INTEMEIEREA BISERICII CA SPATIU AL MINTUIRII IN

HRISTOS

Prin Intruparea,viata de ascultare,Rastignirea,Invierea si Inaltarea Fiului lui

Dumnezeu ca om,s-a pus,in parga firii noastre asumate de El,temelia mintuirii
noastre.Dar mantuirea noastra propriu-zis se infaptuieste de abia prin salasuirea in noi a
lui Hristos cu trupul purtat de El,inviat si inaltat si deplin pnevmatizat,sau umplut de
Duhul Sfint si devenit prin aceata desavirsit transparent.Salasluirea aceasta produce
Biserica.Biserica este astfel finalizarea actiunii mantuitoare,inceputa prin
Intrupare.Biserica este actul cinci al acestei opere de mantuire,daca
Intruparea,Rastignirea,Invierea,Inaltarea sunt primele patru acte.In acet act,toti cei care
cred primesc pe Cuvantul ca Ipostas fundamental,prin trupul sau extins in noi.Prin
aceasta se sadeste si el in sfintirea si inceputul invierii, aflate in trupul lui Hristos,sfintire
si inceput de inviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.
Dupa teoria crestinismului apusean,dupa care mantuirea consta in rezolvarea
juridical exterioara a diferendului dintre Dumnezeu si oameni,Biserica nu mai are un rol
absolute necesar.In mod consecvent,protestantii au slabit caracterul vazut al
Bisericii.Catolicismul,nrupand in mod transant cu viata crstina dinainte de scolastica,a
pastrat Biserica,dar i-a dat mai mult un caracter institutional decat sfintitor si
indumnezeitor,un rost asemanator cu al celorlate institutii lumesti.
Dar Hristos ne mantuieste intrucat Se salasuieste in noi prin Duhul Sfant.Prin
aceasta iradiaza in noi din trupul sau pnevmatizat puterea mantuitoare si
indumnezeietoare a noastra.
Coborarea Sfantului Duh e cea care da existenta reala Bisericii ,punand inceputul
salasuirii trupului indumnezeit al lui Hristos in celelalte fiinte umane si,cu aceasta
inceoutul Bisericii.
Pogorarea Sfantului Duh este astfel actul de trecere dela laucrearea mantuitoare a
lui Hristos in umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrari in celelalte fiinte
umane.Prin Intrupare,Rastignire,Inviere si Inaltare,Hristos pune temelia Bisericii in trupul
Sau.Prin acestea Biserica ia fiinta virtual.Dar fiul lui Dumnezeu nu s-a facut om pentru
sine ci pentru ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in
noi.Aceasta viata dumnezeiasca extinsa din trupul Sau in credibciosi ,e Biserica.Aceasta
viata iradiaza din trupul Sau ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin inaltarea si
asezarea Lui de a dreapta Tatalui,in suprema intimidate a infinitatii vietii si iubirii lui
Dumnezeu indreptata spre oameni.
Biserica, aflata virtual in trupul lui Hristos,ia astfel fiinta actual prin iradierea
Duhului Sfant din trupul Sau in celelalte fiinte umane,fapt care incepe la Rusalii,cand
Duhul Sfant coboara peste Apostoli,facandu i primele madulare ale Bisericii,primii
credinciosi in care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.Fara Biserica
opera de mantuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.
Prin Duhul Sfant patrunde in inimi Insusi Hristos,dar aceasta intrucat trupul Lui s-
a pnevmatizat in mod culminant prin Duhul care a penetrate si coplesit cu totul trupul lui
Hristos.Sfantul Ioan Gura de Aur spune:”Precum Hristos a spu despre sine:”iata,Eu cu
voi sunt pana la sfarsitul zilelor”,si de aceea putem serba Epifania (Craciunul) pururea,
asa si despre Duhul a spus:”Va fi cu voi in veac”si de aceea putem serba si Cincizecimea
pururea”.Ba putem praznui chiar in fiecare zi atat Invierea cat si Cincizecimea,pentru ca
in fiecare zi e atat Duhul Sfant cat si Domnul inviat cu noi.”Fiindca deci putem vesti
pururea moartea Domnului,putem praznui pururea Pastele…Dar sa vedem care e motivul
praznuirii de azi si pentru ce o facem? Fiindca Duhul a venit la noi si precum Unul-
Nascut Fiul lui Dumnezeu este cu oamenii credinciosi,asa si Duhul lui Dumnezeu”
Prezenta Duhului in noi este atat de legata de a Fiului si a Tatalui,ca “daca n-ar fi
Duhul,n-am putea numi pe Iisus Domn”.Dar fara Duhul n-am putea chema nici pe
Dumnezeu ,Tata”,deci n-am putea rosti rugaciunea “Tatal Nostru”
Un alt fapt care arata unirea indisolubila intre prezenta si lucrarea Duhului si a
Fiului in noi este ca lucrarea Duhului consta in a ne face tot mai mult dupa chipul
Fiului,adica fii adoptive ai Tatalui.Dar aceasta inseamna ca Insusi Fiul Isi imprima tot
mai adanc Persoana Sa ca model activ si eficient in noi si,impreuna cu
aceasta,sentimental Sau filial fata de Tatal,primindu-ne in aceeasi intimidate cu Tatal si
asezandu-ne in aceeasi relatie intima cu infinitatea iubirii Tatalui,incare a intrat el ca
om.Dar Fiul,facand aceasta in noi prin Duhul,nu poate ramane pasiv,sau absent in aceasta
lucrare a Duhului asupra noastra.Sfantul Chiril din Alexandria spune:Deci,fiindca Fiul Se
salasuieste in noi prin Duhul Sau, spunem ca suntem chemati la filiatia
duhovniceasca”.Cu alte cuvinte,daca n-am deveni duhovnicesti,n-am putea deveni nici fii
ai Tatalui.
Ioanis Zizioulas in Fiinta eclesiala spune:”Misterul Bisericii se naste din
integralitatea iconomiei trinitare si din hristologia constituita in mod pnevmatologic.
Duhul ca “putere” sau “datator de viata” ne face fiinta apta sa devina relationala,pentru ca
El este in acelasi timp “comuniune”. De aceea misterul Bisericii nu este esential ,nimic
altceva decat misterul lui “Unul “si al “multiplului in acelasi timp-nu “Unul” care exista
mai intai ca in acelasi timp “multiplu”.
Numirea de Biserică se dă comunităţii celor ce formează poporul lui Dumnezeu,
dintre care unii vieţuiesc aici pe pământ, iar alţii triumfă în cer, aceştia fiind atât drepţii şi
sfinţii VT, cât şi toţi cei ce au vieţuit pe pământ, după venirea Mântuitorului, silindu-se să
ajungă «la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Efes. 4,
13), la care se adaugă şi îngerii. De aceea Sf. Păr. vorbesc de o Biserică luptătoare, care
se războieşte împotriva păcatului aici pe pământ, şi despre una triumfătoare, a îngerilor,
drepţilor şi sfinţilor, care a triumfat în lupta împotriva răului.
Mai trebuie amintit, pe de o parte, că Biserica luptătoare şi triumfătoare formează
o singură unitate deplină, ele fiind în cea mai strânsă legătură una cu cealaltă, iar pe de
alta, faptul că în afară de comunitatea universală a celor ce cred în Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Cel întrupat, care mărturisesc şi se împărtăşesc cu Sf. Taine şi sunt călăuziţi
spre mîntuire de ierarhie, cuvântul Biserică se foloseşte şi pentru numirea unor
comunităţi creştine locale; Biserica are deci sensul şi de comunitate locală.
În Revelaţie nu găsim vreo definiţie a Bisericii, ci numai unele descrieri ale ei.
Astfel, în Sf. Scriptură, ea este înfăţişată fie ca totalitatea credincioşilor, condusă în mod
nevăzut de Hristos, fie ca mijloc de transmitere a lucrării sfinţitoare a lui Iisus Hristos,
prin Tainele şi cuvântul lui Dumnezeu. NT a consemnat o mulţime de imagini, denumiri
ce s-au atribuit Bisericii în per. apostolică: „poporul lui Dumnezeu“; „trupul lui Hristos“
(Rom. 12, 14); „templul lui Dumnezeu“ (I Pt. 2, 9); „mireasa lui Hristos“ (Apoc. 22, 2).
„Trupul lui Hristos“ exprimă cel mai bine raportul dintre Hristos şi Biserică. Hristos este
după Învierea Sa, Capul (kefalis) Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele Său,
restaurând întreaga creaţie. Biserica reprezintă astfel „semnul sau taina umanităţii
răscumpărate, care trăieşte din puterea lui Hristos cel înviat şi aşteaptă o a doua Sa
venire.
Nici în Sf. Tradiţie nu găsim vreo definţie a Bisericii, ci numai descrieri după unul
sau altul din cele două aspecte ale ei: ca societate a credincioşilor, unită şi nedespărţită de
capul ei Hristos, sau ca izvorul făcător de viaţă al mântuirii, ori ca Hristos prelungit peste
veacuri în credincioşi, continuându-şi în ei activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi
conducătoare.
Biserica universală întemeiată de Hristos şi-a păstrat unitatea atâta vreme cât a
rămas credincioasă modelului trinitar din viaţa ei. Începând de la Cincizecime, în viaţa
Bisericii se reflectă structura supremei iubiri pe care o reprezintă Sf. Treime, unde
unitatea şi diversitatea apar ca 2 aripi ale comuniunii trinitare cu caracter ontologic. Acest
model a stat la baza unităţii creştine din primul mileniu şi tot el va constitui şi baza
unităţii viitoare a Bisericii lui Hristos. Pr. Stăniloae spune că Biserica este în Hristos
imanentul care are în ea transcendentul, comuniunea treimică de Persoane plină de o
nesfârşită iubire faţă de lume. Hristos este cel care constituie „Piatra cea vie“ sau „Piatra
fundamentală“ pe Care se întemeiază Biserica. E clar că şi Apostolii sunt temelii ale
Bisericii începând de la Cincizecime, dar temelia ultimă a Bisericii rămâne Mântuitorul
Iisus Hristos, Dumnezeu şi om adevărat. Legătura organică dintre Hristos, Biserică şi
creaţie rezultă din binecuvântarea pe care episcopul o acordă poporului credincios în
timpul Sf. Liturghii, invocând pe Mântuitorul ca Pantocrator: „Doamne, Doamne, caută
din cer şi vezi, cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea“.
Această binecuvântare arată că Hristos este temelia Bisericii, fiindcă rămâne în acelaşi
timp temelia creaţieiîn calitate de Pantocrator. Pe bolta centrală a fiecărui locaş de cult
ortodox străjuieşte icoana Pantocratorului, ca simbol al prezenţei Sale şi unităţii pe care
Biserica şi lumea le are în Hristos, Logos Creator şi Mântuitor.
„Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există:
Dumnezeu şi creaţia. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunirea“ (Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 2).
Sf. Chiril al Alexandriei spune că «Hristos zideşte Biserica din pietre inteligibile»,
potrivit cuvântului Sf. Ap. Pavel: «Întru El suntem zidiţi spre locaş al lui Dumnezeu în
Duh» (Efes. 2, 22). Aceste pietre inteligibile fiind fiinţele umane înzestrate cu minte, iar
minţile fiind la fel ca mintea omenească a lui Hristos şi putându-se deschide infinitul
dumnezeiesc“ ((Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae).
Biserica fiind o stare de comuniune, ceea ce ţine în ea tot ce există este
dragostea. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos, spune către cei ce îşi doresc să pătrundă şi
să persiste în starea de Biserică: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.
Precum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“. (Ioan 13,
34-35)
„Socotesc, aşadar, că precum până la un loc Solomon a fost chipul lui Hristos
Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia
tălmăcit în greceşte înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a
lui Dumnezeu şi Tatăl este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s-a făcut piatra cea din
capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura
dintre două ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui
dintre neamuri şi a celui dintre iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos.