ARHIVA GHEORGHE ASĂNACHE.

MOMENTE DIN PRIMUL

RĂZBOI MONDIAL 1916-1918

POVESTITE DE VETERANUL DE RĂZBOI NICOLAE VASILE DIN

BORDEȘTI

Arhiva de documente istorice despre Bordești, și nu

numai, strânse de-a lungul timpului de către învățătorul
Gheorghe Asănache continuă să ne ofere surprize plăcute. Cu
sprijinul și acordul doamnei Emilia Chirtoc, fiica domnului
Asănache, vă prezentăm astăzi mărturii despre Marele
Război, consemnate în anul 1980.

Sunt fiu al Bordeștiului, comună din fostul județ

Râmnicu Sărat, azi județul Vrancea, contingent 1918. Părinții
au fost țărani și eu am rămas urmașul lor, tot țăran.

Primul război mondial, care a zguduit toată lumea, m-

a prins în plină tinerețe, fiind recrutat și încorporat, conform
situației în care se afla țara atunci, în Regimentul 23 artilerie
din orașul Buzău.

Am participat la luptele armatei române în a doua

parte a războiului dus de țara noastră, după ce trupele
române se retrăsese pe frontul din Moldova.

În 1917, mă găseam cu regimentul pe frontul dintre

Nămoloasa și podul de la Cosmești. Aici, am stat în tranșee
toată iarna anului 1916 și începutul lui 1917, în șanțuri adânci
cu adăposturi construite în apropierea tunului cu care mă
înfrățisem pentru totdeauna.

Eram ajutați în instruirea și încurajarea noastră de

ofițerii români și francezi care ne dotaseră cu armament și
muniții. Eram tare nemulțumit, nu numai eu, ci toți soldații și
ofițerii noștri și chiar cei francezi, de soarta țării și doream cu
toată simțirea noastră să izgonim dușmanii care ne luase țara
și ne înrobise atât. Așteptam cu mare nerăbdare venirea
timpului când nici o jertfă nu-i prea mare pentru redarea
libertății țării și a fiilor ei .

Eu eram trăgător la tunul numărul 1 din divizia I-a.

Ofițerii români și francezi erau permanent între noi și ne
încurajau.

Atât ziua cât și noaptea mai vorbeam cu inamicul

trimețându-ne unii altora câte o salutare din gura tunurilor,
arătându-ne că suntem oricând gata pentru lupte mari.

În ziua de 6 august 1917, nemții s-au întrecut cu

gluma. Din zorii zilei ne-au trimis atâtea salutări, încât nu se
mai auzea nici în cer nici pe pământ. Eram mai mult ca sigur
că nemții vor face ceva deosebit. Artileria noastră era singura
care le mai răspundea rar la saluturile lor, infanteria stătea
gata de luptă, cum stau pisicile când vor să sară asupra
pândei. Și întradevăr, nemții lungesc tragerea de artilerie și
infanteria pornește la tac. Doamne! Să fi văzut și să fi auzit
atunci cum puștile românești chiuiau ducând prăpădul în
oamenii care veneau către noi din tranșeele lor, nevinovați în
sine, dar veneau căci așa era ordinul. Am întețit și noi
tragerea de artilerie. Tunul meu de 75 milimetri trăgea de
mama focului. Probabil că am fost reperați sau întâmplarea,
că unul din proiectilele dușmane a căzut chiar lângă tunul
meu. Printre alți camarazi, eu am fost cel mai norocos. Până
să mă arunc în șanțul de lângă tun, o schijă și încă o alta, au
voit să facă casă cu mine. Una m-a pupat chiar pe maxilarul
superior din partea stângă, fracturându-mi dantura, iar altă
schijă a îmbrățișat piciorul drept, făcându-i o floare destul de
înroșită. Tunul a fost și el răsturnat.

Am stat îngropat în șanț până s-a limpezit lupta în

favoarea noastră. Am fost luat de brancardieri și dus în spate
și de aici m-au dus la spitalul din Mizil (?). Aici am stat mai
mult de trei luni. Din spital m-am întors în unitate, care acum
se afla în Nordul Moldovei. Aici se pregătea s-o pornească
împotriva ungurilor care parcă încă nu se săturase de război.
În luna iunie 1919 am pornit-o cu direcția Budapesta, peste
Carpați.

Am ajuns la Tisa, am trecut-o, dar am fost dați înapoi.

Îmi amintesc că, chiar lângă tunul meu s-a oprit

regele țării Ferdinand și cu regina. A fost impresionat de
situație și s-a exprimat astfel: „Nu mai sunt sigur de această
armată!”. Totuși, a dat ordin să trecem Tisa și să ocupăm
Budapesta. Și întradevăr, până seara am ajuns la Budapesta,
unde am defilat cu toată satisfacția de român și mândru de
victorie. În aceste lupte, rezistența dușmanului era aproape
inexistentă.
 După circa trei luni de ocupare a Budapestei, am
primit ordinul să evacuăm capitala. Și întradevăr, am plecat
spre România, cu un scurt popas la Mișcolț.

Pentru participarea la acest sfânt război pentru noi

românii, și pentru sângele vărsat, mi s-au acordat de către
țară două recompense, și anume: Crucea comemorativă de
război 1916-1918, cu Brevetul nr. 1297 din anul 1927 și
medalia Victoria marelui război pentru civilizație 1916-1921,
cu Brevetul nr. 1921 din ianuarie 1926.

Am făcut această consemnare la solicitarea domnului

Gheorghe C. Asănache, pentru a rămâne spre știință
urmașilor.