FORME DE CUNOASTERE

FORME DE CUNOASTERE SI TIPURI DE ADEVAR

FORME DE CUNOASTERE

a)      cunoasterea nemijlocita –cunoastere mijlocita (mediate)

b)      cunoasterea tacita – cunoastere explicita (propozitionala)

CE ESTE CUNOASTEREA?
Cunoasterea nemijlocita (imediata) si cunoasterea mijlocita
Cunoasterea nemijlocita se bazeaza pe cunostiinte primare ce subliniaza o idée care exprima
ceea ce se percepe si gandeste intr-o anumita imprejurare.Nu trebuie sa cerem temeiuri
(justificari) pentru toate cunostiintele noastre.Unele se intemeiaza pe ele insele ( se obtin direct
nemijlocit).

De exemplu : PLATON: = sufletul 0, inaintea acestei vieti pamantesti, a avut o cunoasterea

a IDEILOR, la care poate reveni prin reamintire (fiinta rationala).
RENEE DESCARTES= a ajuns la concluzia că pentru a putea determina ce lucruri sunt
adevarate şi care nu sunt, trebuie să se plece de la îndoiala. Aici se va produce trecerea
esenţiala la „cogito ergo sum!” (gândesc,deci exist!), o trecere esenţiala avandu-se în vedere
vechea concepţie impusa din şcoală: „crede şi nu cerceta!”; conceptia noua a lui Descartes, avea
să ducă la schimbări esenţiale în momentul în care ea a fost însuşită şi înţeleasă.

Multi filosofi au contestat cunoasterea nemijlocita,argumentand ca intuitiile,judecatile despre

datele simturilor nu reprezinta in fapt cunoastere.

BERTRAND RUSSELL=a distins intre luare la cunostinta (cunoastere directa),exemplu:Vad

cladirea! si descriere (cunoastere prin atribuire de proprietati) –un lucru este intr-un anumit fel-
exemplu:Marul este rosu.
                                       Cunoasterea tacita si cunoasterea explicita   

In general, numeroase activitati umane se bazeaza pe un set de cunostiinte neexplicite sub

forma unor enunturi.De pilda, un foarte bun bucatar sau un pilot experimentat detine o serie de
cunostiinte, acumulate prin experienta, care cu greu pot fi exprimate.De multe ori, cineva poate
spune „stiu cum se face”- si poate dovedi acest lucru realizand activitatea respectiva-, dar nu
poate exprima acest „cum se face” intr-o forma verbala.Asemenea situatii exprima o cunoastere
tacita ( numita si cunoastere in stare practica).

In schimb, cunoasterea explicita (numita si cunoastere propozitionala) este cunoasterea

exprimata prin enunturi (judecati,reguli,legi) si este considerata drept forma cea mai evoluata a
cunoasterii omenesti.

Spre deosebire de elementele care reprezinta cunoasterea tacita, care nu pot fi apreciate decat
prin rezultatele activitatii si in termeni de performanta, in cazul enunturilor (ca elemente ale
cunoasterii explicite) are sens sa ne intrebam daca sunt adevarate sau false, respectiv daca sunt
intemeiate sau nu.Deosebirile dintre cele 2 forme de cunoastere au fost exprimate de catre
Gilbert Ryle prin sintagmele „a cunoaste cum” si „a cunoaste ca”.

„A cunoaste cum” inseamna sa stii sa faci un anumit lucru, iar ”a cunoaste ca” inseamna a avea
un set de judecati pentru care avem temeiuri sa credem ca sunt adevarate (eventual false).

  Cunoasterea a priori si cunoasterea a posteriori

Distrinctia dintre cunoasterea „a priori” si cunoasterea „a posteriori” este distinctia dintre

cunostiintele intemeiate pe experienta si pe cele care pot fi intemeiate fara raportare la datele
experientei. Un enunt de genul: ”Aceasta carte este interesanta” este „a posteriori” deoarece
poate fi justificat numai pe baza experientei.Dimpotriva, un enunt de genul : „Toti celibatarii sunt
necasatoriti” este „a priori” deoarece adevarul lui nu depinde in nici un fel de experienta.

Problema cunoasterii „a priori” este aceea de a explica „daca”si „cum” este posibil ca unele
adevaruri sa fie intemeiate indiferent de experienta. Inseamna, cu alte cuvinte, a ne intreba daca
putem sti ceva despre lumea inconjuratoare cu totul independent de experienta. In fapt, problema
nu se reduce la intrebarea daca exista cunostiinte „a priori”. Aceasta vizeaza, in ultima instanta,
insasi posibilitatea metafizicii, adica posibilitatea de a cunoaste in vreun fel ceea ce depaseste
limitele experientei noastre. In functie de raspunsul la problema cunoasterii „ a priori” se va
aprecia ca a vorbi despre Dumnezeu sau despre suflet, de pilda, are sau nu are sens.

I.KANT (rationalism critic)

I.Kant nu se refera la sursele cunoasterii,ci la facultatile noastre de cunoastere.Acesta nu se

intreaba daca stiinta este posibila si daca exista surse certe ale adevarului,ci cum este posibila
stiinta care exista (matematica si fizica pure-cunostiinte necesare si universal.)

Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei
cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul
filozofului englez David Hume.
Dacă încă de la începutul operi sale Kant ne propune să pătrundem într-o sfera a cunoaşterii
superioare, prin însăşi limbajul elevat pe care îl foloseşte, Descartes îşi prezintă opera într-un
limbaj popular, dar care dupa părerea lui chiar dacă este uşor ligibil pentru cei din vremea sa
puţini vor înţelege „ele nu sunt cuprinse şi înţelese decât de foarte puţini oameni”.
Cei doi au însă un punct comun de plecare, nemulţumirea faţă de cunoştintele sărăcăciase pe
care le-au căpătat în urma studiilor ce le-au urmat, aşa cum ne şi expune Descartes în „Discurs
asupra metodei”; „“Am fost hrănit cu literature încă din copilărie şi, pentru că mi se forma
convingerea că prin ea poate dobândesc o cunoaşte¬re clară şi sigură a tot ce este folositor
vieţii, aveam o extremă dorinţa de a o studia mai îndeaproape. Însă, îndată ce am termi¬nat
studiile după care, în mod obişnuit, eşti primit în rândul în¬văţaţilor, îmi schimbai în întregime
părerea, căci mă găseam îm¬piedicat de atâtea îndoieli şi erori, încât mi se părea că n-am avut
alt profit, voind să mă instruiesc, decât de a fi descoperit din ce în ce mai bine neştiinţa mea”.
Plecând de la aceste consideraţii, începe să caute o metodă pe care să o folosească pentru a
reclădi filozofia, căci după cum ne spune chiar el existau” Diferite consideraţiuni cu privire la
ştiinţe” şi a găsit-o în matematică. Era vorba de stiinţa adevărurilor clare, evidente şi distincte.” Şi
observând că acest adevăr „cuget deci exist” era atât de temeinic şi de sigur încât toate
presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot
să-l primesc fără rezerve ca întâiul prin¬cipiu al filozofiei pe care o căutam.”
Kant evidenţiază cunoaşterea metafizică, asfel metafizica pretinde că este nu numai o forma de
cunoaştere a lumii, cât mai degrabă o cunoaştere prin excelenţă.
Metafizica lui Kant propune, o serie de cunoştinţe superioare cunoştinţelor obişnuite, din moment
ce obiectul ei de cunoaştere este Absolutul. Pentru a fi pură, această cunoaştere trebuie validată
logic, conceptual, independent.