Sunteți pe pagina 1din 21

200

Certificarea şi
Acreditarea Calităţii

Universitatea Politehnica Bucureşti


Grafică Inginerească si Design Industrial
Asigurarea Calităţii în Designul Industrial
Ing. Cătălina Bădina

6/16/2009
Cuprins
Cuprins.......................................................................................................................2
1. CERTIFICAREA.........................................................................................................3
1. 1.Consideraţii generale de certificare a calităţii .................................................3
1.2. Certificarea calităţii produselor şi serviciilor ....................................................4
1.3. Certificarea calităţii produselor şi serviciilor în Comunitatea Economică
Europeană............................................................................................................... 7
1.4. Certificarea sistemului calităţii ......................................................................10
1.5 Auditul calităţii................................................................................................ 12
2. ACREDITAREA.......................................................................................................17

2
Certificarea şi acreditarea
1. CERTIFICAREA
1. 1.Consideraţii generale de certificare a calităţii

Preocuparea pentru calitate este obiectivul principal, ca problemă


extrem de importantă a activităţilor economice în ţările capitaliste
dezvoltate.

Motto-ul activităţilor economice în aceste ţări este: rabatul la calitate nu


aduce niciodatã profit.

Certificare = totalitatea activităţilor care au scopul de a garanta, prin


intervenţia unui organism terţ, îndeplinirea de către o entitate a unor condiţii
cuprinse într-un referenþial prestabilit.

Certificarea calitãţii a devenit o activitate importantă după elaborarea


seriei de standarde internaţionale ISO 9000, adică după elaborarea acestor
referenþiale de calitate. Referenţialul este un standard, caiet de sarcini,
specificaţii tehnice, alte documente care să stipuleze o serie de condiţii de
calitate. Rezultatul activităţii de certificare este o entitate certificatã şi un
act care să adeverească aceasta: certificatul de calitate.

3
Relaţiile normale între producãtorul sau prestatorul de servicii şi clientul,
consumatorul sau beneficiarul unor servicii a impus acceptarea unui partener
intermediar, terþ, care să garanteze calitatea.

Producãtorul sau prestatorul de servicii a constatat că numărul clienţilor


săi a crescut şi afacerile au prosperat, deoarece certificarea calităţii este
factorul principal în decizia de cumpărare sau acceptare a serviciului.
Producătorul, ştiindu-se supravegheat, îşi ia măsuri suplimentare de
asigurare a calităţii, îmbunătăţindu-se managementul.

Beneficiarul produselor sau serviciilor se simte apărat de fraudă sau de


probabilitatea să achiziţioneze produse de calitate necorespunzătoare.
Certificarea s-a dovedit beneficã şi pentru instituţiile şi organismele de
certificare, deoarece cererea de astfel de servicii a crescut şi ca urmare
preţurile percepute au putut fi majorate substanţial. A apãrut o nouã
categorie de specialişti, “calitologii”, care prin atestarea sau pregãtirea prin
cursuri, trebuie sã apeleze tot la aceste instituţii de certificare, realizând pe
aceastã cale venituri substanţiale. Problematica calitãţii produselor fiind "la
modă", instituþiile şi organismele de certificare profitã de aceastã situaþie,
numãrul lor creşte foarte mult, creşte numãrul personalului angrenat în
astfel de activitãţi şi corespunzãtor, profiturile acestora .
În condiţiile revoluţiei tehnologice contemporane, în special după evenimentele
politice din Europa de Est de după 1990, certificarea calităţii produselor, serviciilor
şi proceselor a căpătat o şi mai mare importanţă.
De unde rezultă că, certificarea poate constitui un argument major în
serviciul întreprinderilor, consumatorilor şi legiuitorilor. Ea permite fiecăruia
să atingă obiective diferite şi să-şi îndeplinească cât mai bine rolul său în
cadrul economiilor moderne.

1.2. Certificarea calităţii produselor şi serviciilor

Certificarea reprezintă activitatea unei organizaţii autorizate,


independente, în vederea determinării, valorificării şi atestării scrise a
conformităţii calităţii unei entităţi (produs, serviciu sau un sistem de
organizare) prin confirmarea superiorităţii tuturor caracteristicilor acesteia în
comparaţie cu un referenþial prestabilit (standard, specificaþie tehnicã etc.).
Obiectivul certificării este de a garanta calitatea unui produs sau serviciu.
Certificarea se poate aplica şi persoanelor. Recunoaşterea oficială a
competenţei unui organism de certificare se realizează prin acreditare.

Controlul produselor poate fi efectuat la trei niveluri astfel:

4
- controlul de către o primă parte – fabricantul însuşi – care
declară conformitatea produsului său cu caietul de sarcini, printr-o
declaraţie de conformitate. Recunoaşterea pe piaţă a unei astfel de
etichete va depinde de imaginea mărcii producătorului sau sectorului;
- controlul de către o a doua parte: fiecare client îşi controlează
furnizorul său. Dezavantajul acestui sistem este că furnizorul suferă
controale multiple de la mai mulţi clienţi iar o problemă de calitate
descoperită de unul dintre clienţi nu este comunicată şi celorlalţi;
- controlul de către o a treia parte, care se numeşte certificare şi
care rezolvă toate problemele evidenţiate mai sus.

Certificarea produselor industriale, este în general, o acţiune


voluntarã. Ea are ca obiect atestarea, prin intermediul unui certificat de
calificare (conformitate sau calitate), eliberat de către un organism terţ şi
independent, că un produs industrial sau un echipament este conform cu
standardele sau cu alte specificaţii tehnice. Certificarea conduce la aplicarea
unei mărci de conformitate pe produs.
Certificatul conţine o parte informativă care descrie caracteristicile
impuse, informaţii asupra organismului care a efectuat controalele şi marca
de certificare, însoţită de sigla sa. Certificarea de produs poate fi obligatorie
(pentru produse sau servicii ce pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea
persoanelor, respectiv calitatea mediului ambiant) sau facultativ
(promovarea comercial pe anumite pieţe etc.).

Certificarea produselor presupune parcurgerea următoarelor etape:


• Adresarea unei cereri, însoţită de un dosar tehnic, unui organism
de certificare;
• Instrumentarea dosarului de către organismul de certificare;
• Efectuarea unei vizite (audit) la întreprindere, pentru a constata condiţiile concrete în care
se efectuează producţia produselor supuse certificării.
• Acordarea/refuzul certificatului de conformitate şi a dreptului de utilizare a mărcii de
conformitate;
• Supravegherea de către organismul de certificare a întreprinderii şi a calităţii produselor
certificate. Periodic, organismul de certificare, pe baza autocontrolului fabricantului şi a
verificărilor în întreprindere reînnoieşte dreptul de a deţine certificatul sau marca de
conformitate;
• Propagarea, ca reacţie în lanţ a certificării, reprezintă o caracteristică a acesteia. La
început, într-un anumit domeniu, nu există sau există puţine produse certificate. După
certificare, aceste produse concurează puternic pe cele necertificate, determinând şi alţi
producători să-şi certifice produsele. Un producător certificat va deveni mai exigent cu
furnizorii săi şi va solicita acestora la rândul lor produse certificate, ceea ce conduce la
apariţia şi propagarea certificării şi în alte domenii.

5
Activitatea de certificare va impulsiona activitatea de standardizare, astfel încât cele două
activităţi au devenit un cuplu ce se determină reciproc. Standardul este un instrument economic al statului
şi orice certificat se sprijină, în principal, pe standarde. Evoluţia certificării în raport cu cerinţele pieţei
influenţează activitatea de standardizare şi invers, standardizarea trebuie să ţină pasul cu evoluţia tehnicii
şi deci influenţează la rândul ei certificarea. Organismele certificatoare colaborează cu organismele
naţionale de standardizare şi mai mult, certificarea constituie una din principalele surse de finanţare ale
acestor organisme.
Certificarea de sistem - care atestă conformitatea sistemului calităţii dintr-o organizaţie în raport cu
un referenţial (ISO 9001, QS 9000, ISO 16949). Constituie o practică frecventă publicarea în
documentele de prezentare a organizaţiei (la manifestări interne şi internaţionale, în cataloage, manuale,
prospecte etc.) a facsimilului de certificare a sistemului calităţii.
Certificare de persoane - care atestă calificarea oamenilor într-un anumit domeniu.

Caracterul protecţionist al certificãrii. Noţiunea de calitate, destul de omogenă în interiorul unei


ţări, diferă totuşi de la o ţară la alta. La scară naţională certificatele pun în valoare specificaţiile care stau
la baza realizării produselor, ceea ce conduce la protejarea acestora de concurenţă. Certificarea contribuie
la prote-jarea pieţei naţionale pentru că industriaşii, trebuie să se adapteze la specificul pieţelor naţionale,
ceea ce nu este întotdeauna uşor de făcut. Certificarea vizează un triplu obiectiv de progres:
- protejarea consumatorilor (prin motivarea încrederii acestora în calitatea produselor/serviciilor de
achiziţionat);
- protejarea vânzărilor (prin punere în valoare şi diferenţiere faţă de concurenţă);
- creşterea eficienţei reglementărilor (prin adoptarea unor mijloace mai suple şi mai eficiente).

O formă de recunoaştere a evaluării calităţii o reprezintă marca de certificare. Marca de certificare


este un simbol (grafic sau literar) distinctiv, aplicat unui produs ce a fost certificat privind certificarea sa
cu un anumit referenţial. Marca de certificare este facultativă şi atestă că produsul respectiv prezintă
caracteristici superioare celor obligatorii atrăgând astfel atenţia consumatorilor sau utilizatorilor
potenţiali.
Peisajul european al certificării, mai important pentru ţara noastră, este dominat de trei ţări:
Germania cu 20.000 de standarde, Franţa cu 14.000 şi respectiv Marea Britanie cu 10.000 de standarde. În
Germania, organismul de certificare DIN, efectuează puţine certificări. Conformitatea produsului la
standarde este acceptată prin declaraţia producătorului, înregistrată la DIN. Astfel producătorul primeşte
dreptul de aplicare a siglei DIN între două bare orizontale.
Consumatorii germani sun interesaţi de marca de securitate GS (Gepruhne Sicherheit), proprietatea
statului, care atestă conformitatea cu standardele referitoare la securitatea persoanelor şi la legea germană
GSG asupra securităţii. Această marcă se acordă de TUV (Techniche Uberwahrungsvereine) şi se bazează
în exclu-sivitate pe încercări efectuate în laboratoare. În fig. 1. se prezintă grafica celor două mărci
germane.

6
Figura 1. Simbolurile grafice ale mărcilor de calitate germane
TÜV şi de securitate GS

Industriaşii folosesc mult certificatele în publicitatea pe care o fac


produselor Industriaşii folosesc mult certificatele în publicitatea pe care o fac
produselor proprii şi manifestă o receptivitate deosebită la cerinţele pieţei.
În Franţa, marca NF (normalisation francaise - proprietatea AFNOR),
creată încă din anul 1938, elaborată în scopul protejării şi informării
consumatorului constituie cadrul legal al certificării produselor şi evitarea
abuzurilor şi fraudelor.
Sunt acreditate mai multe organisme certificatoare de produse, acestea
fiind:
• AFNOR, organismul naţional de standardizare, posedă marca NF de
confor-mitate cu standardele franceze şi realizează 70% din totalul
certificatelor;
• LNE (Laboratorul Naţional de Încercări) care lucrează şi pentru AFNOR.
În Marea Britanie, guvernul a instituit un Consiliu Naţional de Acreditare
a organismelor certificatoare, NACCB. Aceasta a acreditat Institutul Britanic
de Standardizare (Britisch Standards Institution - BSI) şi Lloyd’s.

1.3. Certificarea calităţii produselor şi serviciilor în


Comunitatea Economică Europeană.

Comunitatea Economicã Europeanã (CEE) a rezolvat problema


certificării produselor global, pe toată aria geografică a acesteia. Soluţia are
la bază documentele elaborate în comun în statele membre. Documentele
Noua Abordare din mai 1995 şi Actul unic aprobat în 1990, au la bază
următoarele concepte fundamentale:

• Produsele fabricate legal într-unul din statele membre pot fi admise


legal pe piaţa celorlalte state membre;

7
• Pentru apărarea intereselor generale urmărite de toate statele
membre, gradul de disciplină ce se cere adoptat pentru grupe de
produse specifice este limitat la definirea unor cerinţe esenţiale, care
exprimă astfel de obiective;
• Cerinţele esenţiale sunt definite de directive comunitare, pentru a
demonstra că şi produsele proprii respectă cerinţele respective;
• Corespondenţa produselor la cerinţele prescrise este evidenţiată de
aplicarea mărcii CE pe produs.

Marcajul CE nu exclude folosirea altor mărci, cu condiţia ca acestea să


nu creeze confuzii. Nu este deci o contrapunere între mărcile de calitate
(mărci voluntare) şi marcajul CE. În fig. 2. se prezintă simbolurile grafice
pentru marca CE.

Figura 2. Simbolurile grafice ale mărcii CE

Pe plan european, marca CE este obligatorie şi se acordă ca urmare a


unei duble certificări:
- certificarea de produs;
- certificarea de întreprindere / sistem.
Produsele purtând marca CE pot circula fără restricţii în toate ţările
membre ale UE. Marca UE are rolul de a dovedi armonizarea pe Piaţa
Europeană şi atestă faptul că produsele / serviciile corespund cerinţelor
directivelor europene. Certificarea sistemului calităţii presupune transformări
fundamentale privind organizarea muncii şi conducerea organizaţiei, în
sensul aplicării principiilor managementului calităţii.
O formă de recunoaştere a evaluării calitative o constituie licenţa pentru
certificare, care reprezintă un document prin care un organism de certificare
acordă unei persoane sau unei organizaţii dreptul de a utiliza certificate sau

8
mărci de conformitate pentru produsele sale, în conformitate cu regulile
schemei de certificare.
Certificarea mărcii CE se face numai de organisme abilitate, efectuate
de organismele notificate. Organismul notificat este un laborator de
încercare sau alt organism desemnat de către un Guvern Naþional comunicat
Comisiei comunitare, ca fiind indicat să funcţioneze pentru certificarea
conformităţii cu cerinþele esenþiale prescrise în directivele comunitare.
Directivele comunitare se referă la documentele elaborate de CEE
pentru admiterea în comerţ a produselor şi a cerinţelor pe care acestea
trebuie să le îndeplinească. Pentru certificarea şi obţinerea mărcii CE trebuie
să fie realizate succesiv următoarele activităţi:

• Comisia Economicã Europeanã elaborează, pe grupe de produse,


directive comunitare;
• Guvernele naþionale analizează directivele şi în cadrul Sistemelor
naþionale ale calitãþii, desemnează Organismele de acreditare;
• Organismele de acreditare stabilesc Organismele notificate care
au dreptul şi posibilitatea să evalueze conformitatea cu cerinţele
esenţiale pentru produsele sau sistemele calităţii producătorilor;
• Producãtorii dicteazã produsele lor care intră sub incidenţa
directivelor comu-nitare. Se conformează procedurii de certificare şi
declanşează procesul de certificare.
• În urma activitãþii de evaluare a organismelor notificate, dacă
produsul îndeplineşte cerinţele esenţiale şi producătorul se dovedeşte
capabil să controleze calitatea produselor fabricate, se elibereazã
certificatul de calitate care dă dreptul producătorului să aplice marca
CE pe produs.

Certificarea are o durată limitată şi trebuie reînnoită prin inspecţii ale


Orga-nismului notificat şi aprecierea asupra producătorului rezultă în urma
unor vizite neanunţate sau vizite care urmăresc menţinerea sistemului
calităţii. Certificarea este un proces complex, necesitând pentru
întreprindere un nou mod de lucru, reguli noi şi "culturã nouã". Timpul
necesar pentru certificare este relativ mare, fiind obişnuit de peste 12 luni.
Certificarea produselor este, în contextul dezvoltării dinamice a
economiei mondiale, o activitate deosebit de importantã. Un produs certificat
are trei avantaje: este mai bine vândut, mai bine cumpãrat şi mai bine
reglementat.

9
1.4. Certificarea sistemului calităţii

Când producătorul realizează o gamă redusă de produse, calitatea va fi


dovedită prin certificarea de produs. De exemplu, dacă producătorul
realizează frigidere, motoare electrice de putere mică etc., adică în general,
când producţia de bază este specializată pentru un anumit tip de produs sau
câteva grupe de produse.
Dacă producătorul realizează o producţie diversificată atunci calitatea
nu se mai justifică să fie dovedită prin certificarea de produs deoarece
costurile certificării rezultate prin însumarea costurilor necesare certificării
fiecărui produs, sunt deosebit de mari. De exemplu, în cazul unei
întreprinderi de utilaj greu, aceasta are o producţie diversificată de produse
unicat sau serie mică. În acest caz nu se poate justifica certificarea calităţii
prin certificarea de produs.
Încrederea în capacitatea şi competenţa producătorului se dovedeşte, în
aceste cazuri, prin certificarea de sistem, sau certificarea de întreprindere.
Standardul ISO 9000 elaborat în 1987, recomandă construirea sistemului
calităţii pentru a realiza calitatea produselor. Standardul ISO 8402 - 1995,
defineşte sistemul calitãþii ca fiind structura organizatorică,
responsabilităţile, procedurile, procesele şi resursele necesare pentru
implementarea managementului calitãţii. Sistemul calitãþii trebuie să fie atât
de dezvoltat încât să se atingă obiectivele stabilite pentru calitate.
Certificarea sistemului calitãţii unui producător reprezintă atestarea de
către un organism de certificare a conformităţii acestuia cu un standard
european de referinţă din seria EN 29000 (ISO 9000). Certificarea sistemului
calităţii se realizează atât în scopuri externe (publicitate, aliniere la diferite
reglementări, etc.) cât şi în scopuri interne (realizarea obiectivelor politicii în
domeniul calităţii, motivarea personalului pentru îmbunătăţirea calităţii,
asigurarea capabilităţii proceselor privind realizarea anumitor performanţe).
Certificarea este o afacere şi se face între doi parteneri: clientul şi
producãtorul. Clientul este întreprinderea, societatea comercială sau, în
general, producătorul unor bunuri materiale sau servicii. Producătorul este
instituţia care are dreptul şi face certificarea. Produsul şi serviciul acestei
instituţii este activitatea de certificare. Ca şi orice altă idee de afaceri,
certificarea respectă legile specifice ale afacerilor.
Şi la noi în ţară, odată cu dispariţia sistemului de relaţii socialiste, au
apărut elementele economiei de piaţă şi implicit necesitatea dezvoltării
afacerii legate de certificare. S-a pus la punct şi cea mai mare parte a
legislaţiei legată de această activitate. Au apărut şi s-au dezvoltat
elementele componente ale Sistemului Naţional de Certificare a Calităţii. Au
fost astfel acreditate cele 7 organisme de certificare.
Un certificat obţinut pentru sistemul calităţii unei întreprinderi nu
presupune, în mod automat, că toate produsele pe care le realizează vor fi
fără abateri faţă de cerinţele stabilite. Legislaţiile privind responsabilităţile
producătorului s-au înăsprit în ultimii ani în toate ţările, mai ales în cele ale

10
Pieþei Comune. În cazul apariţiei unor produse sau procese defectuoase,
producătorul poate utiliza ca argument juridic, faptul că a luat totuşi toate
măsurile posibile implementând în acest scop un sistem al calităţii care a fost
certificat.
Certificarea sistemelor calităţii presupune parcurgerea următoarelor
faze:
• pregătirea auditului certificării;
• examinarea documentaţiei sistemului calităţii;
• efectuarea auditului de certificare;
• acordarea certificării şi supravegherea respectării condiţiilor
certificării.

Activitatile pentru certificarea sistemelor calitãþii de cãtre organismul de


certificare TÜV-CERT.sunt in mare urmatoarele:

• Pregătirea auditului (faza I).


Organismul de certificare transmite solicitantului un chestionar de
autoevaluare pentru completare, în scopul de a se verifica dacã
solicitantul îndeplineşte condiţiile necesare efectuãrii auditului de
certificare. Dupã completare, acest chestionar este analizat de
organismul de certificare pentru a stabili oportunitatea efectuãrii
auditului. Rezultatul acestei aprecieri se transmite solicitantului sub
forma unui raport.

• Examinarea documentelor sistemului calităţii (faza a II-a).


Responsabilul de audit examineazã documentele sistemului calitãţii
puse la dispoziþie de solicitant: manualul calitãþii, proceduri,
instrucţiuni de lucru etc. Dacã analiza evidenþiazã documente lipsã
sau neclaritãþi se ia legãtura cu solicitantul pentru clarificarea
aspectelor respective. Dacã sistemul calitãþii, prezentat în documente,
nu corespunde condiţiilor certificãrii, se propune solicitantului
îmbunãtãþirea sistemului calitãţii.
Atunci când sistemul calitãþii, prezentat în documentele
examinate,corespunde referenţialului stabilit (modelului ISO 5000 dupã
care se doreşte certificarea) se poate efectua auditul de certificare, iar
organismul de certificare redacteazã Raportul privind examinarea
documentelor sistemului calitãţii, care este transmis solicitantului.

• Efectuarea auditului de certificare (faza a III-a) începe cu


întocmirea unui plan de audit de cãtre responsabilul de audit, plan care
este definitivat împreunã cu reprezentantul solicitantului.
Auditul propriu-zis începe cu o şedinþã de deschidere, la care echipa
de audit examineazã elementele sistemului calitãþii, potrivit planului
de audit stabilit. La examinare, auditorii utilizeazã întrebãrile din
chestionarul de audit şi dacã este necesar, formuleazã întrebãri

11
suplimentare. Pe baza constatãrilor auditorilor se întocmeşte un Raport
de neconformitãþi (dacã acestea au fost descoperite). Auditul se
încheie cu o şedinþã de închidere, la care responsabilul de audit
prezint conducerii toate rezultatele pozitive sau negative ºi
neconformitãþile constatate.
Dupã terminarea acestor activitãţi, responsabilul de audit, de comun
acord cu întreaga echipã de audit, întocmeşte un Raport-sintezã, cu
constatãrile principale ale echipei de audit. Ulterior, echipa de audit
întocmeşte Raportul de audit în redactarea finalã.

• Acordarea certificatului de conformitate cu ISO 9000 (faza a


IV-a) se face dacã concluziile raportului scurt sunt favorabile. Se
încheie apoi un contract de supraveghere între organismul de
certificare şi întreprinderea solicitantã, contract în care sunt precizate
condiţiile de efectuare a auditurilor de supraveghere şi a auditului de
reînnoire.
Pentru certificarea sistemelor calitãţii în România, este acreditat, ca
organism de certificare extern, TÜV (Germania), care are o
reprezentanþã în Bucureşti .
Un certificat de calitate acordat de un organism de prestigiu,
independent reprezintã pentru un produs sau o firma echivalentul unui
paºaport cu valabilitate
internaţionalã. TÜV-Rheinland oferã consumatorilor (individuali sau
comercianţi) o baza de date care cuprinde informaţii despre produsele
firmelor afiliate. Baza de date poate fi accesatã pe INTERNET la
adresa www.TUV.com. Prin tastarea în caseta speciala a numãrului de
identificare( ID-ul din 12 simboluri) al produsului care ne intereseazã
se aflã informaþiile dorite.

1.5 Auditul calităţii

Termenul de audit provine de la verbul latin „audio”- „ a asculta” În


evul mediu acest termen semnifica ascultarea pãrţilor aflate într-un litigiu.
Ulterior a cãpãtat o largã extindere în þãrile anglo- saxone şi în Franţa în
domeniul reviziilor contabile. În dicţionarul Hachett (1934) termenul audit
este definit ca „verificarea conturilor de cãtre experþi ” .Enciclopediile
britanice definesc auditul ca „ examinarea unei situaţii intr-un anumit sector”
Scopul principal al auditului calitãţii este de a evalua acţiunile
corective necesare
pentru eliminarea deficienţelor şi posibilitãţile de îmbunãtãţire a sistemului
calitãţii întreprinderii, a produselor/serviciilor pe care le oferã.

Standardul ISO 8402 defineşte auditul calitãţii ca reprezentând o


examinare
sistematicã şi independentã efectuatã pentru a determina dacã activitãţile şi

12
rezultatele lor, referitoare la calitate, corespund dispoziţiilor prestabilite,
dacã aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi corespunzãtoare pentru
realizarea obiectivelor.

Prin auditul calitãtii se evalueazã :


o sistemul calitãţii întreprinderii în ansamblul sãu sau elemente
(clauze) ale
acestuia;
o procesele întreprinderii;
o rezultatele proceselor

Evaluarea se face în raport cu un referenþial aplicabil ( standarde, manual al


calitãţii, proceduri etc.) pentru a stabili în ce mãsurã acestea sunt
implementate şi menţinute .

Eficacitatea auditurilor calitãţii depinde mult de competenþa şi experienţa


auditorilor. Prin auditor (în domeniul calitãţii) se înţelege o persoanã care are
calificarea necesarã pentru a efectua audituri ale calitãţii.

Auditurile calitãţii se pot clasifica în funcþie de :

obiectul lor , în :
• auditul calitãţii produsului/serviciului;
• auditul calitãţii procesului;
• auditul sistemului calitãţii.

scopul lor, în:


• audituri interne care au ca scop evaluarea acţiunilor corective sau de
îmbunãtãþire necesare în cadrul organizaţiei;
• audituri externe care au ca scop principal obţinerea unei dovezi privind
capacitatea furnizorului de a asigura obţinerea calităţii cerute.

Auditurile externe ale calitãţii pot fi efectuate de beneficiarii organizaţiei


prin auditori proprii (audituri „secundã parte) sau de un organism neutru, la
cererea organizaţiei sau la cererea altei pãrţi interesate- benefciar sau
organism independent – (audituri „terţã parte” ).

Auditul calităţii produsului serveşte la evaluarea conformitãţii


caracteristicilor de calitate a unui produs finit sau semifinit cu cerinţele
clientului sau cu cerinþele documentelor considerate ca referenţial .
Frecventa auditurilor calitãţii produselor este menţionatã în planul calitãţii

13
iar programarea este fãcutã de Departamentul Calitate al organizaþiei. În
cadrul auditului se iau în considerare procedurile sistemului calitate,
specificaţia produsului, documentaţia constructiva, de fabricaţie şi de
utilizare a produsului precum şi mijloacele de muncă utilizate.

Auditul calităţii procesului serveşte pentru evaluarea conformitãţii unui


proces cu cerinţele clientului sau cu cerinţele documentelor considerate ca
referenţial. În cadrul auditului se iau în considerare procedurile sistemului
calitate, documentele referitoare la desfãşurarea, supravegherea, inspecţia
şi monitorizarea procesului considerat şi cerinţele referitoare la calificarea
personalului.

Auditul calităţii sistemelor se poate face :


1. în scopuri interne ( o organizaţie poate hotãrî realizarea unui audit
pentru evaluarea propriului sistem al calitãţii în raport cu cerinţele unui
referenţial, pentru evaluarea eficacitãţii sistemului şi a documentelor
aferente privind realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus în
domeniul calitãţii);

2. în scopuri externe ( la cererea unor organisme independente pentru


a determina dacã sistemul calitãţii satisface cerinţele reglementate
sau când se doreşte certificarea sistemului calitãţii);

3. în cadrul relaţiei contractuale între beneficiar şi furnizor pentru


evaluarea sistemului calitãţii unui furnizor.

Etapele de desfăşurare a auditului calităţii produsului sunt:


• se studiazã produsul în raport cu documentele de referinþã, în relaþie
cu procesele implicate în realizarea produsului şi cu materiile prime
care a fost utilizate;
• elaborarea Raportului de examinare cu specificarea clarã a
neconformitãţilor constatate;
analiza neconformitãţilor şi a cauzelor acestora;;
• stabilirea măsurilor corective sau de îmbunãtãţire necesare;
• supravegherea aplicãrii mãsurilor corective sau de îmbunãtãţire
stabilite;

Etapele de desfăşurare a auditului calităţii procesului sunt:


• examinarea tuturor elementelor relevante pentru calitatea procesului
auditat:
• valabilitatea documentelor referitoare la proces;
• capacitatea echipamentelor privind realizarea calitãţii cerute;
• starea echipamentelor de inspecþie şi corectitudinea utilizãrii acestora;

14
• analizele referitoare la materiile prime, componente şi materialele
prelucrate în proces;
• rezultatele încercãrilor efectuate în cazul pieselor la care se aplicã
autocontrolul;
• elaborarea unor documente intermediare, cuprinzând rezultatele
examinãrii
• elementelor menþionate (liste de verificare, rapoarte de examinare
etc.);
• elaborarea „raportului de audit”, cu specificarea clarã a
neconformitãţilor constatate;
• analiza neconformitãţilor şi a cauzelor acestora;
• stabilirea mãsurilor corective sau de îmbunãtãþire necesare coroborate
cu
propuneri privind:
1. modificarea echipamentelor utilizate;
2. perfecţionarea planificãrii fabricaţiei;
3. modificarea structurii procesului de fabricaþie;
4. perfecþionarea metodologiei de asigurare a calitãþii materiilor
prime, materialelor prelucrate;
5. corectarea desfãşurãrii anumitor faze ale procesului.
6. supravegherea aplicãrii mãsurilor corective sau de
îmbunãtãţire
stabilite.

Etapele de desfăşurare a auditului sistemului calităţii sunt:


• declanşarea auditului cu stabilirea obiectului auditului, frecvenţei
acestuia şi
examinarea preliminarã (audit de preevaluare);
• pregãtirea auditului, care presupune elaborarea unui plan de audit,
organizarea echipei de audit şi stabilirea documentelor de lucru;
• efectuarea auditului cu parcurgerea a trei etape :
- reuniunea de deschidere cu scopurile: prezentarea
membrilor echipei de audit conducerii organizaţiei auditate;
- discutarea obiectivelor şi domeniului de aplicare al auditului;
- prezentarea succintã a metodelor si procedurilor utilizate în
audit;
- determinarea sistemului oficial de comunicare; clarificarea
detaliilor planului de audit;

• examinarea sistemului calitãţii care presupune culegerea de dovezi


prin analizarea documentelor, chestionarea personalului implicat şi
observarea direct a desfãşurãrii activitãţilor în domeniul auditat şi
formularea observaţiilor auditorilor cu stabilirea neconformitãţilor care

15
se vor raporta ca neconformitãţi majore; neconformitãþi minore sau
observaþii simple;
• reuniunea de încheiere care are loc cu conducerea întreprinderii
înainte de elaborarea raportului de audit.
• elaborarea şi gestionarea documentelor auditului cu fazele de
elaborare a documentelor de audit şi difuzarea acestora respectiv
pãstrarea documentelor auditului;
• încheierea auditului o datã cu predarea raportului de audit clientului;
• urmãrirea acţiunilor corrective

Metodologia generalã de desfãşurare a unui audit este prezentatã in fig. 3.

16
Figura 3. Metodica generalã a desfãşurãrii unui audit

2. ACREDITAREA

Acreditarea reprezintă procedura prin care un organism investit cu


autoritate recunoaşte în mod oficial că un organism sau persoană este
competent(ă) să efectueze sarcini specifice.
Acreditarea ajută la reducerea poverii auditurilor multiple făcute de
diferiţi clienţi la furnizori cu clienţi multipli. Acreditarea conferă încredere şi
asigură pieţele şi organismele de reglementare că toţi furnizorii cu certificate
au fost auditaţi obiectiv după standarde recunoscute internaţional.
Organismele de acreditare uzual acreditează: organisme de certificare
(produse, sisteme şi personal), laboratoare de încercări şi organisme de
inspecţie, această acreditare întărind atât statutul cât şi autoritatea lor
naţională şi internaţională.
Categoriile de activităţi care se pot alege pentru acreditare sunt:
• Certificarea sistemului calităţii;
• Certificarea conformităţii produsului;
• Certificarea / Înregistrarea personalului;
• Certificarea sistemelor de management pentru mediu;
• Etalonarea echipamentelor de măsură;
• Încercarea şi / sau inspecţia produselor.
Organismele de acreditare auditează independenţa, integritatea şi
competenţa tehnică a organismelor de certificare, încercare şi inspecţie care
solicită acreditarea pe baza criteriilor menţionate. Auditorii evaluează dacă
procedurile documentate ale organismului de certificare, inspecţie sau
încercări satisfac criteriile de referinţă şi dacă activitatea practică este în
concordanţă cu procedurile documentate. Evaluarea trebuie să includă şi

17
auditul prin eşantionare a produselor, serviciilor sau sistemelor care au fost
certificate, inspectate sau încercate.
În scopul asigurării unei baze unitare pentru acreditare, organismele
europene de standardizare CEN şi CENELEC au elaborat standarde europene
EN 45000, care sunt obligatorii în ţările membre UE.

• Standarde EN: 45 001 – pentru funcţionarea laboratoarelor, 45002 –


pentru evaluarea laboratoarelor, 45 003 – pentru acreditarea
laboratoarelor. Aceste standarde stabilesc criteriile generale
pentru funcţionarea şi evaluarea laboratoarelor de încercări care
efectuează determinări în cadrul unui sistem de certificare. Ele
asigură recunoaşterea încercărilor efectuate de laborator (EN 45
004 – este pentru organisme de inspecţie).
• Standarde EN: 45 011 – produse, 45 012 – sistemul calităţii, 45 013
– personal, prevăd criteriile generale pe care trebuie să le
îndeplinească organismele de certificare a produselor, sistemului
calităţii şi personalului pentru a fi audiat
Standardul EN 45 014 specifică recomandările pentru emiterea declaraţiei de
conformitate

Bibliografie

1. Tomescu, N. Note curs ACDI master 2008-2009

2. Ioniţă, I. Managementul calităţii sistemelor tehnice


economice ,
Note curs

18
3. Mitonneau, H. Iniţiere în auditul calitãţii, traducere, Editura
Niculescu,
Bucureşti, 2000.

4.Sârbu, R. Certificarea, auditarea şi gestiunea costurilor


calitãţii,
Centrul editorial ASE, Bucureşti,1998

Anexa 1

Declaraţie de conformitate

19
Anexa 2

Certificat de conformitate

20
21