CONCEPTII ECLESIOLOGICE PROTESTANTE

Teza principala a tuturor protestantilor (luterani si calvini), care-i deosebeste de

ortodocsi sI de catolici, e ca Biserica adevarata e nevazuta. Ceea ce se vede nu e Biserica
adevarata. Numai cei ce au suferit actiunea eficace a cuvantului dumnezeiesc in suflet,
cei ce cred cu adevarat sunt membrii Bisericii. Numai credinta creata de Dumnezeu intr-
un suflet integreaza pe cineva in Biserica. Dar cum acestia nu se cunosc intre ei, ci numai
Dumnezeu ii cunoaste, Biserica adevarata este invizibila.
Dar reformatorii n-au putut duce pana la ultimele consecinte aceasta teza. Ci,
voind sa intareasca Bisericile intemeiate de ei si sa le apere de dizolvarea in tot felul de
secte, au trebuit sa stabileasca anumite criterii externe, dupa care totusi sa se poata
cunoaste aceasta Biserica invizibila.Dar in felul acesta Biserica invizibila a devenit in
parte vizibila.Astfel, tot scrisul reformatorilor e plin de oscilatia intre tendinta de-a separa
cu totul Biserica invizibila de cea vizibila sau de-a o apropia de aceasta pana la
identificare.
Inca de la inceput Luther,dupa ce a afirmat ca singura credinta produsa de
Dumnezeu in suflet face pe cineva membru al Bisericii invizibile, adauga ca criteriul
obiectiv care il asigura pe cineva ca nu e robul unei iluzii subiective despre lucrarea lui
Dumnezeu in sufletul lui, e conformitatea experientei sale cu mesajul Evangheliei. Astfel,
Evanghelia sau cuvantul lui Dumnezeu din ea este creatorul si sustinatorul Bisericii
invizibile. Prin aceasta Luther respinge acuza catolicilor ca cei ce se despart de institutia
constituita vizibil a Bisericii Catolice nu mai sunt nicidecum membri ai Bisericii.
Luther afirma ca oricine este atins launtric de cuvantul lui Dumnezeu face parte
din Biserica,din Biserica cea adevarata, nu dintr-o institutie care n-are nimic de a face cu
Biserica. Dar in acelasi timp fixa fata de tendintele anarhice un criteriu obiectiv pentru
autenticitatea lucrarii cuvantului lui Dumnezeu in suflet:conformitatea cu Scriptura.foarte
curand insa Luther a mai adaugat un al doilea criteriu:acela al primirii celor doua
Taine:Botezul si Euharistia.Astfel,a ajuns sa afirme ca,desi si credinciosi adevarati,care
constituie Biserica,nu pot fi cunoscuti se poate sti sigur ca intr-o grupare unde se
propovaduieste drept cuvantul lui Dumnezeu si administreaza cele doua Taine,cu
siguranta exista cativi credinciosi adevarati,deci e prezenta Biserica cea adevarata,pentru
ca cuvantul lui Dumnezeu nu e lipsit de eficacitate.
**Astfel,cele doua indicii ale Bisericii invizibile au devenit semnele unei institutii
vizibile,care trebuie respectata,care singura pastreaza doctrina curata si prilejuieste
mantuirea.
Luther ramane insa la teza ca Biserica invizibila e altceva decat Biserica
vizibila si ca prezenta ei e indica de predica cuvantului evanghelic.Caci acolo unde se
predica cuvantul,sunt desigur cativa oameni care sunt atinsi de el sau simt trebuinta sa se
predice.Dar pe langa acest indiciu si pe langa cel al Botezului si al Cinei,Luther
recunoaste mai tarziu si pe al rugaciunii fervente si al practicarii virtutiilor invatate de
legea lui Dumnezeu.Deci,se observa si la el cel putin o inmultire a semnelor ''vizibile'' ale
Bisericii invizibile.
Calvin la inceput considera si el Biserica totalitatea celor alesi de
Dumnezeu,cunoscuti numai de Dumnezeu,deci invizibila.Dar socoteste ca noi trebuie sa
presupunem ca alesi si membri ai Bisericii pe cei ce marturisesc credinta crestina,ofera
exemplu unei vieti crestine si se impartasesc de Taine,caci acestea sunt indiciile
alegerii,dupa Sf.Scriptura.E aici deja o tendinta usoara de a stabili un raport dintre
Biserica vazuta si nevazuta odata ce e data posibilitatea de a se deosebi,in oarecare
masura,pe cei alesi de cei care in chip evident nu sunt.Calvin ca si Luther spune ca acolo
unde e predicat cuvantul si unde sunt administrate Tainele, nu incape indoiala ca exista si
Biserica.Biserica e creata de cuvantul lui Dumnezeu,care naste in suflete credinta.
Însuşirile Bisericii: unitatea şi universalitatea înseamnă că credincioşii de
pretutindeni şi de totdeauna formează Biserica cea una; sfinţenia, este a harului şi a
cuvântului dumnezeiesc, fără forme de instituţionalizare exterioară; iar apostolicitatea,
poate fi atribuită Bisericii văzute, ca fiind, cum se pretinde, identitatea predicării
protestante cu cea a Apostolilor. Există o teorie protestantă după care Biserica adevărată
încă nu s-a realizat, ci spre ea tind toate bisericile existente. Bisericile creştine existente
nu sunt decât parţial şi imperfect Biserica lui Hristos, de unde rezultă că niciuna dintr ele
nu este propriu-zis Biserica lui Hristos. Mai există o idee potrivit căreia revelaţia divină
nu este încă termiantă ci va creşte în tot cursul istoriei. Rezultă că Hristos n-a mai fost
Fiul lui Dumnezeu. O altă formă a acestei teorii afirmă că adevărul divin a fost revelat
întreg, dar el nu s-a păstrat în întregime în nici o ramură creştină, ci fiecare a păstrat doar
o parte din el. Din toate aceste teorii ar rezulta că Biserica este un amestec de adevăr şi
eraoare. Conceptul Bisericii se pierde într-un relitivsm istoric.
Ierarhia după protestanţi. Ierarhie bisericească, sacramentală, de drept divin, după
concepţia protestantă nu există în Biserică. Protestanţii fac deosebire între preoţie şi
slujire preoţească, în sensul că preoţia aparţine de drept divin tuturor credincioşilor, fiind
primită prin Taina botezului, iar slujirea preoţească se încredinţează, după drept uman,
celor aleşi de comunitatea credincioşilor, pentru a predica Evanghelia şi a administra
Tainele, această încredinare fiind revocabilă. Numirile care se dau treptelor preoţiei
slujitoare sunt diferite, după felul comunităţilor protestante: episcopi, superintendenţi,
presbiteri, pastori, diaconi, deosebirile dintre trepte fiind exclusiv de ordin administrativ.
Identificarea preoţiei sacramentale cu preoţia universală a tuturor creştinilor, primită prin
botez, stă în vădită contrazicere la protestanţi, cu Sf. Scriptură, pe care aceştia spun că o
preţuiesc atât de mult. Sf. Scriptură dă mărturii clare despre preoţia harică, sacramentală,
care se conferă prin Taina hirotoniei:
a. Mântuitorul dă Apostolilor şi, evident, şi urmaşilor lor puterea de a lega şi
dezlega păcatele oamenilor: „Adevăr vă grăiesc vouă: oricîte veţi lega pe pământ, vor fi
legate şi în cer şi oricîte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”(Matei 18, 18),
de asemenea: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le
veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).
b. Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de darul care este în tine,
ce ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mîinlor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), şi:
„Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mîinilor
mele” (II Tim 1, 6), (Fapte 20, 28).
c. Apostolul Petru îi numeşte pe creştinii cărora le scrie epistola I-a: „seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Pt. 2, 9), dar
aceste numiri se referă la toţi creştinii, întrucât ei sunt deosebiţi de păgâni prin ahrul
botezului, trebuind să aducă slujire lui Dumnezeu, precum în VT, poporul ales, deşi avea
preoţia levitică, fiindcă trebuia să aducă slujrie lui Dumnezeu, era numit „preoţie
împărătească” (Isaia 61, 1; Ps. 23, 6). Interăretarea greşită dată de protestanţi textului de
la I Petru se alătură prin alt text din aceeaşi epistolă a lui Petru: “Pe preoţii cei dintre voi
îi rog, ca unul ce sunt împreună preot” (I Pt. 5, 1), din care rezultă că numai unii dintre
creştini sunt cu adevărat preoţi, având aceeaşi preoţie ca şi Sf. Ap. Petru.
d. Harul special al preoţiei nu-l are poporul, obştea credincioşilor, şi de aceea nici
nu poate fi vorba de transmitere da har din partea poporului credincios. Plenitudinea
harului preoţiei au avut-o apostolii, prin coborârea Duhului Sfânt peste ei ân ziua
Cincizecimii, haruri pe care le-au transmis urmaşilor lor, episcopii, prin hirotonie, iar
aceştia, preoţilor şi diaconilor. Acestea sunt exprimate clar în Sf. Scriptură.
e. Nici un slujitor al Bisericii, ales de comunitate, indiferent de slujba care i se
încredinţează, nu devine părtaş la puterea harică a ierarhiei. Numai prin Taina hirotoniei
se conferă această putere. Renunţând la preoţia sacramentală, protestantismul a ieşit din
succesiunea apostolică, din care n-a păstrat decât Taina Botezului. Teologul ortodox S.
Bulgakoff caracterizează astfel situaţia protestanţilor: „Suprimarea ierarhieia deposedat
lumea protestantă de darurile Cincizecimii, comunicate în tainele şi cultul Bisericii prin
ierarhie, care a primit puterile ei de la Apostol şi la urmaşii lor. Lumea protestantă din
această cauză devine asemănătoare creştinilor care deşi sunt botezaţi în numele
Mântuitorului Iisus, n-au primit pe Duhul Sfânt, pe care mâinile apostolilor îl transmiteau
de sus” (cf. Ortodoxia, de S. Bulgakov).