INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze cele mai reprezentative scrieri satirice ale lui I. H.
Rădulescu, precum şi contextul literar al acestora. Personalitate fascinantă şi controversată atât în
propria contemporaneitate, cât şi în posteritate sau în receptarea critică, Heliade nu poate fi
conceput unilateral, privirea nu se poate opri doar asupra unei părţi a operei sale, căci va
întâmpina dificultăţi de înţelegere. comunică prin canale vizibile sau mai puţin vizibile, astfel
încât tratarea separată a poeziei sau a prozei nu poate fi în ansamblu decât deficitară.
Eugen Simion a simţit vocaţia: Pentru Ion Heliade Rădulescu a scrie înseamnă, în sensul cel
mai plin, a crea, a face.. Limpede, hotărât este la Heliade sentimentul datoriei. Literatura este o
datorie, o politică („iată dar că adevărata literatură a unei naţiuni este adevărata ei politică”)
şi competenţa ei se întinde de la gramatică la ideea de divinitate.1
Există în proza satirică a lui Heliade o anumită autonomie, un timbru stilistic
individualizant, care are ecouri clare în celelalte sectoare ale operei, merită efortul unei recitiri
dintr-o perspectivă contemporană .poezia sa are fragmente remarcabile şi se caracterizează prin
elanuri înalte, dar şi prin nereuşite vizibile, proza satirică are încă prestigiul originalităţii.
Numele scriitorului nu se mai regăseşte decât tangenţial în studiile din ultimul timp, că opera lui
a intrat într-un con de umbră poate nemeritat. Şi în această ordine, actul de recuperare poate fi
semnificativ, în măsura în care creează punţi către un trecut cultural pe care îl ignorăm doar din
comoditatea necunoaşterii.

1. PROZA SATIRICĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Nicolae Manolescu, analizând proza româneasca din secolul romantic,afirma: Probabil

că trăsătura cea mai remarcabilă a prozei noastre romantice (exceptând romanul) este
alexandrinismul ei, faptul de a fi de la început bătrână ca mentalitate şi sofisticată stilistic.2
Bătrâneţi nu la nivelul expresiei, ci al conţinutului
Cele trei caracteristici fundamentale ale prozei romantice româneşti sunt, în opinia
aceluiaşi critic, biografismul, melodrama şi istorismul. Existenţa vocaţiei satirice, manifestată
nu numai în proză, ci şi în poezie sau dramaturgie, este rezultatul unei atente aplecări asupra

1
Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 62.
2
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997,
p.188.
 fenomenului social. Dezvoltarea presei, existenţa din ce în ce mai democratică a acestui mijloc
de comunicare între elitele culturale şi public, reprezintă un factor ce a favorizat abundenţa
textelor satirice.
Satira, indiferent de aspectul versificat sau în proză, este o formă literară ce critică, de
cele mai multe ori virulent, sarcastic chiar, defecte individuale, sociale sau general umane,
folosindu-se de strategii discursive de tipul ironiei, al exagerării caricaturale şi exploatând
variate resurse ale comicului. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din latinescul
satura, cu sensul iniţial de „dezordine, harababură”. Quintilian să declare satura tota nostra
est, raportându-se evident la influenţele majore ale culturii greceşti asupra celei latine. În
momentele culturale, aparţinând modernităţii, asistăm la o migraţie de forme dinspre literaturile
mai puternice spre cele în curs de modelare, migraţie manifestată prin traduceri, adaptări, etc.
Mai ales literatura franceză şi cea germană (tot prin intermediul traducerilor din franceză) şi-au
pus amprenta asupra celei româneşti, mărturie stând numeroasele texte care ajung sub privirile
publicului sau în atenţia lui prin trupele de teatru. Iar influenţele nu s-au limitat în mod firesc la
literatură, ci au atins şi alte zone ale socialului, până la a deveni imitaţie lipsită de discernământ:
Oprindu-se cu mare atenţie asupra acestei epoci din cultura noastră, D. Popovici remarcă
drept element specific mania de a imita tot ceea ce este franţuzesc, ă:…alături de capetele cu
zorzoane franţuzeşti ale cocoanelor, işlicurile cu clopoţei fanarioţi ale multora dintre boierii
timpului. Această situaţie particulară avea să creeze şi nota proprie a literaturii satirice
române a epocii.3 Se naşte deci faţă de această lume pestriţă ce se risipea în tot felul de activităţi
superficiale o atitudine de dispreţ şi refuz ce se va concretiza în scrieri marcate de primele
semne ale realismului critic.
Costache Facá, boier muntean de origine fanariotă, este cel dintâi care, cunoscând
temeinic societatea timpului său, a luat atitudine faţă de devierile acesteia. Opera lui, destul de
săracă, a trezit interesul lui Heliade Rădulescu, acesta publicând-o integral în volumul V din
Biblioteca portativă. Cea mai interesantă dintre scrierile sale este comedia Franţuzitele sau
Comodia vremii, precum şi satirele Ministrul şi Blestemul lumii. Chiar din titlul piesei reiese
intenţia autorului, preocupările sale satirice fiind: moda, limba franceză care asediază româna,
vestimentaţia, dansul, precum şi alte preocupări mondene.4 Personajele piesei sunt bine definite,

3
Ibidem, p. 90.
4
Subiectele vor reveni sub pana lui Heliade ca şi a altor autori ai vremii.
ilustrând conflictul dintre vechi şi nou în mod comic, pentru că toate neînţelegerile provin din
elemente superficiale şi ridicole,
Tot Heliade este atras şi de scrierile lui Costache Bălăcescu pe care le consideră
reprezentative pentru satiră în adevărata şi neorbita ei misiune. El îi va publica în Curierul
românesc numeroase lucrări, iar în volumul V al aceleiaşi Biblioteci portative, comedia O bună
educaţie şi satira Fă-mă, tată să-ţi seamăn. Titlurile poeziilor sale care iau peste picior
moravurile vremii şi anumite tipuri umane ilustrează tonul vioi, glumeţ şi, nu în ultimul rând,
dimensiunea muzicală a acestor cântecele ce veştejesc cu haz viciile celor din jur: Azi nebun,
mâine cuminte; E tristă viaţa celui ce nimeni nu-l înjură; Eu şi alţii,; Curtezanul, etc. Cu
adevărat interesant pentru studiul nostru care priveşte proza satirică a lui Heliade este cea mai de
seamă dintre satirele lui Bălăcescu, Iarăşi la maidan, coconul Drăgan. Personajul generic ales
de Heliade nu se dovedeşte astfel numai propria invenţie , ci reprezintă deja un topos comic şi
satiric al epocii. De altfel, în versurile amuzante ale poetului se simte ecoul opiniilor heliadeşti
în materie de limbă literară: Drăgan Ploscă, /Sin Stan Cloşcă, / Un om foarte însemnat/Un om
foarte înzestrat./Nici se ştie/Să mai fie/Altu-n lume/Cu-aşa nume, /Cu-aşa slavă, /Cu-aşa
glavă/Cu ipolipsi şi neam/De Aghighios şi Adam./Milocestiv, blagorodnic, /Taşaclău şi
galantom, /Milosîrdic, dobrohovnic, /Şi cărturar vai de om!/Că cînd scrie/Te mîngîie/Cînd
citeşte/Te slăbeşte/Iar cînd cîntă psaltichia/Îi sare din cap tichia. (87).
Un alt nume care ar merita invocat în această scurtă privire asupra scrierilor satirice de la
începutul secolului al XIX-lea este cel al lui Barbu Paris Mumuleanu, considerat pe drept cuvânt
un poet minor, dar ale cărui preocupări dovedesc interesul pentru problemele de teorie literară.
Cele mai multe informaţii despre viaţa și opera acestui poet le avem tot de la Heliade Rădulescu,
deoarece în două articole publică indicaţii importante ce vor fi reproduse ca prefaţă la ediţia din
1837 a poeziilor autorului şi vor fi folosite ca sursă esenţială şi pentru istoricii literari de mai
târziu. Din numeroasele sale scrieri, merită atenţia în ceea ce ne priveşte Caracterurile sale care
aduc o puternică notă satirică şi care, au atras atenţia prin spiritul lor mentorului de la Curierul
românesc. Titlurile caracterelor vizate de poet sunt edificatoare pentru intenţia sa: Cei mari;
Linguşitorii; Bogatul mojic; Scumpul; Ipocritul; Muierile; Mîndrul; Nerodul; etc. Modeste din
punct de vedere estetic, aceste producţii sunt totuşi interesante pentru atmosfera vremii, pentru
problemele care-i frământau pe intelectualii angajaţi în schimbarea mentalităţilor.
I. 2. FIZIOLOGIILE LITERARE

Ceea ce are însă strict caracteristic proza satirică din perioada respectivă este afirmarea
efervescentă a unei mode literare, aceea a fiziologiei. Cu adevărat in vogă la mijlocul acestui
secol, fiziologia este de fapt o caricatură a moravurilor prin descrierea detaliată a
caracteristicilor şi a comportamentului unui grup social sau profesional. Miza este deci portretul
colectiv, dar privirea artistului se fixează asupra unui erou exponenţial. Un mare avânt l-a avut
acest tip de scriitură satirică în Franţa, de unde a pătruns şi la noi. Louis Huard, redactor al celor
mai prestigioase reviste umoristice este considerat întemeietorul genului, Nume sonore ale
vremii îşi vor încerca pana în acest tip de scrieri care au avut mare succes la public: Balzac,
Georges Sand, Charles Nodier, Hetzel. În 1829, Balzac scrie La physiologie du mariage, Acest
tip de scriere a fost numit de Walter Benjamin literatură panoramică. Treptat, genul va intra în
desuetudine, dar în primele decenii ale secolului al XX-lea va exista un oarecare reviriment, prin
utilizarea aceloraşi strategii de caracterizare, însă mai sofisticate şi mai moderne.. în 2003, Les
Editions de la Découverte reiau principiul, cerând scriitorilor contemporani şi jurnaliştilor să
contureze portretele francezilor de azi, organizate în jurul câtorva zone de interes: strada,
întreprinderea/firma, politica, sexul.
Tributară realismului critic, tehnica fiziologiei valorizează relaţia dintre satiră şi
anatomie, scriitorului revenindu-i privilegiul de a tăia cu morală şi spirit caustic în corpul
social, pentru a da la lumină părţile bolnave şi – deziderat greu de atins – a le extirpa..
Fiziologiile lui Heliade, chiar dacă nu poartă în mod explicit acest nume, se înscriu pe orbita
fenomenului respectiv, numai că el nu este singurul nume cu autoritate care se simte atras de
acesta: Popularitatea extraordinară a genului în literatura română se explică prin faptul că el
permitea prinderea realităţii locale. Personajele batjocorite aiurea îşi aveau corespondentele
în viaţa Principatelor. Erau diferenţe evident, şi este un merit al scriitorilor noştri că au ştiut să
prindă atmosfera românească în care se agitau eroii lor. Problema izvoarelor nu mai are aici
rolul de a sublinia dependenţe literare, ci pe acela de a arăta cum, pornind de la date comune,
scriitorii români ancorează în tipologii locale.5

5
D. Popovici, Op. cit.,p. 358
 În 1839 Costache Negruzzi publică Reţetă (Scrisoarea II), iar în 1840 Fiziologia
provincialului (Scrisoarea IX), numărul scrisorilor indicând ordinea lor din volumul Negru pe
alb.
Pana satirică a lui Negruzzi, încercată cu succes şi în alte texte, nu are vehemenţa şi
asprimea lui Heliade, ci este îmblânzită de un umor din care lipseşte sarcasmul, de o ironie
temperată de luciditatea faţă de propria persoană. Din aceste trăsături ale personalităţii sale îşi
trage sevele un discurs lejer, o expresie simplă, lipsită de violenţă şi patimă care asigură
scrierilor sale posibilitatea de a se detaşa de momentul istoric în care au fost concepute şi de a fi
savurate oricând pentru originalitatea şi prospeţimea lor, aşa cum remarca Tudor Vianu: În
rândul primilor realişti stă Costache Negruzzi, natură cumpătată şi discretă, stăpân pe acea
disciplină interioară care îl împiedică să se destăinuiască prea abundent şi care, în locul
expresiei patetice a propriilor sentimente, preferă observaţia exactă a realităţii exterioare,
însufleţită uneori prin comentariul său ironic. Trăind în afară mai mult decât în sine, Negruzzi
observă natura şi omul.6
Cunoscut ca promotor al paşoptismului cultural prin programul Daciei literare, ca figură
politică marcantă a epocii, Mihail Kogălniceanu a fost şi un talentat scriitor, chiar dacă unele
dintre scrierile sale au rămas doar în faza unor proiecte. În ceea ce ne priveşte, vocaţia satirică
se face simţită în multe dintre textele sale, între care este interesantă povestirea Noul chip de a
face curte în care apare o critică directă şi severă faţă de boierii stabiliţi la ţară, însă atraşi de
ispitele capitalei. Fragmentul anunţă Fiziologia provincialului şi demonstrează preocuparea
scriitorilor vremii pentru această tipologie foarte răspândită, valorizată puţin mai târziu în
varianta feminină prin Chiriţele lui Alecsandri. Tonul este unul aspru şi acuzator: Te duci la
ţară să-ţi vinzi stogurile de fîn, să-ţi vinzi grîul din gropi, popuşoiul sau porumbul din coşare,
cirezile de boi, turmele de oi, rachiul din velniţe cu maşini de aburi – în locul căreia ai fi făcut
mai bine o şcoală – aceste toate le vinzi ca să strîngi bani, cît vei pute mai mulţi…şi pe urmă,
cu vreo cîteva sute de galbeni în buzunar, întorcîndu-te în Iaşi, să ai cu ce face intrigi, cu ce da
ruşfeturi, cu ce lua o lojie în rîndul întîi la teatrul franţez, cu ce cumpăra pentru cucoana
dumitale zaraflîcuri de la Miculi, cu ce tăie stos la domnul Cutare şi cutare, cu ce…cu ce…!7

6
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, !977, p. 39.
7
Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. I: Beletristică, studii literare, sociale şi culturale, ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de Dan Simionescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 138. Si celelalte fragmente vor fi citate din
acelaşi volum, astfel vom indica între paranteze doar numărul paginii.
 Apărută în 1844, în Almanah de învăţătură şi petrecere, Fiziologia provincialului în Iaşi
este o completare a portretului lui Negruzzi, inspirată de aceeaşi scriere a lui Durand, scriitorul
mărturisindu-şi sursele şi intenţiile: Noi am căutat ca trăsăturile lui să le micşorăm în proporţia
cadrului cuvenit provincialului în Iaşi. (213) Spre deosebire de Negruzzi, Kogălniceanu este mult
mai teatral, intrarea personajului în scenă mai spectaculoasă, iar satira mai virulentă. Cititorul
trebuie să-şi scoată pălăria şi să salute cu respect eroul uimit de contrastele capitalei, care însă îşi
revine repede, trage la cel mai scump hotel şi este tratat regeşte, chiar cu apelativul măria-ta. Însă
risipa nu va dura prea mult, căci provincialul astfel tras pe sfoară este obligat să se mute la cel mai
ieftin han, rămânând cu gustul amar al acestor experienţe. Scriitorul promitea în finalul fiziologiei
sale să-şi mai delecteze cititorii cu alte scene de gen, să-şi plimbe personajul prin diverse medii
(pe uliţă, la bal, la teatru, la muzeu, pe turnurile Trii-Sfetitelor şi ale Goliei, mâncând, dănţuind,
făcând curte şi întorcându-se în provincie cu o barbă de ţap, cu plete de-un cot, cu haine făcute la
Ortgies şi cu o mie de galbini datorie) pentru a-i urmări comportamentul ridicol, însă, din păcate,
nu se va mai ţine de cuvânt. În final, scriitorul face un apel la cititori pentru susţinerea
almanahurilor sale, a căror apariţie anuală este condiţionată de susţinerea lor materială.
D Popovici sublinia astfel talentul de prozator al lui Kogălniceanu: Fin observator,
Kogălniceanu era făcut să cultive îndeosebi schiţa de moravuri; şi într-adevăr literatura sa este
în întregime o frescă a moravurilor timpului.8
Am încercat, prin această sumară trecere în revistă, conturarea unui cadru capabil să
reliefeze locul prozei satirice a lui Heliade Rădulescu, particularităţile acesteia, precum şi
preocupările scriitorilor epocii, influenţate pe de-o parte de modele străine, dar puternic
ancorate, pe de altă parte în realităţile româneşti.

8
D. Popovici, Op. cit., p. 394.