Sunteți pe pagina 1din 15

ALTE FIINȚE VII

Învățăturile familiei Hemon spun că ucrainenii au importat api-


cultura în Nord-Vestul Bosniei. Înainte de sosirea lor, localni-
cii creșteau albinele în stupi din lut și paie. Pentru a extrage
mierea, ucideau roiul de albine cu fum și distrugeau stupul.
Ucrainenii însă, practicau un tip de apicultură cu stupi din lemn
și sisteme de a extrage mierea care nu doar că lăsau albinele
să trăiască, dar le ajutau să prospere. E o poveste de familie cu
străbunicul meu Teodor care s-a îmbolnăvit de dizenterie la fi-
nalul Primului Război Mondial. Când sfârșitul era aproape, a
cerut să fie dus la albinele lui. S-a așezat lângă stupi și a început
să plângă luându-și rămas bun. A doua zi a murit.
Firește, bunicul mei Ivan a devenit la rândul său apicultor.
De fapt, a fost unul dintre fondatorii Societății de Apicultură
din Prnjavor. Toată copilăria, când mergeam în vizită la bunici,
mă aștepta câte o albină dornică să mă înțepe. Dar mă aștepta
și miere din abundență, miere dintre cele mai aromate. Mă aș-
tepta și șopronul bunicului unde ținea echipamentul și uneltele
de apicultor ce miroseau mereu a lemn, miere și ceară. Singurul
loc în care pot regăsi acel miros este hambarul tatei în care își
ține la rândul său instrumentele de apicultor.
Tata își ajuta tatăl cu albinele ori de cât ori avea ocazia, în-
vătând meserie de la el. Dar noi trăiam la Sarajevo, iar tata că-
lătorea mult, așa că a preluat stupina doar după ce Deda Ivan
a orbit și nu o mai putea face. Era de datoria lui să continue să
crească albine și-și petrecea nenumărate weekenduri, uneori
chiar și săptămâni, lucrând la o mică stupină la gospodăria ță-
rănească a bunicilor mei. Scopul creșterii albinelor, nu era doar
mierea, ci și o legătură cu și o extensie a tradiției de familie. Îi
permitea să intre într-o zonă controlată a gândirii, un spațiu
ALEKSANDAR HEMON

mental bazat pe concentrare deplină, unde auzea doar bâzâi-


tul albinelor și vedea doar lumea firească și profund coregra-
fiată a harnicelor albine. Tata a fost mereu un tip irascibil, dar
apicultura nu recompensează tensiunea și stresul, stupina era
un ținut al calmului.
Chiar și când eram la o vârstă la care nu aveam nicio încli-
nație să vorbesc sau să-i ascult pe ai mei, îmi plăcea să-l aud
pe tata explicând știința și psihologia apiculturii. Nimic legat
de albine și de miere nu era rău, totul era fascinant. Mierea nu
se strică niciodată, susținea el, datorită proprietăților sale an-
tibacteriene și pentru că impuritățile se ridică la suprafață de
unde pot fi luate pur și simplu. După spusele lui, cu cât era mie-
rea mai bună, cu atât se solidifica mai mult la cristalizare, cea
mai bună miere era tare ca piatra, dar se lichefia ușor la contact
cu o sursă de căldură. De aceea, mierea îngropată cu faraonii
în piramidele lor, încă era comestibilă și, probabil, delicioasă.
Propolisul pe care albinele îl folosesc pentru a sigila și dezin-
fecta stupul putea vindeca orice. Lăptișorul de matcă cu care
albinele își hrănesc larva care va deveni regină, era considera-
tă cea mai sănătoasă substanță din lume. Unul dintre secretele
unei vieți sănătoase era consumul unei linguriță de miere pe zi.
Râdeam de părinții noștri și de insistența lor parentală (adică
sâcâiala) susținând că după părerea lor era nevoie să recurgă
doar la două porunci pentru a-ți crește copiii: „Ai face bine să
pui mâna pe carte” (Bolje bi ti bilo da učiš), preferata mamei, și
„Ia un pic de miere” (Uzmi malo meda), preferata tatei, pe care
o spunea ori de câte ori vreunul dintre noi se simțea rău sau
pur și simplu avea poftă de ceva dulce. Prima poruncă rezolva
mintea, a doua trupul, iar cele două combinate rezolvau tot.
După ce în 2005 a fost diagnosticat cu cancer la prostată,
tata și-a făcut propriul amestec de propolis și lăptișor de mat-
că pe care-l ingera din belșug, deși nu avea nicio dovadă că ar
putea avea vreun efect asupra celulelor cancerigene. În schimb,

6
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

ceea ce avea într-adevăr proprietăți tămăduitoare era credin-


ța în eficiența acelui amestec. Iar el putea proslăvi frumusețea
organizării și disciplinei albinelor: dansează pentru a le arăta
celorlalte albine unde se află un nou alt câmp înflorit, se miș-
că într-un anumit fel în jurul reginei, a spus odată și-a scos
din stup o ramă în care se afla regina pe care o identifica ur-
mărind mișcările albinelor. Când m-am uitat la ramă, nu am
văzut decât roiala haotică a unor insecte posibil periculoase. El
vedea o comunitate deosebit de armonioasă, o societate ordo-
nată. Lumea albinelor era pentru el locul în care totul era me-
reu bine, așa cum fusese mereu și cum ar trebui să fie, locul în
care totul avea sens.
A fost demult acceptat la noi în familie că motivul imediat
al plecării părinților mei din Sarajevo pe 2 mai 1992 a fost fap-
tul că stupina din Vučijak trebuia îngrijită. Primăvara se apro-
pia de final și stupurile trebuiau demult pregătite pentru vară
ca albinele să poată prospera. În acea primă vară de război, al-
binele au prosperat cu-adevărat pentru că tata nu avea altceva
de făcut decât să le îngrijească. Toate activitățile din viața alor
mei ce nu țineau de supraviețuirea imediată fuseseră suspen-
date de război, iar nevoia tatei de a intra în contact cu o socie-
tate logică și organizată a crescut exponențial. Mierea era unica
sursă de venit a părinților mei și puteau aprecia ironia istorică
a faptului că le vindeau miere soldaților sârbi care luptau pen-
tru cauza ce le-a/ ne-a fracturat viața. Când mama s-a îmbol-
năvit și a trebuit să fie transferată la Subotica pentru operație,
în 1992, tata a mai rămas puțin la țară să pregătească albinele
pentru iarnă. Se aștepta să se întoarcă primăvara următoare,
la fel cum o făcuse atâtea primăveri la rând. Dar n-avea să se
mai întoarcă niciodată.
În 1992, locuiam în Chicago în cartierul ucrainean, lucram
pe salariul minim și mă mutam dintr-un apartament ieftin în-
tr-altul. Eram obsedat de corespondența prin poștă (încă sunt).

7
ALEKSANDAR HEMON

Era singurul mod de comunicare cu familia mea, nu aveam


Internet pe vremea aia, iar convorbirile telefonice erau prohi-
bitiv de costisitoare. De fapt, eram atât de obsedat încât când
mă mutam, deși completam formularul pentru schimbarea
rezidenței, verificam constant cu foștii proprietari dacă mai
ajunsese ceva pe numele meu. Într-o zi, la începutul lui 1993,
am trecut pe la fostul meu apartament unde proprietara – o
văduvă ucraineană înăcrită – îmi spusese că nu venise nimic
pentru mine. N-am crezut-o și am verificat din instinct tom-
beronul din spatele clădirii. La fundul tomberonului, printre
caserole unsuroase și pungi cu rahat de câine am găsit câteva
scrisori care-mi erau adresate, printre care una de la tata, pă-
tată și plină de zoaie.
În acea scrisoare, tata îmi spunea ce vești primise despre
albinele lui. Scrisoarea fusese trimisă din Ungaria, unde lucra
la momentul respectiv, dar fusese scrisă într-un spațiu al su-
ferinței: auzise că stupina lui fusese distrusă. Mai devreme în
acea iarnă, a scris, cineva a dărâmat stupii și i-a spart ca să fure
ramele cu miere pe care le lăsasem drept hrană pentru albine.
Erau în hibernare și le-a aruncat în zăpadă unde au murit toate
degerate. Nu mai găsesc acum scrisoarea, e într-una dintre cuti-
ile din beci, așa că nu îl pot cita exact, dar îmi amintesc limpede
că a scris – așa cum îmi amintesc și că am plâns când am citit –
că pentru el, moartea albinelor fusese mai dureroasă decât să
lase în urmă Sarajevo și să piardă totul în război. Ce fel de om
ar omorî niște albine fără niciun fel de motiv? Nu doar stupina
fusese anihilată, ci întreaga tradiție a familiei, prezența noastră
în Vučijak, viața lui în satul său natal. În urma roiulul degerat
mai rămăsese doar un mare vid. Un vid ce l-a urmat în Canada.
Aici l-a întâmpinat doar iarna, nimic altceva: nicio rudă, niciun
prieten, nicio casă, nicun loc de muncă, nicio albină.
Dar la începutul primăverii lui 1994, doar la câteva luni după
ce au aterizat în Canada, în mod miraculos tata a detectat un

8
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

apicultor în parcarea de la mall: remorca bărbatului era plină


de stupi goi. Tata l-a abordat și s-a prezentat ca seamăn apicul-
tor. Au purtat o conversație în câteva limbi diferite. Bărbatul
era de origine ungară, i-a dat tatei datele de contact și l-a in-
vitat să vină să-i vadă stupii. L-a anunțat că urma să aibă loc o
întâlnire a asociației apicultorilor din Hamilton.
Să fii crescător de albine nu e foarte diferit de a fi membrul
unei secte globale cu un limbaj transnațional și o mitologie pro-
prii. S-a dovedit că bărbatul era căsătorit cu o femeie din vechea
Iugoslavie așa că știa puțină sârbo-croată. În scurt timp, tata a
început să-l ajute cu stupina, angrenându-l în discuții teoreti-
ce despre morfologia reginei albinelor. A început să meargă la
întâlnirile asociației apicultorilor unde a cunoscut și alți cres-
cători de albine. Cu ajutorul camarazilor apicultori a cunoscut
un producător de fructe care avea la ferma sa o stupină deteri-
orată și avea nevoie de cineva s-o îngrijească. Producătorii de
fructe adesea cresc albine la fermele lor pentru polenizare și
creșterea producției, așa că tata s-a oferit să aibă grijă gratis
de albine promițându-i producătorului că roiul va prospera și
că se va alege și cu câteva borcane de miere pentru uz casnic.
Tata a muncit entuziast și a pus stupina pe picioare. La vre-
mea aceea, el și mama locuiau într-un bloc mare de apartamen-
te unde lucrau ca administratori (dei tata mai lucra și la uzină),
așa că a putut să-și facă un atelier în boxa clădirii și să constru-
iască stupi. Odată, când o parte dintre roiurile sale destoini-
ce se pregăteau să se înmulțească1 și nu putea ajunge la fermă

1 Dacă există mâncare din abundență, albinele dintr-un stup prosperă și se


înmulțesc și înceapă să hrănească o larvă obișnuită cu lăptișor de matcă,
creând astfel epigenetic regina. Când noua regină a albinelor eclozează,
vechea regină ia cu ea o parte din albine – un roi – afară din stup. Timp de o
oră sau două, vechea regină stă atârnată într-un punct promontoriu de lângă

9
să verifice, le-a pus pe clădirea de peste stradă. Clădire se afla
lângă un cimitir, un o sursă de hrană de primă mână pentru
albine datorită abundenței de flori și copaci, așa că acoperișul
era locul perfect pentru a stimula înmulțirea. Problema era că
nici mama, care ar fi devenit apoplectică, nici administratorul
clădirii de vis-a-vis nu știau ce pune tata la cale. Nu-mi aduc
aminte dacă eram de față sau dacă mi-am imaginat totul în de-
taliu când mi-a povestit el, dar când a urcat în lift stupii plini
cu albine să-i ducă le acoperiș, un locatar i s-a alăturat. Acesta,
probabil prea canadian să pună întrebări, se tot holba la stupi
iritat de misteriosul bâzâit care se auzea din cutiile de lemn.
Tata a tăcut mâlc. Mi-am închipuit un scenariu în care albinele
evadau și atacau locatarul, iar tata își pierdea slujba și poate și
statutul de imigrant. Dar știam și că era maestrul domeniul său
apicultural și că știa foarte bine ce face. Albinele -au înmulțit
pe acoperișul clădirii, iar tata le-a dus înapoi acasă, în stupina
lor fără incidente majore.
După ce ai mei au cumpărat casa în care locuiesc acum, în
2000, stupina tatei a fost mutată într-un luminiș lângă pădu-
rea din spatele atelierului. S-a pensionat de la fabrică și prin-
cipala lui activitate și unic scop în viață a rămas apicultura. La
apogeul sezonului, poate ajunge la 40 sau 50 de roiuri care pre-
supun extrem de multă muncă. Dar obține aproximativ o tonă
și jumătate de miere pe care le-o vinde rudelor, prietenilor și
cunoștințelor. Dar, și mai important. Între luna mai și octom-
brie, are ceva de făcut în fiecare zi.

vechiul stup, cu toate celelalte albine agățate de ea. Un apicultor atent, care
aștepta ca albinele să se înmulțească, conduce roiul într-un stup gol și îl
adaugă în stupina sa. Dacă apicultorul nu reușește să prindă roiul, albinele
vor zbura pur și simplu în căutarea unei noi case și nu se vor mai întoarce
niciodată 
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

A conceput și o etichetă pentru borcanele cu marfă. E cu o


albină care arată ca o jachetă galbenă și scrie Mierea lui Hemon.
În partea de jos a etichetei cuvintele „miere naturală” sunt eta-
late cu mândrie. Pe etichetă există chiar și un scurt paragraf
pentru clienții neinițiați care ar putea crede că mierea se strică
atunci când se cristalizează: Forma naturală a mierii este cea
cristalizată. Devine lichidă încălzind recipientul în apă de până
la 50°C păstrându-și toate proprietățile naturale.

În pofida mierii, partea crucială a acestui demers este să ții al-


binele în viață care se află constant sub asaltului pesticidelor și
al vremii canadiene imprevizibile și crude. Iarna, tata își face
griji din cauza perioadelor geroase îndelungate care nu lasă
albinele să iasă din stup să-și curețe organismul, așa cum fac
într-o zi oarecum caldă. Nu este neobișnuit ca jumătate dintre
roiuri să moară până primăvara. În fiecare vară dublează nu-
mărul de roiuri, și pierde jumătate dintre ele iarna. Se luptă cu
varroa, perniciosul parazit care decimează albinele, afumând
stupii cu tratamentul potrivit. Apoi, mai sunt și comunitățile de
albine slabe, acele roiuri fără regină, care trebuie integrate în
comunitățile mai solide. Iar când albinele prosperă, se înmul-
țesc și astfel, tata trebuie să fie vigilent mare parte din vară să
nu scape din ochi vreun roi care să se facă nevăzut. De câteva
ori a comandat regine noi, mai puternice din Australia. Trebuia
să oprească ratonii din a distruge stupurile goale. A încropit o
unealtă pentru a recupera roiurile atârnate de regină foarte sus
în copaci: un coș atașat de băț foarte lung cu un cârlig în capăt
pentru a scutura creanga. A conceput un fel de masă cu o fe-
reastră deasupra pentru a topi ceara de pe ramele fără miere.
A adus un rotor din Bosnia (a fost mai ieftin) și a construit o
mașinărie care să deschidă ramele înainte ca mierea să fie ex-
trasă cu ajutorul unei mașinării centrifuge construită tot de el.
Proiectul nesfârșit al creșterii albinelor necesită constant noi

11
ALEKSANDAR HEMON

soluții și decizii. Apicultura este o stare de luptă perpetuă, un


motiv constant de grijă și implicare, ceva care-l ține departe de
vid ținându-l ocupat. După ce a fost diagnosticat cu cancer la
prostată, și-a petrecut câteva săptămâni muncind câte 15 ore
pe zi. Munca l-a ajutat să nu se mai gândească la cancer, a spus.
Toți oamenii se nasc egali, dar tata îi preferă detașat pe cei
interesați de lumea fascinantă a albinelor. A astenizat nenu-
mărați vecini de masă nevinovați la nenumărate petreceri când
aceștia și-au exprimat în mod naiv interesul pentru miere și
maniera în care este produsă. Am observat uluirea de pe chi-
pul captivului auditoriu în timp ce tata susținea în engleza lui
limitată un monolog neobosit despre teoriile și practicile api-
culturii. Și, firește, are o toleranță foarte joasă pentru cei care
nu apreciază îndeajuns minunile apiculturii. Un prieten de-ai
mei i-a spus odată în treacăt: „Nu consum câtă miere ar trebui”.
Iar tata i-a răspuns: „Asta e problema ta”.
L-am însoțit de câteva ori la un festival ucrainean de ziua in-
dependenței care are loc în fiecare august aproape de Toronto.
Acolo aranjează o masă pe care aliniază borcane cu Mierea lui
Hemon, plus mici recipiente cu propolis. Clienții sunt în mare
parte ucraineni așa că vorbește cu ei în ucraineană, într-un di-
alect care nu doar că este fosilizat, de vreme ce era vorbit în
Galiția cu 100 de ani în urmă, dar care conține și cuvinte din
bosniacă. Există doar două feluri de miere în oferta lui, una
deschisă la culoare și alta închisă la culoare (deși eticheta le
identifică în mod inexplicabil ca miere albă/ aurie), în funcție
de sursa de polen. Atunci când potențialii clienți pun întrebări
despre selecția de miere, tata arată către cea închisă la culoare
descriind-o ca fiind de pădure și către cea deschisă la culoare ca
fiind de câmpie. Însă dintr-un motiv probabil nostalgic, ucrai-
nenii preferă mierea de hrișcă. Atunci când un client întreabă
de miere de hrișcă, îi respinge naivitatea și îi ține o predică
nesolicitată: mierea de hrișcă oricum nu e bună, mai mult, în

12
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

Canada nu crește prea multă hrișcă, iar cea care crește e mo-
dificată genetic, până când clienții bat în retragere. Când o fe-
meie a vrut să guste din mierea lui, i-a spus: De ce trebuie s-o
guști? E miere.
Deși am încercat să-i contracarez ursuzenia fiind amabil și
zâmbitor, ceea nu-mi vine deloc natural, pot înțelege că pentru
el mierea și apicultura au o valoare intrinsec evidentă pe care
ceilalți nu o pot percepe în același fel. Apiviața lui, teritoriul
ordonat al albinelor în care el are autoritate, este o alternativă
la viața reală, la haosul istoric, unde autoritatea sa este redusă
la tehnici improvizate de supraviețuire. Deși nu sunt aproape
deloc interesat de apicultură per se, pentru că nu mi-a plăcut
niciodată munca manuală, subscriu pe deplin la valoarea ei ide-
ologică, la vastul ei spectru al însemnătății. Mă pot identifica
cu dorința tatei de a găsi și de a proteja teritoriul în care își poa-
te exersa autoritatea cu demnitate și o oarecare suveranitate.
Apicultura este pentru el, ceea ce literatura este pentru mine.
Mama a avut mereu obiceiul să rostească evidentul, dar cu
o greutate etică adăugată. Am o amintire foarte clară cu ea ri-
dicând degetul arătător și spunând că albinele sunt bune pen-
tru că polenizează atât de eficient florile pentru miere, că me-
rită respectul nostru pentru că muncesc neobosite. Acesta era
răspunsul ei la glumele copiilor pe seama stupinelor tatei. Am
fost surprinși de răspunsul ei, pentru că niciodată n-a înțeles și
nici n-a acceptat pe deplin obsesia tatei pentru albine pe care o
privea ca pe un alt pretext al tatei de a pleca de-acasă. Cred că
unul dintre motivele pentru care nu înțelegea această obsesie,
era faptul că albinele sunt o masă, nu pot fi individualizate și,
deci, antropomorfizate, și nici nu au personalități diferite. Cu
alte cuvinte, nu le poate vorbi.
Mama antropomorfizează animalele în principal vorbin-
du-le de parcă ar înțelege ce li se spune. În Jahorina, adesea le
vorbea veverițelor suple ca unor bebeluși. Le vorbește în același

13
ALEKSANDAR HEMON

fel și veveritelor canadiene din spatele casei. Le vorbește și pi-


sicilor canadiene de pe stradă, pe care le hrănește când vin în
curtea din spatele case atrase de bogăția de veverițe. Uneori,
mai ales iarna, le dă voie pisicilor să intre în casă, unde acestea
se cuibăresc lângă sobă și e probabil să audă un discurs în care
li se explică de ce le place atât de tare căldura focului.
Când eram mic, visam adesea că am un animal de companie,
la fel ca majoritatea copiilor non-psihopați. Eram îndoctrinat cu
drăgălășenia antropomorfică a personajelor Disney, capabile să
formeze o legătură specială cu oamenii lor bazată pe loialitate și
înțelegere. Aduceam acasă porumbei răniți, pisici fără stăpân,
și cățeluși plouați, care zgâriau mobila, dormeau pe perne și se
căcau pe covor, însă nimic din toate astea nu mă făcea să nu-i
mai implor pe ai mei să mă lase să le păstrez. Niciodată n-am
reușit să îi conving, dar mama era veriga slabă. Le vorbea plină
de vinovăție pisicilor sau cățeilor înainte să mă pună să-i trimit
înapoi în stradă, în lupta pentru supraviețuire.
În cele din urmă, pe la 20 de ani, am adus acasă un pisoi sia-
mez pe care l-am botezat Stipica. Mama a opus cea mai anemi-
că rezistență și s-a atașat de el imediat. Numele2 a ajutat mult
pentru că-i putea vorbi ca unui bebeluș în timp ce pisoiul tor-
cea ghemuit lângă ea. Când Stipca a făcut peritonită și a mu-
rit3 mama a fost devastată, într-o asemenea măsură încât să-
și folosească dreptul de veto împotriva oricărui viitor animal
de companie.
Dar sora mea și cu mine n-am luat în seamă dreptul ei de
veto. Pe drumul de întoarcere din Jahorina, sora mea a luat o

2 Diminutivul cuvântului stipe, nume comun dalmatin 


3  Ultimul lui gest pământesc a fost să se bage în cutia de la chitara mea
electrică să facă pipi. Acest detaliu nu are nicio relevanță, este doar o
amintire aleatorie

14
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

pisică alb cu negru pe care a numit-o Čedo, un nume cu rezo-


nanță sătească pentru noi și care, în felul acesta, îi complimen-
ta originile. Mama a protestat din nou, la fel și tata, dar au fost
ignorați. La scurt timp, mama deja îi vorbea lui Čedo pe un ton
pițigăiat, la fel cum le vorbești copiilor.
Čedo a rezistat mai mult ca Stipica și era o pisică foarte in-
teligentă. „Înțelege tot!”, declama mama când Čedo se freca
de picioarele ei cerând de mâncare. O lăsam pe Čedo pe-afară
și apoi o chemam de la balcon cu un sâsâit pe care eu, tata și
Kristina îl foloseam de obicei să ne găsim prin mulțime, iar ea
ieșea din vreo tufă sau de sub vreo mașină. Čedo și-a păstrat me-
reu latura de pisică de stradă, îi plăceau în mod deosebit luptele
cu mâna mea pe care o zgâria până îmi dădea sângele. Odată,
când i-am zis jumătate supărat, jumătate în glumă: „Čedo, ani-
malule!”, iar mama a riposat: „Nu mai vorbi așa cu ea!”
O găseam pe Čedo torcând pe pieptul tatei care o mângâ-
ia pe cap până când ne vedea și apoi o alunga. Să ai un animal
de companie era un obicei urban, burghez în contra eticii uti-
litariste de la țară conform căreia animalele sunt hrănite și în-
grijite doar dacă servesc unui scop funcțional, nimeni nu ținea
vaci pentru ochii lor mari și frumoși sau câini pentru că știau
să facă aport. Când am mers la Vučijak și-am luat-o și pe Čedo
cu noi, tata se dădea peste cap să le arate rudelor că nu ține la
ființă aceea inutilă, uneori chiar lovind pisica, spre consterna-
rea mamei. Dar când a descoperit un șoarece într-unul dintre
stupii săi, a instalat-o pe Čedo lângă stupină și i-a ordonat să
vâneze năpasta. Čedo a petrecut mare parte a zilei întinsă la soa-
re fără să facă nimic. Dar când, în cele din urmă, s-a ridicat și-a
prins șoarecele, a câștigat afecțiunea tatei legitim și ireversibil.
Și Čedo a murit, călcată de o mașină în fața blocului nos-
tru din Sarajevo, iar mama a fost din nou devastată. Înainte să
aducem în discuție vreun alt animal de companie, mama ne-a

15
ALEKSANDAR HEMON

spus cu toată fermitatea că n-avea să mai lase nicio altă ființă


vie în casă pentru că nu suporta să jelească din nou.
Cu toate acestea, în vara lui 1991, la un an după cea mai ri-
guroasă prohibiție de animale de companie a mamei, sora mea
a adus acasă un Irish Setter superb pe care l-am numit Mek.
Opoziția mamei s-a năruit pe loc, iar câinele a fost primit în
sânu familiei fără obiecții. Anul următor, Mek avea să fie cu
părinții mei în ultimul tren ce părăsea orașul Sarajevo. A pe-
trecut vara lui 1992 cu ai mei la Vučijak, iar apoi a stat cu mama
într-un mic apartament din Novi Sad.4 . În toată acea perioa-
dă, a fost unicul ei tovarăș, îi vorbea ca unui prieten apropiat
și e convinsă că el înțelegea tot. Când ai mei au găsit o cale să
emigreze în Canada, Mek a simțit plecarea iminentă și o urma
pe mama peste tot prin apartament sau se așeza la picioarele
ei când stătea jos temându-se că l-ar fi putut pleca fără el. Tata
a încercat să o convingă să lase câinele în urmă, dar mama i-a
spus răspicat că fără Mek ea n-avea să plece nicăieri. Fratele ei
a încercat la rândul lui să țină o pledoarie ca să nu-l ia pe Mek
cu ei, dar mama a plâns până când a renunțat și el. Pentru ea,
Mek nu doar că făcea parte din familie, dar era și singura legă-
tură cu viața ei trecută, iubire lui nevinovată era singurul lucru
pe care-l putea lua cu ea în noua viață.
Astfel, Mek a ajuns în Canada și a trăit viața de imigranți a
părinților mei până când a murit la 16 ani. Mama îi gătea, în-
grijorată din cauza artritei lui, îl peria și-l mângâia vorbindu-i
neîncetat. Și tata îi vorbea. Unul dintre lucrurile preferate ale
lui Mek era să-i șoptească tata în ureche. Făcea ochii mari și își
schimba postura reacționând la ce-i spunea într-un asemenea

4 Pentru povestea completă a lui Mek, puteți citi capitolul „Vieți de câine”
din Cartea vieților mele (Black Button Books, 2018) 

16
PĂRINȚII MEI: O INTRODUCERE

fel încât mama declama: „Înțelege tot.” Ceea ce Mek într-ade-


văr a înțeles necondiționat a fost iubirea lor pentru el.
După ce a murit, în 2006, mama l-a jelit mult timp, pentru
că Mek făcea parte din familie. Încă există fotografii cu Mek în-
rămate prin toată casa. Chiar și-n ziua de azi mama izbucnește
adesea în lacrimi când își amintește de el și de toate lucrurile
prin care au trecut împreună. Tata i-a risipit cenușa în stupina
lui, acolo unde, lângă scaunul unde îi place tatei să stea să să
asculte albinele și să contemple veșnicia, se află o plachetă de
lemn pe care scrie Mek 2006.
După Mek, eu și sora mea am luat mai în serios veto-ul ma-
mei în legătură cu noi animale de companie. Nu mai locuiam cu
părinții noștri, iar doliul după Mek și tot ceea ce reprezenta el
(pierderea casei lor, țării lor, familiei, trecutului etc.) era prea
profund pentru a putea fi contracarat. Când tata era la muncă,
la uzină sau la stupină, mama nu mai avea în cine să se încrea-
dă. În cele din urmă, Nataša, soția verișorului meu Ivan, i-a
adus mamei de ziua ei un peruș ca să aibă cu cine vorbi. Mama
i-a spus Mika, i-a vorbit în fiecare zi bucurându-se de ciripitul
său până când pasărea a murit. Mika a fost ultimul animal de
companie al mamei. Dar încă vorbește cu regularitate cu ve-
verițele din spatele casei și cu pisicile de pe stradă și se uită la
emisiunile T V despre natură.
Mama consideră iubirea față de animale la fel de firească
precum iubirea față de copii. Cumva, conțin bunătate, o cali-
tate neatinsă, și de neatins, de lume. De asemenea, animalele
îi oferă ocazia să-și manifeste generozitatea și blândețea, sunt
recuzită pentru grija și caritatea ei, sunt echipamente pentru
exercițiul empatiei sale. Una dintre nevoile curente ale mamei
este aceea de a oferi ceva cuiva. Să le oferi ceva celorlalți nu e
atât de simplu cum pare – cine poate ști cu adevărat ce vor sau
de ce au nevoie. Dar animalele, la fel ca și copiii, nu au nimic,

17
ALEKSANDAR HEMON

așa că au nevoie de tot, ceea ce-i permite mamei să dăruiască


neîncetat.
De când trăiesc în Canada, serialul preferat al mamei este
Rex, un comisar special, cu un ciobănesc german foarte inteligent
care identifică suspecții sau detectează droguri sau cadavre re-
zolvând astfel cazurile. Înțelege tot, la fel ca un om. Iar mama
ar spune că animalele sunt mai bune ca oamenii.

18