Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
America
America
RELIEFUL
Relieful Americii este în strânsă legătură cu evoluţia paleogeografică şi structura
geologică, prezentând trăsături comune în cele trei compartimente:
- prezenţa reliefului muntos ca elemet de bază al peisajului geografic
- vulcanismul accentuat
- asimetrie generală a reliefului determinată de înălţarea pronunţată a faţadei
pacifice
- varietatea formelor de detaliu (ca o consecinţă a diversităţii litologice şi
varietăţii factorilor modelatori).
RELIEFUL AMERICII DE NORD
Are ca trăsături principale:
- dispunerea reliefului pe direcţia meridianelor (spre deodesire de celelalte
continente ale Laurasiei)
- concentrarea ariei montane în extremitatea vestică (Munţii Appalachi
nereuşind să contrabalanseze, prin extensiune şi poziţia lor această
evidentă asimetrie)
- altitudinea medie este de 720m
- altitudinea maximă – Mckinley (Munţii Alaska – 6194m)
Din punct de vedere morfologic America de Nord se împarte în mai multe
regiuni:
1. Groenlanda
2. Arhipelagul Arctic
3. Câmpiile şi Podişurile Americane
4. Munţii Appalachi
5. Câmpiile Litorale
6. Cordilierii
a. Podişurile Canadiene
Podişul Labrador, delimitat de gf.Hudson în vest, M.Labrador în nord, estuarul
Fl.Sf.Laurenţiu în sud, este un vestigiu morfologic din vechea platformă canadiană.
Relieful este reprezentat de o peneplenă uşor ondulată, cu aspectul unui podiş cu
altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în partea centrală şi
nord-estică (M.Torngat – 1621m). Morfologia de detaliu e dominată de formele de
eroziune glaciară. Ridicarea postglaciară a dus la dezorganizarea marilor lacuri din
interior (cele actuale sunt doar nişte relicve ale acestora: l.Mistassini).
Podişul Mackenzie ,situat între r.Mackenzie şi Stâncoşii Canadieni, este o
zonă în care scutul canadian apare ceva mai ridicat şi e acoperit cu o cuvertură
sedimentară paleozoică. Pe alocuri, substratul cristalin este scos la zi sub forma unor
martori de eroziune. Are aspect tipic de podiş de eroziune, cu două trepte morfologice,
una mai înaltă în vest şi una mai joasă în est.
Podişul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podişului Mackenzie, are
o desfăşurare NV-SE şi are o alcătuire mai unitară şi altitudini mai reduse.
b. Câmpia Nord Canadiană se suprapune scutului Canadian care apare la zi în
multe regiuni, cu şisturi cristaline cu intruziuni granitice. Mişcările postcambriene au
fost slabe şi au cauzat doar unele boltiri şi falieri. Transgresiunile paleozoice şi
mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar în terţiar s-a produs o intensă
peneplenizare.
Eroziunea glaciară pleistocenă a modelat multe depresiuni lacustre, care
domină astăzi peisajul.
Relieful structural este bine reprezentat mai ales în vest unde apar şiruri de
cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste
constituie versantul unei văi preglaciare unplută cu depozite friabile, uşor de denudat
de către gheţari; în chiuvetele acestora s-au cantonat Lacurile: Renilor, Indian,
Athabaska, Sclavilor, Urşilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt legate printr-
o serie de emisari a principalelor râuri din zonă: Mackenzie, Athabaska, Peace,
Albany.
c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce aparţine scutului
canadian, iar cuvertura sedimentară cuprinde depozite paleozoice cu structură
monoclinală. Crearea reliefului structural aici este determinată în cea mai mare parte
de prezenţa calcarelor şi dolomitelor de Trenton (ordovician) şi a calcarelor de Niagara
(silurian). Acestea din urmă se desfăşoară mai ales în sudul regiunii, însăşi Cascada
Niagara fiind formată pe fruntea unei cueste.
În preglaciar, întreaga regiune se drena spre Mississippi (direcţie urmată şi în
perioadele glaciare, când albia fl.Sf.Laurenţiu era plină de gheaţă). În postglaciar,
datorită mai ales barajului morenaic dinspre sud, scurgerea se orientează pe traseul
actual, spre Atlantic.
În evoluţia bazinelor lacustre s-au evidenţiat următoarele faze:
- în pleistocen erau active doar lacurile Michigan şi Erie.
- după retragerea gheţarilor s-au format 2 mări interioare: Lacul Algonkian (ce
includea Lacurile Superior şi Michigan) şi Lacul Irokez (Erie şi Ontario).
- ulterior, prin contribuţia fenomenelor tectonice s-au conturat cuvetele
actualelor lacuri.
d. Câmpiile şi podişurile Centrale (situate între Marile Lacuri şi câmpia litorală
a Golfului Mexic pe de o parte şi Appalachi şi Stâncoşi pe de altă parte) au drept
fundament o prelungire a scutului canadian, ce coboară spre sud, fiind înnecată de
sedimentar. În sud fundamentul este hercinic. Cuvertura sedimentară, din ce în ce
mai tânără şi mai groasă cu cât ne apropiem de Golful Mexic, este formată din gresii,
conglomerate şi şisturi argiloase de vârstă paleozoică şi mezozoică.
Relieful se înclină din vest, nord şi est spre Valea lui Mississippi, înclinare ce
concordă cu cea a stratelor sedimentare, de unde şi frecventa apariţie a platourilor
structurale dar şi a cuestelor.
Podişul Ohio este format pe calcare paleozoice dispuse orizontal, de unde un
bine reprezentat relief carstic mai ales în Bazinul râului Green River (afluent al lui
Ohio). Aici există un platou calcaros cu doline, uvale, văi seci, peşteri (Mammoth
Cave System – peştera care însumează cel mai lung complex de galerii din lume).
Podişul lacustru Wisconsin Minnesota (la VSV de Marile Lacuri) are un relief
glaciar morenaic destul de estompat, în depresiunile dintre morene fiind cantonate o
puzderie de lacuri (cca.11.000).
Podişul Missouri, care continuă spre vest Podişul Wisconsin Minnesota, are
un relief structural fragmentat, cu cueste şi văi subsecvente, dezvoltate pe formaţiuni
monoclinale cretacice (gresii). Şirul exterior de cueste are înălţimi de 300-500m, iar
şirul intern este mai înalt, 600-800m.
Podişul Preriilor este o zonă piemontană la poalele Cordilierilor, cu lăţime
variabilă, îngustându-se mult către nord, având în nord depozite siluriene şi în sud
depozite mai tinere devoniene şi cretacice.
Este în cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime în
zona centrală (1500m). La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuată
şi apar o serie de masive izolate cu caracter de inselberguri (majoritatea martori de
eroziune eruptivi): Cypress Hills, Spanish Peak, Black Hills (2207m). În restul
Podişului Preriilor relieful pierde treptat în altitudine spre est, dând naştere unor
cueste ce privesc spre Cordilieri, văi consecvente, văi subsecvente.
În bazinul Missouri o largă dezvoltare o cunosc badlandsurile (datorită
eroziunii intense suferite de argilele oligocene cu intercalaţii subţiri de marne,
nisipuri, gresii, conglomerate).
La sud de unităţile analizate se înâlnesc Podişurile Llano Estacado (a cărui
morfologie scoate în prim plan formele tabulare, de tip mesas, ca şi canioane
spectaculoase: pe râul Pecos) şi Pod.Edward (Texas).
Câmpia Mississippi, în ciuada altimetriei, este o axă de referinţă a reliefului
Americii de Nord. Fundamentul său este paleozoic, iar relieful este intens
peneplenizat. Depărtarea de marginile plăcilor tectonice l-a scos de sub influenţa
fenomenelor de subducţie, menţinându-l ca arie coborâtă, inundată în perioada de
transgresiuni neogene. A funcţionat ca golf marin, larg, adânc, umplut cu sedimente
marine şi aluviuni fluviale ulterior.
e. Masivele hercinice sunt risipite la contactul dintre Câmpia Mississippi şi
Podişul Preriilor şi sunt vechi horsturi hercinice înecate în depozite marine de mare
grosime. Cele mai cunoscute structuri hercinice sunt: Podişul Ozark, Podişul Salem
şi Podişul Springfield la nord de Arkansas şi Podişul Ouachita la sud de râul
Arkansas.
4. MUNŢII APPALACHI se desfăşoară pe direcţia NV-SE, paralel cu ţărmul
Atlantic, pe o lugime de cca.2000km. Doar în nord, culmile cad perpendicular pe
ţărm. Din punct de vedere geologic, această mare unitate de relief este alcătuită din
depozite vechi (paleozoice), peste care s-au depus formaţiuni mezozoice. În sens
longitudinal Appalachii se subdivid în două compartimente despărţite prin linia
tectonică Mohawk-Hudson (Appalachii Nordici şi Appalachii Sudici).
Appalachii Nordici (între Insula Terra Nova – în nord şi grabenul râului Hudson,
în sud) s-au format în urma unei succesiuni de faze orogenetice (cu o impunere a
structurilor caledoniene, cambrian-siluriene). Cutările hercinice sunt însă cele care au
definitivat lanţul montan. Structurile caledoniene sunt puternic peneplenizate, culmile
montane având altitudini modeste (1500m). Suprafaţa actuală este în cea mai mare
măsură modelată de procesele glaciare pleistocene (eroziunea glaciară a creat
complexe de cuvete lacustre în regiunile înalte, în timp ce în câmpiile litorale,
acumularea glaciară a generat coline morenaice, de fund şi frontale; ţărmuri cu fiorduri
şi skyars).
În ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structură complexă, sunt
intens modelaţi de glaciaţia pleistocenă.
Din punct de vedere morfologic, există trei subunităţi:
1. Noua Anglie (New England) cuprinde o serie de masive cristaline joase,
greoaie, cu suprafeţe slab vălurate sau rotunjite, cu versanţii slab înclinaţi. Culmile cele
mai importante sunt despărţite de un sistem de falii orientat NE-SV: Taconic Range şi
Green Mountains (1336m) (la vest de grabenul tectonic cu aspect de uluc depresionar
al văii Connecticut; White Mountains (cu vârful granitic Washington, 1916m).
Eroziunea a dus la impunerea în relief a unor martori reprezentativi: Mount Monadnock
(965m), Mount Ascutney.
2. New Brunswick şi Noua Scoţie sunt formate din aceleaşi structuri
caledoniene (inclusiv Insula Prince Edward) . În continuarea lanţului Green Mountains
se găsesc Munţii Notre dame (960m), iar în continuarea lor spre nord se găsesc
Shickshock Mountains (1150m). Spre est relieful trece într-un podiş înalt (dezvoltat pe
şisturi cristaline siluriene). Între Noua Scoţie şi Noul Brunswick se găseşte golful Fundy
(determinat de linii de fractură, cu direcţia NE – SV).
3. Insula Terra Nova (despărţită de Peninsula Labrador prin Strîmtoarea Belle
Isle şi de Peninsula Noua Scoţie prin Strâmtoarea Cabot) are un relief reprezentat în
vest de Munţii Long Range (770m altitudine) (care se desfăşoară în continuarea
lanţului Green Mountains) şi de grabenul lacului Grand Lake (în prelungirea
grabenului Golfului Fundy), care trece direct în Golful White, de pe ţărmul de nord.
Estul este reprezentat de o veche peneplenă, uşor vălurită, înclinată spre nord, cu
altitudini ce nu depăşesc 300m.
În cadrul Appalachilor Sudici se impun structurile hercinice. Complexitatea
morfostructurală este legată de peneplenizarea acestui sistem în două etape:
- peneplena catenelor hercinice (sfârşitul paleozoicului şi începutul
mezozoicului)
- peneplena mezozoică-terţiară (ce a fost precedată de sedimentarea stratelor
groase – 4000m – de Newark, triasice). Eroziunea post-triasică a înlăturat
parţial atratele de Newark, dezgropând morfostructuri mai vechi, hercinice).
Lipsesc formele glaciare. Planurile reliefale mai noi s-au adaptat la planurile
morfostructurale mai vechi, rezultând relieful appalachian, ca formă tipică
de adaptare la structură.
Diferitele subunităţi morfostructurale formează zone longitudinale (alungite SV-
NE conform direcţiei cutelor hercinice).
a. Podişul Appalachian (Podişul de Vest) se ridică deasupra Câmpiilor Centrale
(Pod.Ohio) cu cca.300m, cuprinde interfluvii largi, modelate în gresii şi calcare
carbonifere. Podişul Cumberland (în partea sudică, mai îngustă) şi Podişul Allegheny
(partea nordică, mai lată) reprezintă anticlinorii largi. Spre est, Podişul Allegheny se
termină printr-un abrupt care domină o a doua subunitate morfostructurală.
b. Marea Vale (Great Valley) este un vast culoar de eroziune (condiţionat de
existenţa unor formaţiuni mai noi care au fost uşor îndepărtate. În acest ansamblu
depresionar există culmi ceva mai înalte (constituite din roci mai dure : gresii, cuarţite)
adesea străpunse de watergaps (porţi în crestele appalachiene străbătute de râuri –
văi înguste transversale care spintecă culmile) şi windgaps (porţi în crestele
appalachiene modelate de vânt – văile transversale din vest ce au rămas suspendate).
c. Appalachii propriu-zişi cuprind o serie de lanţuri de 1000-2000m care
închidmarea vale spre est. Culmile sunt paralele, orientate SV-NE, formate prin
eroziune selectivă : Blue Ridge (1700m) – creasta principală, alcătuită din şisturi
cristaline, gresii, cuarţite şi conglomerate, traversată de numeroase defilee (Delaware,
Potomac, Susquehannah, James River, Roanoke), Unaka Mountains (1720m), Iron
(1744m), Great Smoky (2030m), Clinch Mountains (cu vârful Mount Mitchell – 2045m).
d. Regiunea cea mai estică a Appalachilor este PIEDMONTUL (un podiş scund
constituit dintr-un complex de structuri cristaline), cu o suprafaţă care înclină uşor către
câmpia litorală atlantică, de la 300-400m în vest, la 120-130m în est. Nu este un
piemeont de acumulare ci o suprafaţă de nivelare considerată de mulţi ca o peneplenă
de abraziune.
5. Câmpiile litorale (Coastal Plains) sunt o serie de câmpii joase care înclină
spre platforma continentală care ocupă flancul răsăritean al flancului hercinic
(scufundat şi îngropat sub sedimente marine). Aşadar, fundamentul acestor câmpii
litorale este de natură hercinică.
a. Câmpia litorală atlantică se desfăşoară pe lăţimi diferite între Capul Cod şi
Peninsula Florida (mai îngustă în nord şi mai largă în zona centrală a litoralului est
Atlantic. Este creată pe un fundament paleozoic, acoperit de depozite sedimentare
groase (mezozoice şi terţiare), cu lacune stratigrafice, depuse în urma repetatelor
transgresiuni. Ţărmul nordic cuprinde golfuri şi estuare (Potomac), iar cel sudic
cuprinde lagune, limane şi cordoane litorale (cele de la vărsarea lui Delaware). Văile
submerse indică un proces de scufundare începând din pleistocen.
b. Peninsula Florida, o prelungire interesantă a uscatului, cu cca.560km, este o
unitate de tranziţie între Câmpia litorală Atlantică şi Golful Mexic, având altitudini sub
100m, aspect general de câmpie joasă, peneplenizată, larg vălurată. Iniţial aceasta a
fost o insulă care s-a unit cu continentul în pleistocen. Partea centrală este
reprezentată de un platou calcaros, cu relief carstic bine evidenţiat.
c. Câmpia Golfului Mexic (între Peninsula Florida şi Peninsula Yukatan) are un
fundament paleozoic acoperit cu o cuvertură sedimentară care ajunge la grosimi de
până la 10.000m. Originea sedimentelor este marină, lacustră şi fluviatilă, dar nu
lipsesc calcarele şi tufurile vulcanice de vârste diferite (cretacic-terţiare). Altitudinea
acestei câmpii este de sub 100m. În perimetrul deltei Mississippi se manifestă o
tendinţă continuă de avansare a uscatului în mare, cu cca. 90m anual.
6. CORDILIERII nord-americani se desfăşoară pe o lungime de 8000km, având
o lăţime de cca.1600km. Deşi funcţionează ca geosinclinal încă din paleozoic, cutările
principale s-au produs în mezozoic şi terţiar (orogeneza nevadiană).
Subdiviziuni:
1. ARH.ALEUTINELOR - arc insular de origine vulcanică (exista şi câteva insule
de origine continentală: Attu, Agattu), ce cuprinde peste 120 insule, cu o suprafaţă
totală de aprox. 18.000kmp, desfăşurate ca o ghirlandă pe 2750km E-V. Vulcanismul
deosebit de activ şi modificarea permanentă a configuraţiei arhipelagului se datoresc
situării acestuia în zona de subducţie dintre placa nord-americană şi cea pacifică.
Insulele sunt declarate rezervaţie naturală din 1913, pentru a ocroti un întins refugiu al
mamiferelor marine.
2. MUNŢII COASTELOR se întind din Alaska până-n Mexic, culminând în vârful
Mount Logan la peste 6000m.
În Alaska se remarcă Mas. St.Elias cu gheţarul Malaspina care coboară, prin
intermediul unor limbi enorme, până la malul oceanului, având în fruntea sa morene
impresionante. In cadrul sectorului canadian se distinge lanţul costal ce se detaşează
frecvent de continent sub forma unor insule (Vancouver, Alexander, etc) şi Munţii
Coastelor care culminează în vârful Waddington (4042m). Munţii Coastelor din S.U.A.
(cu masivele Olimpic şi Klamath) sunt despărţiţi de sectorul canadian prin Str. Juan de
Fuca. Ei sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline în 1/2 N şi din sedimentar cutat în
1/2 S. Cordiliera Costală se prelungeşte în Pen.California prin Mas.San Pedro Martir,
trece apoi în Insulele Las Tres Marias ajungând până în Sierra Madre Del Sur.
3.CORDILIERA MEDIANĂ porneşte tot din Alaska printr-un lanţ vulcanic care
cuprinde 11 vulcani activi (între care se detaşează KATMAI) şi Alpii Alaskăi (munţi
regeneraţi, alcătuiţi din gnaise şi şisturi cristaline mezozoice ce culminează în
McKinley - 6194m). După o efilare puternică pe teritoriul canadian, unde culmile
muntoase trec treptat într-un podiş de altitudine, catena reapare în toată vigoarea ei în
Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada. Munţii Cascadelor au morfologia
caracteristică masivelor regenerate, prezintă o largă dezvoltare a reliefului vulcanic
(vulc. Adams, St.Helens, Hood), iar glaciaţia actuală este bine dezvoltată (M.Rainier -
28 gheţari). Munţii Sierra Nevada sunt mult mai impunători (ei au suferit o puternică
înălţare în pliocen), au o structură geologică- extrem de complexă, sunt străbătuţi de
puternice linii de falii orientate N-S, au înălţimile cele mai mari în zona central-axială
(M.Whitney-4418m). Datorită poziţiei lor mai sudice, glaciaţia actuală este mai slabă.
Spre sud, S.N. se prelungeşte cu Mas.San Bernandino şi Mas. Sierra Madre de Vest.
4. PODIŞURILE INTRAMONTANE NORD-AMERICANE reprezintă fragmente
ale scuturilor vechi (paleozoice) antrenate în mişcările orogenetice ale Cordilierilor.
a. Podişul Central Alaskian (Pod.Yukon)(800-1000m) - o vastă suprafaţă de
netezire dezvoltată pe roci complexe sedimentare (mezozoice), cu o cădere generală
de la E la V.
b. Podişurile Interioare Canadiene (Podişurile Columbiei Britanice: Nechaco (N),
Fraser (S)) au altitudini în jur de 2000m, au aspect vălurit şi interfluvii sculptate de
gheţari. Partea sudică (Pod.Fraser) este aproape exclusiv de origine vulcanică
(cuverturi bazaltice). Numai unele piscuri izolate (vechi nunatakuri) se ridică la 3000m.
c. Podişul Columbiei, de natură vulcanică, este constituit în cea mai mare parte
din bazalte, groase de 1200-1800m, urmare a revărsării lavelor pe suprafeţe foarte
mari. Podişul este înconjurat la N, V şi E de munţi, iar la S, spre Podişul Marelui Bazin,
limita este incertă, trecerea făcându-se fără denivelări notabile. Fluviul Columbia şi
afluenţii săi, Snake şi Spokane, şi-au modelat canioane impozante în cuverturile de
lave bazaltice (Hells Canyon, pe Snake, cel mai adânc canion din lume - 2448m)
d. Podişul Marelui Bazin are doar aparentă înfăţişare de podiş, datorită
delimitării sale de culmi muntoase înalte. Prezintă o accentuată fragmentare (datorită
numeroaselor falii ce-i străbat de la nord la sud) având culmi muntoase orientate N-S
separate de depresiuni secundare închise, de tipul bolsonurilor, de origine tectonică şi
modelate în condiţii de climă aridă. Altitudinea medie scade de la 1300m în nord la
300-400m în sud, unde relieful este de tip deşertic (chiar cu mici câmpuri de dune):
Deşertul Mojave, Gila, Valea Morţii.
e. Podişul Colorado (în bazinul râului cu acelaşi nume) este un masiv median
(un fragment din platforma nord-americană), format din baza cristalină (şisturi cristaline
cu intruziuni granitice) şi acoperişul sedimentar (format din gresii, calcare şi
conglomerate paleozoice, mezozoice şi terţiare, cu lacune stratigrafice). Această
structură, asociată cu ridicarea de ansamblu a Podişului Colorado a determinat
apariţia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale (dispuse în trepte), văi
în canion (celebru este canionul fluviului Colorado - Marele Canion, sculpat într-o stivă
de depozite cu vârstă cuprinsă între triasic şi algonkian, cu o lungime de peste 450km,
fiind cel mai lung canion terestru, cu o adâncime de 2,5-3Km, ajungând până în
cristalin). Ca subunităţi ale pod. Colorado: Pod. Uinta în nord şi Pod. San Francisco în
sud-vest.
f. Podişul Mexican (sau Mesa Central) este delimitat la nord de Pod. Colorado,
la est de Sierra Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest şi la sud de Sierra
Vulcanica Transversal. Considerat multă vreme ca un masiv median, o mesetă de tipul
Podişului Colorado, s-a dovedit a fi o largă zonă de munţi cutaţi în cadrul orogenezei
mezozoice, apoi peneplenizaţi. În terţiar s-a produs o ridicare generală a podişului, cu
bascularea sa spre nord (cca. 1200m alt. în nord, 2000m alt. în sud). Odată cu această
ridicare, în sud s-au produs importante efuziuni vulcanice ce dau un aspect mai
fragmentat, iar în partea central-nordică s-au creat numeroase bazine închise
(grabenuri), care au evoluat în condiţii de climă aridă şi semiaridă, creând formele
specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi (populată cu lacuri sărate
şi mlaştini), la sud de care se găseşte podişul vulcanic ANAHUAC (cu caracter
endoreic şi lacuri sărate: TEXCOCO). Alt podiş ce aparţine tot Mesei Centrale este
Pod. PUEBLA (cu izvoare minerale şi ape termale).
Între Sierra Vulcanica Transversal şi Sierra Madre del Sur se găseşte
depresiunea BALSAS, străbătută de râul omonim.
5. CORDILIERA INTERIOARĂ (Munşii Stâncoşi)
Acest lanţ muntos începe din Alaska, cu Muntii BROOKS, care se aseamănă cu
Alpii Alaskăi, dar sunt mai scunzi (alt.max. 2684m) şi sunt acoperiţi cu gheţari masivi.
Urmează Munţii MACKENZIE şi STANCOŞII CANADIENI. Aceştia din urmă ocupă
cca. 1/6 din suprafaţa ţării, având lăţimea maximă de 1000km, cresc în altitudine de la
nord la sud şi sunt alcştuişi din mai multe lanşuri paralele. Frecvente sunt formele de
relief structural, în cadrul cărora larg răspândite sunt formele cu adaptare la structură,
de tip jurasian, dar şi cele cu neadaptare la structură (văi anticlinale, sinclinale
suspendate). În cadrul reliefului glaciar interesante şi complexe sunt formele de tip
alpin, datorită puternicei dezvoltări a glaciaţiei pleistocene, dar şi glaciaţia actuală este
bine reprezentată prin gheţarii de tip alpin (gheţari de vale cu lungimi de cca. 20km).
STANCOŞII de pe teritoriul S.U.A. continuă spre sud Stâncoşii Canadieni,
păstrând aceeaşi desfăşurare paralelă a culmilor şi direcţia dominantă NV-SE, cu o
constituţie geologică deosebit de complexă. Sunt însă mai puţin omogeni faţă de
Stâncoşii Canadieni, între masivele montane interpunându-se adesea depresiuni
tectonice intramontane ("park"), mai ales la E de Platoul Yellowstone. Peste 50 de
vârfuri depăşesc 4000m altitudine, iar vulcanismul este ceva mai puţin râspândit,
forme cu o astfel de origine întâlnindu-se în Mas. San Juan (în sectorul sudic) şi în
Pod. Yellowstone (în sectorul nordic). POD. YELLOWSTONE, cu o altitudine medie de
2000-2500m, s-a format prin suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii, tufuri
vulcanice de mare grosime (cca. 1000m). Într-o chiuvetă este adăpostit Lacul
Yellowstone drenat prin canionul cu acelaşi nume. Aici se află P.N. Yellowstone a
cărui celebritate o dau cele peste 3600 izvoare termale, gheizerele, mofetele, vulcanii
noroioşi. Elementelor morfo-hidrografice li se adaugă însă cele floristice şi faunistice
de o bogăţie deosebită. Cel mai mare şi mai tipic bazin depresionar, format prin
scufundarea unei peneplene eocen-pleistocenă este Baz. Wyoming, situat între M.
Uinta (4114m) şi M. Bighorn (4016/4033m). Sectorul sudic al Stâncoşilor cuprinde M.
LARAMIE (3131m), FRONT RANGE (4345m), SANGRE DE CRISTO (vf. Blanca
4364/4373m). Toate vârfurile de peste 4000m sunt acoperite cu gheţari de mică
extensiune.
În Mexic, Stâncoşii continuă cu SIERRA MADRE ORIENTAL, legătura
făcându-se prin intermediul M. Guadalupe. Aici, caracteristică este larga răspândire a
rocilor sedimentare mezozoice şi eocene cutate, sprijinite pe un fundament care
apare la zi numai în axele lanţurilor celor mai înalte. Vulcanismul practic lipseşte, iar
masivele cele mai înalte depăşesc 3000m alt. (max.- PENA NEVADA - 3664m).
Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud, formând
un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal (ce închide Pod. Mexicului
pe latura sudică). Aceasta este prin excelenţă vulcanogenă, cu conuri de peste
5000m altitudine. Aparatele vulcanice cele mai vechi sunt în partea estică, iar cele
mai noi sunt în partea vestică ( ca o dovadă a deplasării spre vest a liniei de
subducţie). În peisaj predomină conurile, craterele, barancosurile, podişurile de lave,
planezele. Cele mai impresionante aparate vulcanice sunt Orizaba (Citaltepetl, peste
5700m), Popocatepetl (un stratovulcan cu activitate încă din pliocen, cu 5452m),
Colima (4340/4330m), Paricutin(2771m), Toluca (4620m, al cărui crater se află într-o
destrucţie avansată). Vulcanii cu peste 4500m altitudine sunt acoperiţi de gheţari şi
zăpezi permanente (în ciuda latitudinii reduse la care se află). (Reţeaua hidrografică
din zonă a suferit remanieri frecvente datorită erupţiilor şi scurgerilor de lave.
Cel mai lat istm de pe glob se află în sudul Americii de Nord: Istmul
Tehuantepec, cu lăţime minimă de 200km, cu altitudini ce coboară sub 250m, fiind una
din puţinele zone coborâte din imensul lanţ muntos ce străbate continentul de la nord
la sud. Formaţiunile cretacice cutate acoperă structurile cristaline mai vechi.
1. CLIMA
a. America de Sud
Iarna, presiunea atmosferică este relativ mică deasupra Americii de Sud, cele
mai mici valori înregistrându-se în zona ecuatorială, datorită încălzirii puternice de aici.
Anticiclonii tropicali din Pacific şi Atlantic se deplasează în acest sezon mai spre nord
mai aproape de ecuator. La latitudini tropicale, vânturile bat dispre ocean spre
continent pe ţărmul estic, în timp ce spre ţărmul vestic vânturile bat spre nord-vest sau
se dirijează în lungul ţărmului de la sud la nord. În sudul continentului predomină
vânturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer făcându-se în cadrul periferiei
sudice a anticiclonului pacific).
In timpul verii australe, regiunea depresionară se găseşte la latitudini tropicale
în timp ce ariile anticiclonale continuă să acţioneze deasupra oceanelor la aceleaşi
latitudini. Pe continent se mai instalează o minimă tropicală în zona Gran Chaco şi un
anticiclon polar deaupra Patagoniei.
În concordanţă cu distribuţia zonelor de mare şi mică presiune atmosferică, în
partea de nord a continentului (până la ecuator) predomină alizeele de nord-est. Mai
spre sud (până la 38-40°lat.S) ţărmul vestic se află sub influenţa anticiclonului pacific
iar ţărmul estic sub influenţa anticiclonului atlantic. În legătură cu aceasta, pe ţărmul de
vest bat vânturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe ţărmul estic dinspre est spre sud-est.
În partea cea mai sudică bat aceleaşi vânturi de vest ca şi iarna (dar deplasate mult
mai spre sud).
1.Temperatura aerului
REGIUNILE CLIMATICE
1. Regiunea polară (arctică) se întâlneşte la nord de Cercul Polar de Nord şi
lipseşte în America de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul
Arctic şi Groenlanda, nordul Peninsulei Alaska şi nord-vestul Peninsulei Labrador.
În cadrul acestei regiuni climatice se diferenţiază un climat mai atenuat (provincia
atlantică: Tara lui Baffin, ţărmul sud-vestic al Groenlandei) şi un climat mai aspru
(provincia arctică). Temperatura medie anuală este de regulă sub 0° iar iarna
temperaturile coboară sub -40°. Precipitaţiile sunt sub 250mm/an, majoritatea cad
sub formă de zăpadă ce formează un înveliş subţire (30-40cm) ce durează cca.7-
8 luni în sudul zonei arctice şi este permanent în Groenlanda şi în nord-estul
Arhipelagului Arctic. Sectorul vestic şi nord-vestic al zonei are un climat mai uscat
şi din acest motiv nu se formează gheţari.
2. Regiunea subpolară include Centrul şi sudul Peninsulei Alaska, nordul
Platformei Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador şi
litoralul sudic al Groenlandei. Se diferenţiază: o provincie continentală (teritoriile
dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon şi Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie,
februarie - 30°), cu amplitudini termice anuale de peste 40°); o provincie atlantică
(unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care
face ca temperaturile medii sa scadă sub 10°C, în timp ce precipitaţiile sunt
reduse, sub 250mm/an. Vara durează aici 4 luni, iar iarna este lungă şi aspră; o
provincie pacifică, cu un climat cu pronunţate caractere oceanice (temperatura
medie depăşeşte 0° timp de 5 luni, iar luna cea mai caldă are temperaturi de
peste 10°C).
3. Regiunea climei temperate
A. În America de Nord această regiune climatică include teritoriile din nordul
SUA şi partea sudică a Canadei, până la aproximativ 60° (între 40° şi 60° pe
faţada pacifică şi între 30°-50° lat.N pe faţada atlantică, datorită acţiunii
perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplasează fâşia climei
subpolare mult spre sud.
- provincia pacifică ocupă o porţiune relativ îngustă a litoralului pacific. Se
caracterizează prin ierni relativ calde şi veri relativ călduroase (datorită
anomaliilor termice pozitive introduse de curentul cald al Alaskăi). Precipitaţiile
sunt abundente (datorită acţiunii vânturilor de vest şi activităţii ciclonice), cu un
regim mai mult sau mai puţin uniform.
- provincia atlantică cuprinde faţada atlantică a Canadei şi extremitatea de nord-est
a SUA. Temperatura medie a lunilor de iarnă coboară mult sub 0°C, precipitaţiile
sunt puţine cantitativ, iar vara este ceva mai caldă (datorită influenţei maselor
continentale din interiorul continentului).
- provincia temperată continentală ocupă cea mai mare parte a zonei temperate şi
are drept caracteristici diferenţa mare de temperatură între sezoane şi cantităţi
anuale de precipitaţii mici (cu un maxim de vară). Unele trăsături de
continentalism ale climei temperate din America de Nord nu se datorează numai
continentalizării maselor de aer ci şi altor cauze: de exemplu, temperaturile
scăzute din timpul iernii se datorează în cea mai mare parte repetatelor invazii de
mase de aer arctice dinspre nord (de aceea pluviozitatea din timpul iernii nu este
prea scăzută în raport cu cea de vară).
B. In America de Sud, climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40°
până în Ţara Focului. Munţii Anzi împart această zonă de climă în două regiuni:
a. provincia temperată pacifică (expusă vânturilor de vest şi ciclonilor, cu
precipitaţii din ce în ce mai mari spre sud, ajungând la cca 2000-3000mm în
zona strâmtorii Magellan, cu ierni blânde, cu veri răcoroase)
b. provincia temperată atlantică (adăpostită faţă de vânturile de vest, include
litoralul estic şi Podişul Patagoniei; se caracterizează prin precipitaţii de sub
300mm şi temperaturi care pot scădea foarte mult în anotimpul de iarnă).
4. Regiunea climei subtropicale
A. America de Nord (aproximativ între 30-42° lat.)
Provincia tropicală pacifică include teritoriul cuprins între litoralul Pacific şi
Sierrea Nevada. Se găseşte sub influenţa periferiei estice a anticiclonului nord
Pacific, ceea ce determină veri foarte uscate şi ierni relativ ploioase. În
comparaţie cu regiunea echivalentă europeană, vara este aici mai răcoroasă
(ceea ce se explică prin temperatura mai scăzută a apelor din curentul
Californiei), cu temperaturi medii de doar 15° C în luna cea mai caldă;
precipitaţiile sunt reduse cantitativ din aceleaşi motive, evidenţiindu-se o
îndelungată secetă de vară.
Provincia subtropicală continentală cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada şi
zona montană estică a Stâncoşilor. Fiind situată la mare distanţă de Atlantic şi
izolată de Pacific prin lanţurile viguroase ale Sierrei Nevada, această regiune se
remarcă printr-un deficit pronunţat de umiditate (iarnă moderată, vară extrem de
fierbinte). În limitele acestui climat predomină peisajul de pustiu.
Provincia subtropicală atlantico-continentală este cuprinsă între Stâncoşi şi
Appalachi. Influenţa maselor de aer oceanice calde şi umede de deasupra
Atlanticului şi Golfului Mexic se concretizează prin pluviozitate ridicată,
temperaturi relativ mari vara.
Vara cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (datorită circulaţiei dinspre ocean).
În N şi NV aceste precipitaţii de vară sunt mai reduse datorită scăderii influenţei
oceanului.
Iarna, temperaturile coboară sub 0° C (datorită frecventelor invazii de aer arctic
dinspre nord).
Provincia subtropicală atlantică cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima
acestei regiuni este musonică (datorită exprimării mai slabe a anticiclonului de
iarnă şi a depresiunii barice de vară, caracterul musonic al climei de aici este
totuşi mai puţin tipic). Seceta de iarnă este estompată (dar contrastul pluvial
dintre cele două sezoane rămâne tranşant, datorită cantităţilor mari din timpul
iernii).
B. America de Sud (de la cca. 30° lat.S până la 40° în vest şi 42° în est).
Provincia subtropicală atlantică (partea dinspre Atlantic a Câmpiei Argentinei)
are de fapt un climat de stepă, cu veri calde (peste 20°C media lunilor de vară),
cu ierni blânde. Precipitaţiile sunt relativ abundente şi cad mai ales în sezonul de
tranziţie de la vară la iarnă şi invers, cu o medie anuală de 750-1000mm. Invaziile
frontului polar din sud provoacă uneori scăderi bruşte ale temperaturii (chiar
viscole).
Provincia subtropicală continentală cuprinde Câmpia Pampasurilor. Caracterul
continental al acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece continentul
este îngust şi procesele de transformare a maselor de aer prin răcire iarna şi prin
încălzire vara sunt slabe). Temperatura medie a lunilor celor mai reci nu coboară
sub 8°C (ierni moderate) şi temperatura lunilor celor mai calde nu depăşeşte 24-
25°C (veri foarte calde). Precipitaţiile sunt reduse (400-500mm) şi cad mai ales
vara. Iarna precipitaţiile sunt reduse datorită situaţiei de adăpostire a acestei
regiuni faţă de vânturile de vest. În unele depresiuni adăpostite din vestul Sierrei
de Cordoba precipitaţiile lipsesc chiar şi vara.
Provincia pacifică include litoralul de vest între 30-38° lat.S şi valea longitudinală
Chiliană. Se află sub influenţa maselor de aer ce se deplasează la periferia estică
a anticiclonului Pacificului de Sud, vara fiind astfel moderat de caldă (t.m.ianuarie
17-20°C) şi secetoasă, iar iarna blândă (t.m.iulie 11-15°C). Precipitaţiile cad iarna
şi sunt din ce în ce mai abundente spre sud.
Provincia subtropicală montană se caracterizează prin temperaturi mai mici ca în
regiunile joase, pe înălţimile de peste 3500-4000m temperaturile medii în ianuarie
nedepăşind 10-12°C şi în iulie acestea fiind în jurul a 0°C. Pe flancurile vestice
ploile cad mai mult iarna, în timp ce flancurile estice au ierni secetoase.
5. Regiunea tropicală
A. În emisfera nordică, această regiune climatică include sudul extrem al SUA,
Mexicul în întregime, America Centrală Istmică (la nord de grabenul
Nicaragua), Antilele Mari, Arhipelagul Bahamas.
Provincia tropicală atlantică se suprapune Peninsulei Florida şi se
caracterizează prin umiditate accentuată şi temperaturi ridicate chiar şi iarna. În
timpul iernii Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer continentale
(mai reci şi uscate), de aceea centrul şi nordul pot înregistra temperaturi şi sub
0°C în timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece
înregistrează în medie 12°C în vest şi 20°C în sud. Vara, Peninsula Florida se
află sub influenţa maselor de aer tropicale (calde şi umede) care se deplasează
spre NNV pe la periferia vestică a anticiclonului Azore. Temperaturile medii lunare
sunt de peste 27°C în toată peninsula, iar precipitaţiile medii lunare variază între
150-200mm.
Provincia tropicală mexicană cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de
30°N. Iarna, această regiune este sub influenţa maselor de aer continental ce se
deplasează dinspre nord spre sud, generând precipitaţii reduse cantitativ şi
temperaturi coborâte (cele mai reci luni 10-12°C). Vara, regiunea se află sub
influenţa maselor de aer oceanice, în mare măsură atlantice şi în mai mică
măsură pacifice, ceea ce măreşte pluviozitatea, în special în est (în zona
litoralului atlantic) unde media lunară în intervalul iunie-septembrie depăşeşte
150mm. Precipitaţii reduse (chiar şi în acest sezon) se constată în depresiunile
închise de tipul bolson.
Provincia central americană prezintă diferenţieri între zona istmică (unde ariile
anticiclonale determină precipitaţii reduse, fără a apare o climă aridă, datorită
îngustimii istmului) şi zona insulară (unde,mai ales Antilele Mari, intră în zona de
influenţă a alizeului de NE, bogat în precipitaţii).
Relieful dominant de munţi şi podişuri înalte din America Centrală Istmică
determină diferenţierea unor etaje climatice foarte bine conturate mai ales din
punct de vedere termic:
Tierra caliente (600-800m) – temperaturi medii anuale de 25-28°C şi precipitaţii
de 3000mm anual.
Tierra templada (800-2000m) – temperaturile medii anuale nu depăşesc 18°C iar
precipitaţiile scad sub 1000mm.
Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15°C.
Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creează un peisaj
de tip alpin, “paramos”.
B. În emisfera sudică, limita sudică a regiunii tropicale este aproximativ în lungul
paralelei de 30°, iar limita nordică are un traseu mult arcuit spre sud (atât pe
faţada atlantică cât şi pe faţada pacifică, zona tropicală este mult deplastă
spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropicală intră în contact direct cu zona
ecuatorială.
Provincia tropical atlantică cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se află sub
influenţa alizeului de SE (generator de precipitaţii abundente în intervalul
septembrie-aprilie). Precipitaţiile depăşesc 1000mm pe an, iar în regiunile cu
expunere favorabilă faţă de alizeul de SE, acestea depăşesc adesea 2000mm.
Temperaturile sunt ridicate şi relativ constante, deoarece ploile de vară
atenuează temperaturile acestui sezon. În regiunile joase media termică diurnă
este de peste 20°C tot anul.
Provincia tropicală continentală se extinde în Câmpia Parana Paraguay (dintre
Anzi şi Podişul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifestă
prin sporirea amplitudinilor termice anuale (datorită temperaturilor ridicate din
timpul verii)
Provincia tropical montană cuprinde lanţul Andin şi podişurile andine înalte dintre
10-30°S. Etajarea climatică este aceeaşi ca şi în regiunile montane ecuatoriale,
singura deosebire priveşte flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor,
unde se întâlneşte un climat semiarid şi arid.
Provincia tropicală pacifică se suprapune unei fâşii înguste în lungul litoralului
pacific, de la 5°S la 30°S. Cu toată vecinătatea Pacificului, această regiune
climatică se remarcă în primul rând prin ariditatea sa. Lipsa de incidenţă a
maselor de aer cu uscatul continental şi gradientul termic ridicat (datorită
curentului rece al Perului) condiţionează caracterul arid al acestui tip de climă,
mai ales pe teritoriul statului Chile).
6. Regiunea subecuatorială se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului, limita
sudică ajungând în partea centrală a Americii de Sud până la latitudinea de 20°S.
Pe ţărmul vestic în emisfera sudică climatul subecuatorial lipseşte.
Istmul Costa Rica Panama şi Antilele Mici se caracterizează prin ploi bogate
(aduse de alizee), 3000-6000mm şi amplitudini termice minime.
În America de Sud, fâşia de la nord de ecuator (Câmpia Orinoco, Podişul
Guyanelor, Anzii de Nord) se caracterizează prin predominarea maselor de aer
tropical cu caracter musonic, iar în fâşia de la sud de ecuator (Podişul Braziliei)
precipitaţiile ating 1500-2000mm/an. Se constată o alternanţă a sezoanelor (cald
şi umed vara şi uscat şi cald iarna.
7. Regiunea ecuatorială cuprinde teritoriile situate de o parte şi de alta a
Amazonului. În emisfera nordică se întinde doar până la 3-5°N, iar în emisfera
sudică este mai extinsă. Masele de aer ecuatorial sunt în cea mai mare parte
de origine atlantică.
Provincia ecuatorial atlantică ocupă cea mai mare parte a zonei ecuatoriale
sud americane (tot teritoriul de la est de Anzi până la ţărmul Atlanticului). Întregul
an temperaturile sunt ridicate, precipitaţiile abundente. În regimul anual al
precipitaţiilor apare o uşoară diminuare a cantităţii în perioada iunie septembrie.
Provincia ecuatorială pacifică ocupă teritorii restrânse pe litoralul pacific şi în
compartimentul inferior al faţadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt
asemănătoare cu cele anterioare, cu deosebirea că perioada de diminuare a
precipitaţiilor este mai lungă. În sectorul sudic al acestei regiuni, în Câmpia
Guayaquil, scăderea precipitaţiilor începe din mai şi se prelungeşte până în
decembrie, căpătând chiar un caracter de secetă.
Provincia ecuatorială montană este întâlnită în Anzii Columbiei de Sud, Anzii
Ecuadorului şi Perului de Nord. Etajele climatice au aceleaşi denumiri ca şi în
America Centrală (Tierra caliente, Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada)
HIDROGRAFIA
America dispune de însemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii
desfăşurări latitudinale şi longitudinale care determină crearea unor condiţii
climatice dintre cele mai variate şi prielnice.
În general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezintă diferenţe
nete de la o masă continentală la alta, în America de Nord cele mai mari râuri
având orientare longitudinală, în timp ce în America de Sud orientarea este în
principal latitudinală.
În America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare
în lăţime, este străbătut de numeroase râuri importante (Yukon, Fraser,
Columbia, Snake-Colorado), în timp ce în America de Sud, sectorul montan mai
îngust şi mai abrupt spre Pacific nu e tăiat decât de mici râuri neimportnate.
Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat
(care determină particularităţile regimului de alimentare şi scurgere a râurilor,
alături de configuraţia reliefului şi constituţia geologică.
Tipuri de alimentare:
1. Alimentare glaciară (tip groenlandez) – realizată exclusiv din topirea gheţarilor
este caracteristică râurilor mici din zona de topire de la marginea calotei
glaciare, cu lăţime de 20-30km, precum şi cursurilor superioare ale
numeroaselor râuri cu obârşia în Anzi şi Cordilieri. Debitul acestor râuri creşte
în scurta vară polară şi se reduce mult iarna.
2. Alimentare nivală (subarctică) este caracteristică râurilor din Arhipelagul
Arctic, Podişul Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador,
Podişul Patagoniei (la sud de paralela de 32°S), precum şi zonei montane
situate sub limita zăpezilor persistente. Debitele maxime sunt caracteristice
verii şi cele minime iernii, când râurile îngheaţă.
3. Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se întâlneşte în munţii înalţi,,unde
gheţarii şi zăpezile bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debite
mari vara: Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut.
4. Alimentarea nivo-pluvială (respectiv pluvio-nivală) este caracteristică râurilor
din regiunea temperată, unde debitele maxime se înregistrează primăvara (ca
urmare a dezgheţului râurilor), iar vara au loc revărsări datorită ploilor
ciclonale.
5. Alimentarea pluvială se întâlneşte la toate râurile dintre cele două tropice, cu
diferenţieri în funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor.
Vegetaţia Americii
I. POPULATIA
Continentul american a fost populat relativ târziu, de la N la S. America
precolumbiană era slab populată, chiar şi regiunile ce apar favorabile unor densităţi
umane mari. Europenii au găsit zone mari cu densităţi slabe, sau lipsite de populaţie
deşi condiţiile erau bune (ex. California era pustie).
Maimuţele antropoide lipsesc din America, deci omul nu s-a născut aici.
Maimuţele platirine din America s-au detaşat de primate înaintea apariţiei strămoşilor
antropoidelor şi hominidelor.
Cele mai multe indicii arată ca primii colonizatori ai Americii au venit prin Asia
de NE ajungând în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă, estul
Asiei de Pen. Alaska.
(- amerindienii sunt înrudiţi cu populaţiile Asiei de NE prin caracterele lor fizice: culoare
galbenă a pielii, ochii negri şi adesea înclinaţi, pomeţii proeminenţi, părul negru şi
drept, incisivi în formă de lopată (aplatizaţi)
- în mormintele funerare vechi siberiene s-au găsit schelete asemănătoare celor
descoperite în America de Nord
- săpaturile arheologice de la Telegraph Creek (NE Columbiei Britanice) au scos la
iveală unelte de obsidiană datate 9000 îen şi asemănătoare cu cele din Hokkaido,
datate 13000îen
- limba quechua seamănă cu o prototurcă).
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-