STUDIU

Neexecutarea hotărârilor Curții Europene

a Drepturilor Omului în cazurile provenite
din regiunea transnistreană a
Republicii Moldova

Iunie 2018

1
Autor: Lilian Apostol, Consultant în domeniul drepturilor omului
Coordonatori de ediție: Alexandru Postica, Olga Manole, Ana Baltă
Redactarea textului în limba română: Doina Dumbrăveanu-Munteanu
Procesare computerizată: “Depol Promo” SRL

Toate drepturile sunt protejate. Conținutul Studiului poate fi utilizat şi reprodus în scopuri non-
profit și fără acordul prealabil al Asociației Promo-LEX cu condiția indicării sursei de informație.

SE DISTRIBUIE GRATUIT

Asociația Promo-LEX
bd. Ștefan cel Mare și Sfînt 127
Chișinău, Republica Moldova
Tel./fax: (+373 22) 450024
E-mail: info@promolex.md
www.promolex.md

National Endowment for Democracy

1025 F Street NW. SUITE 800,
Washington DC 20004, USA
tel: (+1 202) 3789700
E-mail: info@ned.org
www.ned.org

Punctele de vedere exprimate în Studiu reflectă opinia și poziția autorului. Acestea nu pot fi interpretate sub nici o
formă ca reflectând opinia și poziția National Endowment for Democracy (NED).

Studiul este realizat în cadrul proiectului: „Promovarea respectării drepturilor omului în regiunea transnistreană
a Republicii Moldova”, implementat de Asociația Promo-LEX, cu suportul financiar al National Endowment for
Democracy (NED).

2
REZUMAT

Prezentul studiu urmărește identificarea originilor de neexecutare a așa-numitor cauze

transnistrene, printr-o abordare pur juridică a complexității problemelor de jurisdicție și a celor
referitoare la fondul încălcărilor. Problemele din urmă se examinează din diferite perspective
- ale Federației Ruse și ale Republicii Moldova - formulate la faza judiciară și de executare.
Se descrie și abordarea judiciară a Curții Europene, precum și rolul Comitetului de Miniștri
în procesul de executare, ca fiind nu mai puțin valoroase pentru evaluarea perspectivelor
implementării hotărârilor. Toate aceste perspective, luate în ansamblu, permit identificarea
surselor principale ale neexecutării și vor determina, în cele din urmă, găsirea unor soluții
viabile pentru ieșirea din impas. Studiul nu propune soluții și nu oferă o listă de recomandări,
ci urmărește mai degrabă schimbarea de atitudine și abordarea cauzelor transnistrene printr-o
analiză calitativă a argumentelor părților implicate în procesul de executare, toate acestea fiind
analizate exclusiv din perspectiva modului de funcționare a mecanismului Convenției Europene
a Drepturilor Omului.
Studiul a fost elaborat și prezentat în contextul Conferinței internaționale ”Executarea hotărârilor
CtEDO în cauzele privind regiunea transnistreană”, 19 februarie 2018. Drepturile de publicare
și distribuire aparțin Asociației ”Promo-LEX”. Opiniile expuse în această publicație se atribuie
în exclusivitate autorului și nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a Asociației ”Promo-
LEX” sau a oricăror alte entități și instituții menționate în prezentul studiu.

3
CONȚINUT

Abrevieri ...................................................................................................................................................................... 5
Preliminări ................................................................................................................................................................. 6
Capitolul I. PRIMA PROBLEMĂ COMPLEXĂ - JURISDICȚIA ............................................................. 12
Faza contencioasă. Poziția Statelor respondente ................................................................................... 14
Republica Moldova – cu privire la propria jurisdicție .......................................................................... 14
Republica Moldova – cu privire la jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse ..................... 15
Federația Rusă – poziția sa vizavi de jurisdicția Republicii Moldova ............................................ 15
Federația Rusă – cu privire la propria sa jurisdicție extrateritorială ............................................ 16
Trei argumente și contraargumente ............................................................................................................ 18
Faza judiciară: ratio decidendi sau obiter dictum ................................................................................... 24
Jurisdicția sui generis .......................................................................................................................................... 25
Jurisdicția sui specialis ....................................................................................................................................... 27
Jurisdicția Republicii Moldova ....................................................................................................................... 28
Jurisdicția Federației Ruse ............................................................................................................................... 29
Faza executării ....................................................................................................................................................... 29
Rolul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei ............................................................................ 30
Evoluția executării cauzelor transnistrene la Comitetul de Miniștri al
Consiliului Europei .............................................................................................................................................. 32
Ilașcu și Ivanțoc .................................................................................................................................................... 33
Catan .......................................................................................................................................................................... 33
Mozer ........................................................................................................................................................................ 35
Capitolul II. A DOUA PROBLEMĂ COMPLEXĂ - FONDUL ÎNCĂLCĂRILOR
ȘI PRIORITĂȚILE? .................................................................................................................................................... 37
Fondul ....................................................................................................................................................................... 37
Clustere de violări ................................................................................................................................................ 40
În încheiere ................................................................................................................................................................. 41

4
ABREVIERI

APCE Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

CEDO Convenția Europeană a Drepturilor Omului
CIJ Curtea Internațională de Justiție
CM Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei
CtEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
RMN Așa-numita Republică Moldovenească Nistreană

5
PRELIMINĂRI

Prezentul studiu explorează impasul în care se află procesul de executare a hotărârilor Curții
Europene a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO) în cauzele provenite din regiunea
transnistreană a Republicii Moldova (în continuare ”cauzele transnistrene”)1. Actualmente,
se observă poziția neechivocă a Federației Ruse de ”protest” și ”nerecunoaștere a propriei
responsabilități”, precum și tendința Republicii Moldova de a delega întreaga responsabilitate
pentru încălcările drepturilor omului din regiune pe seama unei situații complexe. Hotărârile
CtEDO în cauzele transnistrene, pe de o parte, au adus claritate în distribuirea responsabilității
statelor respondente, iar pe de altă parte rămân a fi în continuare ”declarative” din cauza
neimplementării lor în practică.
Scopul prezentei lucrări constă mai degrabă în elaborarea unei analize calitative a
jurisprudenței. Se urmărește identificarea dificultăților ce duc la complexitatea jurisprudenței,
care deseori generează o percepție inadecvată a hotărârilor CtEDO, precum și dificultăți în
executarea acestora. Reieșind din acest scop, mai puțină atenție se va acorda datelor statistice,
care vin doar să completeze constatările empirice și analiza calitativă a jurisprudenței.
Totuși, înainte de a proceda la analiza calitativă propriu-zisă, se impune formularea câtorva
considerente despre statistici, mai degrabă pentru a puncta diferența între concluzii care pot
apărea în rezultatul unei analize calitative comparativ cu cea statistică. Datele statistice în
cauzele transnistrene, cel puțin în prezentul studiu, nu reprezintă decât o sursă suplimentară
pentru a accentua anumite teze de ordin calitativ. De notat în acest sens, că abordarea statistică
a jurisprudenței Curții Europene nu produce mereu o imagine obiectivă a acestor cauze.
Complexitatea acestora trebuie tratată prioritar printr-o analiză calitativă și identificarea
unor elemente comune tuturor cauzelor, în special celor care fac parte din categoria cauzelor
transnistrene. În acest sens, datele statistice, deși reprezintă un criteriu de referință cu caracter
”obiectiv”, deoarece se bazează pe un calcul matematic, pot produce o impresie inversă.
Spre exemplu, dacă ne referim la criteriile ”numărului cererilor pendinte, hotărâri și/sau decizii”
ale CtEDO în cauzele transnistrene comparativ cu alte spețe ale Republicii Moldova, datele
statistice reflectă o situație pozitivă, iar problema respectării drepturilor omului în regiune
apare într-o lumină favorabilă. În ceea ce privește situația din martie 2018, din totalul de 360 de
hotărâri ale CtEDO în cauzele îndreptate împotriva Republicii Moldova în care s-a constatat cel
puțin o violare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO), doar 13 pot fi
atribuite categoriei de cauze transnistrene2. Toate aceste hotărâri au angajat responsabilitatea
Federației Ruse și doar în 2 cauze CtEDO a stabilit responsabilitatea Republicii Moldova
împreună cu a Federației Ruse3. Abordând aceeași situație prin prisma statisticilor cu privire la
”numărul de cereri”, datele nu se deosebesc radical: în cele 16 cereri CtEDO4 a constatat încălcări
ale CEDO în privința Federației Ruse, dintre care 2 cereri au angajat responsabilitatea Republicii
Moldova împreună cu cea a Federației Ruse. Continuând evaluarea conform criteriului statistic
al ”numărului de cereri”, potrivit datelor neoficiale5, situația din martie 2018 denotă că circa
88 de cereri provenite din regiunea transnistreană sunt pe rolul CtEDO, dintre care 58 au fost

1 Sintagma ”cauzele transnistrene” se va folosi doar pentru comoditate, fără a se atribui acesteia oricare alt sens în afara prezentului studiu.
2 Lista include hotărârile în cauzele Ilascu și alții; Ivanțoc și alții; Catan și alții; Pisari; Mozer; Turturica și Casian; Paduret; Eriomenco; Soyma;
Apcov; Vardanean; Braga și Draci
3 Cauzele Ilascu și alții și Braga
4 Hotărârile Catan și alții și Turturica și Casian s-au pronunțat asupra 3 și, respectiv, 2 cereri.
5 Datele prezentate autorului de Grefa Curții Europene exclusiv pentru prezentul studiu.

6
comunicate și alocate unei formațiuni judiciare6. Prin comparație cu numărul total de 328 de
cereri comunicate împotriva Republicii Moldova, cererile din categoria de ”cauze transnistrene”
constituie circa 17%.
Pe de altă parte, dacă se angajează un alt criteriu - conform ”numărului de reclamanți” - situația
statistică se deosebește radical și chiar devine alarmantă comparativ cu datele statistice din
paragraful precedent. Raționamentul criteriului ”conform numărului de reclamanți” urmărește
evaluarea impactului încălcărilor CEDO asupra unui individ luat separat, care se declară a fi
victima cel puțin a unei încălcări a CEDO. Acest criteriu este mai apropiat filosofiei drepturilor
omului, care mereu pune accentul pe aspectul individual, și anume pe suferințele unei persoane
și pe abordarea de la caz la caz. Or, analiza statistică generală reflectă doar anumite informații
de interes general, cum sunt, spre exemplu, statisticile cu privire la numărul de hotărâri sau
de cereri care, în principiu, relevă capacitatea de administrare judiciară a CtEDO. În fapt,
numărul de cereri și hotărâri, fără abordări calitative, nu poate servi drept dovadă a unei situații
precare sau, dimpotrivă, a unei situații pozitive în materie de respectare a drepturilor omului.
Spre exemplu, o singură hotărâre în procedura-pilot, care constată existența unor probleme
sistemice, este suficientă ca să trezească îngrijorări. Pe de altă parte, un număr mare de hotărâri
adoptate după ce deja au avut loc anumite evoluții pozitive, nu vor releva decât o situație deja
depășită care și-a pierdut actualitatea și a devenit irelevantă. În acest din urmă sens, datele
statistice nu vor reflecta situația la zi. Dimpotrivă, o singură hotărâre-pilot, chiar dacă nu este
relevantă din punct de vedere statistic va avea totuși o pondere din punct de vedere calitativ
deoarece va reflecta o problemă actuală.
Astfel, începând cu 2001, Guvernului Republicii Moldova i s-au comunicat cereri care implicau
circa 12867 de reclamanți originari din teritoriul controlat de autoritățile constituționale ale
Republicii Moldova, în timp ce din regiunea transnistreană circa 218 reclamanți s-au plâns
la CtEDO vizând încălcări serioase și circa 1651 reclamanți8 cu privire la încălcarea dreptului
la posesia pașnică9. Astfel, figurile arată că, începând cu anul 2001, de încălcări ale CEDO
s-au plâns mai mulți reclamanți din regiunea transnistreană decât originari din teritoriu
controlat de autoritățile Republicii Moldova.

6 Situația din martie 2018 includea lista cererilor comunicate ambelor Guverne respondente și alocate unei formațiuni judiciare: Pocasovschi
și Mihaila nr. 1089/09; Matcenco nr. 10094/10; Antonov nr. 1153/10; Baluta nr. 1158/10; Bezrodnii nr. 315/10; Besleaga nr. 48108/07; Elitov
nr. nr. 64075/11; Mangir și alții nr. 50157/06; Filin nr. 48841/11; Colobisco nr. 36724/10; Sandu și alții nr. 41574/04; Sandu și alții nr. 41573/04;
Sandu și alții nr. 41569/04; Sandu și alții nr. 7105/06; Sandu și alții nr. 9713/06; Sandu și alții nr. 18327/06; Sandu și alții nr. 38649/06; Sandu
și alții nr. 21034/05; Berzan nr. 56618/08; Panteleiciuc nr. 57468/08; Totchi și alții nr. 8833/10; Stomatii nr. 69528/10; Rezanov nr. 33694/12;
Cebotar nr. 46367/10; Pogorletchi nr. 3020/13; Ghent nr. 45533/09; Sobco nr. 3060/07; Canter și Magaleas nr. 7529/10; Draci nr. 534/9/02;
Schidu nr. 75813/12; Versilov nr. 28750/11; Scvarcenco nr. 45464/13; Petis și alții nr. 6151/12; Besleaga și Bevziuc nr. 29182/14; Beloziorov
și Molodtova nr. 3368/12; Samatov nr. 8064/11; Mitu și cotofan nr. 33446/11; Negruta nr. 3445/13; Cotofan nr. 5659/07; Bobeico și alții
nr. 30003/04; Iovcev și alții nr. 40942/14; Yesipov nr. 56218/07; Bondarenco nr. 58144/09; Dobrovitchi nr. 41660/10; Istratii nr. 15956/11;
Popovschi nr. 16281/11; Ursu nr. 25197/11; Shapoval nr. 767/12; Ionova nr. 32528/12; Boltenco nr. 28972/13; Untilov nr. 80882/13; Babchin
nr. 55698/14; Rosip nr. 8387/15; Mirca și alții nr. 7845/06; Alimpiev nr. 48802/08; Cazac și Surchician nr. 22365/10.
7 Inclusiv persoane juridice
8 Inclusiv persoane juridice
9 Grupul mare de reclamanți din așa-numitul dosar al ”proprietăților” intitulat Sandu și alții.

7
Un alt criteriu, deseori ignorat în statistici oficiale sau uzuale, constituie ”evoluția în timp a
plângerilor adresate CtEDO”. Acest criteriu demonstrează evoluția în contextul istoric și
impactul conflictului asupra încălcărilor drepturilor omului în regiune. Luând drept reper data
înregistrării unei cererii la CtEDO, poate fi dedus cu aproximație anul consumării unei încălcări.
Datele astfel analizate denotă faptul că în anii 2004, 2006 și 2010-2012 numărul cererilor
din regiune a crescut brusc, în timp ce în alți ani numărul cererilor din aceeași regiune era
nesemnificativ. Graficul de mai jos reflectă aceste variabile:

8
Comparativ cu criteriul ”data adoptării hotărârilor” de către CtEDO în cauze transnistrene,
rezultatele nici pe departe nu reflectă evoluția încălcărilor în funcție de criteriul ”data
consumării” din graficul precedent:

Astfel, diverse criterii statistice conduc la rezultate diferite ale uneia și aceiași situații și,
respectiv, la o percepție diferențiată a fenomenului, în speță în ceea ce privește cauzele din
regiunea transnistreană abordate prin prisma jurisprudenței CtEDO. Din aceste considerente,
analiza jurisprudenței din prezentul studiu s-a axat pe elementul calitativ, adică pe o analiză
în substanța sa. Rezultatele s-au dovedit a fi previzibile: jurisprudența este complexă și greu
perceptibilă, contribuind la, și uneori generând, tendința de neexecutare a hotărârilor CtEDO
în cauzele transnistrene. În acest context, după cum s-au prezentat mai sus, datele statistice
dovedesc un singur lucru, și anume - complexitatea problemei și gravitatea situației din
regiunea transnistreană la capitolul respectarea și garantarea drepturilor omului
prevăzute de Convenția Europeană.
Ce ar însemna o analiză calitativă în contextul prezentului studiu? Această analiză, în primul
rând, trebuie să țină cont de scopul studiului, și anume de răspunsul la întrebarea ”ce anume
generează dificultăți în punerea în executare a hotărârilor CtEDO în cauzele transnistrene?”.
Astfel formulată, analiza calitativă a jurisprudenței urmărește identificarea în esență a unor
cauze care determină sau contribuie la rezistența Federației Ruse privind executarea hotărârilor
Curții Europene în aceste spețe. În cele din urmă, studiul evaluează perspectivele executării
hotărârilor CtEDO, astfel contribuind la asigurarea climatului respectării drepturilor omului în
regiune.
Analiza calitativă urmărește, de asemenea, să explice complexitatea jurisprudenței în cauzele
transnistrene prin prisma a două elemente principale, potrivit acelorași raționamente examinate
de CtEDO în cauzele sale. Aceste elemente principale sunt următoarele:
a) JURISDICȚIA ambelor state respondente, care în cele din urmă conduce la atribuirea și/
sau distribuirea responsabilității pentru încălcările drepturilor omului din regiune;
b) FONDUL cauzelor care se referă la elemente de substanță ale încălcărilor și dificultățile în
evaluarea lor juridică .
Cu alte cuvinte, atunci când o plângere provenită din regiunea transnistreană ajunge în fața
judecătorilor de la Strasbourg, aceasta ridică în principal două întrebări: (i) există oare

9
responsabilitatea statelor în cazul examinat și dacă da, atunci (ii) care este esența încălcării?
Totuși, la nivel de percepție a hotărârilor CtEDO, complexitatea problemelor juridice este
înlocuită cu o altă dihotomie atât la nivelul percepției din partea autorităților statelor
respondente, cât și din partea societății civile în ansamblu. Aceasta se referă la formarea unei
confuzii generale cu privire la prioritatea și/sau importanța problemelor izvorâte din fondul
cauzei și a problemelor de atribuire a responsabilității pentru încălcări. În principiu, această
confuzie derivă din dificultățile examinării acelor elemente menționate mai sus, la care CtEDO
urmărește să răspundă în cauzele transnistrene. Această confuzie duce la complexitatea nu
numai în ceea ce privește evaluarea juridică, dar și în ceea ce privește percepția și efectele
hotărârilor CtEDO. Pe lângă faptul că este complexă din punct de vedere juridic, jurisprudența
în cauzele transnistrene devine totodată și confuză, fiind astfel greu perceptibilă și mai puțin
accesibilă înțelegerii pentru publicul larg.
După cum se observă, prezentul studiu pornește de la premisa conform căreia jurisprudența
Curții Europene în cauzele transnistrene este complexă. Această prezumție a complexității
se referă exclusiv la aspectele juridice ale cauzelor transnistrene și nicidecum la dificultățile
generale ale conflictului. Prezentul studiu nu are în vedere și nici nu urmărește să se pronunțe
asupra proceselor anevoioase de negocieri sau a implicațiilor geopolitice ale conflictului.
Deși contextul general al situației în regiunea transnistreană nu poate fi ignorat totalmente,
acest studiu s-a axat numai pe evaluarea juridică a jurisprudenței CtEDO și perspectivele
executării. Pozițiile părților respondente și a reclamanților s-au analizat exclusiv din punct de
vedere juridic, chiar dacă unele aspecte ale acestora comportă și conotații politice.
De ce totuși jurisprudența CtEDO în cauzele transnistrene rămâne a fi una complexă?
Însăși neexecutarea continuă a hotărârilor constituie deja o dovadă a complexității. Totuși,
complexitatea trebuie observată nu numai la etapa executării care este posterioară fazei
judiciare. Ea trebuie observată și la etapa inițială, adică la faza judiciară. Continuă oare aceasta
să producă efecte la etapa implementării hotărârilor? Fiind evaluată astfel, complexitatea se
extinde în ansamblu asupra întregii jurisprudențe și asupra tuturor fazelor procesului. În acest
sens, nu poate fi acceptată supoziția conform căreia hotărârile CtEDO în cauzele transnistrene
nu se execută exclusiv datorită complexității procesului de implementare. Nu trebuie afirmat
nici faptul că neexecutarea se datorează exclusiv complexității acestor cauze per se care aparent
sunt de la bun început sortite eșecului. Dacă complexitatea se va evalua în ansamblu, începând
de la cauzele care generează plângerile la CtEDO, continuând cu probleme de argumentare
judiciară și terminând cu provocările sistemului CEDO la faza de supraveghere a executării,
atunci există mai multe șanse de a identifica soluții creative pentru a ieși din impasul unei
neexecutări continue.
S-a notat mai sus despre complexitatea jurisprudenței, ceea ce nu înseamnă neapărat și
inaccesibilitatea acesteia. Elementul accesibilității presupune reformularea principalelor
probleme ridicate de CtEDO în cauzele transnistrene într-un astfel de limbaj încât acestea
să fie pe înțelesul unui public mai larg, nu numai a unor specialiști, juriști și reprezentanți ai
autorităților publice. Așadar, înainte de a proceda la o analiză calitativă a jurisprudenței, sunt
necesare câteva precizări cu privire la elementul accesibilității.
Pe parcursul evaluării trebuie ținut cont de regula principală a accesibilității, care nu trebuie
confundată cu simplificarea. Accesibilitatea nu subminează complexitatea. Problemele
examinate de jurisprudența CtEDO în cauzele transnistrene rămân complexe, indiferent de
nivelul accesibilității sau al limbajului utilizat pentru a fi explicate publicului larg. Complexitatea
izvorăște din situația de fapt și contextul general al problemei transnistrene. Ea nu poate fi
simplificată, în schimb poate fi explicată într-un mod accesibil pentru a depista cauzele
principale ale problemei. Odată identificate aceste cauze, se vor deschide noi perspective, iar

10
găsirea unor soluții va fi o chestiune de creativitate. Rezumând, am sublinia că accesibilitatea
conduce la o mai bună înțelegere și la apariția de noi perspective, inclusiv în ceea ce
privește executarea.
În cele ce urmează, prezenta analiză se axează pe următoarele aspecte care generează acea
aparență de complexitate a jurisprudenței și, în consecință, reticența în implementarea
hotărârilor CtEDO în cauzele transnistrene. Ideea principală care a condus la identificarea
acestor aspecte complexe rezidă în argumentul principal prin care se motivează lipsa acțiunilor
și a dorinței de implementare a acestor hotărâri. Astfel, deseori autoritățile de stat responsabile
de implementarea hotărârilor CtEDO în cauzele transnistrene susțin că în fapt acestea sunt
dificile. În opinia autorităților, complexitatea în fapt determină o examinare judiciară anevoioasă,
în consecință conducând la dificultățile procesului de executare a hotărârilor. Cu alte cuvinte,
cauzele examinate în mod complicat se execută cu complicații.
Explorând acest argument, în cele ce urmează vom analiza dacă sunt oare complexe cauzele
transnistrene și dacă da, atunci în ce măsură aceasta determină deficiențe în executarea lor.
După cum s-a notat mai sus, analiza calitativă urmează să țină cont de natura problemelor cu
caracter juridic, și anume de problemele jurisdicției și ale priorităților în legătură cu fondul
încălcărilor. Aceste două elemente se examinează în contextul etapelor procedurale, și anume
a modului în care acestea au fost abordate la faza judiciară și a modului în care au fost tratate la
faza executării. În acest context, s-a ținut cont de rolul și pozițiile actorilor principali în aceste
procese, și anume:
a) Republica Moldova și Federația Rusă în poziția lor de state respondente și cu obligații de
executare;
b) CtEDO în poziția sa judiciară și de factor decisiv care soluționează cauza și, respectiv,
c) Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei ca un actor primordial în procesul de suprave-
ghere a executării hotărârilor.
Nu trebuie eliminați din această ecuație nici actorii principali – ”reclamanții”, subînțeleși într-
un sens generic ca incluzând instituții de apărare a drepturilor omului, activiști civici, societatea
civilă și alte organizații non-guvernamentale, care în scopurile acestui studiu vor fi tratați mai
degrabă ca ”terți interesați”.
Așadar, luând în considerație toate elementele menționate mai sus (substanța problemelor,
separarea conform fazelor procedurale și actorii implicați), prezentul studiu a ținut să examineze
în principal:
a) Poziția contencioasă a fiecărui Stat respondent, Republica Moldova și Federația Rusă, vi-
zavi de propria responsabilitate și față de responsabilitatea celuilalt, cu referire la fazele:
i. judiciară;
ii. de executare.
b) Interpretarea și raționamentele CtEDO care stau la baza soluției (ratio decidendi și/sau
obiter dictum), exclusiv la faza judiciară, cu referire scurtă la poziția generală a Curții Eu-
ropene vizavi de rolul său în procesul de executare;
c) Practica generală a Comitetului de Miniștri la faza executării și, în special, cu privire la
implementarea cauzelor transnistrene;
d) Natura plângerilor și pozițiile reclamanților plus terții interesați cu referire la ambele faze
procedurale.
Aceste patru aspecte s-au examinat în raport cu acele două elemente care determină
complexitatea, și anume: problemele jurisdicției și substanța încălcărilor.

11
CAPITOLUL I.
PRIMA PROBLEMĂ COMPLEXĂ - JURISDICȚIA

Problema jurisdicției10 în cauzele transnistrene reprezintă o reflecție a întrebărilor complexe

cu caracter general juridic, cu care se confruntă jurisprudența CtEDO per ansamblu. Scopul
prezentului capitol nu este de a developa întreagă jurisprudență a CtEDO și complexitatea
acesteia. Cu toate acestea, înainte de a proceda la analiza problemelor de jurisdicție, așa cum a
fost tratată în cauzele transnistrene, se impun anumite explicații generale11.
Jurisdicția este un concept de drept internațional care este strâns legată de conceptul
responsabilității statelor, iar în viziunea CEDO aceasta constituie un aspect primordial pentru
a angaja această responsabilitate12. Cu alte cuvinte, ca să existe o responsabilitate în baza CEDO
este necesar să existe jurisdicția statelor respondente. Or, lipsa jurisdicției duce inevitabil la
lipsa responsabilității, deși nu întotdeauna existența jurisdicției determină în mod automat și
existența responsabilității. Într-adevăr, responsabilitatea statelor în baza CEDO este un concept
strâns legat de jurisdicție. Dar conceptul este autonom în sensul că o jurisdicție pozitivă (adică.
existența jurisdicției) nu echivalează neapărat cu o responsabilitate pozitivă. Pot exista situații
particulare în care există o jurisdicție, dar lipsește responsabilitatea statului13.
Așadar, problema responsabilității unui stat devine mai degrabă o problemă ce ține de fondul
cauzei. Pe de altă parte, problema existenței sau lipsei jurisdicției balansează între o problemă
de ordin general și o chestiune care poate fi examinată în strânsă legătură cu circumstanțele
individuale ale unei anumite spețe, astfel devenind o problemă cu caracter particular. De regulă,
CtEDO tratează problema jurisdicției ca pe o problemă separată în fiecare caz individual și o
analizează fără a o aborda în sens general. Dar o asemenea abordare particulară deseori duce la
crearea unei impresii generale despre existența responsabilității statului respondent. În acest
sens, complexitatea problemei jurisdicției poate fi definită ca un transfer de la particular la
general. Cu alte cuvinte, deși jurisdicția este decisă de CtEDO în fiecare caz individual și într-
un mod excepțional, fără generalizări, în rezultat aceasta duce, totuși, la impresia existenței
unei responsabilități quasi-generale a statului respondent, creând o confuzie între conceptele
jurisdicției și ale responsabilității.
În final, percepția eronată a jurisdicției ca o chestiune echivalentă cu responsabilitatea rezultă din
înțelegerea greșită a legăturii între aceste două concepte diferite. Prin urmare, pentru a înlătura
impresia ”complexității” problemei este necesar de a elimina confuzia dintre jurisdicție și
responsabilitate și de a înțelege clar specificul caracterului autonom al responsabilității
statului comparativ cu jurisdicția. În termeni simpli, jurisdicția trebuie înțeleasă ca un element
prealabil, mai degrabă ca o condiție procedurală sine qua non după care se procedează la cea de

10 Altă terminologie folosită în dreptul internațional – ”imputabilitatea” din engleză ” attributability” - de asemenea contribuie la crearea
confuziei și, respectiv, la percepția complexității problemei.
11 Pentru a ilustra dificultatea generală a problemei jurisdicției în cazurile transnistrene, aducem un exemplu ipotetic care o va face mai
accesibilă: ”Să ne imaginăm o casă cu mai multe camere. S-a iscat un conflict violent între membrii familiei. Un membru s-a separat și s-a
încuiat într-o cameră. În conflict a intervenit un vecin mai puternic și o autoritate. Ulterior, conflictul a fost înghețat, dar vecinul continuă
să exercite controlul pentru a nu determina relansarea conflictului într-o fază violentă.” În acest exemplu ipotetic problemele jurisdicției se
asimilează chestiunilor de proprietate și justificării intervenției vecinului, inclusiv justificării prezenței lui continue ca garant.
12 Articolul 1 din CEDO stabilește că statele semnatare garantează drepturile persoanelor aflate sub jurisdicția sa.
13 Cazul Moldovei este cel mai relevant exemplu, precum și situația jurisdicției extrateritoriale a Regatului Unit în cazul operațiunilor militare
în Irak, așa cum a fost reflectată în jurisprudența Hassan.

12
a doua fază a analizei în esență a existenței sau lipsei responsabilității14. Jurisdicția este o ușă
care doar deschide calea pentru evaluarea responsabilității.
Această legătură între jurisdicție și responsabilitate, după cum s-a menționat mai sus,
reprezintă una dintre cele mai discutabile problematici nu numai în dreptul CEDO, dar și
în dreptul internațional general. Sensibilitatea problemei în dreptul internațional rezultă,
de asemenea, din acele efecte quasi-generale pe care le creează o decizie asupra existenței
jurisdicției într-un caz particular. Se prezumă că odată stabilită jurisdicția, aceasta persistă
și extinde responsabilitatea statului asupra altor cazuri similare sau chiar asupra situației în
general. Aceasta este impresia care s-a creat și s-a consolidat în cauzele transnistrene. Odată
recunoscută jurisdicția statelor respondente în chestiunea transnistreană, după cauza Ilașcu,
aceasta a echivalat cu responsabilitatea lor ulterioară în orice caz care va urma. În acest
sens, reiterând legătura dintre jurisdicție și responsabilitate, așa cum aceasta actualmente
este tratată în dreptul internațional15, se vor putea identifica soluții din impasul cu privire la
executare. Dacă, ipotetic, statele respondente vor realiza clar această diferență între jurisdicție
și responsabilitate, vor dispărea acele argumente confuze care confundă responsabilitatea cu
jurisdicția. Odată înlăturată confuzia, argumentele și discuțiile se vor putea concentra asupra
măsurilor care realmente țin doar de gradul de responsabilitate în ceea ce privește chestiunile
de fond.
Ultimul element care trebuie avut în vedere la examinarea chestiunii de jurisdicție, în special
în cauzele transnistrene, este diferența dintre jurisdicția teritorială și extrateritorială. Această
diferență ține de natura fiecărui tip de jurisdicții care duce, la rândul său, la o abordare diferită.
Așadar, spre exemplu, jurisdicția teritorială naște o prezumție puternică a responsabilității
statului pe teritoriul căruia se comit pretinse încălcări ale CEDO, atunci când jurisdicția
extrateritorială nu operează cu o astfel de prezumție. Ultimul tip de jurisdicție impune o
abordare excepțională, cum am indicat mai sus - ”în fiecare caz particular”, și pune o sarcină
probatorie specifică pe seama statului respondent căruia i se pretinde exercițiul jurisdicției
extra-teritoriale. Această jurisdicție din urmă reprezintă chintesența tuturor disputelor în
dreptul CEDO și în dreptul internațional, deoarece prezumpția cu care operează acest tip de
jurisdicție nu echivalează după nivelul său cu gradul înalt al prezumpției jurisdicției teritoriale.
De menționat în acest sens că în ambele tipuri de jurisdicții prezumpțiile pot fi înlăturate de
statele respondente și, respectiv, să conducă la lipsa responsabilității. Diferența este că, în
situația jurisdicției teritoriale, prezumpția este atât de puternică încât doar o altă jurisdicție
extrateritorială poate să o înlăture prin limitarea sau, în general, radierea ”controlului efectiv” al
statului teritorial. Pe de altă parte, în situația jurisdicției extrateritoriale prezumpția în favoarea
existenței acesteia este mai slabă și este bazată mai degrabă pe dubii, în practică impunând
doar o sarcină probatorie de a dovedi într-un sens negativ lipsa unui ”control efectiv”.
În concluzie, aceste doua aspecte – confuzia între conceptele de jurisdicție și responsabilitatea
statelor, plus diferența între natura jurisdicției teritoriale și extrateritoriale, inclusiv cu
distribuirea inegală a sarcinii probațiunii – reflectă complexitatea în ansamblu a problemei
jurisdicției și rezultă în analiza ce urmează.

14 În comparație cu dreptul național, relația dintre jurisdicție și responsabilitate poate fi asimilată conceptelor de competență jurisdicțională
și răspundere juridică. Spre exemplu, competența teritorială ori personală a unei autorități de a judeca ori investiga o încălcare a legii
de către o persoană nu trebuie echivalată cu concluzia existenței răspunderii persoanei pentru această încălcare. Autoritatea poate fi
competentă să examineze răspunderea persoanei, dar aceasta nu înseamnă că persoana respectivă în mod automat poate fi găsită vinovată.
Pe de altă parte, dacă persoana este vinovată de o încălcare, aceasta nu înseamnă că autoritatea este competentă de a constata vinovăția.
15 A se vedea codificarea cu privire la responsabilitatea statelor Comisiei Internaționale Juridice din 2001.

13
Faza contencioasă. Poziția Statelor respondente
Analiza complexității problemei jurisdicției în cauzele transnistrene pornește, în primul rând,
de la descrierea și evaluarea poziției statelor respondente cu privire la această problemă. După
cum s-a menționat mai sus, poziția statelor respondente se va evalua din perspectiva aprecierii
propriei jurisdicții și poziția vizavi de jurisdicția celuilalt stat co-respondent. Analiza este
necesară pentru a evalua în ce măsură această poziție se păstrează ori nu la faza executării
hotărârilor CtEDO în cauzele transnistrene și care ar fi efectele acestei poziții pentru punerea
în aplicare a hotărârilor.

Republica Moldova - cu privire la propria jurisdicție

Poziția Republicii Moldova se deosebește în timp: până la prima hotărâre în cauza Ilașcu și
după aceasta. Cu toate acestea, indiferent de acest moment decisiv, rămâne valabilă o singură
constantă în poziția Republicii Moldova – teritorialitatea. Jurisdicția Republicii Moldova este
una teritorială, dar fără o posibilitate reală de a-și exercita autoritatea legală asupra regiunii
transnistrene. În termenii jurisprudenței CtEDO, Republica Moldova a pledat ca această
jurisdicție să se considere și să rămână una teritorială, dar nu și cu exercițiul unui control
efectiv asupra porțiunii din teritoriul său. Aceasta a fost poziția Republicii Moldova până la
jurisprudența Ilașcu. În cauza Ilașcu, Republica Moldova a făcut o tentativă de a-și motiva lipsa
controlului efectiv, invocând un conflict de jurisdicții, și anume că lipsește controlul său efectiv
datorită intervenției extrateritoriale a Federației Ruse, dar argumentul nu a fost susținut pe
parcursul procedurilor în fața CtEDO. Republica Moldova a cedat în acest sens pentru a nu
antagoniza cu Federația Rusă, inclusiv și din perspectiva soluționării pașnice a conflictului,
unde Federația Rusă și-a asumat rolul de mediator la negocieri16.
După cum se va vedea mai jos, această poziție a Republicii Moldova a permis Curții Europene
să dezvolte conceptul de obligații pozitive în contextul particular al cauzei Ilașcu, care la un
anumit moment s-a considerat a fi și o evoluție generală a jurisprudenței CtEDO în materie
de jurisdicție după jurisprudența Loizidou și Cipru c. Turciei17. În opinia separată disidentă a
judecătorilor Bratza et. seq18,s-a abordat tangențial lipsa jurisdicției Republicii Moldova prin
prisma pretinsului conflict de jurisdicții, dar argumentul principal al judecătorilor disidenți s-a
concentrat asupra extinderii excesive a doctrinei ”obligațiilor pozitive” în privința Republicii
Moldova.
După hotărârea Ilașcu, Republica Moldova admite necondiționat existența obligațiilor sale
pozitive și dispută doar întinderea acestora până la momentul unde acestea se confruntă cu
controlul efectiv al Federației Ruse. Aceasta a fost esența argumentelor Republicii Moldova în
jurisprudența Catan și Mozer și continuă să rămână așa în restul cauzelor care au urmat19.

16 A se vedea § 360 (plus § 278 și § 349) din hotărârea Ilașcu : ”La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că dorește
să-și schimbe poziția exprimată în observațiile sale scrise din 24 octombrie 2000 cu privire la chestiunea responsabilității Federației Ruse.
Guvernul a justificat noua sa poziție prin faptul că intenția sa era de a „evita consecințe nedorite, și anume stoparea procesului inițiat pentru
a soluționa diferendul transnistrean și a pune capăt detenției celorlalți reclamanți”.
17 A se vedea Loizidou c. Turciei (obiecții preliminare), hotărârea din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, și Cipru c. Turciei [MC], nr. 25781/94,
§ 76, CEDO 2001-IV 
18 Opinia parțial disidentă emisă de Judecătorul Bratza, în Ilașcu, la care s-au alăturat judecătorii Rozakis, Hedigan, Pantiru și Thomassen.
19 A se vedea § 89 din hotărârea Catan : ” ... Guvernul Republicii Moldova continuă să nu-și exercite jurisdicția sa – în sensul autorității sale și a
controlului - asupra teritoriului transnistrean, dar cu toate acestea ea continua să-și îndeplinească obligațiile pozitive stabilite de hotărârea
Ilașcu și alții. Principala întrebare despre Moldova ar fi cea de a ști în ce măsură o astfel de obligație pozitivă ar putea implica jurisdicția unui
stat...”

14
Republica Moldova - cu privire la jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse
Urmărind logica aceluiași moment decisiv, de până la și după jurisprudența Ilașcu, poziția
generală a Republicii Moldova vizavi de jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse poate fi
calificată ca fiind una confuză, sporadică, submersivă și inconsistentă. S-a notat mai sus că la
un anumit moment Republica Moldova în cauza Ilașcu a cedat din poziții pentru a prezerva
relații bune cu Federația Rusă și pentru a evita confruntarea deschisă pe arena internațională.
Ulterior, poziția Republicii Moldova vizavi de jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse s-a
consolidat în sensul că aceasta a devenit coherentă, continuă și echilibrată, mai degrabă ”prin
acoperire” cu autoritatea constatărilor CtEDO în cauza Ilașcu care în mod neechivoc a recunoscut
jurisdicția Federației Ruse în regiunea transnistreană. Această poziție a Republicii Moldova a
fost menținută în Catan și Mozer și continuă să fie menținută în alte cauze transnistrene care au
urmat.
Apare întrebarea rezonabilă de ce Republica Moldova a adoptat o asemenea poziție ”flexibilă”,
care inevitabil a subminat pozițiile sale per ansamblu în procesul de soluționare a conflictului.
Răspunsul succint este că flexibilitatea Moldovei rezultă din poziția asimetrică a părților și
dezechilibrul forțelor în conflict, inclusiv gradul diferit al forței militare și economice. Prezentul
studiu nu tinde să explice și să exploreze în detaliu acest aspect, acesta fiind obiectul unei alte
analize extra-juridice. În sensul prezentei analize juridice acest aspect însă nu poate fi negat.
El reflectă așa-numitul ”context general al problematicii transnistrene” care uneori mai este
numit și ”aspectul politic al dosarului transnistrean”. După cum se va observa în continuare,
deseori este greu de separat legătura între aspectul pur juridic al unei probleme și elementele
sale politice. În acest sens este cert că o evaluare juridică a unei probleme nu poate fi făcută
printr-o abstracție absolută de la elementele politice, ceea ce nu privează totuși problema de
natura sa pur juridică.
De menționat că poziția Republicii Moldova, fie față de propria jurisdicție, fie vizavi de jurisdicția
extrateritorială a Federației Ruse nu se schimbă în dependență de fazele judiciare ori de cele de
executare a hotărârilor. Republica Moldova păstrează discursul său constant atât în fața Curții
Europene, cât și a Comitetului de Miniștri (a se vedea mai jos).

Federația Rusă - poziția sa vizavi de jurisdicția Republicii Moldova

Înainte de a proceda la descrierea poziției Federației Ruse vizavi de propria sa jurisdicție este
judicios să se analizeze modul în care Federația Rusă tratează jurisdicția Republicii Moldova.
Lucrurile aici stau mai simplu, deoarece Federația Rusă niciodată nu a negat jurisdicția Republicii
Moldova, ci, dimpotrivă, a susținut mereu că Republica Moldova deține jurisdicția teritorială
asupra regiunii. Această poziție, în principal, reiese din atitudinea Federației Ruse de negare a
propriei jurisdicții în regiune și mai degrabă în vederea camuflării unei situații de fapt. După
cum s-a indicat în jurisprudența CtEDO în cauzele transnistrene, situația de fapt este contrară cu
poziția oficială a Federației Ruse. Astfel, Federația Rusă doar pe cale oficială susține că regiunea
transnistreană în continuare și indiscutabil rămâne teritoriul Republicii Moldova, prin urmare
unica jurisdicție relevantă în acest caz fiind jurisdicția teritorială. Pe cale neoficială, Federația
Rusă exercită jurisdicția extrateritorială, fapt care a devenit deja unul universal recunoscut, dar
care este în continuare oficial negat și denaturat de către Federația Rusă.
Dacă poziția Republicii Moldova vizavi de propria jurisdicție și de jurisdicția extrateritorială
a Federației Ruse, după cum s-a indicat mai sus, rezultă în asumarea unor anumitor obligații
pozitive, atunci și poziția Federației Ruse de asemenea impune anumite consecințe. Acestea
sunt o serie de obligații ale Federației Ruse în dreptul CEDO și în dreptul internațional care

15
pot fi deduse în mod rezonabil din poziția sa oficială. Astfel, principala consecință rezultată
din recunoașterea jurisdicției teritoriale a Republicii Moldova din partea Federației Ruse este
asumarea obligației cu caracter peremptoriu (jus cogens) de nerecunoaștere a secesiunii
teritoriale. Fără a intra în detaliile acestei obligații de drept internațional, se menționează că
aceasta reiese dintr-o veche și bine stabilită doctrină Stimson, care impune statelor obligația
incontestabilă de nerecunoaștere a statalității obținute prin forță și/sau agresiune. Cu alte
cuvinte, odată susținând integritatea teritorială a Republicii Moldova și asumând-și rolul de
mediator în situația de după un conflict armat, Federația Rusă nu poate, ca o chestiune de drept
internațional, să recunoască nici direct, nici implicit legitimitatea secesiunii și a administrației de
facto din regiunea transnistreană. Cu atât mai mult, iarăși ca o chestiune de drept internațional,
Federația Rusă nu poate să recunoască pretinsa statalitate a ”Republicii Moldovenești Nistrene”.
Prin comparație cu situația din Nordul Ciprului, Turcia nu a susținut și nici nu a pretins niciodată
integritatea teritorială a Ciprului. Este irelevant faptul că Turcia nu și-a recunoscut propria sa
jurisdicție extrateritorială în Cipru de Nord, deoarece recunoașterea integrității teritoriale,
a statalității și a propriei jurisdicții extra-teritoriale sunt chestiuni diferite. Nerecunoașterea
din partea Turciei a integrității teritoriale a Ciprului i-a și permis Turciei, doar în viziunea sa,
să recunoască secesiunea și, în consecință, statalitatea republicii nerecunoscute Cipriote de
Nord. Cât este de legitimă prin prisma doctrinei Stimpson o astfel de recunoaștere este o altă
chestiune, care nu ține de scopul prezentului studiu. Este de ajuns să se rețină că comunitatea
internațională nu a recunoscut statalitatea ”Ciprului de Nord” și a calificat secesiunea drept ilicită
în sensul dreptului internațional, anume datorită faptului că aceasta a rezultat direct dintr-un
conflict armat și a fost obținută prin forță. Statalitatea ”Ciprului de Nord” este recunoscută doar
de Turcia și de alte regimuri secesioniste care-și pretind propria statalitate (inclusiv așa-numita
„Republică Moldovenească Nistreană”).
Situația este inversă în cazul secesiunii declarate de regiunea transnistreană. După cum s-a
indicat mai sus, Federația Rusă recunoaște integritatea teritorială și, astfel își asumă obligația
de nerecunoaștere a pretinsei statalități și, drept consecință, a legitimității întregii formațiuni
quasi-statale din regiune.

Federația Rusă – cu privire la propria sa jurisdicție extrateritorială

În ceea ce privește propria sa jurisdicție extrateritorială, poziția oficială a Federației Ruse este,
de asemenea, una neechivocă, dar una constantă de negare. Propria jurisdicție extrateritorială
nu se recunoaște de principiu. Această negare se regăsește atât la faza judiciară, cât și la faza
de executare, constituind impedimentul-cheie în executarea hotărârilor CtEDO în cauzele
transnistrene.
Aparent însă o simplă negare nu este de ajuns. Și după cum s-a indicat supra, cauzele examinate
de CtEDO ridică problema exercițiului jurisdicției extra-teritoriale, impunând Federației Ruse
sarcina probării acestei poziții de negare. Apare întrebarea rezonabilă de ce Federația Rusă
este invitată să-și dovedească negarea sa dacă ea nu pretinde jurisdicția asupra teritoriului
respectiv, ci din contra recunoaște că teritoriul aparține altcuiva? În mod similar cu poziția
asimetrică a Republicii Moldova, Federația Rusă se confruntă cu o discrepanță între poziția
sa oficială cu privire la statutul regiunii și situația în fapt. Situația de fapt relevă existența
unor interese camuflate, de ordin geopolitic și de securitate proprie, extinderea și menținerea

16
sferei de influență, plus poziționarea strategică a armatei rusești20. Scopul prezentei lucrări însă
nu permite reflecții detaliate asupra acestor interese camuflate ale Federației Ruse în regiune.
Este suficient doar să se afirme că ele există și că nu trebuie ignorate, inclusiv când este vorba
de identificarea soluțiilor cu privire la executarea hotărârilor CtEDO. Aceste interese camuflate
și determină Federația Rusă să-și mențină poziția sa vizavi de propria jurisdicție într-un mod
constant, dar în fapt să se comporte altfel. Odată dispărute aceste interese, va dispărea și
discrepanța între poziția oficială și situația de fapt, adică se va schimba starea lucrurilor pe
teren, care va deveni compatibilă cu poziția oficială a Federației Ruse.
Această discrepanță între situația de fapt și poziția oficială are un impact serios asupra
procesului de executare. În ansamblu, după cum se va vedea în continuare, delegații Comitetului
de Miniștri pun accentul mai degrabă pe încercarea de a schimba poziția oficială a Federației
Ruse cu privire la propria sa jurisdicție extrateritorială conform modelului expus în hotărârile
CtEDO. Se încearcă determinarea Federației Ruse să-și recunoască jurisdicția extrateritorială și,
în consecință, să înceapă executarea hotărârilor CtEDO. Aparent, această tactică nu dă roade și
nu are perspectivă. Sunt puține șanse ca Federația Rusă să-și schimbe poziția oficială în dosarul
transnistrean. Or, pentru Federația Rusă aceasta ar însemna să-și recunoască și să-și oficializeze
interesele sale camuflate de ordin geopolitic și de securitate. Odată devenite oficiale și publice,
aceste interese ar deveni nesigure și ar putea fi ușor subminate. Interesele de securitate, de
exemplu, presupune sine qua non caracterul tăinuit al acestora și, odată divulgate, ele nu mai
au valoare. Prin urmare, poziția oficială a Federației Ruse se va menține atâta timp cât rămân
camuflate interesele sale în regiune.
Prin urmare, în procesul de executare, spre exemplu, nu trebuie pus accentul pe încercarea
schimbării poziției Federației Ruse vizavi de propria jurisdicție extrateritorială. Aceasta nu se
va schimba într-un mod magic din ”nerecunoaștere” spre ”recunoaștere”. Atâta timp cât există
discrepanța între poziția oficială a Federației Ruse ”în forurile diplomatice” și comportamentul
acesteia ”pe teren”, accentul trebuie pus pe schimbarea situației de facto. De la schimbarea
poziției oficiale a Federației Ruse situația de facto nu se va schimba.
Totuși, această poziție oficială a Federației Ruse, din punct de vedere juridic, rămâne a fi
examinată, iar argumentele sale trebuie evaluate. Dacă poziția Federației Ruse, după cum s-a
afirmat mai sus, nu poate fi ușor inversată, atunci pentru a determina schimbările situației de
facto primul pas ar fi să fie dovedită incoerența acestei poziții, cel puțin prin argumente de
natură juridică. Aceasta va determina Federația Rusă să coboare de la poziția sa nihilistă la o
discuție cu privire la argumente și, prin urmare, la un dialog. Negarea din partea Federației Ruse
este o situație de impas, în care nici un dialog nu este posibil21. Pentru a depăși impasul negării,
Federația Rusă trebuie provocată la un argument și un contraargument. Această tactică din urmă
, administrată cu atenție, în consecință va conduce la discuții și instaurarea unui dialog. Iar un
dialog va fi posibil doar atunci când ambele părți vor avea anumite interese pentru dialogare.
În prezent, Federația Rusă nu are nici un interes în soluționarea diferendului și în executarea
hotărârilor. Pe de altă parte, provocarea la o dispută, chiar dacă la una pur legală, va determina
interesul Federației Ruse asupra problemei și revizuirea coerenței propriilor sale argumente.
Odată inițiată o dispută juridică, Federația Rusă poate să fie angajată într-un dialog.

20 Aceleași interese globale ale Federației Ruse au determinat-o să-și mențină forțele armate în Crimeea, până la anexarea acestea și, în cele
din urmă, au condus la apariția conflictului cu Ucraina. Comparativ cu situația conflictelor din regiunile de vest ale Ucrainei, interesele
Federației Ruse de a se implica (prin metode indirecte) sunt altele decât acelea din regiunea transnistreană și Crimeea: acestea au fost
și rămân mai degrabă de ordin strategic de destabilizare a capacității Ucrainei de a opune rezistență serioasă, inclusiv prin forță armată,
anexării Crimeii.
21 ”Nu poți negocia cu un tigru dacă capul tău este în gura lui”; Winston Churchill jucat de Gary Oldman în filmul ”Ziua decisivă” (2017)

17
Prin urmare, în cele ce urmează se vor examina principalele trei argumente și contraargumente
în ceea ce privește poziția Federației Ruse referitor la propria sa jurisdicție extrateritorială, care
pot servi ca punct de pornire pentru inițierea disputei și, ulterior, a dialogului.

Trei argumente și contraargumente

Primul argument. În conflict Federația Rusă se declarată neutră și pacificatoare, declarându-
și rolul său de mediator pentru a nu admite reapariția conflictului într-o fază violentă. Acest
argument este unul fundamental pentru Federația Rusă și se regăsește în jurisprudența cauzelor
transnistrene, în special cu referire la statutul forțelor armate ruse amplasate în regiune.
Din perspectiva dreptului internațional, staționarea forțelor armate ale unui stat pe teritoriul
altui stat mereu naște întrebări și are serioase conotații juridice, cum ar fi aplicabilitatea
normelor de drept umanitar și/sau a regulilor ocupației. Din perspectiva CEDO, staționarea
armatei ruse în principal formează o așa-numită legătură ”jurisdicțională” a Federației Ruse
cu regiunea transnistreană. Din această cauză discuțiile cu privire la statutul forțelor armate
rusești sunt relevante pentru soluționarea problemelor legate de executare. Având în vedere
sensibilitatea problemei cu privire la statutul acestor forțe, discuțiile în contextul mecanismului
CEDO trebuie limitate pe cât este de posibil la o pură problemă de drept internațional, în special cu
evitarea elementului politic și/sau geopolitic. Trebuie de asemenea luat în considerare și faptul
că nici CtEDO, nici Comitetul de Miniștri nu se pot pronunța asupra statutului forțelor armate
și nu vor putea să desconsidere prima facie argumentul Federației Ruse cu privire la statutul
lor pacificator și neutru22. Aceste instituții nu vor putea să subscrie orbește poziției Republicii
Moldova vizavi de statutul ilegal al staționării acestor forțe armate, dacă această poziție nu este
bine contra-argumentată de Republica Moldova împotriva declarațiilor Federației Ruse.
Contraargument. În primul rând, în contextul acestui argument al Federației Ruse trebuie
decisă dacă să se discute și să fie examinată aplicabilitatea dreptului umanitar în situația
regiunii transnistrene, deoarece, după cum s-a menționat supra, prezența armatei străine pe
teritoriul altui stat va ridica întrebări cu privire la statutul acesteia. Pe de o parte, staționarea
forțelor armate naște rezonabil o prezumpție a aplicabilității dreptului umanitar, iar pe de
altă parte, asistând la o situație a unui conflict latent, fără ostilități și acțiuni militare active,
este incertă aplicabilitatea dreptului umanitar. Trebuie de notat că aplicabilitatea dreptului
umanitar în contextul examinării chestiunii de executare a hotărârilor CtEDO este mai puțin
relevantă anume din cauza lipsei fazei active militare a conflictului. Aceasta nu înseamnă că
nu ar fi aplicabile alte bresle ale dreptului internațional, cum ar fi cea a drepturilor omului; nu
există vid de reglementări în situații de concurs de aplicabilitate23. Chestiunea aplicabilității
normelor de drept umanitar doar creează confuzia și distrage atenția de la aplicabilitatea altor
bresle ale dreptului internațional, cum sunt dreptul neutralității și cel al ocupației. Scopul
acestui studiu nu este de a reflecta asupra aplicabilității acestor bresle, unde de asemenea pot fi
invocate argumente pro și contra. În contextul prezentului studiu doar se subliniază că discuțiile
legate de problema staționării armatei ruse trebuie redirecționate în sensul acestor bresle ale
dreptului internațional și evitat argumentul bazat pe dreptul conflictelor armate.

22 APCE fiind un organ eminamente politic poate să facă și a și făcut astfel de declarații implicite (a se vedea de exemplu § 64 din hotărârea
Catan cu citate din Raportul din 16.09.2005 al Comitetului de Monitorizare privind "funcționarea instituțiilor democratice în Republica
Moldova", secțiunea privind Transnistria), dar aceste declarații nu produc decât efecte politice. Există o reticență, bine justificată, a Curții
Europene și a comunității juridice internaționale de a considera astfel de declarații ca având o forța juridică executorie. Ele pot descrie
contextul problemei transnistrene și releva anumite opinii, dar nu pot determina concluzia din punct de vedere legal cu privire la statutul
forțelor armate.
23 A se vedea printre altele constatările Curții Internaționale de Justiție în cauza ”legalității folosirii armamentului nuclear” (1996), unde
s-a notat că drepturile omului în timpul conflictelor armate nu încetează să fie aplicate, chiar dacă există dubii cu privire la aplicabilitatea
normelor de drept umanitar.

18
Asumând că staționarea forțelor armate străine pe teritoriul Republicii Moldova ar angaja
aplicabilitatea dreptului neutralității, se notează că argumentul Federației Ruse cu privire
la poziția de mediere devine cel puțin unul incoerent. Neutralitatea presupune respectarea
obligației de neintervenție în treburile interne ale statului. Nu poate fi reconciliat argumentul
”neutralității” cu starea de facto a staționării forțelor armate ruse care, după cum s-a indicat mai
sus, conduce la prezumpții rezonabile cu privire la implicarea în conflict, chiar și într-o formă
pasivă prin prevenirea reapariției conflictului. Neutralitatea în esență sa presupune neimplicare;
fără a lua parte și/sau susține beligeranți sau una dintre părțile adverse. O singură excepție de
la această stare de ”indiferență” caracteristică neutralității constituie obligația statului-neutru
de a observa și de a se implica doar pentru a preveni încălcările dreptului umanitar și pe cele ale
drepturilor omului. Cu alte cuvinte, un stat care se declară neutru nu poate rămâne indiferent
față de încălcările drepturilor omului într-o zonă de conflict. Această excepție clar trasează
incoerența refuzului Federației Ruse de a executa hotărârile CtEDO prin invocarea propriei sale
obligații de neintervenție și a poziției neutre. Excepția respectivă trasează și perspective pentru
angajarea Federației Ruse la un dialog. Poziția neutră nu constituie o scuză de neintervenție în
cazurile încălcărilor drepturilor omului.
De asemenea, în contextul acestui argument al Federației Ruse se pune deseori și problema
dacă staționarea forțelor armate ruse constituie ori nu o stare de ocupare24. Similar chestiunii
de aplicabilitate a dreptului conflictelor armate, scopul prezentei lucrări nu permite descrierea
detaliată a acestui aspect. Cert este că din punct de vedere juridic și starea de ocupare reprezintă
o problemă nesoluționată; există și aici argumente pro și contra. Cu toate acestea, asumând
ipotetic că ar exista starea de ocupare în sensul dreptului internațional umanitar, cel puțin în
sensul doctrinei ”ocupării funcționale”25, o precondiție a acestei situații este abținerea de la
schimbarea structurii interne a statului, autorităților locale, municipale, etc. Aici de asemenea
intervine aceeași excepție, ca în situația neutralității. Prin urmare, aceasta ocupație, fie ea
militară ori ”funcțională”, presupune că interesele populației civile rămân o prioritate, în special
în sensul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
Cât privește rolul pacificator al prezenței militare a Federației Ruse, contraargumentul este
unul și mai simplu. Folosirea forței sau amenințarea cu folosirea forțelor armate nu poate servi
scopului pacificator. În sistemul actual de drept internațional folosirea forței este permisă doar
în sensul autoapărării împotriva unui alt atac militar26. Scopurile pacificatoare sau chiar și
cele umanitare nu pot justifica utilizarea forței sau amenințarea cu folosirea acesteia. Astfel,
în esența sa, argumentul Federației Ruse cu privire la statutul forțelor armate staționate pe
teritoriul Republicii Moldova nu poate fi justificat prin ”caracterul lor pacificator” sau oricare
alt scop, oricât de nobil ar fi fost acesta. În contextul situației transnistrene, unicul element care
rămâne a fi examinat este dacă staționarea de facto a forțelor armate ruse constituie sau nu un
”atac militar” (evident că nu) sau o ”amenințare”, cel puțin implicită, cu folosirea forței27. Iarăși,
acest aspect depășește limitele prezentului studiu. Cu toate acestea, se reiterează argumentul

24 Recunoscută la moment doar prin Hotărârea CC cu privire la neutralitate și obiter dictum din opinia Lordului Brooke, citată în Al-Skeini § 80
(extras): ... Situația (prezenței Regatului Unit în Irak) din august până în noiembrie 2003 contrastează puternic cu situațiile din Ciprul de nord
și din partea ocupată de Federația Rusă a Moldovei, care a fost examinată în jurisprudența de la Strasbourg. În fiecare dintre aceste cazuri o
parte a teritoriului unui stat contractant a fost ocupată de un alt stat contractant care a avut intenția de a-și exercita controlul pe termen lung.
Administrația civilă a acelor teritorii era sub controlul statului ocupant și a detașat suficiente trupe pentru a se asigura că controlul asupra
zonei era eficient...”
25 ”... Un expert a descris abordarea funcțională - denumită și "teoria geometriei variabile" - care permite continuarea aplicării legii ocupației
în anumite teritorii atâta vreme cât forțele armate străine au păstrat încă competențe față de populația locală și guvernarea, în limitele
teritoriale și funcționale ale acestor competențe. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea legii ocupației ar fi limitată la funcțiile care sunt încă exercitate
de forțele străine și nu ar fi aplicabile celor care au fost cedate către administrația locală. ... Unii experți au fost atunci ispitiți să aplice această
teorie la sfârșitul procesului de ocupare. Aceasta ar permite continuarea aplicării legii ocupației - și, în consecință, a ocupației - atâta timp cât
forțele străine au păstrat o anumită autoritate sau competențe asupra unei anumite zone....” din Raportul cu privire la Lucrările Experților cu
privire la ”Ocuparea și alte forme ale administrării teritoriilor străine” pregătit de Tristan Ferraro, 2012
26 Articolul 2 (4) luat în ansamblu cu Capitolul VII al Cărții Organizației Națiunilor Unite, care interzice în mod absolut folosirea forței în
relațiile internaționale, inclusiv în intervenții, blocade, represalii, etc.
27 A se vedea Opinia Consultativă a Curții Internaționale de Justiție cu privire la legalitatea amenințării cu folosirea armelor nucleare.

19
”pacificator” care este ireconciliabil cu prezența militară străină a unui stat pe teritoriul străin28.
Există o singură concepție care a încercat să combine aceste idei opuse, ”militar” și ”pacificator”.
Aceasta este așa-numită teorie a ”cetățeanului în uniformă” care, în esență, susține că un militar
trebuie privit ca un membru al societății și nu ca un ”soldat” în sens comun al acestui cuvânt.
El beneficiază de aceleași drepturi inerente unei societăți deschise și, totodată, el trebuie privit
totodată ca un individ care garantează aceste drepturi, nefiind un simplu instrument al executării
voinței arbitrare a guvernanților. Fiind percepute în acest sens, forțele militare pot fi definite ca
având un rol pacificator și asimilate așa-numitor ”organe de ocrotire a normelor de drept”.
Nici acest concept al ”cetățeanului în uniformă” nu poate fi aplicat în situația prezenței militare
ruse, deoarece elementul de bază al acestuia este că militarul trebuie să fie afiliat statului
și societății, interesele cărora le apără. Nu poate un soldat dintr-un contingent armat străin
staționat pe teritoriul altui stat să fie asimilat conceptului ”cetățeanului în uniformă”, deoarece
el nu este afiliat statului pe teritoriul străin al căruia el se află.
Al doilea argument al Federației Ruse se referă la interpretarea conceptului de jurisdicție. După
cum s-a menționat mai sus, în viziunea statelor respondente, conceptul de jurisdicție în sensul
CEDO mereu a fost și va rămâne obiectul disputei. În principal, aceasta se datorează tendinței de
a evita răspunderea internațională prin excluderea jurisdicției sale; nu este jurisdicție, nu există
nici răspundere. Aceiași tendință stă la baza argumentului principal al Federației Ruse cu privire
la jurisdicția sa extrateritorială. Astfel, în procesul de executare Federația Rusă mereu a susținut
în fața CtEDO și continuă să-și mențină același discurs. Federația Rusă susține ferm că dreptul
general internațional public, în particular dreptul cutumiar internațional, oferă o interpretare
mai restrictivă a termenilor de jurisdicție comparativ cu acela pe care l-a adoptat CtEDO în
jurisprudența sa privind cauzele transnistrene. În esență, argumentul Federației Ruse se referă
la o pretinsă neînțelegere a sensului ”controlului efectiv” care servește drept temei principal
de a stabili legătura jurisdicțională a Federației Ruse cu regiunea transnistreană. Federația
Rusă notează că, potrivit jurisprudenței Curții Internaționale de Justiție (în continuare ”CIJ”),
jurisdicția ar fi angajată doar atunci când există un ”control decisiv” (și nu un ”control efectiv”).
Controlul decisiv implică instrucțiuni directe din partea statului ca o expresie a jurisdicției extra-
teritoriale asupra autorităților de facto din regiune (denumit ”testul Nicaragua”). Cu alte cuvinte,
”controlul decisiv” implică o legătură mai strânsă și directă între un stat și autoritățile de facto
comparativ cu ”controlul efectiv” care se percepe mai degrabă ca un set de circumstanțe care
nasc o prezumție puternică în favoarea exercițiului jurisdicției extra-teritoriale. Prezumpția în
acest caz se naște din fapte ce relevă o influență ori susținere implicită, fără de care autoritățile
de facto nu ar rezista de sine stătător. În acest sens, Federația Rusă argumentează că conceptul
de ”control decisiv”, așa cum a fost instituit de CIJ, trebuie aplicat și în jurisprudența CtEDO,
având în vedere ierarhia surselor de interpretare judiciară (CIJ ar fi ierarhic superioară
CtEDO) și coerența conceptelor în dreptul internațional (interpretarea CtEDO trebuie să evite
defragmentarea dreptului internațional prin a oferi propriile sale înțelegeri unor concepte
utilizate în dreptul internațional public, din care ea face parte).
Drept contraargument în acest sens se indică revizuirea așa-numitului ”test Nicaragua” care
a angajat raționamentul ”controlului decisiv”. Hotărârea în cauza Tadić a Tribunalului Penal
Internațional pentru fosta Iugoslavia29 constituie evoluția dreptului cutumiar internațional
în materia interpretării conceptului jurisdicției. Anume această hotărâre a stabilit, inter alia,
conceptul de ”control efectiv” și l-a definitivat așa cum acesta a fost preluat de jurisprudența

28 Aceste considerațiuni de mai sus nu afectează nici într-un fel statutul forțelor pacificatoare ale organizațiilor internaționale, care după cum
se observă combină cu succes funcțiile militare și cele de pace. Forțele militare ale unui stat cu greu pot fi percepute ca fiind pacificatoare,
pe când cele ale ONU pot combina aceste funcții militare și de pace.
29 ICTY Appeals Chamber, Decision on the Defence Motion for Interlocutory Appeal on Jurisdiction, Prosecutor v. Dusko Tadic, 2 October 1995,
paras. 1-48.

20
CtEDO30. Așadar, fără a intra în polemică cu privire la validitatea interpretării conceptului de
jurisdicție dată de CtEDO comparativ cu înțelegerea aceluiași termen în viziunea CIJ, se atrage
atenția asupra unei evoluții în timp și a interpretării dinamice a conceptului, potrivit noilor
realități în ordinea internațională. Mai mult, a se nota în acest sens că nu a fost niciodată
recunoscută o ierarhie a surselor de drept internațional sau a instanțelor internaționale, nici
chiar de CIJ. Breslele dreptului internațional, cum este spre exemplu dreptul internațional penal
sau drepturile omului, pot oferi o interpretare proprie și extensivă a conceptului de jurisdicție
datorită naturii acestor bresle. Drepturile omului în esența sa fiind orientate spre interesele
individuale al unei persoane comparativ cu interesele generale statale, nu numai că permit o
interpretare pozitivă, dinamică și teleologică, dar dimpotrivă o și impun ca o condiție31. Dreptul
internațional penal, pe de o altă parte, reiese din realitățile practice ale situației în care s-a
comis o faptă penală și din necesitatea prevenirii impunității pentru crime internaționale. Per
a contrario, CIJ examinează și interpretează dreptul internațional public doar din perspectiva
intereselor statelor care sunt și unici subiecți în litigiile sale32. Dreptul internațional plasează
individul într-o poziție pasivă doar ca beneficiar al anumitor drepturi oferite lui de către state.
Statele totuși își păstrează rolul de subiecți principali ai relațiilor internaționale. Drepturile
omului plasează un individ ca pe un subiect principal al relațiilor internaționale care, ca
beneficiar de drepturi, echivalează cu statul deținător de obligații corelative. Dreptul penal
internațional emulează dreptul penal național prin a trage la răspundere un individ pentru
o serie de acte prejudiciabile, unde statul nu apare în ecuație decât ca fondator al sistemului
internațional penal și, eventual, ca un actor cu drept de sesizare, nefiind nici responsabil, nici
respondent. Deci, se observă că conceptul de jurisdicție inevitabil variază în dependență de
scopul care este urmărit de breslele dreptului internațional și actualmente acesta nu poate fi
echivalat.
Contrar argumentului Federației Ruse, se invocă faptul că CtEDO nu denaturează conceptul
jurisdicției, precum acesta a fost interpretat de CIJ, ci îl completează, reieșind din natura și
specificul breslei drepturilor omului cu care operează. Într-o altă ordine de idei, să presupunem
că CIJ ar acționa ca o veritabilă instanță de drepturi ale omului. În această situație ea ar fi oferit
aceeași interpretare pozitivă și dinamică a conceptului de jurisdicție33. Pe de altă parte, dacă
CtEDO ar fi acționat ca o veritabilă instanță de drept internațional public, aceasta ar fi putut să
ofere o altă interpretare a conceptului de jurisdicție, așa cum aceasta este percepută mai restrictiv
de către CIJ34. În orice caz, acest argument al Federației Ruse cu privire la ”defragmentarea
dreptului internațional” devine irelevant chiar și cu referire la evoluția proprie a jurisprudenței
CIJ, care în cauza Genocidului în Bosnia și Herțegovina a soluționat aceste disensiuni cu privire
la diferite sensuri ale conceptului de jurisdicție, îmbrățișând parțial înțelegerea dată de
Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavia în Tadiç35.

30 A se vedea referințe la Aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia și Herțegovina c. Serbia și Muntenegru),
Hotărârea din 26 februarie 2007 (cauza Genocidului în Bosnia și Herțegovina) în § 76 din Catan și § 98 din Mozer.
31 ”…în materia drepturilor omului acela care poate să facă mai mult nu trebuie într-un mod necesar să facă mai puțin…” (Deweer § 53).
32 Comparativ cu Curtea Europeană, unde actorii sunt indivizi și state pe poziții diferite de reclamant și respondent, la tribunalele penale
internaționale subiecți sunt exclusiv persoane în capacitatea lor individuală, iar statele dispar ca atare ca părți ale litigiului.
33 A se vedea de exemplu cauza ”legalității construcției zidului în teritoriile palestiniene” (2004), unde CIJ a acționat ca o veritabilă instanță
de drepturile omului și a oferit o interpretare pozitivă conceptului de ocupație.
34 Cauzele inter-statale examinate de Curtea Europeană (de ex. Cipru c. Turciei) păstrează totuși interpretarea pozitivă a conceptului de
jurisdicție și doar din cauză că natura acestor litigii inter-statale rămâne în esență acea de dispută cu privire drepturile omului. Statele, în
sensul Articolului 33 din Convenția Europeană, pot iniția cauzele inter-statale doar substituindu-se unor reclamanți (Austria c. Italiei sau
Danemarca c. Turciei) sau contestând anumite măsuri cu caracter general ale statului respondent incompatibile cu respectarea drepturilor
omului (cauza Grecească, Georgia c. Federației Ruse).
35 Citat din decizia în apel în cauza Tadic (1999) § 117: ”… The requirement of international law for the attribution to States of acts performed
by private individuals is that the State exercises control over the individuals. The degree of control may, however, vary according to the factual
circumstances of each case. The Appeals Chamber fails to see why in each and every circumstance international law should require a high
threshold for the test of control...” în traducere neoficială ”... Cerința dreptului internațional pentru atribuirea statului a actelor comise de către
persoane fizice impune statului să exercite controlul efectiv asupra individului. Cu toate acestea, gradul de control poate varia în funcție de
circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Camera de apel nu observă de ce în fiecare caz separat dreptul internațional ar trebui să impună un
prag ridicat pentru testul de control...”

21
Ultimul argument al Federației Ruse este mai degrabă de natură politică decât juridică. Acesta
nu a fost niciodată direct anunțat în pledoarii scrise și/sau orale în fața CtEDO, dar este unul
semnificativ pentru formularea poziției sale cu caracter pur juridic. Acest argument a sunat în
discursurile delegaților la Comitetul de Miniștri în contextul executării. Totodată, acest argument
alimentează cele două argumente de mai sus și, în mare măsură, contribuie la neexecutarea
hotărârilor Curții Europene în cauzele transnistrene. Federația Rusă folosește același argument
și pentru motivarea refuzului executării altor hotărâri ale CtEDO date în cauzele împotriva
Federației Ruse36. În esență, argumentul poate fi rezumat la declarația conform căreia ”Curtea
Europeană este politizată”, în special în cauzele privind regiunea transnistreană37.
Deși este un argument mai degrabă cu caracter politic, o declarație a unui oficial de rang înalt
în fața unui for internațional, chiar neanunțată în pledoarii scrise, poate fi tratată ca o poziție

36 Spre ex. cauzele Navalnyi, Yukos, Alexeev etc.

37 De exemplu:
О «круглом столе» по проблематике Европейского Суда по правам человека/ Despre «masa rotundă» privind problemele Curții Europene
a Drepturilor Omului http://www.mid.ru/web/guest/foreign_policy/rso/coe/-/asset_publisher/uUbe64ZnDJso/content/id/908657
Sau
Из ответов Министра иностранных дел России С.В.Лаврова на вопросы редакции и читателей «Российской газеты» в
рамках «Делового завтрака», Москва, 22 октября 2012 года/ Din răspunsurile ministrului rus al Afacerilor Externe, Serghei
Lavrov, la întrebările redacției și cititorilor ziarului «Российская газета» în cadrul unui «Mic dejun de afaceri», Моscova, 22
octombrie 2012 http://www.mid.ru/web/guest/foreign_policy/news/-/asset_publisher/cKNonkJE02Bw/content/id/138102
Вопрос: В конце минувшей недели Европейский суд по правам человека (ЕСПЧ) признал Российскую Федерацию виновной в нарушении
права на образование детей, которые учатся в приднестровских школах с преподаванием румынского языка на основе латинской
графики, и постановил выплатить заявителям около 1 млн. 20 тыс. евро и взыскать еще 50 тыс. евро для компенсации их
судебных издержек. Как Россия поступает в подобных ситуациях?
С.В.Лавров: К сожалению, ЕСПЧ все больше начинает политизировать работу, и это печально. Потому что такой подход
подрывает и его репутацию, и наше отношение к этому органу юстиции. Это далеко не первый случай - было дело «И.Илашку».
Мы опубликовали заявление Министерства иностранных дел, поэтому не хочу здесь повторяться.
Întrebare: La sfârșitul săptămânii trecute, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a recunoscut Federația Rusă ca fiind vinovată de
încălcarea dreptului la educație al copiilor care studiază în școlile transnistrene cu predare în limba română cu grafie latină și a decis să li se
plătească reclamanților aproximativ 1 milion 20 mii euro și să recupereze alte 50 de mii de euro pentru a-și compensa costurile juridice. Cum
acționează Federația Rusă în astfel de situații?
Ministrul de externe Serghei Lavrov: Din păcate, CtEDO începe din ce în ce mai mult să politizeze activitatea și acest lucru decepționează.
Pentru că o astfel de abordare subminează atât reputația sa, cât și atitudinea noastră față de acest organ de justiție. Acesta nu este primul
caz – a fost cazul “Ilașcu”. Am publicat o declarație a Ministerului Afacerilor Externe, așa că nu vreau să mă repet aici.
У нас нет никакой возможности влиять на образовательную систему в Приднестровье и на то, как они выстраивают свои
учебные программы. Тем более, что, если я правильно помню, после того, как поднялся шум в отношении намерения ликвидировать
преподавание на латинице, оно было возвращено в учебные программы. В этой ситуации необходимо воспринять это как данность.
Но Суд поступил иначе. И я убежден, что здесь не может быть иной оценки, кроме как о том, что решение явно политизировано.
Мы будем изучать принятое решение. Поскольку речь идет о Суде, то должны поработать юристы. Изучив все аспекты, мы
выйдем на соответствующие выводы. Сейчас я не буду их предвосхищать.
Nu avem nici o posibilitate de a influența sistemul educațional din Transnistria și modul în care își elaborează programele de instruire. Cu
atât mai mult, dacă îmi amintesc bine, după ce s-a iscat zarvă în legătură cu intenția de a elimina predarea cu grafie latină, aceasta a fost
reintrodusă în curriculum. În această situație este necesar să se perceapă acest lucru ca atare. Dar Curtea a procedat altfel. Și am convingerea
că în cazul dat nu poate exista altă evaluare decât că decizia este în mod evident una politizată.
Urmează să analizăm decizia luată. Întrucât este vorba de CtEDO, avocații trebuie să-și facă treaba. După ce vom analiza toate aspectele, vom
trage concluziile corespunzătoare. Acum nu le voi anticipa.
Вопрос: Должна ли Россия в обязательном порядке выполнять решения ЕСПЧ?
Întrebare: Ar trebui Federația Rusă în mod obligatoriu să execute deciziile CtEDO?
С.В.Лавров: Это наше обязательство по европейской Конвенции о правах человека. До сих пор мы выплачиваем деньги даже по
решениям, с которыми категорически не согласны, как например, по известному делу «И.Илашку». Но когда от России требуют
предпринять практические действия, ссылаясь на то же Приднестровье, где мы якобы осуществляем эффективный контроль,
мы это просто игнорируем как неприемлемый подход.
Настораживает тот факт, что множатся политизированные решения, в том числе в адрес России. Но, повторю, этот случай
мы специально будем подробно изучать и потом принимать решение. Нам это нужно самим, а это уже другая сторона медали.
Нам самим необходимо навести порядок с выполнением абсолютно легитимных и правильных постановлений, когда наши
граждане, выиграв дело в российском суде и пройдя все национальные инстанции, которые подтверждают, что государство
должно заплатить человеку, в итоге этих денег не получают. Им затягивают выплату. Почти половина дел в Европейском суде
такого рода. Надо навести порядок с обеспечением выплат компенсаций нашим гражданам по решениям российских судов.
S.Lavrov: Acesta este angajamentul nostru față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Până acum, plătim bani chiar și pentru deciziile
cu care categoric nu suntem deacord, cum ar fi binecunoscutul caz „ I. Ilașcu”. Dar atunci când Federației Ruse i se solicită să întreprindă acțiuni
practice, făcând referință la aceeași Transnistrie, unde se presupune că exercităm un control efectiv, noi pur și simplu ignorăm aceasta ca pe o
abordare inacceptabilă.
Alarmant este faptul că deciziile politizate se înmulțesc, inclusiv cele cu referire la Federația Rusă. Dar, repet, vom analiza acest caz special și
ulterior vom lua o decizie. Noi înșine avem nevoie de acest lucru, iar aceasta este o altă fațetă a monedei. Noi înșine trebuie să facem ordine
în ceea ce privește punerea în aplicare a unei decizii absolut legitime și corecte, atunci când cetățenii noștri, obținând câștig de cauză într-
un tribunal din Federația Rusă și parcurgând toate instanțele naționale, care confirmă faptul că statul trebuie să le plătească prejudiciul, în
definitiv nu li se achită banii. Li se tergiversează plata. Aproape jumătate din cauzele de la Curtea Europeană sunt de acest gen. Trebuie să
asigurăm punerea în aplicare a plăților compensatorii pentru cetățenii noștri cu privire la deciziile instanțelor rusești.

22
oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse și luată drept manifestarea opinio
juris38. În orice caz, efectul unui asemenea argument poate fi apreciat ca expresia așa-numitului
”protest civic” de a executa o hotărâre a Curții Europene, care totuși nu subminează existența
obligației legale în temeiul Convenției Europene și continuă să fie considerat drept nerespectarea
acelei obligații39.
Contraargument. Legătura între aspectul politic și cel juridic a oricărei hotărâri judiciare, nu
numai a celor adoptate de instanțele internaționale, a constituit obiectul mai multor controverse.
Cu toate acestea, astfel de argumente de ”politizare” deseori sunt respinse de instanțele judiciare
odată formulate, inclusiv din cauză că înseși instanțele judecătorești sunt foarte reticente de a
se implica în soluționarea unor probleme cu caracter politic. Aceste argumente sunt tratate
cu mare atenție de instanțele judiciare, în special de cele internaționale, , fiind percepute mai
degrabă ca un indice al sensibilității cauzei sub judice. Ele se examinează mai degrabă pentru
a evita speculațiile politice și servesc drept imbold de a manifesta prudență sporită din partea
instanțelor. Cu cât mai mult se afirmă că o instanță este ”politizată”, cu atât mai mult instanțele
nu se vor implica în aspecte politice.
Instanțele judiciare, de regulă, vor trata în sens negativ astfel de argumente și vor delimita
aspectele politice de cele juridice. Astfel, renumita abordare a unui asemenea argument a fost
dată de CIJ în cauza ”Construcției zidului” și ulterior repetată în cauza ”Kosovo”. CIJ a notat:
”...faptul că o chestiune are aspecte politice nu este suficientă pentru a o priva de natura sa
de o chestiune juridică. Oricare ar fi aspectele politice, Curtea nu poate refuza să răspundă la
elementele juridice ale unei chestiuni când aceasta este invitată să-și îndeplinească sarcină sa, în
esență judiciară...” De asemenea, în legătură cu pretinsa politizare a cauzelor și efectelor unui
litigiu soluționat, CIJ a precizat că ”pentru a determina aspectul jurisdicțional, confruntându-se
cu o chestiune juridică, ea nu se referă la natura politică a motivelor care au inspirat cererea sau
la implicațiile politice pe care opinia acesteia ar putea să le aibă”. Aceeași logică este folosită
pe scară largă și de instanțele naționale care tind să evite criticile cu privire la pretinsa lor
”politizare”. Relevantă în acest sens este așa-numita hotărâre ”cu privire la Brexit” în care Curtea
Supremă a Regatului Unit s-a pronunțat asupra aspectelor legale pe care le implică referendumul
de retragere unilaterală a Regatului Unit din componența Uniunii Europene. Pentru a evita
speculații cu caracter politic asupra deciziei sale, fără ca vreo parte din proces să ceară acest
lucru, Curtea Supremă a delimitat suo motu aspectele politice de cele juridice.40
În cele din urmă, argumentul ”politizării Curții Europene” vehement susținut de Federația Rusă
în fața forului internațional nu aduce nici o valoare adăugată nici procesului de executare și
nici procesului de judecare a cauzelor transnistrene. Dimpotrivă, un asemenea argument doar
va instiga CtEDO să manifeste o și mai mare prudență în soluționarea cauzelor transnistrene,

38 Opinio iuris este un component al dreptului cutumiar internațional prin care statele se pronunță asupra unui element al practicii sale pe
care o consideră fiind legală ori nu, obligatorie ori nu.
39 Protestul civic (din engleză ”civil disobidience”) este o situație în care cineva refuză să execute o obligație impusă printr-o lege pe care o
consideră ”moral nejustificată”, care totuși, tehnic vorbind, rămâne o încălcare din punct de vedere legal. (Any man who breaks a law that
conscience tells him is unjust and willingly accepts the penalty by staying in jail in order to arouse the conscience of the community on the
injustice of the law is at that moment expressing the very highest respect for law." (Brooks, Ned. "Meet The Press: Martin Luther King, Jr. on
the Selma March". NBC Learn. NBCUniversal Media. Retrieved 22 November 2017.))
40 Citat: ”It is worth emphasising that nobody has suggested that this is an inappropriate issue for the courts to determine. It is also worth
emphasising that this case has nothing to do with issues such as the wisdom of the decision to withdraw from the European Union, the terms
of withdrawal, the timetable or arrangements for withdrawal, or the details of any future relationship with the European Union. Those are all
political issues which are matters for ministers and Parliament to resolve. They are not issues which are appropriate for resolution by judges,
whose duty is to decide issues of law which are brought before them by individuals and entities exercising their rights of access to the courts in
a democratic society.” În traducere neoficială : ”...De subliniat faptul că nimeni nu a sugerat că aceasta problemă este una nepotrivită pentru
a fi examinată de instanțele de judecată. De asemenea, se notează că acest caz nu are nimic de-a face cu probleme, cum ar fi înțelepciunea
deciziei de a se retrage din Uniunea Europeană, condițiile de retragere, calendarul sau modalitățile de retragere, sau detalii cu privire la orice
relație ulterioară cu Uniunea Europeană. Toate acestea sunt probleme politice care trebuie soluționate de către miniștri și Parlament. Ele
nu sunt chestiuni care sunt potrivite pentru a fi soluționate de către judecători, a căror datorie este de a decide chestiuni de drept care sunt
aduse în fața lor de către persoane și entități ce își exercită dreptul de acces la instanțele de judecată într-o societate democratică...” R(Miller)
v Secretary of the State for Exiting the European Union [2017] UKSC 5

23
delimitând clar elementele politice de cele juridice. Cu alte cuvinte, declarația Federației Ruse
despre pretinsa ”politizare” are efect invers, determinând Curtea Europeană să nu se implice
politic. Cu atât mai mult, un asemenea argument devine irelevant în procedura de executare,
deoarece el reflectă doar atitudinea unilaterală a Federației Ruse vizavi de niște probleme cu un
caracter pur juridic și deja soluționate judiciar (în speță, problemele jurisdicției extra-teritoriale
a Federației Ruse în regiunea transnistreană și, în consecință, responsabilitatea acesteia pe
plan internațional). În realitate, un asemenea argument nu se pliază decât împotriva Federației
Ruse, deoarece prin aceasta doar se confirmă refuzul expres de a se conforma unei obligații cu
caracter juridic din motive pur politice (protest civic), ceea ce însăși Federația Rusă pretinde
prin argumentul său că ar fi trebuit să fie evitat.
În final, luând în ansamblu argumentele Federației Ruse cu privire la statutul său și al forțelor
armate, problemele interpretării conceptului jurisdicției și pretinsa politizare, se observă o
subtilă incoerență a acestora chiar și cu referire la contextul transnistrean. Este vorba despre
cauza Pisari, unde Federația Rusă nu s-a opus nici măcar de principiu angajării jurisdicției sale
extra-teritoriale. Cauza Pisari este izolată de celelalte cauze transnistrene examinate în prezent.
În Pisari jurisdicția Federației Ruse a fost una ”personală”, și anume cu angajarea responsabilității
prin acțiunile individuale ale unui ”agent afiliat statului” sau care acționa sub ”autoritatea ori
în numele statului”. Comparativ cu alte cauze transnistrene, în speță nu a fost angajat modelul
de jurisdicție în temeiul ”controlului efectiv” extra-teritorial. Prin urmare, jurisdicția nu a fost
contestată de Federația Rusă, deoarece ar fi fost imposibil de probat contrariu. În consecință,
cauza nu a întâmpinat nici o rezistență în procedurile de executare și nu a angajat nici unul din
acele trei argumente menționate mai sus. Cazul a relevat doar o cooperare debalansată între
autoritățile de investigație ale Republicii Moldova și Federației Ruse. Totuși, cazul Pisari relevă
potențial o problemă generală de cooperare în investigarea evenimentelor din regiune, care
este și rămâne o problemă ulterioară, dacă asemenea cazuri se vor repeta. Cu toate acestea,
concluzia rezonabilă care rezultă din analiza evoluției acestui caz confirmă teza conform căreia
problemele generale ale jurisdicției extra-teritoriale constituie baza rezistenței Federației Ruse
față de procesul de executare.

Faza judiciară: ratio decidendi sau obiter dictum

Evident că atunci când privim rolul Curții Europene în raport cu procesul de executare a
hotărârilor, avem în vedere doar rolul său la faza judiciară. Potrivit mecanismului CEDO, cel
puțin prin interpretare literală a textelor sale, Curtea Europeană nu joacă un rol primordial
în executare, exceptând situații de interpretare și proceduri de sancționare (Articolul 46 (3)
și, respectiv, (4) din Convenția Europeană). Totuși, trebuie marcate două elemente importante
în contextul procesului de executare care se referă la rolul Curții Europene mai mult decât
acel declarat în textele Convenției Europene. Primul element se referă la modul în care Curtea
Europeană își motivează hotărârile, evitând pe cât posibil neclaritățile și neînțelegerile cu
privire la soluțiile sale, determinând astfel și succesul executării. Al doilea element se referă la
delimitarea clară a competențelor CtEDO și ale Comitetului de Miniștri în cauzele complexe
pentru executare.
Cu privire la primul element deseori se susține că CtEDO aplică incoerent și confundă ratio
decidendi cu obiter dictum41. În legătură cu cel de al doilea element, CtEDO este criticată că nu

41 Aceste tipuri de motivare judiciară izvorăsc din doctrina dreptului cutumiar englez. Ratio decidendi se subînțelege ca fiind raționamentul
judiciar care stă la baza soluției Curții Europene și este obligatoriu, în timp ce obiter dictum este un argument juridic cu efecte persuasive,
dar fără caracter peremptoriu. A se vedea în acest sens ”testul Wambaugh” prin care distincția dintre aceste raționamente judiciare se face
în dependență de importanța pentru soluția finală; dacă soluția finală se schimbă odată lipsind raționamentul, atunci argumentul este ratio
decidendi și, dimpotrivă, - dacă soluția rămâne neschimbată, atunci argumentul este calificat ca obiter dictum.

24
observă perspectivele executării, deși trebuie să o facă, sau, dimpotrivă, interferează în acest
din urmă proces, deși trebuie să se abțină. Astfel, pe de o parte dacă hotărârea CtEDO nu este
clară, în special cu privire la anumite întrebări complexe și disputabile, se reduc șansele unei
executări reușite. Părțile trebuie să rămână convinse de argumentul Curții Europene pentru
a înțelege ce li se cere în procesul de executare. Pe de o altă parte, nu poate fi ușor trasată
și distincția foarte subtilă între problemele pure de executare și noile încălcări ale Convenției
rezultate din deficiențele executării. Problemele de executare țin de Comitetul de Miniștri, în
timp ce noile încălcări ale Convenției izvorâte din neexecutare angajează din nou competența
Curții Europene42. Ambele aspecte trebuie luate în considerație atunci când se observă procesul
de executare, deoarece ele, de asemenea, pot servi drept sursă a dificultăților sau, viceversa, a
reușitelor executării odată corect înțelese.
Ca și în cazul celorlalte aspecte colaterale prezentului studiu, ambele elemente de claritate a
motivării și delimitării competențelor nu vor fi abordate în detaliu. Ele sunt atât de profunde
și specifice încât implică o analiză mai mult decât una detaliată, în special atunci când este
vorba despre elementul clarității ratio decidendi al CtEDO. În contextul prezentului studiu
aceste elemente devin relevante, deoarece au un caracter general, adică afectează executarea
oricărei hotărâri a Curții Europene și nu numai pe cele adoptate în cauzele transnistrene. Prin
urmare, luând în considerație aceste elemente ale rolului CtEDO în procesul de executare, în
cele ce urmează vom analiza modul în care CtEDO abordează prima problemă fundamentală,
jurisdicția într-un sens general (denumită în continuare ”jurisdicția sui generis”) și, ulterior,
modul special în care este tratată în spețele transnistrene (denumită în continuare ”jurisdicția
sui specialis”).

Jurisdicția sui generis

Curtea Europeană deseori este criticată de statele respondente pentru abordarea sa specifică
a problematicii jurisdicției și interpretarea specială a conceptului. În mediu academic, de
asemenea, se constată mai multe critici decât aprecieri ale modului în care este tratat conceptul
jurisdicției. Fără a subscrie oricăror din aceste critici (inclusiv și aprecierilor), în cele ce
urmează vom descrie foarte succint modul în care CtEDO procedează la examinarea chestiunii
de jurisdicție în cauzele sale.
În primul rând, din punct de vedere pur procedural, chestiunea jurisdicției reprezintă o
problemă suo motu și este examinată de CtEDO chiar și fără vreo obiecție specială din partea
statelor respondente. Cu alte cuvinte, indiferent de existența sau lipsa obiecțiilor părților (în
special a statelor respondente care ,de obicei, contestă jurisdicția), CtEDO mereu verifică propria
jurisdicție și jurisdicția statelor respondente înainte de a proceda la examinarea fondului.
Aceasta creează mai degrabă un sentiment de dezamăgire în viziunea părților (în special din
partea statelor respondente), întrucât indiferent de argumentele lor CtEDO oricum va examina
problema jurisdicției așa cum îi convine. În acest sens nu contează dacă acest sentiment este
sau nu unul justificat (deși de obicei el nu este justificat), contează că acest sentiment apare,
în general, și, prin urmare, contribuie la viitoarea reticență de a executa o hotărâre. Hotărârile
CtEDO sunt marcate de acest sentiment de dezamăgire chiar până a fi adoptate.
De asemenea, una din dificultățile examinării conceptului de jurisdicție, din punct de
vedere procedural, constă în faptul că aceasta este deseori examinată în directă conexiune
cu fondul cauzei, iar în unele spețe într-o asemenea legătură strânsă încât deosebirile dintre
problemele jurisdicției și cele ale fondului devin practic invizibile. Caracterul indivizibil poate

42 A se vedea această subtilă legătură în cauza Ivanțoc și alții.

25
să conducă uneori la confuzia între argumentele și pozițiile statelor respondente în ceea ce
privește problemele de fond și cele ale jurisdicției. În mod normal, jurisdicția este o chestiune
a admisibilității atunci când responsabilitatea este o întrebare ce ține de fondul cauzei. Făcând
conexiune între aceste întrebări, Curtea determină apariția unei confuzii între ambele concepte
(a se vedea § 23 deasupra et seq).
În consecință, această confuzie se extinde și asupra motivației CtEDO în problemele jurisdicției
care deseori poate angaja o evaluare a acelorași argumente și acelorași probe prezentate de
părți cu referire la fondul cauzei. După cum s-a menționat mai sus, o motivare confuză, chiar
dacă aceasta ar fi atribuită exclusiv percepției unilaterale a uneia dintre părți în litigiu, poate
determina neînțelegerea și, ulterior, reticența la executare. Într-adevăr, cum poți cere executarea
unei hotărâri judiciare unui debitor dacă acesta nu o înțelege? Acest fenomen se constată și
în spețele transnistrene, unde problema jurisdicției mereu a fost tratată împreună cu fondul
cauzei, dar cu același probatoriu și aceleași pledoarii ale părților, pe care Curtea Europeană
doar le-a reevaluat, reieșind din propriile sale considerente pur procedurale de a conexa fondul
cu admisibilitatea.
Din punct de vedere substanțial, modul de interpretare a conceptului jurisdicției s-a
stabilizat după mai multe dispute jurisprudențiale și cauze examinate. Asumând că la moment
jurisprudența CtEDO va rămâne una coerentă43 și nu va fi revăzută datorită unor noi probleme
externe activității CtEDO,44 principiile de bază pot fi rezumate după cum urmează. Pentru a evita
speculațiile cu privire la corectitudinea interpretării și criticile asupra modului de examinare a
problemei jurisdicției, drept sursă pentru rezumatul principiilor a servit fișa tematică a Curții
Europene45, și nu o opinie academică sau vreun alt comentariu din partea unui stat respondent.
Principiul primordial de la care pornește abordarea generală este cel conform căruia jurisdicția
teritorială a statului respondent este prezumată și incontestabilă. Acesta mai este denumit în
literatura de specialitate modelul ”spațial” al jurisdicției. Lipsa controlului efectiv asupra unei
părți din teritoriu46, chiar și inaccesibil datorită unor circumstanțe obiective de fapt,47 nu va
înlătura în mod automat această prezumție, ci va angaja o analiză separată prin prisma doctrinei
”obligațiilor pozitive”, care va fi o analiză juridică legată exclusiv de fondul cauzei.
Pe de altă parte, jurisdicția extrateritorială cere o abordare in casu și, în consecință, devine
una excepțională; ea va implică o evaluare excepțională (exceptio probat regulam in casibus
non exceptis) și nu va putea opera cu prezumpții. Ea va trebui să fie dovedită de fiecare dată și
în fiecare caz particular. În principiu, jurisprudența CtEDO acceptă două modele de jurisdicție
extrateritorială:
a) primul model numit ”personal”48 - atunci când responsabilitatea statului se angajează
datorită acțiunii ori inacțiunii extrateritoriale unui funcționar sau agent afiliat statului ori
aflat sub autoritatea statului;
b) cel de-al doilea model poate fi numit unul ”funcțional”. Modelul funcțional, în principiu,
necesită existența ”controlului efectiv” pentru a angaja răspunderea statului. În acest
din urmă sens, odată probată existența ”controlului efectiv”, este recunoscută jurisdicția
extrateritorială.

43 adică nu vor mai apărea alte cauze care vor servi temei de a critica din nou propria abordare incoerentă a Curții Europene, cum a fost, spre
exemplu, cazul criticilor în adresa modelului juridic spațial al Convenției angajat ca argument în Banković și ulterior revăzut prin Al-Skeini.
44 adică Curtea Europeană nu va angaja o nouă modalitate de argumentare a problemei jurisdicției în cauzele inter-statale și quasi-inter-
statale ucrainene, reieșind din statutul incert al Crimeii și duplicitatea jurisdicțiilor în acel teritoriu.
45 A se vedea fișa tematică ”Extra-territorial jurisdiction”
46 Cauzele transnistrene ale Republicii Moldova sau cauzele ”Ciprului de Nord”.
47 Spre exemplu Sargysan c. Azerbaidjanului, § 146
48 Spre exemplu, cazul Pisari

26
Dificultatea cea mai mare reprezintă nu atât evaluarea de drept a acestui control efectiv, ci
mai degrabă evaluarea faptelor și a dovezilor acestuia, ceea ce iarăși devine un exercițiu de
examinare în fond.
În evaluarea judiciară tradițională joacă rolul două mari principii, și anume regula conform
căreia (i) dubiile se interpretează în favoarea celui care răspunde (in dubio pro reo) și cerința
conform căreia (ii) acel care pretinde trebuie să aducă probe (ei incumbit probatio qui dicit).
La analiza conceptului jurisdicției, CtEDO, însă, nu aplică aceste principii și plasează o sarcină
probatorie excesivă pe umerii statelor respondente, care trebuie să înlăture prezumpția
puternică a existenței controlului efectiv (probatio vincit praesumptionem). O astfel de abordare
netradițională și răsturnarea sarcinii probațiunii deseori este disprețuită de statele respondente
și favorizează neîncrederea în autoritatea concluziilor formulate de CtEDO. Această abordare
judiciară specifică CtEDO se explică prin natura litigiului cu care aceasta operează, și anume
acel care implică drepturile omului. Inevitabil, principiul interpretării pozitive și dinamice
aplicat în materia drepturilor omului lasă amprenta sa asupra procedurilor și soluțiilor cu care
vine instanța, cel puțin în percepția statelor respondente ”în detrimentul unor concepte ale
dreptului internațional public”. Deși CtEDO mereu declară că interpretează Convenția coerent
cu dreptul internațional public, interpretarea dinamica și pozitivă a drepturilor omului poate să
denatureze în mod neînsemnat conceptele dreptului internațional și să determine insatisfacția
statelor cu jurisprudența CtEDO.
Acest efect al interpretării dinamice și pozitive a determinat CtEDO să extindă aplicabilitatea
conceptului jurisdicției ca incluzând ”obligații pozitive” în privința Republicii Moldova și să
angajeze jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse. În primul caz, doctrina obligațiilor
pozitive în privința Republicii Moldova a format un sentiment de insatisfacție deoarece, la
moment, lipsește claritatea care ar fi întinderea acestor obligații. De facto se atestă lipsa unor
posibilități reale ale Republicii Moldova de a le îndeplini. Obligațiile pozitive mai degrabă
schimbă voința Republicii Moldova decât situația de facto. În cel de al doilea caz, angajarea
doctrinei ”controlul efectiv” pe bază de prezumpții indubitabile, atunci când Federația Rusă a
pledat pentru aplicarea testului acțiunilor directe (controlul decisiv), la fel a creat sentimentul
insatisfacției cu o asemenea abordare pro activă în materia drepturilor omului. În ambele
situații, insatisfacția statelor respondente alimentează dificultățile de executare.
În rest, modul de interpretare generală a jurisdicției în jurisprudența CtEDO nu reprezintă
devieri serioase de la dreptul internațional general și se conduce de principii asupra cărora s-a
atras atenția mai sus. Aceste principii pot fi rezumate pe scurt, după cum urmează:
a) Există o diferență între chestiunea jurisdicției și chestiunile responsabilității statelor
(pentru încălcările Convenției / drepturilor omului);
b) Lipsa jurisdicției conduce la lipsa responsabilității chiar dacă încălcarea a avut loc de facto;
c) Existența jurisdicției nu neapărat conduce la concluzia existenței încălcărilor;
d) Evaluarea încălcării în esență a unui drept este autonomă față de problema jurisdicției,
chiar dacă ambele chestiuni deseori se examinează în conexitate.

Jurisdicția sui specialis

În cele ce urmează se vor descrie succint principalele teze ale CtEDO din cauzele transnistrene
vizavi de problema jurisdicției.

27
Jurisdicția Republicii Moldova
Curtea Europeană indiscutabil consideră teritoriul secesionist ca fiind parte a teritoriului
recunoscut al Moldovei, asupra căruia autoritățile legitime nu dețin controlul efectiv49. Având
în vedere această situație controversată (teritoriu de jure, dar lipsa controlului de facto),
soluția CtEDO în toate cazurile transnistrene, începând cu Ilașcu, a fost de a angaja testul
obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova. Obligațiile pozitive se examinează din două mari
perspective și în relația cu diferiți actori implicați direct sau implicit în aceste spețe50. Astfel,
prima perspectiva este generală, și anume care sunt măsurile luate de Republica Moldova per
ansamblu pentru a influența contextul conflictului și potențialele cauze care provin din regiune.
A doua perspectivă este cea individuală, și anume care sunt măsurile adoptate de Republica
Moldova în relația cu o persoana în speță, care se declară victima încălcării drepturilor sale.
Din ambele aceste perspective obligațiile pozitive se examinează în relația cu entitățile de facto,
reclamanții (populația regiunii), în relația cu Federația Rusă și, în consecință, cu comunitatea
internațională. Având în vedere că CtEDO nu definește nici măsurile acceptabile în viziunea sa și
nici un criteriu minim pentru evaluarea gradului de îndeplinire a obligațiilor pozitive, întrebarea
îndeplinirii lor de către Republica Moldova rămâne deschisă în continuare51. Este o situație
incertă și pentru Republicii Moldova, și pentru comunitatea internațională52, inclusiv și pentru
părțile negociatoare în conflict. O întrebare rămasă permanent deschisă deloc nu contribuie la
avansarea soluționării conflictului și nici la implementarea hotărârilor CtEDO. Această evaluare
cauzistică nu contribuie la accesibilitatea hotărârilor Curții Europene în cauzele transnistrene,
iar din perspectiva executării Republica Moldova mereu rămâne într-o poziție de ”stat
responsabil cu obligații de îndeplinit”, chiar dacă hotărârea CtEDO nu va recunoaște violarea în
privința Republicii Moldova.53

49 Ilașcu, § 330: ”În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii
Moldova, conform dreptului internațional, nu-și exercită autoritatea asupra unei părți a teritoriului său, și anume asupra părții care se află
sub controlul efectiv al „RMN””.
50 Ilașcu, § 331: ”Totuși, chiar și în absența unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova mai are și obligația pozitivă, conform
articolului 1 al Convenției, de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri și sunt în conformitate cu
dreptul internațional, pentru a asigura reclamanților drepturile acestora garantate de Convenție”.
51 Catan și alții, § 89: ”Principala întrebare despre R. Moldova ar fi cea de a ști în ce măsură o astfel de obligație pozitivă ar putea implica
jurisdicția unui stat. Guvernul Republicii Moldova se referă în acest sens la opinia parțial disidentă a judecătorului Bratza, în Ilașcu și la care
s-au alăturat judecătorii Rozakis, Hedigan, Pantiru și Thomassen”.
52 În acest context, relevantă este și abordarea generală a problemei obligațiilor pozitive prin prisma principiului proporționalității care
contribuie, într-o anumită măsură, la incertitudinea evaluării gradului de îndeplinire a obligațiilor pozitive; a se vedea spre exemplu Ozgur
Gundem v. Turkey, § 43: “La determinarea scopului obligațiilor pozitive ale statului, trebuie să se ia în considerație existența unui echilibru
echitabil între interesul general și interesele persoanei, diversitatea situațiilor existente în Statele Contractante și alegerile care trebuie
făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele. Aceste obligații nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină imposibilă sau
disproporțională“.
53 Un excurs prin jurisprudența Curții Europene în ceea ce privește cauzele transnistrene ar fi relevant pentru a sublinia complexitatea
evaluării respectării obligațiilor pozitive de către Republica Moldova:
- CE NU S-A FĂCUT?
Ilașcu § 348 – nu a existat nici un plan cu privire la măsuri generale și măsuri individuale. Acțiunile erau făcute sporadic și inconsistent.
Ilașcu § 349 – reticența de a afirma responsabilitatea Federației Ruse a echivalat cu neexercitarea obligației pozitive de a depune eforturi la
nivel diplomatic.
Ilașcu § 349 – nu a fost clar de ce s-a urmărit doar eliberarea lui Ilașcu nu și a celorlalți reclamanți.
- CE S-A FĂCUT?
Ilașcu § 345 – eforturile diplomatice de a ajunge la înțelegere cu separatiștii făcută cu scopul instaurării păcii și asigurării bunăstării
populației – nu constituie susținere a regimului. Ele reprezintă afirmarea voinței de restabilire a controlului.
Ilașcu § 347 - în lipsa unui control asupra teritoriilor transnistrene din partea autorităților moldovenești, urmărirea penală împotriva unei
persoane care locuiește în Transnistria sau în legătură cu infracțiunile comise pe teritoriul Transnistriei ar fi ineficientă.
Ivanțoc și alții § 109 – după 2004, Moldova a continuat să abordeze în mod sistematic situația reclamanților aflați în detenție (aspectul
individual) și a continuat eforturile de obținere a controlului efectiv (aspectul general)
Catan și alții § 147 – prin comparație cu Ilașcu, în partea luării unor măsuri cu caracter individual Curtea a rămas convinsă că în fapt școlile
au rezistat și rezistă exclusiv datorită eforturilor R. Moldova.
inter alia - plata pentru chiria, utilitățile și echipamentul, plata salariilor profesorilor, asigurarea transportului, etc.
Mozer, § 152 - Nu există nimic care să indice asupra faptului că Guvernul R. Moldova și-a schimbat poziția în ceea ce privește Transnistria
în anii care au urmat, inclusiv în perioada de detenție a reclamantului din noiembrie 2008 până în iulie 2010. Prin urmare, Curtea nu vede
nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită și în prezenta cauză (comparativ cu cauzele anterioare Ilașcu, Ivanțoc, Catan)
Mozer § 153-154 - În cazul de față, ... Curtea consideră că Guvernul Moldovei a făcut eforturi considerabile pentru a sprijini reclamantul.

28
Jurisdicția Federației Ruse
În partea ce privește Federația Rusă, CtEDO tratează întrebarea ca o situație excepțională de
jurisdicție extrateritorială și angajează o examinare în fiecare caz separat (abordarea in casu).
Totuși, această abordare cauzistică rămâne în cele din urmă percepută ca o simplă declarație a
Curții Europene, deoarece ea folosește unele și aceleași argumentări (de la o hotărâre la alta)
și operează cu aceleași ratio decidendi vizavi de conceptul controlului efectiv (care este unul
generic și prin natura sa se deosebește de abordarea in casu). Prin urmare, problema jurisdicției
extrateritoriale în privința Federației Ruse din una cauzistică devine una generică54, o atitudine
pe care Federația Rusă nu o acceptă în principiu.
La fel, când se evaluează jurisdicția extrateritorială a Federației Ruse, Curtea Europeană susține
ferm că trebuie luate în considerație principiile dreptului internațional public, inclusiv dreptul
cutumiar internațional, dar cu specificul breslei drepturilor omului. Se angajează astfel o
interpretare dinamică și/sau teleologică caracteristică drepturilor omului. Percepția statului
respondent astfel se orientează pe ideea că CtEDO ignoră principiile dreptului internațional,
fapt care alimentează insatisfacția și, respectiv, lipsa voinței de executare.
În final, un element principal al abordării jurisdicției extrateritoriale a Federației Ruse constituie
argumentul CtEDO care notează că situația de facto constituie factor determinant și prevalează
asupra calificărilor juridice. Cu alte cuvinte, nu contează ce fel de abordări juridice și argumente
de drept pot aduce părțile, acestea vor rămâne propriile lor interpretări, atunci când CtEDO va
examina situația și modul în care aceasta a fost dovedită că există în teren, de unde își va trage
concluziile. Nu poate fi negată nici prezența armatei ruse pe teritoriu, nici ajutorul economic,
financiar și susținerea politică a regiunii și a autorităților de facto; toate acestea fiind elemente
de fapt care, în mod inevitabil, conduc la concluzia exercițiului unui control efectiv, fără de care
autoritățile secesioniste din regiune nu vor rezista. Restul argumentelor Federației Ruse sunt
niște interpretări de natura juridică care vin în contradicție cu elementele de fapt.
Acest argument este unul din cele mai puternice în motivarea judiciară a CtEDO asupra existenței
jurisdicției extrateritoriale a Federației Ruse. Într-adevăr, situația de facto rămâne factor
determinant, dar există o problemă și în acest sens. Aceasta se referă la dificultatea investigării
și constatării situației de fapt, care în principal se datorează lipsei voinței de cooperare din
partea Federației Ruse și, inclusiv, a imposibilității de facto din partea Republicii Moldova de
a avea acces efectiv în regiune. Dar această imposibilitate reală de a investiga va fi examinată
mai jos, ca un element al fondului problemelor de respectare a drepturilor omului. Cert este că
acest impediment influențează nu numai abordarea judiciară a jurisdicției, dar și procesul de
executare în general, după cum se va observa mai jos.

Faza executării
Identificarea cauzelor neexecutării hotărârilor în cauzele transnistrene din perspectiva acestei
faze impune analiza generală a locului și rolului Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
(în continuare ”CM”) în mecanismul Convenției.

54 Generalizarea problemei jurisdicției extrateritoriale are efecte în percepția hotărârilor Curții și alimentează argumentul politizării expus
mai sus.

29
Rolul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
Din această perspectivă trebuie mereu să se țină cont că CM nu este o instituție care garantează
și/sau execută la propriu hotărârile CtEDO. CM este subsidiar, ceea ce înseamnă că sarcina
executării rămâne o obligație primară a statului respondent vizat într-o hotărâre. Deși
obligația de a executa este indiscutabilă și necondiționată, deseori problemele executării
implică și discuții cu privire la marja de apreciere a statelor respondente. În această ordine
de idei, principiul subsidiarității trebuie înțeles diferit de percepția, deseori eronată, a statelor
respondente despre rolul CM. Discreția statelor respondente în materia executării nu se referă
la opțiunea de a executa ori nu o hotărâre a CtEDO, astfel această opțiune nefiind obiectul marjei
lor de apreciere. Discreționară rămâne doar modalitatea de executare, nu și însăși întrebarea
de a executa ori nu. Cu alte cuvinte, marja de apreciere se referă la întrebarea ”cum?” poate fi
executată o hotărâre și nu la întrebarea ”trebuie ori nu” aceasta executată.
Un alt aspect în contextul analizei rolului CM ține de competențele sale per se. CM este limitat
la constatările Curții Europene și nu poate depăși interpretările acesteia, chiar dacă statele
respondente pretind o anumită interpretare ori au propria înțelegere a textelor hotărârilor.
Acest aspect poate fi denumit și efectul devolutiv al executării (tantum devolutum quantum
judicatum) ceea ce înseamnă că la apariția neînțelegerilor cu privire la sensul hotărârii Curții
Europene, CM are doar rolul de a depista existența acestora și de a referi în modul corespunzător
întrebarea interpretării în fața Curții Europene (articolul 46 (3) din Convenție55). Exercițiul
acestei funcții de depistare a dificultăților de înțelegere a unei hotărâri presupune o anumită
procedură specială și impune cel puțin 2/3 din voturile delegaților din CM. La moment, nu au
fost înregistrate precedente cu privire la retrimiterea unei hotărâri pentru interpretare. Astfel
se prezumă că hotărârile sunt clare și nu necesită o interpretare separată. Cu toate acestea,
în mod ipotetic, dacă situația după o hotărâre se schimbă radical și determină imposibilitatea
reală de executare, cel puțin în parte, mecanismul de interpretare, potrivit articolului 46 (3) din
Convenție, nu neapărat trebuie angajat. Au existat destule precedente când Curtea însăși și-a
revăzut partea dispozitivă a hotărârii pentru a o adapta la noile realități56.
Consecința acestui rol, mai degrabă pasiv al CM, este una evidentă. CM nu se substituie rolului
CtEDO care rămâne o entitate primară de interpretare a prevederilor Convenției și a propriilor
sale hotărâri. Prin urmare, CM nu poate crea o terminologie nouă în textele sale, chiar dacă
acestea sunt folosite în dreptul cutumiar internațional și nu poate oferi o altă definiție conceptelor
utilizate de jurisprudența CtEDO. Aceste limitări terminologice ale CM sunt relevante pentru a
înțelege de ce sunt sortite unui eșec încercările statelor respondente de a reformula în folosul
său anumite constatări incomode ale CtEDO. Spre exemplu, chiar dacă există percepții diferite
ale conceptului de jurisdicție și / sau de ”control efectiv” în dreptul internațional public față
de cel folosit de către Curtea Europeană, după cum s-a accentuat mai sus, CM nu va fi entitatea
care să soluționeze aceste divergențe. Eventual, CM poate doar să constate existența acestora și
numai CtEDO, după retrimiterea din partea CM, va fi competentă să echilibreze aceste concepte,
dacă va cădea de acord cu existența unor disensiuni conceptuale. Într-o atare dispută ipotetică
cu privire la interpretarea conceptelor CM va apărea pe o poziție egală cu statul(statele)
respondent(e).
Rezumând cele formulate mai sus, se observă că CM are un rol pasiv de supraveghere și doar
asistă statele respondente în măsura în care acestea își exprimă dorința de executare. Dacă un

55 În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăți de supraveghere a executării
hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunțe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o
majoritate de două treimi a reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniștri.
56 Se are în vedere revizuirea hotărârilor, în special atunci când există incertitudinea privind plata satisfacțiilor echitabile, e.g. cauzele Amassa
și Frezza c. Italiei (revizuire) sau executarea altor măsuri individuale, cum ar fi restituirea proprietăților, e.g. Hertzog și alții c. României
(revizuire).

30
stat respondent neagă vehement obligația sa de executare, rolul CM este nesemnificativ de a se
impune și de a determina statul să-și schimbe atitudinea. Deși CM trebuie să fie într-un oricare
mod persuasiv în a accentua obligația necondiționată de executare, el nu poate substitui sau
schimba radical voința statului, dacă ultimul refuză direct sau implicit să se conformeze obligației
respective. Unica obligație pe care o are CM în această situație este de a angaja mecanismul
prevăzut de Articolul 46 (4) din Convenție57 și de a retrimite chestiunea spre examinare Curții
Europene.
A existat un singur precedent în acest sens, și anume în cauza Ilgar Mammadov c. Azerbaidjanului58,
unde, după o lungă evoluție a procesului de supraveghere a executării, CM și-a menținut opinia
conform căreia statul respondent, aparent, refuză deliberat executarea hotărârii. În linii generale
și fără a intra în detaliile litigiului, dificultatea în această cauză constă în diferența de opinii ale
CM și ale statului respondent. CM consideră eliberarea reclamantului ca pe o măsură necesară
de executare, atunci când statul respondent are o altă opinie. În principiu, acest precedent
reflectă și elementul de interpretare diferită a efectelor unei hotărâri ale CtEDO, atunci când CM
consideră că natura încălcării constatate de CtEDO implică eliberarea reclamantului, iar statul
respondent nu vede o astfel de interpretare extensivă a efectelor hotărârii. De notat în acest
sens, că CM nu a constatat faptul neexecutării intenționate din partea statului respondent. CM
doar a anunțat poziția sa despre o pretinsă ”neexecutare”. ceea ce înseamnă că cuvântul final
oricum rămâne să spună CtEDO. Doar CtEDO este competentă să afirme dacă statul respondent
a executat ori nu dorește să execute hotărârea.
Acest unic exemplu al așa-numitului ”mecanism de sancționare” pentru neexecutare (asumând
că procedurile de sancționare nu s-au consumat până la hotărârea Curții Europene, potrivit
articolului 46 (4) din Convenție) reflectă doar faptul că în procesul de executare persistă
două mari probleme care afectează executarea. Acestea se asimilează situațiilor din dreptul
internațional public când se observă comportamentul statelor față de anumite obligațiuni de drept
internațional. Se are în vedere comportamentul care denotă ”ne-dorința și/sau incapacitatea”59
statelor care, ca o consecință, angajează anumite reacții ale altor state sau ale organizațiilor
internaționale60. Din perspectiva executării hotărârilor CtEDO acest comportament al statelor
respondente s-a echivalat cu două situații care creează dificultăți la executare:
a) o stare de rezistență de principiu, denumită și lipsa voinței politice de a executa anu-
mite hotărâri ale CtEDO;
b) existența circumstanțelor externe voinței pozitive de executare sau neputința.
Ambele situații pot să se cumuleze sau să fie separate. În prima situație, executarea este posibilă
de facto, pe când în cea de a doua situație executarea este îngreunată de factori exteriori. Exemplu
de mai sus al lui Ilgar Mammadov reflectă mai degrabă prima situație de rezistență de principiu,
în timp ce cauza Burmych61 accentuează situația inabilității bona fides a statului respondent.

57 Articolul 46 (4) din Convenție, în traducerea oficială română, sună în felul următor: ”În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că
o Înaltă Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, și după ce va fi pus în
întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanților cu drept de a participa la
lucrările Comitetului de Miniștri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligațiilor ei
ce decurg din paragraful 1 (al Articolului 46 din Convenție)”.
58 A se vedea Rezoluția Interimară CM/ResDH(2017)429 din 5 decembrie 2017.
59 Denumit în engleză ”unwilling or unable”. A se vedea un exemplu de cercetări academice în acest sens.
60 Spre exemplu, ne-dorința sau incapacitatea de a investiga ori atrage la răspundere penală pentru crime de drept internațional este o
precondiție de asumare a jurisdicției tribunalelor penale internaționale. Aceeași logică de analiză a capacității statelor ori dorința acestora
de a soluționa litigiile cu privire la drepturile omului la nivel național este pilonul evaluării regulii epuizării remediilor naționale în dreptul
Convenției.
61 Cauza post-pilot Burmych și alții c. Ucrainei a relevat o situație complexă de neexecutare continuă a hotărârilor Curții Europene adoptate în
contextul procedurilor post-pilot Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei, în principal datorită impactului financiar major și inabilității statului
respondent de a gestiona situația.

31
În final, atunci când se identifică cauzele neexecutării, trebuie ținut cont și de distincția trasată
de CM între măsurile de executare cu caracter general și cele cu caracter individual. Distincția
aceasta este pilonul procesului de supraveghere a executării62. Măsurile cu caracter individual
privesc reclamanții și deseori nu prezintă mari dificultăți în executare, cu excepția cazului în care
statul respondent exprimă o rezistență de principiu63. Exemplul de mai sus cu Ilgar Mammadov
reflectă rezistența de principiu la executarea măsurilor cu caracter individual (eliberarea din
detenție a reclamantului). Pe de altă parte, același exemplu Burmych reprezintă dificultatea
executării măsurilor cu caracter general (eficacitatea remediilor).
De asemenea, trebuie ținut cont și de noile modalități de lucru ale CM în supravegherea executării.
Acestea au fost introduse prin reformă după 2010 odată cu modificarea Convenției Europene
prin Protocolul nr. 14. În măsura în care noile metode de lucru sunt relevante prezentului studiu,
această reforma a schimbat modul de supraveghere a executării, instituind două modalități,
cea avansată și într-o procedură standard. În esență ambele tipuri de supraveghere reflectă
doar reacția CM față de cauzele tratate în una din aceste proceduri și gradul de atenție acordat
acestora din partea CM. Din perspectiva statelor respondente, metodele de lucru nu trebuie
să influențeze prioritatea executării și CM a notat de mai multe ori că o asemenea clasificare
nu trebuie confundată cu prioritatea executării. Faptul că supravegherea într-o cauză
este avansată nu implică că respectivele cauze supravegheate într-o altă procedură standard
sunt tratate cu titlu secundar. Divizarea procedurilor de supraveghere mai degrabă a urmărit
asigurarea unei modalități eficace de administrare a volumului de cauze pendinte pe rolul
CM, dar nicidecum subminarea executării unora față de altele64. Cu toate acestea, criteriile de
clasificare într-o procedură avansată65 formează o impresie inversă, conform căreia anumite
cauze sunt tratate preferențial și aparent implică anumite dificultăți la executarea acestora, în
special când se aplică criteriu ”problemelor complexe și/sau structurale identificate de CtEDO
și/sau de CM”.

Evoluția executării cauzelor transnistrene la Comitetul de Miniștri al Consiliului

Europei
Revenind la situația executării hotărârilor în cauzele transnistrene și luând în considerație cele
notate mai sus, cauzele neexecutării apar într-o altă perspectivă. În linii generale, se poate afirma
mai degrabă despre lipsa unui progres tangibil în executarea acestora. Începând cu hotărârea
Ilașcu și terminând cu cauza Mozer, perspectivele executării hotărârilor nu apar într-o lumină
favorabilă. Tehnic vorbind, doar hotărârea Ilașcu, împreună cu hotărârea accesorie Ivanțoc, a
fost formal radiată de pe rolul CM și declarată ca fiind executată. De asemenea, formal, la situația
curentă pe rolul CM au fost înregistrate doar hotărârile Catan și Mozer, statutul celorlalte hotărâri
fiind încă incert66. Cauza Pisari, fiind una izolată, după cum s-a notat mai sus, este tratată de CM
într-un alt context de cauze împotriva Federației Ruse67 și nu este afiliată cauzelor transnistrene

62 Pentru detalii cu privire la diferența între măsuri cu caracter general și cele de ordin individual a se vedea Regulile și metodele de lucru
ale CM: Rules of the Committee of Ministers for the supervision of the execution of judgments and of the terms of friendly settlements (adopted
by the Committee of Ministers on 10 May 2006 at its 964th meeting and amended on 18 January 2017 at its 1275th meeting and iGuide CM
Procedures and working methods (15 February 2017)
63 Spre exemplu, neplata satisfacțiilor echitabile în cauza Varnaava și alții c. Turciei timp de 9 ani după ce hotărârea a devenit definitivă.
64 Pentru detalii a se vedea p. 10 din Information document: CM/Inf/DH(2010)45 final, 7 December 2010 Supervision of the execution of the
judgments and decisions of the European Court of Human Rights: implementation of the Interlaken Action Plan – Outstanding issues concerning
the practical modalities of implementation of the new twin track supervision system.
65 Potrivit practicilor CM, o cauză în mod automat se clasifică pentru supravegherea avansată dacă aceasta: (i) este interstatală, (ii) este
parte a procedurii-pilot, (iii) cere urgent adoptarea măsurilor individuale de executare și (iv) implică o problemă majoră structurală sau
complexă.
66 Doar hotărârile Turturica și Casian; Paduret; Eriomenco; Soyma; Apcov; Vardanean; Braga; Draci nu sunt formal înregistrate pe lista CM la zi.
67 La Ședința CM nr. 1250 aceasta a fost clasificată într-o procedură de supraveghere standard și tratată în principiu doar ca angajând
executarea măsurilor de ordin individual.

32
(Catan și Mozer). Deci, actualmente, CM nu a format un grup separat de cauze transnistrene și
doar Catan este tratată ca o cauză într-o procedura avansată de supraveghere68.
Analiza evoluției cauzelor transnistrene pe rolul CM relevă anumite aspecte relevante
identificării cauzelor neexecutării care contribuie la actuala situație de impas. Astfel, din
perspectiva supravegherii cauzelor se notează următoarele considerațiuni în dependență de
cauzele aflate pe lista CM.

Ilașcu și Ivanțoc
Evoluția supravegherii cauzei Ilașcu a fost detaliat descrisă în hotărârea Ivanțoc (§§ 60-66).
După o serie de rezoluții interimare deplorând lipsa evoluțiilor de executare în sensul eliberării
din detenția ilegală a reclamanților (cu excepția reclamantului Ilașcu)69, CM a suspendat
supravegherea sa până la adoptarea hotărârii în cauza Ivanțoc. În Ivanțoc reclamanții s-au
plâns în esență de același lucru, adică de lipsa eliberării din detenție ca o măsură individuală
de executare, obligația atribuibilă statelor respondente, reieșind din hotărârea Ilașcu70. După
reluarea supravegherii cauzei Ilașcu, aceasta a fost clasificată de CM în procedura standard de
supraveghere.
CM a închis supravegherea ambelor cauze71 și a tratat hotărârea Ilașcu, plus Ivanțoc, mai degrabă
ca un caz izolat, nerecunoscând faptul că aceasta ar implica anumite probleme sistemice ce
ar genera încălcări în ansamblu și în perspectivă a drepturilor garantate de CEDO. Dovada
acestei abordări fiind faptul că Ilașcu și Ivanțoc nu au fost tratate într-o procedură avansată de
supraveghere, ci practic în două ședințe (timp record pentru CM), ele au fost radiate fără mare
rezistență, exceptând cea din partea delegației Republicii Moldova. În consecință, hotărârile nu
au implicat, în viziunea CM, adoptarea de măsuri generale de executare.
Poziția Republicii Moldova, cel puțin așa cum a fost exprimată la soluționarea chestiunii de
încetare a supravegherii72, a fost diferită. Republica Moldova a susținut că respectiva cauză
Ilașcu ar implica adoptarea măsurilor de ordin general de executare și a sugerat că problema
transnistreană prin definiție este generatoare de încălcări masive ale drepturilor omului în
regiune.
Cât privește poziția Federației Ruse, ambele cauze au implicat în viziunea sa doar achitarea
compensațiilor cu titlu de satisfacție echitabilă și nici o altă măsură de executare nu ar fi
relevantă în acest sens. Federația Rusă și-a menținut discursul cu privire la lipsa propriei
jurisdicții extrateritoriale și imposibilitatea sa de a influența autoritățile de facto din regiune
în sensul eliberării reclamanților din detenție. Această poziția a fost declarată inconsistentă
prin constatările Curții Europene în Ivanțoc, dar aceasta nu a ajutat procesul de executare.
Reclamații au fost în cele din urmă eliberați nu datorită efortului de executare, dar urmare a
expirării termenului de detenție ilegală, iar CM s-a rezumat la constatarea acestui fapt.

Catan
Comparativ cu Ilașcu, cauza Catan nu a generat dezbateri serioase cu privire la clasificarea
supravegherii, exceptând opoziția vehementă a Federației Ruse. Cauza din prima a fost și

68 A se vedea Ședința CM nr. 1164 din 4-7 martie 2013 - CM/Del/Dec(2013)1164/itemC1

69 A se vedea rezoluții ResDH(2005)42, ResDH(2005)84, ResDH(2006)11, ResDH(2006)26
70 A se vedea ResDH(2007)106
71 A se vedea Resolution CM/ResDH(2014)37
72 A se vedea lucrările CM pentru cea de 1193a reuniune (DH) din 4-6 martie 2014

33
rămâne să fie clasificată într-o procedură avansată de supraveghere. Totuși, criteriul care
a servit clasificării a fost mai degrabă acel al necesității urgente de adoptare a măsurilor
individuale de executare decât acel al complexității și/sau existenței unor probleme structurale.
CM a atras atenția de mai multe ori asupra îngrijorărilor sale privind necesitatea urgentă
de a asigura dreptul reclamanților minori la educație, având în vedere că acesta riscă să fie
subminat odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, prin contrast cu Ilașcu, în cauza Catan s-a
simțit că CM plasează atenția sa nu numai asupra elementelor exclusiv individuale ale cauzei,
dar deja privește problema mult mai în ansamblu. În special, acest lucru s-a simțit din textul
rezoluțiilor interimare73 unde CM a accentuat, inclusiv prin citarea mot à mot a constatărilor
CtEDO, asupra caracterului indiscutabil al jurisdicției extrateritoriale a Federației Ruse. Pentru
a evita speculațiile cu privire la această chestiune sensibilă, cum este jurisdicția extrateritorială,
CM a ales să-și formuleze poziția prin citarea expresă a anumitor texte direct din hotărârea
Catan, inclusiv a anumitor pasaje convenabile din punct de vedere al Federației Ruse. Astfel, din
textul rezoluțiilor se observă că CM încearcă să facă anumite concesii diplomatice74 pentru a
determina Federația Rusă să procedeze la executare. Cu toate acestea, Federația Rusă la rândul
său exprimă clar și neechivoc rezistența de principiu75. Această rezistență se dovedește prin
faptul că, la momentul actual, nici compensațiile bănești cu titlu de satisfacție echitabilă nu
au fost achitate reclamanților, o măsură care aparent nu ar fi trebuit să implice dificultăți în
executarea hotărârii. Însă Federația Rusă a ales să manifeste un protest față de soluția CtEDO
în cauza Catan, ignorând la maxim obligația de executare, atât în partea achitării sumelor,
cât și prin tergiversarea cât de mult posibil a prezentării unui plan de acțiuni sau a descrierii
modului în care aceasta vede executarea. În acest din urmă sens, Federația Rusă încontinuu
face referire la anumite aranjamente și evenimente mai degrabă de ordin academic menite să
reevalueze corectitudinea constatărilor CtEDO. Măsuri efective și direct tangente executării nu
sunt raportate și nici nu sunt vizibile ori declarate.
Generalizând poziția Federației Ruse în speța Catan, se observă clar că aceasta continuă linia sa
de argumentare împotriva responsabilității sale, așa cum aceasta a fost expusă și deja respinsă
de CtEDO în hotărârea sa. Poziția sa este similară celei din Ilașcu cu o mică diferență că în
Catan Federația Rusă intenționează să ”reviziteze” conceptul de ”control efectiv” și să valorifice
conceptul de ”control decisiv” (a se vedea mai sus despre diferența acestor concepte). Dacă în
Ilașcu, Federația Rusă a pledat doar pentru lipsa oricărei jurisdicții (cu sau fără controlul decisiv
ori efectiv), atunci în Catan ea a accentuat asupra acestei diferențe terminologice într-un mod
mai serios. Dacă în procedurile de la Curtea Europeană Federația Rusă nu a reușit să convingă
judecătorii, atunci la CM Federația Rusă continuă să insiste asupra acestei diferențe. Dovada
acestor insistențe sunt textele Rezoluțiilor CM care preferă într-un mod diplomatic să selecteze
cu titlu mot à mot textele din hotărârea Catan decât să intre în polemici cu delegația Federației
Ruse. În ansamblu, aceste aspecte dovedesc în fapt că litigiu nu s-a finalizat cu hotărârea CtEDO
și în realitate la faza executării există mai degrabă un veritabil contencios judiciar și nu un
dialog cu privire la dificultățile practice de executare. Mai mult, se pare că hotărârea Catan,
deși în termeni practici mult mai clară decât Ilașcu, a amplificat neînțelegerile și a consolidat
insatisfacția Federației Ruse cu abordarea judiciară din partea Curții Europene. În asemenea
condiții cu greu poate fi depistată dorința Federației Ruse de a se conforma hotărârilor CtEDO
în cauzele transnistrene.

73 Actualmente se numără trei rezoluții interimare CM/ResDH(2015)157, CM/ResDH(2015)46, CM/ResDH(2014)184.

74 Se are în vedere modalitatea foarte diplomatică de a nota în textele CM un așa numit paradox că deși ”nu există dovezi directe despre
implicarea (n.a. a Federației Ruse) în politici educative din regiune” Federația Rusă este recunoscută totuși responsabilă datorită prezenței
militare și a susținerii economice și politice a regiunii fără de care regimul secesionist nu ar rezista.
75 i.e. prin refuzul său deja devenit constant de a prezenta planurile de acțiuni sau oricare altă informație despre procesul de executare, referind
mai degrabă la niște inițiative în mediu academic or interguvernamental prin care s-ar re-evalua conceptul de jurisdicție extrateritorială;
a se vedea recent 1310th meeting (March 2018) (DH) - Communication from the authorities (22/02/2018) concerning the case of CATAN
AND OTHERS v. Russian Federation (Application No. 43370/04)

34
Un element nu mai puțin important, comparativ cu evoluția executării cauzei Ilașcu, este că în
hotărârea Catan CM nu recunoaște direct, dar nici nu neagă problema structurală și, respectiv,
necesitatea adoptării unor măsuri generale de executare alături de cele individuale. Rezerva
CM în acest sens este bine înțeleasă, deoarece recunoașterea directă a necesității adoptării
măsurilor cu caracter general ar conduce la ideea conform căreia CM implicit va cere Federației
Ruse să-și folosească controlul efectiv în regiune pentru implementarea unor măsuri necesare
prevenirii încălcărilor. Or, acest gest de bună voință a CM va veni în contradicție nu numai cu
poziția R. Moldova, care, dimpotrivă, cere sistarea controlului efectiv al Federației Ruse, dar
și cu principiile generale ale dreptului internațional în materia suveranității și obligației de
neimplicare. Prin urmare, pentru a adresa această dilemă CM se limitează doar la niște sugestii
subtile cu privire la necesitatea adoptării măsurilor cu caracter general și doar în limitele
necesare garantării dreptului încălcat (dreptul la educație), fără a se referi, nici chiar implicit,
la vreo soluție viabilă a conflictului înghețat în general. Deși, nici CM și nici alte părți interesate
nu pot de facto să nege contextul general al conflictului, fără soluționarea căruia perspectiva
adoptării unor măsuri de executare nu este viabilă.

Mozer
Cauza Mozer a fost și la moment rămâne ultima hotărâre înregistrată pe lista de supraveghere a
CM (situația din martie 2018). Specificul acestei hotărâri este că aceasta nu mai pune accentul
pe problemele jurisdicției în regiunea transnistreană, ci mai degrabă abordează problema
legalității detenției dispuse de autoritățile de facto în contextul conflictului înghețat. Fără a intra
în detaliile acestei spețe, care poate fi obiectului unui studiu separat, în contextul problemei de
executare este destul să se noteze că aceasta este prima hotărâre din șirul cauzelor transnistrene
care deja reflectă existența unei probleme sistemice. Dacă speța Catan, după cum s-a notat mai
sus, în viziunea atât a CtEDO, cât și a CM, a consolidat jurisprudența cu privire la problema
jurisdicției aducând mai multă claritate conceptului în contextul conflictului transnistrean,
atunci Mozer merge mai departe. Aceasta expres notează caracterul ilicit al oricărui act de
detenție dispus de autoritățile de facto, prin prisma dreptului internațional și cel al CEDO.
Potențial, hotărârea Mozer este un proiectil cu acțiune întârziată care generează o serie de
probleme cu privire la executare. Dacă din perspectiva CtEDO, hotărârea Mozer este și va rămâne
punctul de referință pentru restul cauzelor provenite din regiune76, atunci din perspectiva CM
această hotărâre inevitabil implică adoptarea de măsuri generale. Deopotrivă, ar fi irațional să
fie tratată această cauză ca una izolată și care ar implica doar măsuri de ordin individual, atunci
când problema ilegalității s-a decis de CtEDO cu referire la întreaga structură a așa-numitor
instanțe judiciare din regiune luată per ansamblu77. Chiar dacă această constatare a CtEDO în
particular ține de domeniul de aplicare strictă a Articolului 5 § 1 din CEDO, concluziile în ceea
ce privește ilegalitatea sunt extensibile și asupra altor drepturi unde legalitatea constituie o
garanție fundamentală.
Interpretarea coerentă a CEDO și faptul că legalitatea este unul din principiile fundamentale ale
aplicării drepturilor garantate de aceasta78 va impune aceleași concluzii despre ilegalitate prin

76 Într-adevăr, hotărârea Mozer a fost adoptată de Marea Cameră a CtEDO și se consideră precedent pentru restul care o urmează. Toate
hotărârile care au urmat Mozer sunt practic trase la indigo, considerându-se chestiunea ilegalității ca fiind una deja indiscutabilă, deopotrivă
ca și chestiunea de jurisdicție după Catan.
77 A se vedea concluziile neechivoce ale CtEDO în § 150 din hotărârea Mozer unde ”... se constată că "instanțele de judecată din RMN" și, implicit,
orice altă "autoritate din RMN", nu putea să ordone "arestul sau o detenție legală" a reclamantului, în sensul Articolului 5 § 1 (c) din Convenție.”
78 Practic, fiecare drept fundamental conține elementul legalității și lipsa acestuia va conduce în mod automat la încălcare. Spre exemplu,
Articolul 6 presupune legalitatea constituirii tribunalelor; Articolul 7 inerent conține condiția legalității sancționării penale; drepturile
calificate din Articolele 8-11 acceptă doar o interferență legală; etc.

35
extensie asupra tuturor plângerilor provenite din regiune. Hotărârile Vardanean, Eriomenco,
Pădureț, ș.a. dovedesc deopotrivă că raționamentul ilegalității s-a extins asupra altor drepturi din
Convenție, nu numai asupra unor prohibiții jus cogens, dar și asupra drepturilor calificate79. Prin
urmare, problema ilegalității recunoscută de Mozer deja depășește cadrul limitat de executare,
așa cum acesta a fost inițial perceput de CM în procedurile de supraveghere în cauzele Ilașcu și,
ulterior, în Catan.
Acest element și perspectivele examinării unor măsuri cu caracter general scot la iveală serioase
dificultăți în materia supravegherii executării. Din această cauză și nu numai, CM la moment se
rezumă doar la examinarea unei chestiuni aparent simple, și anume la întrebarea privind modul
de clasificare a supravegherii acestei hotărâri, într-o procedură avansată ori standard. De notat
că această întrebare nu atinge nivelul discuțiilor asupra măsurilor de executare în esență, ci este
o chestiune preliminară, dar care deja prezintă serioase dificultăți. Odată ce hotărârea Mozer
implică problema ilegalității per ansamblu a structurilor nerecunoscute din regiune, aceasta
solicită o abordare prin prisma măsurilor de ordin general și fiind conexată cu sensibilitatea
problemei jurisdicției, cauza inevitabil se califică potrivit criteriului ”disfuncțiilor structurale”
pentru a fi clasificată într-o procedură avansată. Totuși, observând involuția examinării cauzei
Catan și reieșind din reticența Federației Ruse de a avansa procesul de executare, este bine
înțeleasă poziția CM de a trata cu anumite rezerve cauza Mozer. Mai ales, după cum s-a notat
mai sus, dificultatea adoptării măsurilor cu caracter general în contextul regiunii transnistrene
duce la o serie de conflicte între obligațiile de abținere și de neintervenție în treburile interne,
respectul suveranității și obligațiile pozitive prin prisma respectării drepturilor omului.
În concluzie, deși efectele hotărârii Mozer sunt complexe, aceasta inevitabil va trebuie să fie
abordată exclusiv prin prisma adoptării măsurilor de ordin general. Important este ca această
hotărâre să nu fie lăsată în desuetudine și menținută sub lupa CM. Anume de modalitatea de
supraveghere a acestei hotărâri va depinde succesul sau, dimpotrivă, impasul în implementarea
hotărârilor CtEDO în cauzele provenite din regiunea transnistreană.

79 Cum ar fi, spre exemplu, dreptul la posesie garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Pădureț) sau dreptul la viață privată în sensul
Articolului 8 din Convenție (Vardanean).

36
CAPITOLUL II.
A DOUA PROBLEMĂ COMPLEXĂ - FONDUL ÎNCĂLCĂRILOR
ȘI PRIORITĂȚILE?

După cum s-a indicat mai sus, examinarea problemelor respectării în substanță a drepturilor
omului din regiunea transnistreană constituie a doua mare dificultate în cauzele transnistrene.
Această problemă s-a intitulat în prezentul studiu sub denumirea generică de ”fond” și, în
principal, reflectă relația confuză cu problema jurisdicției. Prezentul studiu nu are drept scop să
facă o analiză detaliată a tuturor drepturilor încălcate sau pretinse a fi violate. Într-adevăr, gama
largă a drepturilor încălcate și cu un potențial mare de încălcare nu permite descrierea detaliată
a acestora. Asemenea descriere nici nu este necesară în momentul în care, după cum s-a notat în
contextul supravegherii executării cauzei Mozer, ilegalitatea quasi-totală caracteristică regiunii
transnistrene naște o prezumție puternică în defavoarea respectării drepturilor omului. Cu alte
cuvinte, odată chestiunea ilegalității fiind deja decisă, orice pretenție de respectare a drepturilor
omului în regiune are soluția negativă predispusă. Ilegalitatea generează încălcări în masă și, la
un moment dat, devine una incontestabilă. Prin urmare, constatarea încălcărilor drepturilor
omului în regiune, dacă ar fi să considerăm chestiunea ilegalității, deja a devenit un exercițiu
simplu.
Într-adevăr, considerând chiar denumirile regiunii80, nimeni nu își va permite să afirme cu
precădere că drepturile omului în regiune se respectă. În această ordine de idei, asistăm mai
degrabă la afirmația unei situații negative decât la o perspectivă pozitivă în materia drepturilor
omului. Asistăm și la lipsa oricăror perspective și viziuni clare ale modului în care trebuie
să fie adresată această problemă. Or, anume această situație se califică ca impas în materia
implementării drepturilor omului și a ordinii de drept în sens general, și nu doar ca o dificultate
de executare a hotărârilor CtEDO. Executarea reprezintă doar unul din mai multe mecanisme
ale asigurării respectării drepturilor omului și, aparent, nici acesta nu este eficient.
Prin urmare, prezentul studiu se va axa pe identificarea dificultăților ce rămân să afecteze
procesul de executare și implementare a hotărârilor CtEDO în cauzele provenite din regiune,
prin prisma naturii acestor drepturi.

Fondul
Două mari aspecte ale dificultății urmează a fi notate, și anume confuzia întrebărilor jurisdicției
în ceea ce privește fondul și dificultatea practică de acces, investigarea situației de facto.
Primul aspect legat de confuzia quasi-generală între întrebările jurisdicției și întrebările
cu privire la substanța respectării drepturilor omului deseori distorsionează importanța și
prioritatea problemelor. Dispute interminabile cu privire la jurisdicția statelor respondente,
chiar dacă această chestiune aparent a fost deja bine definită, distrage atenția de la examinarea
problemelor cu privire la respectarea drepturilor în esența lor. În termeni mai simpli, această
confuzie se asimilează unei dispute interminabile cu privire la ”cine” este responsabil să
facă ceva, fără să fie clar ”ce” anume trebuie să se facă în general (întrebarea ”cine să facă?”
înlocuiește problema ”ce să facă?”). Or, în viziunea unui observator obiectiv aceasta se percepe
mai degrabă ca evitarea responsabilității și nu ca o discuție despre complexitatea problemei pe
care statele respondente sunt obligate să o adreseze în primul rând. Astfel, în situația actuală, în

80 Denumirii ale regiunii: o ”gaura neagră” – APCE, „vacuum legal” din regiune – Curtea Europeană, etc.

37
cauzele transnistrene, disputele cu privire la jurisdicția statelor inhibează importanța și esența
problemelor fundamentale de respectare a drepturilor omului în regiune81.
Cel de-al doilea aspect, care determină complexitatea, este dificultatea de constatare a
situației de facto. Aceasta rezultă din acces limitat sau, uneori, lipsa oricărui acces în regiune
și imposibilitatea de a investiga încălcările drepturilor omului. S-a notat mai sus că în situația
curentă a jurisprudenței CtEDO în cauzele transnistrene s-a format o serioasă și puternică
prezumție negativă, mai degrabă în favoarea încălcării masive a drepturilor omului în regiune.
Această situație în mare parte se datorează chestiunii ilegalității, dar și poziției reticente
a ambelor state respondente în acest context. Republica Moldova recunoaște problema
ilegalității și susține prezumpția încălcării, dar preferă să delege responsabilitatea sa pe seama
complexității situației de facto, lipsa accesului și a cooperării cu autoritățile de facto și, implicit,
interferența străină (din partea Federației Ruse) în treburile sale interne. Pe de altă parte,
Federația Rusă refuză să-și recunoască oricare responsabilitate și preferă să pună accentele
pe alte probleme decât pe cele de substanță sau în general să se declare nihilistă. În rezultat,
accesul în regiune este limitat și posibilitatea practică de a verifica corectitudinea prezumpțiilor
negative lipsește cu desăvârșire, deși, după cum se va vedea mai jos, în materia drepturilor
omului nu se poate opera cu astfel de prezumpții negative. Indiferent de cât de justificate sau
serioase ar apărea, acestea rămân în esența sa prezumpții și nu se compară cu constatările
rezultate dintr-o investigație în fapt.
În special, acest raționament este valabil în situația unor drepturi absolute, unde constatarea
faptului încălcării trebuie făcută în baza unei investigații și în afara oricărui dubiu rezonabil.
Prezumpțiile nu pot servi drept justificare pentru concluzii ferme, iar chestiunea ilegalității în
acest context nu dovedește decât seriozitatea prezumpțiilor, nu și dovada automată a încălcării.
Dacă în contextul primului aspect al complexității, și anume al confuziei între jurisdicție și
fondul problemelor, soluția viabilă este una evidentă, în contextul celui de-al doilea aspect al
dificultății de investigare și acces la situația de facto, soluțiile sunt mai puțin clare.
Simpla acordare a priorității întrebărilor de fond comparativ cu cele ale jurisdicției va permite
reorientarea discuțiilor cu privire la o posibila executare. Odată trasată clar linia disputelor
cu privire la problemele jurisdicției și a celor cu privire la fond se vor trasa și noi perspective
în implementarea hotărârilor și, în consecință, asigurarea respectării drepturilor omului în
regiune.
Totodată, referindu-ne la cel de-al doilea aspect care generează dificultatea investigării, trebuie
clar separate drepturile potrivit naturii sale. Această separare în natură va permite adoptarea
unor noi abordări și, respectiv, va permite identificarea cauzelor neexecutării dintr-o altă
perspectivă. Observându-se această nouă perspectivă, se vor putea identifica și soluții viabile
de soluționare și de identificare a măsurilor necesare executării.
Măsurile de implementare a drepturilor declarate de CEDO, luate nu numai în contextul cauzelor
provenite din regiunea transnistreană, țin de deosebirea fundamentală a drepturilor potrivit
naturii sale. Sunt două mari tipuri de drepturi garantate de CEDO, cele denumite ca interdicții
absolute (jus cogens) și libertăți. În literatura de specialitate acestea mai sunt clasificate și
ca drepturi absolute și cele calificate, criteriul de bază fiind cel al posibilității interferenței

81 Pentru a ilustra natura controversată a acestei confuzii, se propune revenirea la exemplul ipotetic de mai sus (a se vedea nota de subsol nr.
11). La exemplu de mai sus să adăugă o condiție conform căreia membrul familiei separat deține mijloace de pericol sporit pentru toți vecinii
din comunitate. Atunci prioritatea discuțiilor cu privire la justificarea intervenției ori drepturile de proprietate, fie cele de bună vecinătate,
sunt subminate de importanța și prioritatea soluționării chestiunii cu privire la controlul acestor mijloace de pericol sporit. Această din urmă
întrebare va reprezenta un interes general pentru întreaga comunitate și va inhiba, în mod logic, oricare altă problemă virtuală cu privire la
conflictul bilateral între vecini. Același raport se constată între problema de interes general al respectării drepturilor omului în regiune, și
anume fondul problemei, și cea a discuției cu privire la jurisdicție.

38
din partea statului. Drepturile absolute nu admit nici o justificare și nici o interferență atunci
când drepturile calificate sau libertățile pot fi limitate printr-o interferență legală cu concursul
unor anumite condiții speciale (cum ar fi proporționalitatea, interesul general sau interesele
altora, necesitatea unei societăți democratice, etc.). Drept exemple ale primei categorii servesc
interzicerea torturii, a relelor tratamente, a tratamentului degradant sau a detențiilor arbitrare
ori incommunicado fără garanții, etc. Din categoria drepturilor calificate fac parte dreptul la
educație sau libertăți de exprimare ori asociere, protecția proprietății, etc. CEDO include și
garanții atașate drepturilor absolute ori celor calificate, care sunt denumite ca obligații cu
caracter procedural, și anume cele de investigare și prevenire a impunității. Garanții cu caracter
procedural, constituind o categorie separată de drepturi garantate de Convenție, sunt dreptul la
un proces echitabil, potrivit Articolului 6, ori dreptul la un remediu efectiv în sensul Articolului
13 din Convenție, ultimul, alături de dreptul la nediscriminare (Articolul 14), în cele mai multe
situații este de o natură accesorie, chiar dacă poate fi încălcat separat. Nu trebuie negată, desigur,
nici natura drepturilor accesorii care pot fi sui generis, cum este dreptul la remediu. Acesta din
urmă poate fi privit în ambele aspecte, din punct de vedere al eficacității din perspectiva unui
individ și din perspectivă generală ca un mecanism generic de remediere a tuturor încălcărilor.
Explorând cel din urmă aspect al dreptului remediilor eficiente, se constată o particularitate a
jurisprudenței CtEDO în cauzele transnistrene. Începând cu deciziile cu privire la admisibilitate
în cauzele Ilașcu și Catan, CtEDO în mod neechivoc a constatat lipsa oricăror mecanisme viabile
de remediere a drepturilor încălcate în contextul conflictului transnistrean. Comparativ cu
jurisprudența bogată în contextul situației din Cipru de Nord, unde CtEDO a constatat existența
remediilor eficiente82, situația regiunii transnistrene, în viziunea sa, nu relevă nici măcar o
aparență a remediilor viabile. Lipsa remediilor este efectul direct al ilegalității autorităților de
facto, dar în egală măsură se datorează și reticenței ambelor state respondente de a adresa
problema remediilor în esența lor. Republica Moldova este reticentă, pe bună dreptate, să
confere chiar cea mai mică doză de legitimitate autorităților de facto, chiar din perspectiva
recunoașterii acestora ca mecanisme viabile de remediere83. Federația Rusă, datorită poziției
sale ferme de nerecunoaștere a legitimității și a refuzului de a admite existența propriei
jurisdicții extrateritoriale se declară în general separată de conceptul de remedii și, respectiv,
străină obligației sale de a le institui. Toată situația, în ansamblu său, conduce în cele din urmă
nu numai la imposibilitatea procedurală de a investiga, cerceta și a constata adevărul, dar și
la lipsa sensului general al ordinii de drept și forței de a executa și aplica legea, oricare ar fi
aceasta, cea a Republicii Moldova ori cea a CEDO.
Ținând cont de considerentele de mai sus, incluzând clasificările drepturilor în cele absolute și
calificate, plus garanțiile procedurale și cele accesorii, fondul încălcărilor drepturilor în regiunea
transnistreană poate fi separat în următoare clustere de violări la care trebuie atrasă atenția
în procesul de executare. Reiterând considerentele de mai sus, separarea pe aceste clustere va
permite tratarea problemei respectării drepturilor omului în regiune nu doar per ansamblu,
dar și separat în ordinea priorităților, așa cum o cere principiul separării problemelor pure de
jurisdicție de cele ale fondului.

82 A se vedea Cipru v. Turciei [MC], nr. 25781/94, CEDO 2001‑IV și ulterior Demopolous și alții c. Turciei (dec.)
83 Contrar modelului din Cipru de Nord, unde autoritățile de facto au fost recunoscute de Curtea Europeană ca mecanisme de remediere și
doar din perspectiva Convenției, dar fără recunoașterea legalității acestora de jure.

39
Clustere de violări
În prezent, reieșind din gama întreagă a hotărârilor și a cererilor pendinte pe rolul CtEDO în
cauzele provenite din regiunea transnistreană se identifică următoarele arii problematice din
perspectiva drepturilor omului:
a) Interdicții absolute
i. dreptul la viață și expunerea la pericol pentru viață, expunerea la fenomenul ”culoa-
rului morții”
ii. tortură și rele tratamente
iii. detenții în condiții inumane
iv. arestări și detenții ilegale / arbitrare
b) Libertăți
i. libertatea de exprimare
ii. libertatea de asociere
iii. respectarea vieții private și de familie
iv. protecția proprietății
v. dreptul la educație
c) Garanții
i. dreptul la un proces echitabil
ii. remedii
Aceste clustere, odată separate cer și permit o abordare diferită, inclusiv și adoptarea unor
măsuri generale de executare cu caracter special. Acesta este principiul distincției care reflectă
regula conform căreia situații deosebite cer un tratament deosebit.
Spre exemplu, interdicțiile absolute impun ca o măsură generală instituirea de mecanisme
viabile de investigare a faptelor și mecanisme de prevenție. Ele nu pot opera doar cu prezumpții,
inclusiv cu cele izvorâte din ilegalitate. Dimpotrivă, filosofia CEDO în speță ar impune o obligație
și un anumit grad de cooperare între autoritățile constituționale și cele de facto în sensul
investigării și evitării impunității84. Alt exemplu, cel al drepturilor calificate, impune o formă
specială de adoptare a măsurilor generale în esență care țin de identificarea unui consens
cu privire la chestiunea legalității. Ipotetic vorbind, dacă chestiunea generală a legitimității
autorităților de facto va fi separată de problema legalității într-un caz individual, poate fi
găsită o anumită balanță între interesele statului respondent (Republica Moldova) și interesele
individuale de respectare a dreptului persoanei85. Deci, odată schimbate prioritățile, se schimbă
și perspectivele executării, iar cauzele pot fi avansate în procesul de executare. Cert este că
complexitatea problemelor, oricare ar fi acestea, fie de jurisdicție, fie de fond, nu justifică situații
fără ieșire.

84 Chestiunea cooperării autorităților legitime și celor nerecunoscute este sub judice în cauza Güzelyurtlu c. Ciprului și Turciei, dar cu titlu
prealabil această obligație deja constituie obiectul unui interes din partea CtEDO în contextul conflictelor înghețate.
85 Un exemplu elocvent al unei asemenea soluții ne oferă executarea cauzei Grudić c. Serbiei, implicând colateral chestiunile de abstinență
de recunoaștere a legitimității autorităților de facto din Kosovo. Serbia în cazul citat a implementat propriul mecanism de redresare a
problemei achitării pensiilor provenite din provincia Kosovo nerecunoscută de Serbia; a se vedea descrierea măsurilor cu caracter general
în procesul de executare.

40
ÎN ÎNCHEIERE

Impasul în care se găsește actualmente procesul de executare a hotărârilor CtEDO în cauzele

transnistrene se datorează nu numai complexității contextului general în care apar încălcările
CEDO. Aceasta reiese și din însăși complexitatea jurisprudenței CtEDO în aceste cauze și
aparenta inaccesibilitate a acesteia.
Analizând originea neexecutării continue a hotărârilor în cauzele transnistrene, trebuie pus
accentul pe o analiză calitativă a acestora, prin prisma celor două elemente problematice,
jurisdicția statelor respondente și fondul încălcărilor. Datele statistice se dovedesc a fi irelevante,
prin urmare trebuie folosite cu o deosebită precauție. Analiza calitativă a celor două chestiuni
sensibile cu referire la toate etapele și pozițiile părților permite identificarea rădăcinilor
neexecutării nu doar în simpla rezistență de principiu a Federației Ruse sau în incapacitatea
Republicii Moldova. Uneori, ceea ce relevă în principiu cauzele transnistrene, neexecutarea
se datorează unor dispute principiale cu privire la atribuirea responsabilității și efectele
interpretării conceptelor de drept internațional, în speță fiind vorba despre sensibilitatea aplicării
conceptului de jurisdicție. Or, CtEDO aplică o interpretarea extensivă a acestui concept, ceea
ce constituie o interpretare necesară în viziunea sa pro-activă. În viziunea statelor respondente,
pe de altă parte, o asemenea interpretare extensivă creează un sentiment de insatisfacție
(Federația Rusă) și de incertitudine (Republica Moldova). În rezultat, disputa cu privire la o
problemă deja soluționată printr-o hotărâre a CtEDO se transferă la faza executării, indiferent
dacă argumentarea judiciară este justificată ori criticată. La fază executării, această dispută cu
privire la problemele jurisdicției nu este nici potrivită și nici posibilă să fie reexaminată sub
autoritatea CM, rolul căruia este unul limitat la o pură supraveghere.
Pe de altă parte, accentul pe disputa interminabilă cu privire la problemele jurisdicției
extrateritoriale, deși aceasta chestiune deja este una bine definitivată în dreptul internațional
public și în dreptul CEDO, distrage atenția de la problemele reale cu privire la natura și fondul
încălcărilor. Segregarea de facto și, respectiv, imposibilitatea de investigare a situației cu privire
la respectarea drepturilor omului în regiune amplifică speculațiile cu privire la încălcările
masive a drepturilor omului. Evoluția cauzelor transnistrene la moment a relevat un singur
element indiscutabil: că încălcările CEDO în regiune sunt structurale, datorită unei stări de
ilegalitate continuă a autorităților de facto. În această situație, mai degrabă se consolidează
prezumpția în favoarea încălcării decât invers. Această prezumție nu poate fi nici răsturnată
și nici confirmată prin argumente cu privire la jurisdicția statelor în teritoriile secesioniste.
Accentul trebuie pus pe respectarea drepturilor omului în esența lor, iar cooperarea în acest din
urmă sens, și nu numai între statele respondente, dar și cu autoritățile de facto, nu va însemna
neapărat recunoașterea statalității regiunii sau a legitimității structurilor secesioniste. Acestea
din urmă vor rămâne indiscutabil actori ne-statali, dar cu obligații de garantare a drepturilor
omului, scopul deopotrivă nobil pentru a submina orgoliul statalității și suveranității. Orice
cooperare, chiar și una neformală, nu trebuie totuși să conducă ori să rezulte într-o încălcare a
drepturilor omului. Cooperarea trebuie să rămână pozitivă și să nu tolereze încălcări, în special
ale drepturilor absolute și a interdicțiilor cu caracter peremptoriu. Ideea de bază a fost și
rămâne că respectarea drepturilor omului prevalează asupra aspectelor pur juridice cu privire
la jurisdicție, statalitate și suveranitate, iar reformularea priorităților incită la instituirea unui
dialog dintr-o altă perspectivă.
Acest dialog între statele respondente, după cum s-a specificat mai sus, pornește prin reiterarea
incoerenței argumentărilor cu privire la jurisdicția extrateritorială. O bună parte a argumentelor

41
avansate din partea Federației Ruse în susținerea poziției sale cu privire la jurisdicție pot fi
revăzute. Republica Moldova trebuie să fie mai fermă în menținerea poziției sale, oricare ar fi
opțiunea sa, și să fie capabilă să adopte decizii incomode. Totodată, Republica Moldova trebuie
să accepte potențial, cel puțin ideea unei cooperări cu autoritățile de facto, în limitele și doar
în sensul protecției drepturilor omului. Această idee va constitui imboldul inițierii unui dialog
pentru Republica Moldova, în cadrul căruia trebuie developate unele soluții creative. O cooperare
pozitivă în sensul respectării drepturilor omului nu înseamnă și recunoașterea statalității ori
a legitimității actorilor nestatali din regiunea transnistreană. Cu astfel de poziții statele își vor
dovedi angajamentele de respectare a obligației de executare, iar CM va putea să-și exercite
funcțiile de supraveghere și asistență în acest proces.
Nu există o formulă magică în actuala situație. În momentul de față, persistă un sentiment
de continuă neexecutare care rezultă din lipsa de facto a oricărui progres palpabil. Există și
incertitudinea cu privire la perspectivele executării cauzelor transnistrene. Identificând cauzele
neexecutării, conform modelului expus în prezentul studiu, vor apărea, inevitabil, și mai multe
idei cu privire la o posibilă ieșire din impasul neexecutării.

42