1. Construieşte o naraţiune cu titlul “Amintiri diin cufărul bunicii”.

Dacă m-ar întreba cineva care este locul meu preferat, i-aş răspunde,
cu siguranţă, grădina bunicii. Încă de mică, bunica era persoana mea
preferată dintre toţi, ea mă crescuse şi mă învăţase o mulţime de lucruri.
De câte ori ieşeam în grădină, pentru a citi o carte sau pur şi simplu
pentru a mă relaxa, de atâtea ori simţeam o linişte sufletească
nemaiîntâlnită. Grădina bunicii era o adevărată oază de linişte. Zecile de flori,
care mai de care, multicolore, îmbiau aerul proaspăt de ţară. Zumzăitul
albinelor, fluturii care zburau din floare în floare, livada de lângă grădină, ai
cărei pomi dădeau cele mai bune roade, toate parcă erau o bucată ruptă din
Rai.
Într-o zi, bunica, văzându-mă în grădină, mi s-a alăturat.
Chipul ei brăzdat de semnele bătrâneţii, faţa prelungă, nasul ascuţit şi
privirea blândă conturau imaginea unei bătrâne peste care timpul se
scursese nemilos. Părul cărunt, ale cărui suviţe ieşeau dezordonat de sub o
basma neagră, era asemenea argintului. Ochii mari, de un albastru senin,
priveau cu blândeţe totul în jur, împrejurimile, casa bătrânească, nepoţii,
care îi strigau numele cu voioşie în glas. Mâinile aspre, muncite, ne
mângaiau mereu chipurile, parcă luându-şi adio de la această lume. Puterea
lor dispăruse cu timpul, însă pentru mine reprezentau cel mai de preţ sprijin.
Bunica era o adevărată comoară. Se apropie de mine şi îmi zice cu un
suspin în glas:
-Draga mea, vezi tu toate aceste minunăţii? Vezi cât de frumoase sunt
lalelele de acolo? Vezi cât de frumos se revarsă razele strălucitoare ale
soarelui peste ele ? Simţi mirosul îmbietor, parfumul proaspăt al copacilor
înfloriţi? Auzi zumzăitul albinelor care zboară grăbite în căutarea polenului?
Draga mea, să te bucuri de aceste lucruri de câte ori ai ocazia, în fiecare
moment! Timpul trece, nu stă în loc, nimic nu rămâne la fel. Împrejurimile,
oamenii, toate se schimbă şi noi trebuie să le luăm ca atare. Când eram de
vârsta ta, la fel ca tine , nu apreciam lucrurile mărunte, micile bucurii ale
vieţii.
Într-o zi, tatăl meu mi-a oferit o lecţie. Aveam, ca şi tine, o pasiune pentru
citit şi, asemenea ţie, locul meu preferat de lectură era grădina. Pe vremea
aceea, grădina era mult mai frumoasă decât o vezi tu pe aceasta, însă
niciodată nu remarcam ceva special la ea. Pur şi simplu, mergeam acolo să
citesc pentru că era linişte, îmi plăcea să stau singură. Tata era cel care se
preocupa îndeaproape de îngrijirea ei, mie nu-mi făcea plăcere să îl ajut.
Uneori, când îmi spunea că şi florile au nevoie de dragoste, mă bufnea râsul
şi plecam.
Până când, într-o dimineaţă, tata a hotărât să nu se mai ocupe deloc de
grădină. Zilele treceau, florile se ofileau, iarba creştea, pământul se întărise,
totul era lipsit de viaţă în jur. Locul meu preferat de lectură se transformase
total, nu-mi mai făcea plăcere să îmi petrec timpul acolo. Citind
dezamăgirea din ochii mei, tata mi-a spus: “Deşi m-a durut sufletul să le las
de izbelişte, am vrut să-ţi dau o lecţie. Am vrut să apreciezi lucrurile
mărunte şi să-ţi dai seama că, de fapt, datorită lor ai parte de linişte în
fiecare zi, ele îţi dau o stare de bine.”
Când l-am auzit, am rămas fără cuvinte. Avea dreptate. Am simţit lipsa
bucuriei, a parfumului florilor, a tot ceea ce mă înconjura, dar doar după ce
ele nu au mai fost. Eu, draga mea, nu îţi ofer o lecţie, însă am scos această
amintire din cufărul tinereţii mele, pentru a realiza şi tu care sunt
adevăratele bogăţii ale vieţii.
Rămăsesem fără cuvinte. O ascultasem cu sfinţenie pe bunica şi eram
uimită de cele povestite. M-am apropiat, am strâns-o puternic în braţe şi i-
am şoptit:
-Eşti cu adevărat o comoară!