Sunteți pe pagina 1din 6

Samuel Beckett

Auzit pe întuneric 1

Ultima oară când ai ieşit era zăpadă aşternută pe jos. Tu acum întins în întuneric stai în
picioare în acea dimineaţă în prag după ce-ai tras uşor uşa după tine. Te rezemi cu spatele de uşă
cu capul înclinat pregătindu-te de plecare. Până când deschizi ochii picioarele ţi-au dispărut iar
pulpanele paltonului ajung să ţi se odihnească pe suprafaţa zăpezii. Scena întunecată pare
iluminată de dedesubt. Te vezi la ultima plecare rezemându-te de uşă cu ochii închişi aşteptând ca
tu să rosteşti cuvântul de plecare. Tu? Să fii dus. Apoi scena iluminată de zăpadă. Stai întins în
întuneric cu ochii închişi şi te vezi acolo conform descrierii pregătindu-te să o ştergi afară şi
departe peste întinderea de lumină. Auzi din nou pocnetul uşii închise încet şi liniştea dinainte ca
paşii să poată începe. Apoi imediat eşti pe drumul tău traversând păşunea albă cu miei zburdând
primăvara şi presărată cu placente roşii. Urmezi calea pe care o alegi întotdeauna şi-anume drept
spre spărtura sau porţiunea zdrenţuită din gardul viu ce formează marginea vestică. Într-acolo de
la intrarea pe păşune ai nevoie în mod normal de o mie opt sute până la două mii de paşi în
funcţie de dispoziţia ta şi de starea terenului. Însă în această ultimă dimineaţă va fi nevoie de mult
mai mulţi. Mult mult mai mulţi. Linia dreaptă e atât de cunoscută picioarelor tale încât dacă e
necesar ele o pot urma şi dacă eşti orb cu o eroare la sosire de nu mai mult de câţiva paşi mai la
nord sau la sud. Şi într-adevăr fără vreo astfel de necesitate cu excepţia uneia interioare chiar asta
este ceea ce fac ele în mod normal şi nu numai aici. Căci înaintezi dacă nu cu ochii închişi deşi şi
astfel la fel de des măcar cu ei pironiţi asupra terenului efemer dinaintea tălpilor tale. Asta-i tot
ce-ai văzut din natură. De când ţi-ai plecat în sfârşit capul. Pământul trecător dinaintea paşilor tăi.
Din când în când. Nu-ţi mai numeri paşii. Din simplul motiv că sunt zilnic aceiaşi. În medie zi
după zi aceiaşi. Calea fiind aceeaşi mereu. Ţii socoteala zilelor şi în fiecare a zecea noapte
înmulţeşti. Şi aduni. Umbra tatălui tău nu mai este cu tine. S-a desprins demult. Nu-ţi mai auzi
zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar
mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi
faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa
cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a
unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca
nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza
vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte.
Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua
acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte
de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei:
Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit
ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu
puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc.
Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap
plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune
urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu
puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi
cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
Auzit pe întuneric 2

Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti.
Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară. În întregime din buşteni. Şi larice şi pin. Doi
metri lungime. Doi şi jumătate de la podea până-n vârf. Suprafaţa trei metri pătraţi rotunjind
zecimalele. Două luminiţe multicolore vizavi. Mici ochiuri de geam romboidale pătate. Sub
fiecare un pervaz. Acolo în duminicile de vară după masa de prânz tatălui tău îi plăcea să se
retragă cu Punch şi cu o pernă. Descheiat la primii nasturi ai pantalonilor stătea pe unul dintre
pervazuri şi dădea paginile. Tu pe celălalt legănându-ţi picioarele. Când el chicotea încercai să
chicoteşti şi tu. Când chicotitul lui murea atunci şi al tău. Îi plăcea şi-l amuza enorm că încercai
să-i imiţi chicotitul şi uneori chicotea fără vreun alt motiv decât să te-audă încercând să chicoteşti
şi tu. Uneori întorci capul şi te uiţi afară printr-un ochi de geam trandafiriu. Îţi apeşi năsucul de
geam şi totul fără excepţie e roz. Anii au zburat şi acolo în acelaşi loc ca atunci stai în floarea
vârstei scăldat în lumina irizată privind lung înainte. Ea întârzie. Închizi ochii şi încerci să
calculezi volumul. Simplele calcule îţi sunt de ajutor în momentele dificile. Un refugiu. Ajungi în
cele din urmă la aproximativ şapte metri cubi. Chiar şi neclintit în întunericul fără sfârşit găseşti o
alinare în cifre. Presupui un anume puls şi calculezi câte bătăi ale inimii pe zi. Pe săptămână. Pe
lună. Pe an. Şi presupunând o anume durată de viaţă pe viaţă. Până la ultima bătaie. Dar
deocamdată cu puţin peste şaptezeci de miliarde în urma ta stai în căsuţa de vară socotind
volumul. Aproximativ şapte metri cubi. Deodată dintr-un oarecare motiv asta ţi se pare
improbabil şi te porneşti cu calculul de la capăt. Dar n-ai ajuns prea departe când se aude pasul ei
uşor. Uşor pentru o femeie de talia ei. Cu pulsul accelerat deschizi ochii şi după o clipă ce pare o
eternitate la fereastră apare faţa ei. Mai degrabă albastră în postura aceasta paloarea naturală pe
care o admiri atâta fiindcă într-adevăr fără îndoială şi-a ta e întru totul albastră. Căci paloarea
naturală este o trăsătură pe care-o aveţi în comun. Buzele violete nu-ţi răspund la zâmbet. Dar
fereastra aceasta fiind la acelaşi nivel cu ochii tăi aşa cum stai aşezat iar podeaua aproape la
egalitate cu terenul de afară nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva ea nu s-a lăsat în genunchi.
Ştiind din experienţă că înălţimea sau lungimea pe care o aveţi în comun este suma unor
segmente egale. Fiindcă atunci când săriţi în picioare sau vă întindeţi din răsputeri şi vă lipiţi
strâns faţă în faţă genunchii vi se ating iar părul pubian şi cel din cap vi se amestecă. Rezultă din
asta că pierderea în înălţime a corpului ce stă aşezat e aceeaşi ca pentru acela ce îngenunchează?
În această fază presupunând ajustabil nivelul şezutului precum în cazul anumitor scaune de pian
închizi ochii pentru a măsura mai bine cu măsura minţii şi compari primul şi al doilea segment şi
anume de la talpă la rotulă şi de acolo la centura pelviană. Ce aplecare către ochiul închis aveai
atât în mişcare cât şi în repaus în orele tale de veghe! Din noapte şi din zi. Spre acel întuneric
perfect. Lumina cea fără de umbre. Numai ca să dispari. Sau cu treburi ca acum. Un singur picior
se iveşte. Văzut de sus. Separi segmentele şi le aşezi unul lângă altul. E aşa cum în parte ai
bănuit. Cea de sus este cea mai lungă iar pierderea celui ce şade e mai mare când stă aşezat la
nivelul genunchiului. Laşi bucăţile să zacă acolo şi deschizi ochii pentru a o descoperi aşezată
înaintea ta. Neclintire de moarte. Buzele rubinii nu îţi răspund la zâmbet. Privirea ta coboară la
sâni. Nu ţi-i aminteşti aşa mari. La abdomen. Aceeaşi impresie. Se risipeşte în opinteala tatălui
tău cu betelia descheiată. E cu putinţă ca ea să fie însărcinată fără ca tu să-i fi cerut nici măcar
mâna? Te întorci în mintea ta. Şi ea a făcut la fel pur şi simplu o ştii a închis ochii. Aşa că staţi
faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floarea vârstei. În acea
lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
Tresăriri
Lui Barney Rosset

Într-o noapte pe când stătea aşezat la masa lui cu capul în mâini s-a văzut cum se ridică şi
pleacă. Într-o noapte sau într-o zi. Căci atunci când i s-a stins lumina lui proprie n-a rămas pe
întuneric. Un soi de lumină a venit atunci prin unica fereastră înaltă. Sub ea neclintit scaunul pe
care până ce n-a mai putut sau vrut obişnuia să se suie ca să se uite la cer. De ce nu se întindea în
afară ca să vadă ce se afla dedesubt asta poate fiindcă fereastra nu era făcută să se deschidă ori
fiindcă el nu putea sau nu voia să o deschidă. Poate că ştia prea bine ce se afla dedesubt şi nu
dorea să vadă din nou. Aşa că stătea pur şi simplu acolo mult deasupra pământului şi vedea prin
geamul tulbure cerul fără de nori. Lumina lui slabă şi neschimbătoare ca nici o altă lumină de care
îşi putea aminti din zilele şi nopţile când ziua urma necruţător după noapte şi noaptea după zi.
Această lumină exterioară deci atunci când a lui s-a stins a devenit singura lui lumină până ce la
rândul său s-a stins şi l-a lăsat pe întuneric. Până ce la rândul său s-a stins.
Într-o noapte sau într-o zi aşadar cum stătea aşezat la masa lui cu capul în mâini s-a văzut cum
se ridică şi pleacă. Întâi s-a ridicat şi a stat în picioare ţinându-se de masă. Apoi s-a aşezat la loc.
Apoi s-a ridicat iarăşi şi a stat în picioare ţinându-se iarăşi de masă. Apoi a plecat. A început să
plece. Pe picioare nevăzute a început să plece. Atât de lent încât doar schimbarea locului să indice
că merge. Ca atunci când dispărea doar ca să reapară mai târziu în alt loc. Apoi dispărea iarăşi
doar ca să reapară iarăşi mai târziu iarăşi în alt loc. Astfel iarăşi şi iarăşi dispărea iarăşi doar ca să
reapară iarăşi mai târziu iarăşi în alt loc. Un alt loc în locul unde stătea aşezat la masa lui cu capul
în mâini. Acelaşi loc şi aceeaşi masă ca atunci când Darly de pildă a murit şi l-a părăsit. Ca atunci
când şi alţii la rândul lor înainte şi după. Ca atunci când şi alţii o vor face la rândul lor şi-l vor
părăsi până ce şi el la rândul lui. Cu capul în mâini nădăjduind în parte că atunci când va dispărea
iarăşi nu va mai reapărea iarăşi şi în parte temându-se că nu. Sau numai întrebându-se. Sau numai
aşteptând. Aşteptând să vadă dacă o va face sau nu. Lăsat sau nu iarăşi singur aşteptând iarăşi
nimic.
Văzut întotdeauna din spate orişiunde se ducea. Aceeaşi pălărie şi aceeaşi haină ca pe
vremurile când bătea drumurile. Drumurile lăturalnice. Acum asemenea cuiva într-un loc
necunoscut căutând ieşirea. În beznă. Într-un loc necunoscut în bezna nopţii sau a zilei căutând
orbeşte ieşirea. O ieşire. Spre drumuri. Drumurile lăturalnice.
Un orologiu departe bătea la fix şi la şi jumătate. Acelaşi ca atunci când printre alţii Darly a
murit cândva şi l-a lăsat. Bătăile când clare de parcă ar fi purtate de vânt când vagi prin aerul
neclintit. Ţipete în depărtare când vagi când clare. Cu capul în mâini nădăjduind în parte atunci
când bătea ora fixă că nu va bate la şi jumătate şi în parte temându-se că nu. La fel şi când bătea
de şi jumătate. La fel şi când ţipetele încetau pentru o clipă. Sau numai întrebându-se. Sau numai
aşteptând. Aşteptând să audă.
Fusese o vreme când îşi ridica uneori capul suficient cât să îşi vadă mâinile. Atât din ele cât
era de văzut. Una întinsă pe masă şi cealaltă deasupra ei. Odihnindu-se după toate câte făcuseră.
Îşi ridica fostul cap pentru o clipă ca să îşi vadă fostele mâini. Apoi îl punea la loc peste ele să şi-l
odihnească şi pe el. După tot ce făcuse.
Acelaşi loc ca atunci când pleca zi de zi tot pe drumuri. Drumurile lăturalnice. Unde revenea
noapte de noapte. Păşea de la un perete la altul în întuneric. Întunericul nopţii cel pe-atunci
trecător. Acum ca un străin pentru cel văzut cum se ridică şi pleacă. Dispare şi reapare în alt loc.
Dispare iarăşi şi reapare iarăşi în alt loc iarăşi. Sau în acelaşi. Nimic care să arate că nu acelaşi.
Nici un perete înspre care sau dinspre. Nici o masă înspre care înapoi sau dinspre care mai
departe. În acelaşi loc ca atunci când păşea de la un perete la altul toate locurile ca acelaşi. Sau în
altul. Nimic care să arate că nu altul. Unde niciodată. Se ridică şi pleacă în acelaşi loc ca
întotdeauna. Dispare şi reapare într-un altul unde niciodată. Nimic care să arate că nu altul unde
niciodată. Nimic în afara bătăilor. Ţipetele. Aceleaşi ca întotdeauna.
Până ce atât de multe bătăi şi ţipete de când el a fost ultima oară văzut încât poate că nu va mai
fi văzut iarăşi. Apoi atâtea ţipete de când bătăile au fost auzite ultima oară încât poate că nu se vor
mai auzi iarăşi. Apoi o asemenea de linişte de când ţipetele au fost auzite ultima dată încât poate
că nu se vor mai auzi iarăşi. Poate că astfel sfârşitul. Dacă nu cumva nimic mai mult decât o
simplă pauză. Apoi totul ca înainte. Bătăile şi ţipetele ca înainte şi el ca înainte acum acolo acum
dus acum iarăşi acolo acum iarăşi dus. Apoi iarăşi pauza. Apoi iarăşi totul ca înainte. Şi astfel iar
şi iar. Şi răbdare până la unicul sfârşit adevărat al timpului şi al durerii şi al sinelui şi al celui de-
al doilea sine al lui.
2

Asemenea cuiva care e întreg la minte când în sfârşit e iarăşi afară el nu ştia cum de nu era de
mult afară iarăşi când a început să se întrebe dacă era întreg la minte. Căci se poate presupune
justificat despre cineva care nu e întreg la minte că se întreabă dacă e întreg la minte şi mai mult
că îşi adună rămăşiţele de raţiune ca să cugete asupra acestei perplexităţi în felul în care trebuie că
se spune despre el dacă e să se spună ceva? Prin urmare sub forma unei fiinţe mai mult sau mai
puţin raţionale a ieşit în cele din urmă nu ştia nici el cum în lumea exterioară şi nu se afla acolo
de mai mult de şase sau şapte ore după ceas când n-a mai putut decât să înceapă să se întrebe dacă
era întreg la minte. După acelaşi ceas ale cărui bătăi erau cele auzite de nenumărate ori în izolarea
lui când bătea la fix şi la şi jumătate şi astfel într-un fel o sursă de liniştire la început iar în cele
din urmă una de panică nefiind mai clare acum decât când erau în principiu înăbuşite de cei patru
pereţi. Apoi a căutat un sprijin în gândul la cineva grăbindu-se spre vest la asfinţit ca s-o vadă mai
bine pe Venus şi n-a găsit nici unul. Pentru unicul alt sunet în afară de-al ţipetelor ce îi înviora
singurătatea când abandonat suferinţei şedea la masă cu capul în mâini era valabil acelaşi lucru.
Pentru originea lor adică a orologiului şi a ţipetelor era valabil acelaşi lucru asta nu mai trebuie
stabilit acum fiindcă atunci era absolut firesc. Adunându-şi rămăşiţele raţiunii ca să cugete asupra
tuturor acestora a căuat un sprijin în gândul că memoria lui de interior era poate de vină şi n-a
găsit nici unul. Adăugându-se haosului călcătura lui mută ca atunci când păşea desculţ pe podea.
Aşa că toate urechile din rău în mai rău până ce în cele din urmă el a încetat dacă nu să audă
atunci să asculte şi s-a pornit să privească împrejur. Rezultat final se afla într-un câmp cu iarbă
ceea ce măcar atâta rezolva explica acea călcătură iar un pic mai târziu ca pentru a se revanşa
pentru acest măcar atâta îi sporea confuzia. Fiindcă nu îşi putea aminti de nici un câmp cu iarbă în
miezul profund al căruia să nu poată fi descoperită nici o limită de vreun fel ci întotdeauna dintr-o
parte sau alta apărea în faţa ochilor vreun capăt precum un gard sau vreun alt soi de hotar dinspre
care să se întoarcă. Nici la o privire mai atentă care să complice şi mai tare situaţia nu era aceasta
iarba scurtă şi verde pe care părea să şi-o amintească păscută de turme şi cirezi ci lungă şi uşor
cenuşie apropiindu-se de alb pe ici pe colo. Apoi a căutat un sprijin în gândul că memoria lui de
exterior era poate de vină şi n-a găsit nici unul. Aşa că toţi ochii din rău în mai rău până ce în cele
din urmă el a încetat dacă nu să vadă atunci să privească (împrejurul lui sau şi mai aproape) şi s-a
pornit să cugete. În acest scop în lipsa unei pietre pe care să şadă precum Walther 1 picior peste
picior cel mai bun lucru pe care îl putea face era să se oprească de tot şi să stea absolut neclintit
ceea ce a făcut după o clipă de ezitare şi desigur să-şi plece capul precum cineva cufundat în
meditaţie ceea ce iarăşi a făcut după o altă clipă de ezitare. Însă curând istovit de zadarnica
cercetare amănunţită prin aceste rămăşite a pornit prin iarba lungă acoperită de chiciură resemnat
să nu ştie unde se afla sau cum ajunsese acolo sau încotro mergea sau cum să se întoarcă de unde
nu ştia cum venise. Aşa în necunoştinţă şi fără un scop la orizont. În necunoştinţă şi chiar mai
mult nedorind să ştie şi chiar nici cu vreo altă dorinţă de vreun alt fel şi prin urmare nici cu vreo
durere în afară de aceea că şi-ar fi dorit ca bătăile să înceteze şi ţipetele pentru totdeauna şi îi
părea rău că nu o făceau. Bătăile când vagi când clare ca purtate de vânt doar că nici o adiere iar
ţipetele când vagi când clare.

1
. Referire la Walther von der Vogelweide (cca. 1170-1230) şi versurile Ich saz ûf eime steine,/ dô dahte
ich bein mit beine („Stam aşezat pe o piatră/ puneam picior peste picior“).
3

Şi astfel până a tot stat când la urechile lui din adâncurile lăuntrice ah cum şi aici un cuvânt pe
care nu l-a putut desluşi trebuia să se termine unde niciodată până atunci. Apoi odihnă înainte ca
iarăşi de la nu demult la atât de mult încât probabil că niciodată iarăşi şi apoi iarăşi vag din
adâncurile lăuntrice ah cum şi aici acel cuvânt lipsă iarăşi trebuia să se termine unde niciodată
până atunci. În orice caz orice ar fi fost să se termine şi aşa mai departe oare nu era el deja aşa
cum stătea acolo complet încovoiat şi la urechile lui vag din adâncurile lăuntrice iarăşi şi iarăşi ah
cum ceva şi aşa mai departe oare nu era el atât cât putea să-şi dea seama deja acolo unde
niciodată până atunci? Căci cum putea chiar şi unul ca el trezindu-se deodată într-un astfel de loc
să nu se înfioare trezindu-se iarăşi în acesta ceea ce el nu făcuse nici nu se înfiorase să caute
zadarnic un sprijin în gândul aşa-zis că ieşind cumva de-acolo ar putea cumva să iasă din nou
ceea ce de asemenea nu făcuse. Acolo deci în tot acest timp unde niciodată până atunci şi atât cât
putea vedea în toate direcţiile când îşi înălţa capul şi deschidea ochii nici o primejdie sau speranţă
după caz ca să iasă vreodată de acolo. Şi-atunci trebuia acum să forţeze orice-ar fi când într-o
direcţie când într-alta sau pe de altă parte să nu se mai clintească după caz adică după acel cuvânt
lipsă care dacă e să avertizeze de trist sau de rău de pildă atunci desigur în pofida tuturor cea
dintâi şi dacă invers atunci desigur cealaltă adică să nu se mai clintească. Astfel şi încă mult mai
mult astfel învălmăşeala din mintea lui aşa-zisă până ce nimic rămas din adâncurile lăuntrice ci
tot mai vag ah să se termine. Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah
totul să se termine.

Traducere de Veronica D. Niculescu

Samuel Beckett,
Opere I
Integrala prozei scurte,
Editura Polirom, 2010