât volumul cortului cefalic pentru a permite evitarea acumulării şi re-inspirării CO2-ului.

Figura 71. Cort de oxigen

Concentraţia de O2 administrată prin cort poate fi reglată prin mixer de aer/oxigen
(ajustări ale FiO2). Nu trebuie obstruate sau lipite ieşirile. Gazul administrat trebuie umidifiat şi
încălzit. Administrarea de concentraţii crescute de O2 poate produce stratificarea O2 în cort, cele
mai mari concentraţii fiind la bază (în jurul feţei nou-născutului). În mod regulat trebuie să se
analizeze concentraţia de O2 administrat (prin oximetrie).
11.4.4. Incubator
Medicul şi asistenta trebuie să administreze oxigen în flux liber şi/sau în incubator nou-
născuţilor care respiră spontan şi au nevoie scăzută de oxigen sau care devin agitaţi în condiţiile
administrării de O2 folosind alte metode (canule, cort, mască). Incubatorul permite administrarea
de O2 în concentraţii scăzute, un debit de 8l/minut realizează o concentraţie de 40%.
Concentraţia de O2 variază când se deschide incubatorul, iar pierderile prin crăpături fac dificilă
realizarea concentraţiilor dorite.
11.4.5. Canula nazală
Canulele nazale sunt tubuşoare de plastic plasate în narine pentru a creşte concentraţia de
oxigen inspirat. FiO2 administrat depinde de: debitul de O2, minut ventilaţia spontană la nou-
născut, poziţia canulei în nas, respiraţia nazală/respiraţia orală. În general, la debite mici se
utilizează O2 100%. Fluxuri mai mari de 1 litru/minut pot produce leziuni ale mucoasei nazale şi
presiune crescută în căile respiratorii. Blocarea cu secreţii a canulelor nazale diminuează în
schimb semnificativ fluxul de gaz inspirat şi creşte riscul de infecţie. Schimbarea săptămânală a
canulelor nazale previne apariţia infecţiilor respiratorii nosocomiale. Sunt necesare debitmetre cu
valori mici (0,25-1 l /min) şi monitorizarea prin pulsoximetrie şi gaze sanguine.

11.4.6. CPAP
CPAP – presupune aplicarea unei presiuni pozitive = presiune continuă pozitivă la nivelul căilor
aeriene şi în timpul expirului. Obiectivul aplicării de CPAP este împiedicarea colabării
alveolare în timpul expirului. Principala afecţiune caracterizată de colabare alveolară în timpul
expirului este boala membranelor hialine, cauza fiind deficitul de surfactant.
Indicaţiile CPAP
 orice dificultate respiratorie la naştere, indiferent de VG
 prezenţa unui efort respirator crescut (geamăt, retracţii, bătăi de aripioare nazale, nevoie
crescută de oxigen, tapipnee)
 aspect radiologic de plămân infiltrat sau insuficient expansionat, atelectazie
 edem pulmonar, hemoragie pulmonară
 apneea prematurului
 după extubare
 traheomalacie sau alte anomalii ale căilor aeriene care predispun la colaps al acestora
 paralizia nervului frenic

Tehnica CPAP
Infant Flow Driver (IFD)
În acest sistem modificările de flux vor duce la modificări de presiune, fiind necesar un
flux de peste 8l/min pentru generarea unei presiuni de circa 5 cmH2O fluxul setat este livrat prin
braţul de inspir al circuitului, iar braţul expirator al sistemului este deschis în atmosferă.
Se folosesc diferite tipuri de canule nazale, simple sau duble, lungi sau scurte, catetere
nasofaringiene, sonda endotraheală, mască. Cel mai adesea se foloseşte CPAP pe canule nazale
(prongs-uri). Se preferă materiale de unică folosinţă: circuit, umidificator, furculiţă nazală sau
măscuţă nazală de diferite dimensiuni pentru a permite o bună etanşeitate (Small – S – pentru
nou-născutul sub 1100g, medium – M – pentru nounăscutul sub 1600g şi large – L – pentru nou-
născutul peste 1600g). Deschiderea gurii copilului permite eliminarea unui eventual exces de
presiune, dar pierderile de presiune prin deschiderea intermitentă a gurii nou-născutului sunt
neglijabile.
CPAP este mai eficient administrat pe canule binazale decât pe o singură canulă. CPAP
pe mască moale este recent intrată în practică, oferă avantajul de a evita leziunile nazale, pentru
unii copii pare mai confortabilă dar edificil de realizat etanşeitatea. Utilizarea mǎscuţei nazale
alternativ cu canulele nazale poate preveni leziunile nazale ce apar dupǎ utilizarea îndelungatǎ
doar a canulelor nazale şi invers.

Instalarea sistemului la copil

 poziţionarea capului pacientului cu capul în uşoară extensie (poziţia de adulmecare) -
plasarea unui rulou sub umeri, plasarea sondei gastrice-împiedică destinderea stomacului
 conectarea aparaturii la reţeaua electrică şi la presiune (O2/aer)
 reglarea presiunii şi FiO2 la valorile dorite, aparatul generează PEEP-ul setat
 reglarea temperaturii umidificatorului (în funcţie de locul în care este administrat fluxul
de gaze – nas, faringe sau trahee)
 alegerea dimensiunii piesei nazale - (măsurarea diametrului intern al nărilor şi a grosimii
septului nazal cu ajutorul grilei existente în fiecare pachet ce conţine circuitul - alegerea
prongs-urilor/măscuţelor celor mai apropiate de aceste măsurători
 alegerea dimensiunii bonetei, aplicarea bonetei care trebuie să acopere bine capul
pacientului (urechile bine acoperite şi pliate pe cap), ochii sunt bine vizibili
 instalarea şi fixarea prongs-urilor cu curbura în jos în narine, fixarea circuitului de
presiune şi flux pe bonetă. Mărimea corectă a prongs-urilor acoperă complet deschiderea
nărilor fără să le întindă/destindă, nasul are formă normală (nu este turtit sau tras în sus)
 menţinerea tubului de expir la un nivel decliv
 activarea alarmelor
 Figura 72, 73, 74. Tipuri de CPAP Infant Flow
Bubble CPAP
Presiunea este generată prin imersia tubului de inspir sub nivel de apă. Nivelul tubului
sub apă (cm) = presiunea aplicată (cm H2O). Oscilaţiile transmise prin barbotarea apei contribuie
la ameliorarea oxigenării (se transmit căilor aeriene şi cutiei toracice). Sistemul este ieftin şi
foarte eficient, iar zgomotul barbotării scade şi chiar dispare în cazul unor pierderi de presiune în
sistem (dislocări ale tubulaturii, scăderea presiunii la perete, respiraţie pe gură) şi atrage repede
atenţia personalului ceea ce permite evitarea fluctuaţiilor de presiune în sistem.

Figura 75. Bubble CPAP

Supravegherea nou-născutului cu CPAP
În cazul nou-născutului care necesită oxigenoterapie medicul şi asistenta trebuie să
consemneze în foaia de observaţie orice desaturare care necesită modificarea FiO 2 administrat.
Nou-născutul cu CPAP trebuie monitorizat prin:
• gaze sangvine arteriale sau capilare
• monitorizare cardio-respiratorie
• măsurarea tensiunii arteriale (valori crescute alertează - PEEP prea mare)
 • examen clinic (scor Silverman, timp de reumplere capilară, pulsuri periferice, etc.)
• examen radiologic
Trebuie supravegheat echipamentul, respectiv presiunea pozitivă în sistem, verificarea
pierderilor de flux la nivelul gurii sau dispozitivului nazal, obstrucţia căilor aeriene cu secreţii
Igienă şi întreţinere
• schimbarea tubulaturii, a piesei nazale şi a bonetei o dată pe săptămână, eliminarea
materialului de unică folosinţă, decontaminarea tubulaturii reutilizabile
• decontaminarea, dezinfecţia umidificatorului o dată pe săptămână
• scufundarea în soluţie de Lysetol 4%, timp de 30 minute, apoi clătire şi uscare
• decontaminarea suprafeţelor cu Lysetol 2%
Îngrijiri
• îngrijiri locale ale pielii şi mucoasei nazale (prevenirea escarelor şi necrozelor la nivelul
nărilor şi septului nazal, îngrijiri efectuate la 2-3 ore)
• retragerea şi curăţarea canulei la fiecare 3 ore, sau mai des dacă este nevoie
• schimbarea furculiţelor (prongs-urilor) cu mască tot la 2-4 ore
• asigurarea oxigenării copilului cu balon şi mască la nevoie
• aspirare nazo-faringiană, protecţia nărilor
• umidifierea mucoaselor cu ser fiziologic dacă este nevoie
• calmarea/sedarea copilului dacă este nevoie
• schimbarea poziţiei copilului la fiecare 3-4 ore
• evacuarea condensului din tubul de inspir
Prevenirea infecţiilor
 seturi de CPAP sau ventilaţie de unică folosinţă sau sterilizabile, pentru fiecare pacient
 suprafeţele externe ale ventilatorului se vor curăţa în conformitate cu indicaţiile
producătorului
 dezinfecţia corectă a suprafeţelor
 respectarea regulilor generale de aspesie şi antisepsie
 manevrele de aspirare trebuie limitate la strictul necesar
11.4.7. Ventilaţia mecanicǎ
Medicul trebuie sǎ intubeze şi sǎ ventileze mecanic toţi nou-nǎscuţii cu insuficienţǎ
respiratorie, ventilaţia mecanică asigurând o oxigenare şi o eliminare a CO2 adecvate. Există mai
multe tipuri de ventilatoare şi mai multe tipuri de ventilaţie, fiind preferată ventilaţia sincronă cu
respiraţia copilului. Parametri care pot fi setaţi sunt:
FiO2 = concentraţia de oxigen
Ti = timp inspirator
Te = timp expirator
PIP = presiune inspiratorie maximă
PEEP = presiune expiratorie
FR = frecvenţă respiratorie
Flux = fluxul de oxigen
Se recomandă ca medicul şi asistenta sǎ evite aspirarea frecventǎ pe sonda endotraheală
deoarece variaţiile de presiune din timpul aspirării endotraheale afectează ventilaţia nou-
născutului şi pot determina colabarea şi lezarea alveolarǎ în timpul deconectării de la ventilator.
După aspirarea secreţiilor trebuie să se observe nou-născutul până la stabilizarea SpO2 fiind
necesare frecvent ajustări ale FiO2 şi uneori şi ale suportului presional.

Figura 76, 77. Tipuri de ventilatoare

11.4.8. Resuscitatorul cu piesă în T
Resuscitatorul cu piesă în T (Neopuff) este un dispozitiv de administrare a oxigenului cu
presiune pozitivă destinat în special reanimării prematurilor cu greutate sub 1500g.
Resuscitatorul este util pentru ventilaţia pe termen scurt a nou-născutului cu asfixie la naştere,
putând înlocui cu succes ventilaţia cu balonul şi pentru ventilaţia la naştere pe termen scurt a
prematurilor cu detresă respiratorie până la transferul în terapia intensivă. Suportul ventilator
poate fi oferit pe mască sau pe sonda de intubaţie.
 Figura 78. Neopuff
Aparatul constă conţine manometru de presiune, buton de reglaj al presiunii de inspir
(PIP), tub conector spre sursa de oxigen, tub conector spre pacient, masca facială, piesa în T –
piesă de legătură între mască şi tubul prin care se administrează amestecul de gaz sub presiune.
Este prevăzut cu buton de relaj al PEEP, debitmetru, necesitând sursă de gaz: de la perete, butelie
(furnizează oxigen 100%) sau de la un blender care permite amestec de gaz cu diferite
concentraţii.
11.5. Aspirarea căilor aeriene superioare
Indicaţii: pacienţi încărcaţi cu secreţii, în imposibilitatea de a-şi degaja căile respiratorii
Material necesar
 aspirator cu manometru, sursă de O2 şi balon de resuscitare
 sonde/catetere de aspiraţie de diferite dimensiuni: 8,10,12 Fr
 mănuşi sterile
 flacoane cu apă distilată
Tehnica
 Auscultare pulmonară înainte şi după aspirare
 Reglarea presiunii de aspirare la maxim 100 mmHg, punerea mănuşilor sterile, alegerea
sondei
 Introducerea sondei prin gură sau nas fără a aspira, aspirare doar în timpul retragerii lente
a sondei. Se evită introducerea prea adâncă a sondei (reflex vagal)
 Timpul de aspirare trebuie să fie scurt, cu pauză între două aspiraţii
 Clătirea sondei de aspiraţie cu apă distilată, clătirea tubulaturii de aspirat cu apă distilată
 Îngrijirea cavităţii bucale, dacă este necesar
11.6. Aspirarea traheo-bronşică
Sonda ET cauzează iritaţie locală crescând secreţiile, fiind necesară aspiraţia periodică.
Complicaţii posibile: detubare accidentală,+atelectazie, traumatizarea mucoasei, pneumotorax.
Efecte adverse sistemice: creşterea TA, modificări în fluxul sanguin cerebral, şi oxigenare
deficitară a creierului, infecţii.
În cazul copilului intubat, aspirarea secreţiilor se realizează funcţie de încărcarea
pulmonară. Pentru procedură este nevoie de 2 persoane, una pentru efectuarea aspirării propriu-
zise în condiţii de asepsie şi una pentru a asigura debranşarea şi rebranşarea copilului la
ventilator în cel mai scurt timp.
Tehnica
 Auscultare pulmonară înainte şi după aspirare
 Aspirarea gurii şi nasului
 Reglarea presiunii de aspirare la maxim 100 mmHg, punerea mănuşilor sterile, alegerea
sondei, adaptarea sondei la sistemul de aspirare
 Debranşarea copilului de la ventilator
 Introducerea a 0,25-0,5 ml ser fiziologic sau mucolitic pe sonda ET
 Introducerea sondei de aspiraţie, fără a aspira
 Se poziţionează capul copilului pe dreapta pentru a aspira bronhia stângă în momentul
retragerii sondei, apoi se poziţionează capul copilului spre stânga pentru a aspira bronhia
dreaptă
 Ultima aspiraţie se face fără a mai administra ser fiziologic sau mucolitic, cu capul
copilului aflat în axul corpului
 Se recomandă răsucirea sondei încet, pentru a putea desprinde cât mai multe secreţii
 Ajutorul va rebranşa copilul la ventilator
 Clătirea sondei de aspiraţie cu apă distilată, clătirea tubulaturii de aspirat cu apă distilată
 Efectuarea unui examen bacteriologic al sondei de aspiraţie la fiecare două zile
 Îngrijirea cavităţii bucale, dacă este necesar
 Se aruncă mănuşile şi halatul materialele folosite
 Se notează în foaia de ventilaţie cantitatea şi aspectul secreţiilor

Bibliografie selectivă

1. Adams JM, Weisman LE, Kim MS: Oxygen monitoring and therapy in the newborn.
UpToDate 2009; http://www.uptodate.com/patients/content/topic.
2. Askie L: The Use of Oxygen in Neonatal Medicine. NeoRewies 2003; 4(12): 340
3. Asociaţia de Neonatologie din România, Colegiul Medicilor din România, Comisia de
Obstetrică şi Ginecologie, Ministerul Sănătăţii, Comisia Consultativă de Pediatrie şi
Neonatologie. Oxigenoterapia la nou-născut. Ghid naţional, 2011
4. Manual de proceduri operaţionale specifice terapiei intensive neonatale şi secţiei de
neonatologie. Clinica Neonatologie I Tg. Mureş, 2012.
5. Stoicescu SM: Boli Pulmonare Neonatale. Ed Universitară Carol Davila Bucureşti 2009; 28-
61, 65-76