Recenzie

“Consolările filosofiei” – Alain de Botton

Alain de Botton este un autor elvețian contemporan stabilit în Marea Britanie și

cunoscut ca fondator al Școlii londoneze The School of Life, promovând o viziune nouă
asupra educației. Eseist de mare succes, tradus în peste 30 de țări, Alain de Botton este
preocupat și de filosofie, scriind degajat, scriind “altfel” în direcția unor teme precum
dragostea, calătoriile, arhitectura, statutul, religia sau timpul. Stilul său a fost catalogat ca
“filosofie a vieții de zi cu zi”. Totodată, se ocupă și cu producția unor documentare de
televiziune, fiind asociat al companiei Seneca Productions. Devine cunoscut la nivel
internațional o dată cu lucarea “Cum îți poate schimba viața Proust”, din care învățăm cum să
aducem simplul și utilul în existența noastră.
The Consolations of Philosophy este apărută în anul 2000 la Londra și tradusă în
limba română în 2006 de către Veronica Tomescu și Cristina Drăgulin la Editura Curtea
Veche din București. Lucrarea are 240 de pagini și este structurată pe șase capitole, fiecare
dintre ele oferind o „consolare”: pentru lipsa de popularitate, pentru lipsa banilor, pentru
frustrare, pentru nepotrivire, pentru inimă zdrobită, pentru greutățile vieții. Autorul poposește
în diverse secole, luând ca reper mari voci în filosofie: Socrate, Epicur, Seneca, Montaigne,
Schopenhauer sau Nietzsche. Titlul lucrării este el însuși o consolare, fiind motivat de
conținut care face un ocol în filosofia timpurilor de ieri și de azi.
De remarcat că un titlu similar, “Consolarea filosofiei” (la singular) regăsim la
Boethius, unde filosofia, în veșmânt de femeie, ajunge să arate că nenorocirea ar fi preferabilă
norocului, oferind astfel omenirii o lecție. “Consolările filosofiei”, astăzi – vine ca un răspuns
peste secole, fără a pretinde însă că oferă soluții certe la marile probleme ale vieții. Este o
carte relaxantă fără un limbaj de factură strict filosofică, în care marile teme ale filosofiei sunt
regândite și oferă plusvaloare prin meditațiile personale ale autorului.
Ideea pentru scrierea acestei cărți, i-a venit autorului într-o iarnă la New York atunci
când vizita o galerie de artă, surprins fiind de o pictură a lui J.L. David ce înfățișa sfârșitul lui
Socrate în fatidicul moment al condamnării la moarte.
În primul capitol denumit “Consolare pentru lipsa de popularitate”, Botton numește
atitudinea lui Socrate ca “scepticism inteligent”. Avem în față o paralelă interesantă între
societatea greacă de atunci și societatea contemporană. Dacă bărbaților din vechime li se
părea normal să ucidă pentru a fi virtuoși, tot la fel astăzi, normele sociale sunt considerate ca
având temeiuri solide, întrucât au fost acceptate atâta timp de mai mulți oameni: “Ne
îngropăm adânc îndoielile și urmăm turma, pentru că nu ne vedem pe noi înșine ca fiind
pionieri ai unor adevăruri incomode, necunoscute până atunci”. Ca un îndemn la meditație, ni
se arată că, de cele mai multe ori “ne înfrânăm dorința de a pune la îndoială ceea ce pare
evident”.
Sunt amintite multe dialoguri platoniciene: Lahes, Menon, și altele, în care Socrate
luptă pentru un țel la vedere: definirea corectă a unor termeni simpli, dar des vehiculați. Cu
tehnica sa maieutică, Socrate pune interlocutorul în dificultate, pentru ca, ulterior sa-l aducă în
situația de a simți singur adevărul. Morala unor astfel de teme, arată Botton, este la fel de
actuală. Și asta pentru că oamenii se pot înșela, necercetându-și convingerile în detaliu. Mai
mult decât atât, poți zâmbi cu satisfacție, cu plăcere, atunci cănd citești despre „metoda
socratică de cercetare a bunului simț” – care poate fi aplicată oricărei idei pe care cineva se
simte înclinat s-o accepte sau s-o respingă. Înțelegem că, potrivit metodei socratice, o
afirmație nu poate fi considerată corectă, numai fiindcă are susținerea majorității sau pentru că
multă vreme a fost apărată de oameni. Botton continuă raționamentul său în direcția punerii la
îndoială a “adevărurilor eterne”, iar tăria cu care o face, amintește de raționalismul critic al lui
Karl Popper – o afirmație este adevărată, doar dacă nu poate fi combătută. Așadar, adevărul se
află într-o afirmație aparent imposibil de contrazis. Căutând ceea ce nu este un lucru, te
apropii de înțelegerea a ceea ce este el. Darul adus de metoda socratică de raționare ne
garantează o cale de a ne forma opiniile, “după care să ne ghidăm cu încredere chiar și în
mijlocul furtunii”.
Luând în discuție procesul lui Socrate, și faptul că mai mult de jumătate din cei
prezenți l-au considerat vinovat, Botton vorbește despre lipsa de popularitate. Se arată că
astăzi, în contemporaneitate, aprobarea celorlalți privind acțiunile proprii, reprezintă o nevoie
a noastră care validează faptul că avem dreptate. În realitate, nu este așa; modul nostru de a
gândi, de a trăi, nu este eronat, numai pentru că, la un moment dat am ajuns să fim contestați.
Ceea ce e îngrijorător, arată autorul, nu este numărul oamenilor care ne contestă, ci motivul
pentru care o fac. Practic, suntem invitați să discernem între rigurozitate și meschinărie atunci
când reflectăm asupra „de ce-ului” criticilor aduse. Prin urmare, consolarea pentru lipsa de
popularitate este oferită de modelul socratic. Verdictul opiniei publice nu este neapărat
garantul adevărului; vocea rațiunii este cea care trebuie interogată, ascultată.
Consolarea pentru lipsa banilor îl ia drept model pe Epicur, care arată că este puțin
probabil ca bogăția să aducă nefericire; însă, în lipsa prietenilor nu vom fi cu adevărat fericiți.
Nefericirea poate fi efectul lipsei prietenilor, chiar și în prezența averii. Filosoful hedonist a
instituit și o clasificare a dorințelor în:
 naturale și necesare: prieteni, libertate, gândire, alimente, adăpost,
îmbrăcăminte;
 naturale, dar nu și necesare: casă mare, băi private, banchete, servitori, pește,
carne – într-un cuvânt, averi;
 nici naturale, nici necesare: faimă, putere.
Observăm că fericirea este independentă de bunurile materiale, fiind sinonimă și cu lipsa
durerii: “Când este evaluată în funcție de scopul firesc al vieții, sărăcia este o mare bogăție,
iar bogăția nemărginită , o mare sărăcie”.
Avem de învățat că tribunalul propriei rațiuni validează adevărul, și nu un public, o
cutumă. El propune, de fapt, simplitatea vieții, prin aplecarea noastră spre a reevalua modul
corect/greșit prin care ne înțelegem propriile nevoi, sau în limbajul lui Epicur, “opinii de
prisos”.
Interesantă este și abordarea frustrării; rolul filosofiei pare să fie cheia escaladării
zidului frustrant dintre dorință și realitate. Și din acest punct de vedere, cartea oferă o liniște a
sufletului. Pentru că reacția noastră la frustrare depinde de măsura pe care o dăm
“normalului”. Numai “rațiunea e cea care face distincția”.
Consolarea pentru frustrare îl are în centru pe Seneca despre care ni se amintește
cum i-a fost ordonat să se sinucidă. Dorind să urmeze modelul socratic, stoicul a cerut și el
cucută, însă moartea nu a venit. A cerut apoi să-și găsească sfârșitul într-o baie cu aburi în
care să se sufoce lent. Seneca a văzut în filosofie un domeniu care-i sprijină pe oameni în
rezolvarea conflictelor dintre dorințe proprii și realitate. Ba chiar filosofia este soluția pentru
tot ce înseamnă frustrare.
O idee obsedantă care revine mereu în opera sa este cea conform căreia “facem față
mai bine frustrărilor pentru care ne-am pregătit și pe care le înțelegem”. În caz contrar,
suntem afectați de cele pe care nu le putem înțelege.
Sigur că, la distanță de secole de Seneca, zâmbim când citim aceste rânduri. Nu știu
dacă și-a propus cineva să facă antrenamente din vreme, pentru a fi un om pregătit la valul
eventualelor frustrări, diferite ca formă, intenţie, anvergură, etc. Cu aceeași atitudine care
reclamă toleranța și suportabilitatea, Seneca arată că starea de mânie izvorăște dintr-o gândire
eronată, dar corectabilă. Modificându-ne ideile, putem scăpa de mânie. Aceasta din urmă
sfârșește, atunci când omul renunță la așteptări exagerate. Numai așa vom deveni prieteni cu
propriul sine.
Montaigne vine să ofere rezolvări, consolări pentru nepotriviri. De la el aflăm că
“încrederea nejustificată în rațiune, a fost sursa prostiei, deci a nepotrivirii ”. Filosoful francez
pledează pentru reconciliere. O reconciliere privind acordul cu propriul sine mai întâi:
“Adevărata înțelepciune presupune acomodarea cu eul nostru frust”.
Plecând într-o călătorie în afara granițelor timp de un an si cinci luni, urmând să
parcurgă călare o distanță de 5000 de kilometri, Montaigne observă că ideile oamenilor despre
normalitate sunt de o diferență izbitoare de la o provincie la alta: alte obiceiuri culturale,
culinare, habituale, care nu doar că rămân necunoscute altor popoare, dar pot părea adevărate
„barbarii şi surse de uimire”. Autorul Eseurilor îşi umpluse biblioteca cu cărţi care l-au ajutat
să traverseze graniţele prejudecăţilor. Un vers de căpătâi este cel al lui Terenţiu: „Sunt om şi
nimic din ce este omenesc nu-mi e străin”. Aşadar, Montaigne ne invită să schimbăm
prejudecăţile locale şi diviziunea sinelui pe care o provoacă ele cu o identitate mai puţin
constrângătoare, aceea de cetăţeni ai lumii”.
O altă consolare, atunci cănd eşti acuzat de anormalitate, este prietenia. Ca şi Epicur,
Montaigne apreciază foarte mult prietenia, văzută ca o componentă esenţială a fericirii. Asta
pentru că mărinimia prietenilor poate face să apărem “mai normali” decât în ochii celor mai
mulţi oameni.
Vorbind despre inteligenţă, filosoful francez arată că ceea ce contează într-o lucrare
bine scrisă este utilitatea ei, cât de necesară se dovedeşte în viaţă. Amintind despre multe
nume sonore din istoria filosofiei, arată că acestea sunt, de fapt, întemeiate pe argumentul
autorităţii. De pildă, avem ideea conform căreia savanţii acordă multă atenţie clasicilor, din
pricina vanităţii de a fi consideraţi inteligenţi prin asociere cu nume prestigioase. Pentrul
publicul cititor, rezultatul era un munte de cărţi erudite, dar lipsite complet de înţelepciune.
Capitolul V este dedicat consolărilor pentru inimă zdrobită, la care va răspunde
Schopenhauer. Pentru care „viaţa este amărăciune, am decis să mi-o petrec reflectând asupra
ei”. Mizantrop din fire, iniţial are o părere proastă despre femei, atenuată ulterior: “copii mari
toată viaţa, dar capabile de altruism şi perspicacitate”. Deteriorarea galopantă a sănătăţii
filosofului german, îl face să afirme că “existenţa omenească trebuie că este un fel de
greşeală”. Cu toate acestea, Schopenhauer constată o anumită ignoranță a filosofilor privind
problemele iubirii, ce au un rol covârşitor pentru fiinţa umană. Romantismul domină viaţa,
crede el; e ca o obsesie care ne propulsează voinţa de viaţă. O idee interesantă e că aceeaşi
voinţă de viaţă ne propulsează spre acei parteneri care ne sporesc şansele de a produce urmaşi
sănătoşi, frumoşi, inteligenţi. Dragostea devine, aşadar, conştiinţa descoperirii unui co-părinte
ideal. Consolarea privind focul dragostei, e oferită de invitaţia spre conştientizarea durerii din
sufletul nostru, o durere normală. Iertarea este răspunsul pentru cei ce ne-au respins. Intenţia
lui Schopenhauer era de a ne scăpa de aşteptări care alimentează amărăciunea.
Lucrarea se încheie cu capitolul VI unde primim consolare pentru greutăţile vieţii. În
acest loc autorul îl plasează pe Nietzsche despre care povestește cum a fost inițial atașat de
opera lui Schopenhauer, pentru ca mai apoi s-o părăsească. Într-un fragment dintr-o scrisoare
trimisă mamei și surorii sale, autorul german arată că: „Știm că viața înseamnă suferință, că
devenim sclavii ei, cu atât mai mult cu cât încercăm să ne bucurăm de ea și că ar trebui să
renunțăm la tot ce e bun în viață și să practicăm abstinența”. Ulterior, călătorind în Italia,
Nietzsche își schimbă opiniile, întorcând spatele „timidității de căprioară a lui Schopenhauer”.
Apreciindu-l pe Montaigne, ajunge să creadă că arta de a trăi constă în găsirea unor soluții la
dificultățile pe care le întâlnim. Ce sunt dificultățile? Niște grădinari. La rădăcină plantele pot
fi ciudate și neplăcute, dar o persoană pricepută le poate face să producă flori și fructe
frumoase. Tot așa în viață, la rădăcină pot exista situații și sentimente dificile, dar care să aibă
ca rezultat, printr-o cultivare atentă, cele mai mari împliniri și bucurii. Autorul german voia să
surprindă faptul că lucrurile bune sunt “înrudite, înnodate și croșetate cu dibăcie de alte
lucruri, rele, aparent opuse”. La fel sunt iubirea/ura, recunoștința/răzbunarea,
bunăvoința/mânia. Prin urmare, pozitivul poate fi rezultatul negativului cultivat cu succes.
Amintind de faptul că cele două mari droguri europene sunt alcoolul și creștinismul,
Nietzsche consideră creștinii legați de o “religie a comodității ”, una care acordă valoare
lucrurilor ușoare, nu celor de dorit, secătuind astfel viața de potențial. În nici un caz, greutățile
vieții nu devin rezolvabile prin îndemnurile oferite de această religie. Atunci ce facem cu
obstacolele care ne ies în cale? Filosoful voinței de putere ne îndeamnă să credem în
continuare în ceea ce ne dorim, chiar și când nu ne aparține și, poate, nu ne va aparține
niciodată. Altfel spus, să rezistăm tentației de a denigra anumite bunuri pentru că nu le-am
putut obține. Dificultățile fac parte din ecuația împlinirii.
Interesantă abordarea lui Botton, aceea de a indica filosofia drept medicament pentru
tratarea sau ameliorarea bolilor sufletului. Lecturând această carte, ești provocat practic la un
dialog cu propriul sine, în care chiar dacă nu găsești cheia propriilor framântări, măcar nu
rămâi un ignorant.