Organizarea, conceperea şi funcţionarea fiscalităţii conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi

politică. Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi
dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp
generatoare şi rod al politicii fiscale, întrucât face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de
prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale.

Abordarea fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care este construită şi
funcţionează aceasta, se pot desprinde concluzii preţioase referitoare la presiunea fiscală, la politica
fiscală, precum şi la eficienţa cu care puterea publică se implică în viaţa economică şi socială a unei
societăţi.Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi sociale a statului, iar
atunci când devine frână în realizarea obiectivelor propuse, societatea reacţionează pentru reformarea
întregului sistem şi pentru a-l reorienta către ceea ce consideră a fi ţelul său.
1.Conceptul de fiscalitate

Ceea ce deosebeste o ţară aflată în progres de una aflată în declin este, în bună măsură,
preferinţa aratată construirii viitorului. Aceasta preferinţă se măsoară prin impozite, împrumuturi şi rata
dobânzilor.
Conform dicţionarului Larrousse, fiscalitatea reprezintă “totalitatea impozitelor şi taxelor, a
reglementărilor de natură fiscală precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze direct sau
indirect activitatea unui agent economic denumit contribuabil”. Considerăm că această definiţie
poate fi amendată datorită caracterului sau restrictiv. Astăzi în domeniul fiscal se întâlnesc mai multe
concepte.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astfel; „Sistem de percepere a
impozitelor şi taxelor prin fisc; totalitate a obligaţiunilor fiscale ale cuiva”.
Alături de fiscalitate este vehiculată noţiunea de "fisc" definită ca administraţia în sarcina
căreia revin calculul, perceperea şi urmărirea plăţii impozitelor şi taxelor datorate statului de către
contribuabil".
De asemenea, este utilizat şi termenul “fiscal" care priveşte fiscul, care aparţine acestuia.
In definirea sistemului fiscal de către diverşi autori se pleacă în general de la modul de
percepere a acestuia de către contribuabili: totalitatea impozitelor ce trebuiesc achitate către stat. Astfel,
I. Condor defineşte sistemul fiscal ca fiind “totalitatea impozitelor provenite de la persoanele fizice şi
juridice care alimentează bugetele publice”.
Conceptul de fiscalitate este definit ca un sistem de percepere a impozitelor într-o abordare
financiară, iar într-o abordare juridică sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului. Apar
deci două elemente de referinţă: impozitul si fiscul; impozitul definit prin prisma funcţiei sale- ca o
contribuţie solicitată pentru asigurarea serviciului obligaţiilor publice a statului si colectivităţilor locale,
iar fiscul definit ca administraţie obligată cu perceperea impozitelor.
O alta definitie este urmatoarea „totalitatea prelevărilor obligatorii, a reglementărilor,
metodelor, tehnicilor si procedeelor referitoare la acestea, cât si instituţiile însărcinate cu stabilirea,
urmărirea,perceperea si administrarea respectivelor obligaţii fiscale poartă denumirea de fiscalitate. ”1
Fiscalitatea permite formularea conceptului de sistem fiscal, care constituie ansamblul
prelevărilor fiscale existente într-o ţară la un moment-dat împreună cu reglementările referitoare
la acestea; relaţiilor de interdependenţă dintre componentele ansamblului, şi dintre acestea şi
mediul extern, metodelor, procedeelor şi instituţiilor participante prin intermediul cărora se
asigură principalele resurse financiare ale statului necesare exercitării funcţiilor acestuia în
economie.

1.2 Caracteristicile definitorii ale fiscalităţii

În mod normal, fiscalitatea este expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, care este
stabilită pe un teritoriu determinat şi dispune de o autonomie suficientă ca, prin intermediul organelor
sale reprezentative, să aibă capacitatea de a-şi concepe şi aplica o întreagă serie de reguli juridice şi, în
special, fiscale.

Cele două caracteristici fundamentale sunt următoarele:

1.exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că se aplică într-un teritoriu geografic
determinat, unde structurile specializate şi abilitate ale acelui stat reprezintă unicul colector al
resurselor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem (central sau local) de bugete, şi
2.autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este
un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, urmărire şi
încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare a propriilor politici.

Dacă prezentând cele două caracteristici de mai sus, un sistem fiscal a fost elaborat de către organele
proprii ale teritoriului în care se aplică, atunci se va putea vorbi despre autonomie fiscală completă sau
de suveranitate fiscală. Prin urmare, din punct de vedere politic şi fiscal, statul suveran poate să
exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său.

11 Mihai Ioan Mutascu”Finanţe Publice”, Editura ArtPress,Timisoara, 2005, pag 73

Există însă şi situaţii speciale, în care un stat poate decide ca pe teritoriul său să existe două sau mai
multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând
între ele relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul statelor
federale).

În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului său.

Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate faţă de alte
state, şi nici organizaţii sau organisme internaţionale care să fie abilitate cu instituirea impozitelor la
scară internaţională şi nici cu emiterea unor reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate
statele lumii.

Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran are libertatea deplină în alegerea
sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea
contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea
termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor
fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabil etc.

În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice aşa cum au loc
astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste procese. Dimpotrivă, fiscalitatea unui stat
acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul pentru a modifica sau a
pentru a păstra dreptul fiscal existent nu sunt cu totul neutre în raporturile cu economiile altor state. Se
vorbeşte de necesitatea armonizării, a adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai
adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale din diferite ţări. O astfel de evoluţie
riscă să bulverseze fiscalităţile naţionale, iar pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică a
statelor.

1.3 Functiile fiscalitatii

Sistemul fiscal îndeplineste trei funcţii principale si care adesea sunt contradictorii, datorită criteriilor
care stau la baza lor criteriul eficacitate si criteriul echitate.
Cele trei funcţii sunt destinate realizării urmatoarelor obiective:
1. Funcţie de finanţare a cheltuielilor publice si care urmăreste obiectivul de randament bugetar
2. Funcţie de redistribuire a veniturilor si a patrimoniilor conform obiectivului de echitate
3. Funcţie de stabilizare a activităţii economice sau de corectare a dezechilibrelor în scopuri de
eficacitate economică.
La începutul secolului XX funcţia primordială a fiscalităţii era finanţarea activităţilor statului,
reduse la îndeplinirea sarcinilor regaliene, obiectivul esenţial constă în a căuta mijlocul eficace pentru a
se acoperi cheltuielile angajate. După criza economică din anii `30 si după cel de-al doilea război
mondial, sub influenţa ideilor keynesiste intervenţia statului în economie creste si paralel rolul
impozitului se măreste.
Instrument privilegiat de finanţare a cheltuielilor publice, el devine un instrument de politică
economică si socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică si de redistribuire
ale statului.
- Funcţia de finanţare a cheltuielilor publice
Nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece
ele sunt sursă esenţială de finanţare, însă ele nu reprezintă singura sursă: existenţa deficitelor publice
necesită recurgerea la alte mijloace de finanţare precum îndatorarea sau creţia monetară.
Ar trebui luate în calcul încasările nefiscale care rezultă din vânzările statului de anumite bunuri
si servicii. Ele însă nu reprezintă decât o foarte mică parte a resurselor publice. Participarea sectorului
public la economia de piaţă, care îi este la origine, relevă principiul echivalenţei.
Suma cheltuielilor publice si a prelevărilor fiscale obligatorii nete, mai puţin ridicate în primele,
permite finanţarea privată importantă a producţiei anumitor bunuri, precum educaţie, sănătate si
protecţie socială, prin care serviciile cu caracter special sunt distribuite prin intermediul autorităţilor
publice ce asigură satisfacerea unor nevoi sociale (cultură, învăţământ, justiţie, apărare naţională).
Cheltuielile care au progresat cel mai rapid sunt cheltuielile sociale, importanţa lor relativă este
cauza predominantă a ecarturilor ratelor prelevărilor obligatorii. Funcţia de redistribuire pe care ele o
asigură este îndeplinită de asemenea de fiscalitate.
- Funcţia de redistribuire
Realizată prin impozite si cheltuieli publice, devine necesară în măsura în care distribuirea
veniturilor si averii între persoanele fizice si juridice (influenţate de modul de repartizare a factorilor de
producţie si a formelor de proprietate) nu este în concordanţă cu necesităţile si justiţia socială.
Pot fi distinse două reguli de echitate:
- una consensuală, exprimă faptul că sarcina impozitului trebuie să fie în mod echitabil repartizată
- si cea de-a doua conflictuală, care atribuie impozitului un rol de corecţie a repartiţiei veniturilor
primare în scopul de a o face mai echitabilă.
Această funcţie depinde deci de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiţiei ce
decurge din mecanismul pieţei si acela al drepturilor de proprietate.
Criteriile de echitate sunt normative, de aceea progresivitatea impozitului poate fi considerată,
de către unii, sinonimul justiţiei, iar de alţii total arbitrară.
- Funcţia de corectare a dezechilibrelor
Prin care se urmăreste atingerea unui grad înalt de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, o situaţie solidă a balanţei de plăţi externe, precum si o rată a cresterii economice. Impozitul
este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de
stabilizare.
Fiscalitatea poate fi utilizată atunci pentru a corecta esecurile pieţei, prin internalizarea efectelor
externe, acestă analiza este una microeconomică. Ea poate contribui de asemenea la realizarea
echilibrelor globale în cadrul unei politici bugetare keynesiste si atunci analiza efectelor sale este o
analiză macroeconomică.
Impozitul este una din variabilele bugetare pe care statul le manipulează în scopuri de
stabilizare conjuncturală (politici de acţiune asupra unei cereri globale) sau structurală (politici fiscale
destinate să favorizeze cresterea economică).
Fiscalitatea îşi relevă rolul sub următoarele manifestări:
1)asigură statului posibilitatea de procurare a resurselor financiare necesare finanţării sarcinilor şi
acţiunilor sale; de aceea, peste 90 % din suma impozitelor şi taxelor se regăseşte în componenţa
bugetului consolidat;
2)permite controlul asupra economiei prin manevrarea adecvată a pârghiilor ce compun sistemul fiscal;
3)are un rol şi un caracter de universalitate deoarece perceperea impozitelor este general-valabilă şi
unitară pentru toate persoanele fizice şi/sau juridice care realizează aceeaşi categorie de venituri sau are
aceeaşi categorie de bază impozabilă;
4)instituie o certă echitate socială bazată pe principiul justiţiei sociale în aşezarea sarcinilor fiscale,
ceea ce înseamnă că obligaţiunile fiscale sunt nediscriminatorii sub aspectul etnic, religios sau politic.
1.2. Componentele fiscalităţii

1.2.1. Prelevările fiscale

A. Locul prelevărilor fiscale în ansamblul resurselor statului

Statul este prezent în viaţa economică, politică şi socială, în societăţile libere bazate pe
proprietatea privată, asigurând colectivităţii bunuri şi servicii publice. Acesta îşi finanţează acţiunile
sale în domeniile tradiţionale precum apărarea, ordinea publică, educaţie, sănătate, funcţionarea
organelor administraţiei publice, securitate socială, cultură, artă, etc. In acelaşi timp, statul realizează
finanţarea domeniilor economice, cum ar fi cercetarea, comunicaţiile, transporturile, energia, la care se
adaugă actiuni asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului economic. Aceste finanţări au determinat
creşterea nevoilor financiare ale statului, precum şi o diversificare a surselor de finanţare.
Principalele categorii de resurse fiscale ale statului provin din:
•Participarea statului la economia de piaţă, ca subiect de drept suveran, care îşi impune deciziile prin
constrăngere, preluând o parte din venitul creat în economie prin intermediul prelevărilor obligatorii şi
ca urmare a participării sale ca partener în societăţi şi cvasi-societăţi cu caracter economic, instituţii de
credit şi întreprinderi de asigurări;
•Relaţiile statului cu organismele naţionale şi internaţionale;
•Utilizând structura financiră a pieţelor financiare naţionale sau internaţionale, prin lansarea unor
împrumuturi publice.
In ansamblul acestor resurse, preponderente sunt prelevările obligatorii, care sunt stabilite printr-un
ansamblu de reglementări juridice, specifice fiecărui stat.

B. Definirea prelevărilor fiscale

Pentru a defini prelevările fiscale, se pot propune trei abordări: tehnico-operaţională, monetară
şi financiară.
•Din punct de vedere tehnico-operaţional, prelevările fiscale reprezintă ansamblul operaţiunilor
stabilite de stat, datorită puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se asigură resursele necesare
finanţării costurilor acţiunilor acestuia, prin preluarea unei părţi a veniturilor subiecţilor economici.
•Privite din punct de vedere monetar, prelevările fiscale reprezintă ansamblul încasărilor realizate cu
ajutorul impozitelor şi taxelor fiscale.
•Intr-o abordare financiară, prelevările fiscale constituie obligaţii stabilite în baza autorităţii de care
dispune statul, fără destinaţie specială, obligaţii care au un caracter pecuniar şi definitiv, sub formă de
impozite şi taxe fiscale, destinate finanţării unei părţi a cheltuielilor publice în diferite proporţii.
Putem concluziona că, prelevările fiscale se realizează prin intermediul impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor fiscale. Acestea constituie cele mai vechi şi tradiţionale mijloace financiare de care
dispune statul, pentru realizarea funcţiilor şi sarcinilor sale.
Prelevările fiscale reprezintă deci, totalitatea resurselor financiare procurate de stat pe seama
sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii, sub forma impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor. Cele trei categorii de prelevări fiscale constituie modalitatea tradiţională de finanţare a
autorităţilor publice, iar ponderea ridicată a acestora în ansamblul resurselor financiare publice (peste
80-90%) arată importanţa majoră a acestora în context public.
 C. Categorii de prelevări fiscale

1. Impozitul
Din punct de vedere istoric, primele forme de impozite se constată încă din antichitate, şi chiar
mai mult decât atât, legitimitatea impozitului se desprinde chiar din Biblie, unde răspunsul lui Hristos
dat fariseilor: “Daţi deci Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”1 este
mai mult decât semnificativ.
Sub aspect etimologic, termenul de “impozit” provine din latinescul “impozitum” şi reprezintă
un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi fără o
destinaţie strict precizată, datorat conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în
virtutea veniturilor obţinute, averilor deţinute sau cheltuielilor efectuate2.
Astfel, impozitele reprezintă prelevări făcute de stat, sub formă bănească, de la persoane fizice
şi juridice, cunoscute sub denumirea de “contribuabili”, pe seama veniturilor şi averilor acestora, cu
scopul formării veniturilor publice.
De aici putem desprinde faptul că impozitul este o prelevare, cu următoarele caracteristici:
•Caracterul pecuniar, impozitul fiind o prelevare de natură bănească, deoarece persoanele fizice şi
juridice efectuează, transferuri de putere de cumpărare (materiale şi nu în natură) către autorităţile de
stat, în funcţie de anumite criterii, în vederea acoperirii cheltuielilor publice;
•Caracterul forţat, deoarece reprezintă o prelevare obligatorie, transferul de valoare fiind impus de
către stat prin legi tuturor persoanelor fizice şi juridice care obţin venituri, posedă avere sau efectuează
cheltuieli, Si nu o prelevare cu caracter voluntar;
•Prelevarea la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc era dirijat spre satisfacera necesităţilor de
resurse financiare ale statului pentru producerea de servicii publice, distribuirea veniturilor şi averilor
între membrii societăţii, dar şi asigurarea stabilităţii macroeconomice;
•Caracterul financiar, impozitul servind la acoperirea cheltuielilor publice, în proporţii determinate de
obligaţiile financiare ale statului, şi de existenţa şi nivelul altor resurse de finanţare;
•Prelevare ce nu are echivalent, deoarece nu există un raport direct şi imediat între transferul de
valoare efectuat şi serviciul public furnizat de stat;
•Caracter definitiv, rezultă din nerambursabilitatea2 sa financiară, pentru că puterea de cumpărare odată
transferată nu va mai fi restituită de către stat;
•Nu are o destinaţie precizată, deoarece odată colectate de stat, impozitele se depersonalizează, fiind
utilizate la acoperirea unor servicii publice generale (apărare naţională, ordine şi siguranţă

1 Biblia, Matei 22, 21.

2 M.I. Mutaşcu – “Finanţe publice”, Ed. Augusta, Timişoara, 2005, p.70
internă, învăţămănt, sănătate, mediu, cultură, artă, turism, etc.);
•Este o prelevare pe venituri, avere sau cheltuială, deoarece persoanele fizice şi juridice derulează
transferul bănesc numai în cazul în care înregistrează veniturile, posedă avere sau efectuează
cheltuielile prevăzute de lege;
•Este datorată de persoane fizice sau juridice, întrucât mobililizările financiare cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice;
•Plata se efectuează regulat, deoarece încasarea impozitelor se face de către stat cu o anumită frecvenţă
stabilită de lege.
Ca produs intelectual, impozitul este rezultatul puterii de gândire şi de inovaţie al omului, ajuns
pe o anumită treaptă de dezvoltare şi organizare socială. Aceasta explică apariţia sa pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii şi evoluţia sa în timp.
Scopul este determinat de necesitatea finanţării nevoilor autorităţilor publice, ale căror funcţii şi
sarcini au un caracter permanent evolutiv. Venitul realizat, acumulat, consumat constituie sursa
impozitului, iar preluarea unei părţi a acestuia se realizează prin prelevări pecuniare stabilite în mod
direct, definitiv şi obligatoriu asupra diverselor forme de venit.
Utilitatea impozitului poate fi directă şi indirectă. Utilitatea directă este de natură financiară şi
constă în contribuţia sa majoră la finanţarea serviciilor publice pe care autorităţile publice au obligaţia
să le asigure colectivităţii. Utilitatea indirectă constă în serviciile publice de care beneficiază în diferite
proporţii membrii colectivităţii, la care se adaugă posibilitatea ca statul să-l utilizeze în scopul
intervenţiei sale în economie, în vederea asigurării unui optim economic şi social la nivelul permis de
dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de producţie, precum şi de caracterul limitat al resurselor.

2.Taxa
Cuvântul taxă provine din latinescul “taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la
dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform dispoziţiilor
legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public instituţional.3
Din punct de vedere semantic, noţiunea de taxă are mai multe sensuri:
-sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit;
-plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în
cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi;
-sumă de bani care se plăteşte unor instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor
drepturi;

3 M.I. Mutaşcu – “Finanţe Publice”, Ed. Augusta, Timişoara, 2005, p.72

 Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare de natură:
•Pecuniară, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat transferuri de
putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
•Obligatorie, transferul de valoare fiind impus de stat în măsura în care beneficiarul acestuia, prin
solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite un drept legal;
•La dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii necesităţilor de
resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice speciale de natură instituţională;
•Cu echivalent, existând un raport direct şi imediat între transferul de valoare efectuat şi serviciul
public furnizat de către instituţiile statului ( de obicei valoarea serviciului este inferioară cuantumului
taxei plătite);
•Definitivă, deoarece puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;
•Are o destinaţie precizată, fiind colectată de instituţiile statului în vederea furnizării unor servicii
publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;
•Este datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina
persoanelor ca beneficiare de servicii publice;
•Cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora de către stat nu se face cu o anumită frecvenţă.
Taxele reprezintă de fapt plăţile efectuate în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane
fizice sau juridice, în schimbul unor servicii prestate de instituţiile publice. Unii autori le definesc în
acelaşi sens cu impozitele, scoţând în evidenţă caracteristicile comune ale acestora (obligativitate,
nerambursabilitate, dreptul de urmărire în caz de neplată), dar şi trăsăturile distinctive (existenţa unui
serviciu prestat plătitorului şi lipsa de echivalenţă între costul serviciului public şi cuantumul taxei
plătite). Alţi autori diferenţiază taxele de taxele cu caracter fiscal, considerând ca şi caracteristică
esenţiala a taxelor cu caracter fiscal, aceea de a contribui la finanţarea bugetului de stat, spre deosebire
de alte taxe care nu contribuie la finanţarea acestuia.

3. Contribuţia
Contribuţia provine etimologic din latinescul “contributio” care are semnificaţia de impozit. Ea
reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu
destinaţie bine precizată, datorat conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în
vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială4. Din punct de
vedere cvasi-fiscal, contribuţia apare ca un produs intelectual de natură financiară cu caracteristici
intermediare între impozitele şi taxele cu caracter fiscal.
Spre deosebire de impozite, contribuţiile sunt prelevate în contrapartida unei prestaţii tangibile

4 M.I. Mutaşcu, op. cit., p. 73

cu caracter specific (economic, social, gospodăresc, public) pe care statul o acordă persoanelor fizice
sau juridice în mod obligatoriu. Astfel statul are întreaga libertate şi putere de a impune prestaţia
precum şi plata acesteia, cu scopul de a completa finanţarea considerând că persoanele obligate la plata
contribuţiei beneficiază de anumite avantaje, care pot fi reale sau presupuse.
In consecinţă, contribuţiile constituie “un produs intelectual de natură financiară, sub forma
unor prelevări pecuniare cu caracter obligatoriu, încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice pentru avantaje reale sau presupuse de la care acestea beneficiază, ca
urmare a unor servicii tangibile stabilite şi realizate de Stat şi la a căror finanţare participă”5.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare:
•Pecuniară, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere de
cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
•Are caracter obligatoriu, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
•Este la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor servicii
publice comunitare sau sociale;
•Nu are echivalent, deoarece nu există un raport direct şi imediat între transferul de valoare efectuat şi
serviciul public furnizat de către stat, şi este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul
serviciu;
•Are caracter definitiv, puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;
•Are destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor servicii publice de
natură comunitară sau socială;
•Este datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina acestora ca
beneficiare de servicii publice cu caracter socio-comunitar;
•Cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvenţă stabilită
reglementat.
Contribuţiile se aseamănă cu taxele prin faptul că apar în legătură cu o prescripţie, dar diferă de
acestea prin lipsa caracterului facultativ, căci serviciul nu este solicitat ci este stabilit de stat. Deci, nu
există o cerere individualaă, dar există o utilitate individuală ca parte a unei utilităţi colective care stă la
baza deciziei statului de a presta un serviciu.
Deoarece între costul prestaţiei şi cuantumul contribuţiei nu există echivalenţă, în condiţiile
existenţei obligativităţii plăţii, acestea se aseamănă cu impozitele. Pentru a le distinge de alte tipuri de
contribuţii, acestea pot fi considerate contribuţii participative, căci plitorii participă pecuniar la
finanţarea unui serviciu de pe urma căruia se consideră că ar avea un avantaj.

5 C.Corduneanu – Sistemul Fiscal în Ştiinţa finanţelor, Ed.Codecs, Bucureşti, 1998,p.82

 Dacă nuanţarea prelevărilor fiscale, prin diferenţierea impozitelor de taxe, este caracteristică
majorităţii ţărilor de origine latină, în statele anglo-saxone nu există nici o distincţie lexicală şi de
conţinut între acestea, orice prelevare fiscală fiind renumită generic taxă (tax).
“Totalitatea prelevărilor obligatorii, a reglementărilor, metodelor, tehnicilor şi procedeelor
referitoare la acestea, cât şi instituţiile însărcinate cu stabilirea, urmărirea, perceperea şi administrarea
respectivelor obligaţii fiscale poartă denumirea de fiscalitate.”6
Fiscalitatea permite formularea conceptului de sistem fiscal, care constituie ansamblul
prelevărilor fiscale existente într-o ţară la un moment-dat împreună cu reglementările referitoare
la acestea; relaţiilor de interdependenţă dintre componentele ansamblului, şi dintre acestea şi
mediul extern, metodelor, procedeelor şi instituţiilor participante prin intermediul cărora se
asigură principalele resurse financiare ale statului necesare exercitării funcţiilor acestuia în
economie.

1.4. Principiile fiscale

Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a

principiilor care ar trebui să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de respectarea lor se poate evalua
eficienţa şi echitatea politicii fiscale.

1.4.1. Principiile generale

Începând cu prima formularea a unor cerinţe minimale şi general valabile pentru orice sistem fiscal, o
amplă dezvoltare a cunoscut literatura de specialitate prin îmbogăţirea cu noi şi nuanţate exigenţe, de
care s-a ţinut cont în mare măsură la elaborarea majorităţii reglementărilor în materie fiscală.
♦ Principiul randamentului presupune că impozitul este apreciat în funcţie de randamentul său
bugetar; obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea
costului gestiunii sale pentru un randament dat.
♦ Principiul simplităţii (al lipsei de arbitrariu) presupune că impozitul trebuie să fie uşor de
administrat, uşor de înţeles de către contribuabil, să fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare şi care
să nu dea naştere la nici un arbitrariu.

♦ Principiul flexibilităţii semnifică faptul că impozitul flexibil se adaptează rapid la necesităţile

6 M.I. Mutaşcu, op. cit., p.73

politicii conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de
impozitare la evoluţia activităţii economice; astfel, de exemplu, se apreciază că tehnica stopajului la
sursă permite o adaptare mai rapidă la conjunctură a veniturilor fiscale ale statului.

♦ Principiul stabilităţii ilustrează regula potrivit căreia „un impozit bun este un impozit vechi”. Aceasta
înseamnă că modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi, în plus, un
impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acesta este aparent
contradictoriu cu cel precedent, este mai curând de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i
asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, pentru a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca
deciziile lor să fie luate în condiţiile unei cât mai mari certitudini.

♦ Principiul echivalenţei se traduce prin aceea că sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie
corelată cu avantajele pe care le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi serviciile
publice. Dacă acceptăm existenţa unei echivalenţe certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile
publice de care beneficiază contribuabilii, atunci din punct de vedere contabil, impozitul este o
cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu acceptăm decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem
în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor şi
serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai degrabă o participare la profit a statului, şi
mai puţin o cheltuială.

♦ Principiul neutralităţii susţine că impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în
economie, ci trebuie să incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Se poate adăuga şi
necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau
indirecte.

♦ Principiul echităţii presupune că la acoperirea cheltuielilor publice, contribuţia fiecăruia trebuie să se

facă în funcţie de capacitatea contributivă. O problemă o reprezintă determinarea şi măsurarea acesteia,
ca funcţie de o varietate de considerente politice, economice, sociale, morale, sa chiar filosofice.

♦ Principiul legalităţii este corolarul tuturor celorlalte principii şi presupune că impozitul trebuie să
aibă mereu la bază o reglementare legală. Acest principiu trebuie corelat cu stabilitatea, cu simplicitatea
şi lipsa de arbitrariu, astfel încât contribuabilul să fie întotdeauna sigur că în normele legale găseşte
toate elementele de care are nevoie pentru a-şi determina corect obligaţiile de plată faţă de buget.
 Sistemul fiscal care operează în România este într-o continuă căutare a parametrilor de
optimalitate.
Cu privire la impunerea agenţilor economici, s-au propus şi s-au realizat sau sunt în curs de
realizare mecanisme menite să asigure:
▪ tratamentul nediferenţiat al agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate;
▪ stimularea agenţilor economici prin scutiri totale, parţiale sau reduceri de impozite;
▪ evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile;
▪ încercarea de diminuare a sarcinii fiscale şi, acolo unde este posibil micşorarea gradului de percepere
de către contribuabil a sarcinii fiscale;
▪ stabilirea unei sarcini fiscale „reale”, prin actualizarea la inflaţie a elementelor luate în calculul
profitului impozabil;
▪ descurajarea unor activităţi sau consumuri;
▪ aducerea la un nivel cât mai redus a evaziunii fiscale.

Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile este o preocupare care
se manifestă frecvent la nivel internaţional şi rezolvarea ei este dată de încheierea de convenţii
bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri sau a impunerii multiple. Dar se impune şi
preocuparea pentru evitarea impunerii multiple sau în cascadă pe plan intern. Astfel, impozitul pe
circulaţia mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care are specific faptul că, din punct de
vedere al întreprinderii, nu-şi propune să lovească decât valoarea nou creată de aceasta. De asemenea,
în reglementările fiscale se fac precizări în direcţia evitării impunerii multiple a profitului, stabilindu-se
că dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe profit la unitatea
care le încasează, deoarece ele s-au plătit dintr-un profit net, adică un profit care a suportat deja
impozitul pe profit, ba chiar şi impozitul pe dividende.

1.4.2. Adam Smith şi maximele impunerii

Primele rezultate ale căutărilor pentru un sistem fiscal raţional sau o fiscalitate optimă s-au concretizat
în conceperea şi aplicarea acestor principii de impunere; dubla dimensiune a impunerii, politică şi
tehnică, este valorificată în formularea primelor maxime ale impunerii, pentru care teoria şi practica
fiscală rămân tributare tot clasicului Adam Smith:

■ justeţea (echitatea) fiscală este primul principiu şi a avut ca scop imediat diluarea, chiar anularea
privilegiilor nobiliare şi ale clerului faţă de restul populaţiei; ca atare, supuşii aveau faţă de stat
obligaţia de a contribui cu impozite plătite în strictă conformitate cu veniturile sau averea pe care o au;
■ certitudinea impunerii se referă la înlăturarea arbitrariului şi a voluntarismelor, susceptibile la
abuzuri, atât din partea statului, cât şi din partea contribuabililor; se arăta că un impozit incert poate
provoca mai mult rău decât unul împovărător;
■ comoditatea impunerii face referire la acele tehnici şi metode de încasare care, prin orice mijloace,
trebuie să-i uşureze contribuabilului demersurile proprii de a-şi plăti dările;
■ randamentul impunerii se referă la costurile pe care le presupune funcţionarea unui sistem fiscal;
acesta trebuie să fie eficient fără a necesita costuri prea mari; trebuie să fie corect ordonat, încât să nu-i
stânjenească pe contribuabili de la activităţile lor curente, creatoare de venituri şi, în acelaşi timp, să
favorizeze alimentarea cu fonduri a bugetului public în mod sistematic şi operativ.
Potrivit evoluţiilor fireşti din societatea umană maximele impunerii s-au diversificat, s-au
îmbogăţit cu noi şi noi contribuţii şi observaţii, specifice poziţiilor şi abordărilor politice de la nivelul
managementului guvernamental. Învăţămintele Marii Depresiuni a anilor '30, precum şi influenţa
ideilor Keynesiste au determinat creşterea rolului statului în viaţa social-economică şi, implicit, a
rolului impozitelor.
Reţinem ca notabile completările aduse de americanii Richard şi Peggy Musgrave cu privire la
cerinţele unui sistem fiscal optim:
a)repartizarea sarcinii fiscale să fie echitabilă, în sensul că fiecare individ trebuie să fie determinat
la corecta plătire a părţii ce-i revine;
b)misiunea principală a impozitului este să corecteze ineficienţa în sectorul privat şi să nu afecteze
pieţe eficiente;
c)structura impozitului trebuie să faciliteze atingerea obiectivelor de politică fiscală propuse pentru
stabilizare şi creştere;
d)sistemul fiscal trebuie să fie eficient, ordonat şi pe înţelesul contribuabilului;
e)costul administraţiei şi a sistemului de constrângere să fie restrâns şi compatibil cu toate celelalte
obiective ale managementului guvernamental.
Deceniile recente au cunoscut o puternică amploare a dezbaterilor cu privire la impunere şi
impozite, în contextul confruntărilor din teoria economică între liberalism şi intervenţionism.
Cu timpul, finalizarea analizei economice a fiscalităţii s-a condensat în câteva criterii
considerate cerinţe de optimalitate pentru un sistem fiscal:
- criteriul de echitate, privitor la o justă repartiţie a poverii fiscale, luând în considerare repercutarea
sau translatarea acesteia de la contribuabili legali, la plătitori efectivi;
- criteriul de neutralitate sau eficacitate, privitor la impactul sistemului fiscal asupra creşterii
economice, care poate fi stimulent sau obstacol al investiţiei şi creaţiei;
- criteriul transparenţei, care include stabilitatea, costul şi coerenţa, astfel încât să determine
acceptarea de către cetăţeni, consimţământul acestora pentru plata obligaţiilor fiscale.

1.4.3. Principiile fiscalităţii conform Codului Fiscal

Legea nr. 571 din 2003 a codului fiscal reactualizata conform cu OUG 117 şi HG 1355 din
23.12.2010 în capitolul II la art. 3 se prevede că fiscalitatea se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de
proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări
arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor,
respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina
influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de
mărimea acestora;

d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel
încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice,
în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale
majore.
ncluderea acestor principii în structura Codului fiscal din ţara noastră indică totodată şi
jaloanele de acţiune ale deciziei politice. În contextul actual, puterea politică are obligaţia nu doar de a
concepe şi de implementa politici fiscale coerente şi armonizate cu mediul economic european, ci şi de
a reeduca şi de a forma noi categorii de contribuabili, conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, iar
acesta este un obiectiv de atingerea căruia depinde, într-o semnificativă măsură, însăşi integrarea în
clubul statelor civilizate europene.