Sunteți pe pagina 1din 5

Diana Vasiliu, psiholog: „Mintea noastră are nevoie de povești, nu de cifre”

De ce ne relaxăm, deși cazurile de Covid cresc? De ce suntem sceptici? De ce discursul


autorităților nu mai percutează?

Diana Vasiliu este psiholog și psihoterapeut format în psihoterapie psihanalitică. Am discutat cu ea


despre felul în care mintea noastră se acomodează cu trauma prelungită, despre cum pandemia a
ajuns să ne dezbine și să ne înverșuneze unii împotriva altora. Vestea bună: există soluții și nu sunt
greu de pus în practică.

ață de perioada de urgență, când erau, în vârf, aproximativ 300 de cazuri pe zi, acum avem de peste patru ori
mai multe. Totuși, în afara medicilor și autorităților,  lumea începe, ușor, ușor, să se relaxeze. Cât de nocivă
este această acomodare cu cifrele? Ce se întâmplă cu societatea când cifrele nu ne mai spun nimic?

Mintea umană are o sumedenie de moduri în care se poate proteja de multiplele spaime care o pot
bântui. Noi le numim „mecanisme de apărare”. Expunerea frecventă la un mediu dătător de
angoasă, zi de zi, pe perioade prelungite, ne afectează modul în care percepem
realitatea. Ca să-i facem față, mintea noastră recurge la aceste apărări, menite să țină anxietățile la
distanță; celebra negare este doar una dintre câteva zeci de apărări, dintre câteva sute de combinații
de apărări cu care operăm non-stop, în mod automat. Cât despre cifre, nu, celor mai mulți
dintre noi, cifrele nu ne spun absolut nimic, mintea noastră are nevoie de o poveste
pentru a putea integra realități. Cred că putem auzi această cerere pentru o poveste care să se
simtă ca fiind „reală”, atunci când oamenii folosesc ca argument împotriva politicilor anti-Covid
faptul că ei nu cunosc pe nimeni personal care să aibă această boală. Întrebarea „Tu cunoști pe cineva
bolnav?”, oricât de lipsit de logică ar suna, ca și cum ceva ce eu nu cunosc eu însumi automat nu
există, poate fi înțeleasă și ca nevoia celui care o adresează de a fi ajutat să perceapă
dimensiunea pericolului. Dacă specialiștii și autoritățile, în loc să se înfurie și să devină agresive
la auzul acestei întrebări, ar răspunde totuși la ea, furnizând exemple de oameni reali, care au suferit
de această boală, ce impact a avut boala în viețile lor, în familiile lor, bolnavul dobândind astfel un
chip, o identitate, nu doar un număr într-o statistică…, poate răspunsul social s-ar schimba. Mențin
rezerva deoarece psihologia maselor e ceva extrem de sensibil, omenirea nu a mai avut niciodată
o pandemie în condiții de social media și mass-media (factori importanți în propagarea
tuturor ideilor, fără discriminare) așa încât nu cred că putem spune cu certitudine că abordarea X e
definitiv o idee mai bună decât abordarea Y. Totuși, trebuie să încercăm. În tot cazul, cred că oamenii
trebuie ajutați să înțeleagă ce reprezintă acele cifre. Altminteri, ele vor rămâne doar cifre sterile și
atât, adâncind prăpastia dintre cei pentru care cifrele înseamnă ceva și cei care au nevoie de o poveste
cu sens, ca să înțeleagă viața – cei mai mulți dintre noi. 

Tot mai multe persoane și agenți economici nu mai respectă regulile de distanțare și prevenție. Cum
funcționează creierul uman, despre ce e vorba? Negare? Sau dorința de socializare este o trăsătură umană
atât de puternică încât anulează instinctul de conservare? 

Explicațiile pot fi multiple. Amploarea fenomenului ne face să ne gândim nu doar în termeni


individuali, ci de grupuri, de mase. Iar lucrurile trebuie văzute într-un context mai larg. Spre exemplu,
mecanismele de apărare despre care vorbeam mai devreme pot fi și ele de două tipuri: apărări
primitive, specifice începutului de viață, sau apărări mature, dezvoltate în urma creșterii. Printre cele
primitive întâlnim proiecția, împărțirea lumii în alb-negru, idealizări felurite și multe altele care
practic „traduc” lumea exterioară în: „Eu sunt bun, ceilalți sunt răi”. Pe cale de consecință, apar tot
felul de fenomene, în care grupul din care eu fac parte (oricare ar fi acesta) e net superior altor
grupuri, iar liderul grupului meu desigur are dreptate întotdeauna. Este o lume lipsită de nuanțe,
este o lume a patimilor care întunecă judecata, a lipsei de cooperări, nu mai există loc
de negociere, nu mai există spațiu de gândire, trecem direct la fapte și oricine nu e cu
noi, este automat împotriva noastră. Sună familiar?

Polarizarea socială la care asistăm în ultimii ani este efectul acestui tip de așezare în lume. Iar dacă
fenomenele acestea se văd la nivel individual cu ușurință (un exemplu ar fi comentariile agresive și
încărcate de ură pe care le regăsim peste tot în spațiul online), cum se multiplică ele la nivel de mase? 

Nu știu dacă ce vedem la televizor (de exemplu, pe litoral) este o socializare în adevăratul sens al
cuvântului. Suntem, oare, împreună? Sau suntem, de fapt, mai divizați ca oricând și fiecare-i pentru
sine? Apoi, vizavi de „conservare”, oare nu tocmai stilul de viață obișnuit este cel pentru care se dă
bătălia, cu orice chip? Orice interdicție creează frustrare, însă acum pare-se că nu mai putem tolera
niciun un strop din acest sentiment. Ca omul să poată tolera frustrările, este nevoie ca
figurile de autoritate care-i impun acele limite să compenseze, pe alte părți, cu multă
susținere și iubire. Există ipoteza conform căreia săptămânile de carantină au creat dificultăți mai
mari decât s-au putut anticipa. Or, când reprezentanții autorității își ies din pepeni sau acționează
uneori cu mai puțină consistență, tuturor ne mai greu să tolerăm frustrările. Gândiți-vă la un copil
mic (mulțimile nu sunt renumite pentru maturitatea lor, deci din acest motiv dau exemplul unui
copil). El trebuie educat, crescut, ajutat să se dezvolte. În acest spirit, el va fi scăldat de iubire, frustrat
prin limite raționale atât cât este necesar pentru siguranța lui, ghidat în permanență de niște părinți
iubitori, care și ei se înțeleg suficient de bine, pentru a-l susține pe copil și se găsesc, în vasta
majoritate a timpului, într-un acord al ideilor, filosofiilor de viață etc. Acesta este cazul ideal.

Acum, gândiți-vă la un copil care, la fel, trebuie să crească și să se dezvolte, dar acest
copil are neșansa unui cămin în care iubirea să nu fie suficientă – nici pentru el, nici
între părinți; un cămin în care mama și tata se ceartă non-stop, relația lor este toxică,
nu pot fi împreună, dar nici nu se pot separa. Un cămin în care creșterea copilului baleiază
între abuz și abandon – frustrări iraționale, născute din frică și sete de putere, alternate cu perioade
de neglijență sau chiar abandon (fie și în prezență). Cum va ajunge acel copil să se comporte? Dacă
printre limitele care i se impun sunt și unele raționale, menite să-l protejeze realmente, ce șanse sunt
ca acest copil să poată discerne suficient, să respecte acele reguli bune, tolerând frustrarea lor, în timp
ce energia lui este consumată cu atât de multe altele (fără nicio legătură cu urgențele momentului)?

Ei, acum să ne imaginăm această situație, dar la nivel de mase, de țări. Celebra horă de la
Mamaia nu s-a întâmplat din senin. Ea este rezultatul unei istorii de zeci de ani, pe care e greu s-o
repari prin campanii de câteva luni sau prin statusuri furibunde, oricât de frustrat ai fi acum și tu în
calitate de reprezentant al autorității, fie și una cu bună credință (mă gândesc acum la mulți medici
dedicați, care au ajuns la capătul puterilor). 
 Avem un puternic curent negaționist. Ce e mai trist, este că e alimentat nu doar de fake news, ci și de un  ele
cadre medicale sau alte persoane influente. De ce atâta negare și atâta neîncredere? Care este profilul
„necredinciosului”? 

Nu știu dacă putem face un „profil al necredinciosului”, însă simplul fapt că într-o chestiune
eminamente medicală, științifică, s-a ajuns a se pune problema întocmai ca într-una mistică,
religioasă, în care vorbim despre credință vs. absența credinței, ar trebui să ne dea de gândit. Retorica
științei este fundamental diferită de cea spirituală, tocmai pentru că se bazează pe dovezi, validate de
comunitatea științifică, tocmai pentru a minimaliza erorile. Discursul ideologic nu are nevoie de așa
ceva (la o adică, dovezile se pot fabrica lesne). Mai mult, problema nu e atât că unii oameni „nu cred”
în Covid-19 (cunosc și eu persoane care s-au îndoit de anumite aspecte, dar odată confruntate cu
dovezi, și-au modificat perspectiva), ci cu adevărat îngrijorător mi se pare că și atunci când pe unii
viața îi confruntă cu realitatea (uneori în mod dur – vezi cazul unor celebrități atinse de virus),
aceasta pare a nu avea suficientă forță pentru a modifica percepția, ceea ce mă face serios să mă întreb
cu privire la capacitatea acelor persoane de a avea contact cu realitatea.

Da, cu toții creăm tot felul de amenajări ale realității dure exterioare, pentru a o face
compatibilă cu realitatea interioară (gândiți-vă de câte ori am ignorat un avertisment sau o
limită pentru a lua o decizie îndoielnică moral sau financiar, pe care apoi am raționalizat-o cu
argumente „solide”, ca să evităm disconfortul regretului, al rușinii sau al vinovăției).

Dar cei care fac asta în mod uzual și nu pot percepe deloc realitatea externă pot fi foarte departe de
sănătatea psihică. Asta este îngrijorător. Pentru că dacă într-adevăr avem de-a face cu un delir, el
poate fi construit într-un mod extrem de convingător, iar dacă-l percepem ca venind dinspre o
figură emblematică, poate chiar de autoritate, dacă nu una pur și simplu carismatică, un delir care
să se plieze pe cele mai primitive frici ale noastre și care să fie „viralizat” (ce cuvânt potrivit!) prin
intermediul Internetului, ne putem îngrijora pentru soarta tuturor celor care, din varii motive, sunt
mai predispuși la contagiunea psihică. Să nu uităm că istoria ne-a furnizat de-a lungul timpului o
mulțime de situații în care delirul unui conducător a „infectat” mase întregi de oameni.
Oamenii cu predispoziții paranoide sunt îndeosebi susceptibili la aceste discursuri și
nu, nu e o chestiune de inteligență (cum adesea văd vituperat în mediul online), ci de
modul în care s-a amenajat peisajul lor psihic interior. Și una e să ai în față un public format
din câteva mii de oameni, la o adunare, alta e să ai la dispoziție un public de milioane de oameni, prin
intermediul Internetului. Zi de zi se deconstruiesc fake news-uri, o muncă titanică, însă nu știu câți
oameni ajung să fie „infectați” cu informațiile false înainte ca ele să fie infirmate și dacă noua
perspectivă mai ajunge la cei infectați, pentru a fi „vindecați”. Da, vorbim despre contagiuni
psihologice ale mulțimilor. În opinia mea, o pandemie a vulnerabilității psihice însoțește criza
sanitară și, din păcate, după cum mulți dintre cei care lucrăm în domeniu știm, psihicul se repară lent
și cu dificultăți. Mă întreb și eu ce urme va lăsa această criză la nivelul mentalului nostru?… 

În perioada asta, să fii părinte este mai dificil ca oricând. Pe de-o parte, multe familii lucrează, învață, trăiesc
între patru pereți. Pe de altă parte, mulți adolescenți aleg să-și asume pericolul de a ieși și socializa intens, fără
nicio intenție de a se proteja pe ei și pe cei din jur. Cum putem coopera cu toții, indiferent de nivelul de
conștientizare, astfel încât să ieșim nu doar sănătoși, ci și cu mințile întregi din această pandemie? Există vreo
regulă de aur care să funcționeze?
Ce bine ar fi să fie! Din păcate însă, singura „regulă de aur” este dilema, pentru cei care sunt măcinați
de îndoieli; pentru cei care au numai certitudini, lucrurile se simplifică întotdeauna. Familiile cu mai
multe niveluri de generații sunt îndeosebi afectate, deoarece deciziile care vin în sprijinul unora îi pot
afecta pe ceilalți. Întocmai ca în exemplul dat de tine: adolescentul care are o nevoie
intensă de socializare, dar care, prin virtutea vârstei marcate de sentimentul puterii
personale, încrederea în tinerețea eternă, operarea dintr-un punct egocentric al
plăcerii etc., este posibil să ignore sau să minimalizeze anumite aspecte ce țin de
siguranța proprie. Știm doar că la adolescență suntem predispuși la o sumedenie de
experimente pe propriul corp, unele chiar periculoase, așa încât, dacă suntem dispuși să riscăm
pentru acele lucruri, un biet nespălat pe mâini sau o nepurtarea a măștii sunt o nimica toată… e
complicat. E complicat și pentru adolescenții care și-au sacrificat baluri de absolvire, veri, tabere,
întâlniri, relații…, e complicat și pentru părinții acestora, care trebuie să facă față fie furiei
adolescentului privat de libertăți, fie gândului că lipsa lor de control acum poate aduce în plus, pe
lângă pericolele „clasice” și pe cel al Covidului! De parcă gestionarea adolescenței copilului nu era și-
așa destul de complicată! Bașca, dacă familia are în preajmă și palierul generațional al bunicilor,
lucrurile se complică și mai mult. Bunicii adesea își extrag forța vitală din interacțiunile cu copiii lor,
cu nepoții lor; poate nu se vor îmbolnăvi de Covid, dar depresia la vârstă înaintată e foarte greu de
dus, iar cum între psihic și corp există legături, în ce măsură izolarea bunicilor accentuează alte
afecțiuni, nu știm încă. Și cât de complicate vor fi lucrurile din toamnă, când/dacă reîncep școlile!

Cred că un lucru pe care ar trebui să-l evităm în această perioadă, mai mult ca oricând, este
judecata semenilor noștri. Ceea ce funcționează pentru unii este imposibil pentru alții, ceea ce unii
au puterea să facă, alții nu au și tot așa. Nu avem o situație clasică de tip război, unde regulile
supraviețuirii să fie clare. Nu avem nici o situație de normalitate, unde regulile sociale să se aplice
ca de obicei. Oamenii vor naviga prin această criză așa cum vor putea. Vor fi și supărări, vor fi și
scindări, e nevoie de multă maturitate ca să putem accepta deciziile celuilalt. Nu avem un manual
nici pentru viață, nici pentru pandemii, iar alegerile, pentru cei mai mulți dintre noi, sunt luate în
această perioadă cu inima tare strânsă. Reproșurile și atacurile nu rezolvă nimic. 

Nu doar la noi în țară oamenii reacționează prin sfidare și nesupunere. În tot acest timp, autoritățile arată
cu degetul spre un singur vinovat: cetățenii. Avem de-a face cu o comunicare viciată? Dispare undeva
mesajul în drumul său de la emițător spre receptor? Și, nu în ultimul rând, cum ar trebui să sune discursul
mesagerului pentru a ajunge la mase nedistorsionat și a percuta? 

Cred că problemele sunt mai presus de bruiaje ce țin de comunicare, nu datează din februarie 2020 și
nici nu sunt reduse la România. Nu cred că e o problemă pe orizontală, 2D, cum ne-ar indica schema
comunicării, cu un mesaj care circulă de la emițător la receptor și invers, ci una în 3D (minimum), în
care fiecare dintre entități, și emițătorul, și receptorul, își are un propriu univers tridimensional,
mobilizat de forțe puternice, conștiente și inconștiente, iar dincolo de cei doi actori la procesul
comunicării există și o supradeterminare, generată de istorie, context etc. Într-un fel sunt trăite
frustrările în Suedia și în cu totul alt fel în Serbia sau România. Sociologii și antropologii ar avea
contribuții suplimentare foarte pertinente pe acest subiect. Revenind însă la
dimensiunea psihologică a lucrurilor, dincolo de educația științifică deficitară (puține
sunt țările care cultivă apetitul pentru gândirea științifică), în contextul ultimilor ani
asistăm la o degradare a maturității sociale la nivel global, cel mai evident simptom
fiind polarizarea imediată a societății, indiferent de subiect! Că vorbim despre politică,
medicină sau fotbal, părerile se împart: pro sau contra. Iar asta se petrece la nivel mondial. Arareori
apar zone intermediare, nuanțate. De regulă, lucrurile sunt simplificate: alb sau negru. Și pe acest
fundal al regresiei populațiilor, impostura, imaturitatea, perversitatea, psihopatia și curentele
extremiste au numai de câștigat. De aceea e complicat acum să putem face loc, la nivel macro, unor
lideri echilibrați, nuanțați în discurs și în esență maturi psihic. Deși exact de asta am avea nevoie! 
Din păcate, însă, încrederea nu se câștigă de pe azi pe mâine într-o relație, iar reproșurile și
preocuparea pentru identificarea vinovaților consumă energie inutil, îndeosebi în crize.

Logica „îngeri vs. demoni”, pe lângă faptul că nu ajută cu nimic, nici măcar nu este corectă. Putem
spune toți, cu mâna pe inimă, că am respectat regulile 100%? Tot timpul? O astfel de așteptare este
oare una în sine realistă? O ascultam pe Andreea Esca în interviul pe care l-a dat colegului ei și în
care spunea că a lăsat garda jos. Dar ce înseamnă, de fapt, „garda sus”? Și, cât înseamnă „sus”? De
unde se consideră că ai lăsat garda jos? Mai jos? De unde începe să fie „prea jos”? Nu știm. Nu scrie
nicăieri. De fapt, din punct de vedere psihologic, asta pare a fi cea mai mare provocare: să facem
față acestei realități, cu multe necunoscute, în condițiile în care nici autoritățile nu au certitudini,
dată fiind noutatea acestui virus, în contextul vremurilor pe care le trăim. 
Dar, dacă vorbim despre comunicare, cu siguranță tonul superior, reproșurile, jignirile nu fac decât să
adâncească prăpastia dintre „tabere”, oricât ne-am afla la capătul puterilor. Iar în anumite situații,
nici măcar instruirea neutră nu ajută. Deja avem suficiente exemple de persoane care distribuiau
masiv informații care pun la îndoială existența virusului, ca apoi să se îmbolnăvească, fără să-și
schimbe părerile în vreun fel. Dimpotrivă. Au croșetat mai departe o altă adaptare, care să
ignore ralitatea obiectivă. Și chiar pentru cei mai puțin vulnerabili din punct de vedere
psihic, de la un punct încolo, confruntarea, zi de zi, cu același tip de informație
încetează a mai fi relevantă. Cred că dintre cei mai mult sau mai puțin sceptici, o pătură mare de
oameni este cea care are de fapt nevoie de un ton empatic, răbdător, din partea unor autorități care
arată că înțeleg în mod autentic greutățile cu care se confruntă acei oameni, că fac totul pentru a
rezolva situația și le sunt alături. Oamenii poate că sunt sătui nu atât de măștile de pe fețele
lor, ci de măștile care au deghizat lupii în oi de atâta amar de vreme, în care e greu să
mai ai încredere. Din punctul meu de vedere, încrederea este elementul cheie în
gestionarea acestor vremuri complicate. Revenind la analogia dintre un popor și un copil, dacă
cel din urmă are nevoie de iubire și adevăr pentru a crește, de ce n-ar fi asta valabil și pentru un
popor? Dorința autentică de a face bine și transparența, adevărul necosmetizat excesiv, cred că ar
ajuta mult la restabilirea încrederii între autorități și societate. În absența adevărului, oamenii
proiectează masiv, construiesc povești din nevoia psihologică de a obține sens (iar poveștile ne dau
sens), iar în absența iubirii, se instalează fie un vid înnebunitor, fie o ură viscerală.

Totuși, psihologia ne învață că orice progres este precedat de un regres. Tot psihologia
ne arată că, de multe ori, taman crizele sunt cele care mediază progresul. Că o cădere
petrecută la momentul potrivit facilitează schimbări spectaculoase, care altminteri ar fi durat ani de
zile. Iar de data asta, omenirea întreagă trăiește concomitent aceeași criză. De fiecare dintre noi
depinde dacă învățăm ceva din ea, sprijiniți fiind și de cei pe care-i considerăm a fi o Autoritate.

https://www.alistmagazine.ro/diana-vasiliu-psiholog-mintea-noastra-are-nevoie-de-povesti-nu-de-cifre/?
fbclid=IwAR1awpl8hK7vccbA9wtFoG-MmyeT640vdanL1MgVzi4QOAoruXpZD08fvv8