Sunteți pe pagina 1din 8

EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

Tablă de materii:

I. Introducere 1

II. Scurtă perspectivă istorică 3

III. Factori responsabili pentru realizarea educaţiei creştine 5

IV. Internaţionalitate şi responsabilitate în promovarea educaţiei religioase 5

V. Finalităţi ale educaţiei religioase 6

VI. Rezumat 7

1
EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

I. INTRODUCERE
Religia este o formă a conştiinţei sociale care prin teorii şi practici specifice reprezintă un temei
al celor mai profunde reflecţii umane, expresia năzuinţei permanente a omului de cunoaşte, de a şti, de a
se îndoi de ceea ce cunoaşte, de a depăşi existenţa concretă pentru a pătrunde într-o lume ce se află
dincolo de aspectele obiective. Omul ca existenţă multidimensională se raportează la existenţă nu numai
prin raţiune şi pragmatism ci şi prin simţire şi trăire contemplativă, pendulând neîncetat între existenţa
“profană” şi existenţa “sacră”, ceea ce face ca experienţa religioasă să fie considerată ca fiind
cosubstanţială fiinţei umane. “Un om perfect raţional este o abstracţie; el nu poate fi întâlnit niciodată în
realitate. Orice fiinţă umană este constituită, în acelaşi timp, din activitatea conştientă şi din experienţele
iraţionale”1.Tocmai de aceea, R. Hubert consideră că nu poate fi exclusiv raţională sau exclusiv religioasă.
Educaţia nu este şi nu poate fi deplină, dacă nu asigură armonia între cuplul suflet - spirit şi
cuplul viaţă - corp, conferind o formaţie spiritual - religioasă personalităţii umane în devenire. Conştiinţa
religioasă se situează la baza întregii dezvoltări spirituale, răspunzând necesităţii de împlinire a fiinţei
umane. Educaţia religioasă pregăteşte omul pentru o percepţie autocuprinzătoare a realităţii, mult mai
adâncă şi semnificativă. Ea are menirea de a stimula conştiinţa în vederea elaborării unei viziuni
personalizate asupra existenţei şi construirii unui sens existenţial propriu.Educaţia religioasă vizează, în
egală măsură, sarcini informative şi sarcini formative.

a) Sensul informativ al educaţiei religioase priveşte asimilarea unei culturi religioase


care include un set de cunoştinţe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic,
concepte şi idei privind istoria diverselor credinţe şi religii ale umanităţii şi impactul
lor asupra culturii naţionale şi universale. Prin aceasta educaţia religioasă se
constituie într-o componentă a educaţiei pentru valori, a educaţiei integrale fiind
strâns legată de educaţia intelectuală, estetică, morală şi civică şi asigurând
continuitatea spirituală la nivel social şi individual. La clasele primare şi gimnaziale
sarcinile de natură informativă ale educaţiei religioase se pot realiza prin intermediul
povestirilor religioase, prin dezvăluirea conţinuturilor morale cuprinse în secvenţele
biblice sau alte cărţi sfinte, prin intuirea unor imagini cu conţinut şi mesaj religios.
La nivel liceal se va pune accentul pe însuşirea unei culturi religioase, pe studiul
istoriei religiilor în ideea stimulării unor reflecţii, meditaţii filosofice profunde. În
ambele cazuri demersul educaţiei va fi completat prin acţiuni variate întreprinse mai
ales în cadrul bisericii.

b) Sensul formativ al educaţiei religioase constă în implicarea tuturor capacităţilor intelectuale în


descifrarea şi trăirea sensurilor adânci ale existenţei prin interiorizarea normelor religioase, prin
valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase şi prin traducerea în fapt a acestora. Privită
din perspectiva rolului formativ, educaţia religioasă trebuie să promoveze consecvent vibraţia interioară şi
trăiri afective profunde, să stimuleze şi să întreţină vie sensibilitatea şi imaginaţia, să se finalizeze într-o

1
Hestin, H.: “Ştiinţa religiilor”, Ed. Humanitas, Buc.1993, p. 183
2
serie de comportamente ale copilului în relaţiile cu propriul eu, cu semenii şi cu transcendenta. 2 Ea trebuie
să valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, să mobilizeze şi să orienteze comportamentul,
conjugându-se cu etica, morală. Acţionând în spiritul acestor idei, aderarea individului la o anumită religie
va fi expresia cea mai profundă a libertăţii interioare, nu a hazardului, a coerciţiei sau prozelitismului.
Educaţia religioasă trebuie să plece de la principiul respectării valorilor fundamentale ale umanităţi;
respectarea drepturilor omului, cultivarea toleranţei, libertatea de conştiinţă şi religioasă, dreptul de a
crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o credinţă religioasă.
Religia presupune o latură intelectuală, concretizată în dogma sau concepţia religioasă; o
componentă afectivă ipostaziată în trăirile de respect şi evlavie; o dimensiune activ – participativă. În
conformitate cu acestea se conturează principalele obiective ale educaţiei religioase3:
ο formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult. Pentru creştini aceasta se realizează
în primul rând, prin cunoaşterea Bibliei, a Vechiului şi Noului Testament.
ο formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase, în concordanţă cu conştiinţa
religioasă a fiecărui cult;
ο formarea priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor, practicilor religioase corespunzătoare
cerinţelor fiecărui cult .

II. Scurtă perspectivă istorică


1. Valorile educaţionale ale Vechiului Testament

În toate cărţile Vechiului Testament întâlnim indicaţii şi principii educative, expuse sistematic, constituind
un îndreptar morar educativ de căpătâi pentru toate vremurile.
Ca metode educative, invocat de Vechiul Testament, menţionăm exemplul părinţilor, care trebuie să fie
atenţi la consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând chiar la aprecierea prin mustrare, atunci când
realitatea conduitelor o impune¹.

2. Educaţia religioasă în concepţia vechilor greci

În cultura grecească se regăsesc multe referinţe religioase. Considerăm că omul nu poate lega o legătură
durabilă cu zeii şi că omul este circumscris la destinul propiu, dar zeii pot acţiona asupra lui când încearcă
să încalce condiţiile date.

Socrate
Obţinerea virtuţii constituie ţelul interogaţii sale filozofice. Dar pentru a deveni virtuos, trebuie să
cunoaştem binele. Nimeni nu greşeste cu voinţă, ci din ignoranţă Binele sălăşluieşte în om şi urmează a fi
cunoscut.
Câteva idei de bază, din filosofia lui Socrate:
 ironia socratică, exprimată din: “ştiu că nu ştiu nimic”
 cunoştinţe, prin punerea unor întrebări astfel încât discipolul să ia seama de propiile resurse şi
disponibilităţi.

Platon
“Binele nu este fiinţă, ci o depăşeşte pe aceasta prin vârstă, rang şi putere” (Republica 1986, p. 309)

2
Cucoş C.: ”Pedagogie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 172
3
Bontaş I.: ”Pedagogie”, Ed . ALL, Bucureşti,1994, p. 90
3
Educaţia, după Platon, este o “artă a răsurcirii” fiinţei umane încătuşată în lanţurile ignoranţei, către
“strălucirea focului” din afara peşterii, către imperiul valorilor absolute.

Iisus Hristos ca educator


Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime.
Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstruirea personalităţii umane, devine idealul explicit a noii
religii.

3. Educaţia religioasă la marii pedagogi laici

J. A. Comenius vede predarea tuturor obiectelor de studio ca parte integrată a adevărului total a lui
Dumnezeu, făcându-i pe elevi capabili să intuiască unitatea dintre revelaţia divină şi descoperirea umană
personală.

J. J. Rousseau consideră ca rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele societăţii.
Este adeptul unei religii naturale, fără docme şi ritualuri. “Totul e bun când iese din mâinile Creatorului;
totul degenerează în mâinile omului”. (1973, p. 7)

Immanuel Kant: religia are o puternică dimensiune moralizatoare. Ea este legea care stă în noi, este
morală aplicată la cunoşterea lui Dumnezeu.

J. F. Herbart: scopul educaţiei după Herbart este de a forma la copil character moral.
J. F. Herbart consideră că bazele educaţiei religioase sunt puse în familie deoarece religia pentru copil are
un rol protector: ajută şi fortifică, dar nu trebuie dată prin detalieri şi intrare în amănunte ci prin raportare
la cunoştinţele despre natură şi deprinderile etice.

4. Pedagogia secolului XX şi educaţia spiritual religioasă

A. Existenţialismul religios
Învăţământul religios este procesul dirijat prin care cei care cresc sunt ajutaţi să dobândească în fiecare
etapă de creştere acele deprinderi, abilităţi, atitudini , aprecieri, idei, intenţii care să le permită să-şi
formeze o personalitate tot mai integrată să ducă o viaţă competentă şi satisfăcătoare în mediul lor social şi
să lucreze tot mai strâns împreună cu Dumnezeu şi cu omul, pentru a transforma societatea într-o
adevărată comunitate de oameni care să aibă părtăşie unii cu alţii.
B. Teorii pedagogice spiritualiste
Educaţia spiritualistă trimite la o filosofie a eternităţii şi a universalităţii fiinţa umană este caracterizată
prin puterile transcendentale ale conştiinţei sale. Omul se ridică la atitudinea cerută de divinitate când
conştiinţa lui dobândeşte acestă dimensiune cosmică şi transcendentă.

III. Factori responsabili pentru realizarea educaţiei creştine

4
Transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei se realizează în mai multe situaţii şi de către mai
multe instanţe. Ca şi în cazul altor componente ale educaţiei (intelectuale, civice, morale etc) de educaţia
religioasă sunt responsabili mai mulţi factori.

1. Familia:
Este factorul cel mai important. Acesta introduce copilul în religia de apartenenţă prin botez, dar şi prin
efortul de a-l forma în spiritul religiei.
2. Biserica:
Este cel de-al doilea factor cu care ia contact copilul prin intermediul preotului, instaurează o perioadă mai
densă în transmiterea stimulilor religioşi.
3. Şcoala:
Un important factor al educaţiei creştine îl constituie şcoala, la nivelul acesteia educaşia religioasă ajunge
la un stadium de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor
instructiv-educative.
4. Mass-media:
Într-o societate informatizată stimulii religioşi trebuie să fie prezenţi şi la acest nivel. Nu este un mijlioc
ideal pentru transmiterea acestui tip de informaţii deoarece vizionarea unui moment religios u suplineşte
prezenţa credinciosului.
5. Structuri associative:
Includem aici asociaţii ale copiilor şi tineretului creştin, societăţi caritabile, organizaţii nonguvernamentale
sau alte forme de asociere cu caracter cultural, social, economic ce au ca sarcini completarea conduitei
religioase., toţi acesti factoriau ca scop o serie de acţiuni educative la nivelul publicului.

IV. Internaţionalitate şi responsabilitate în promovarea educaţiei


religioase
Educaţia reşigioasă are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individual copil sau
adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată din
credinţa într-un principiu suprem şi etern.
Trăsături ale educaţiei relogioase:
a. doar omul poate fie ducat în perspectivă religioasă;
b. educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui factor
informant mai presus de om şi lume;
c. educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o intervenţie exterioară;
d. intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, din perspective
unor valor ice merită să fie incorporate în individ.

V. Finalităţi ale educaţiei religioase


5
Educaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa
activă şi în social. Dimensionată şi realizată în accord cu necesităţile psihice specifice fiecărei vârste,
educaţia religioasă are mai întâi o funcţie informativă, respective de punere la dispoziţia elevilor a unui set
de cunoştinţe specifice, cu character teologic, docmatic, liturgic, de istorie si filozofie a religiilor, dar şi un
pronunţat character formative de interiorizare şi punere în practică a normativelor religioase.
Educaţia creştină urmăreşte realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea
omului o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute.
Cumulul religios constituie un imens capital simbolic, care facilitează comunicarea persoanelor, dar este
important ca între religii sau confesiuni să se instaleze relaţii de înţelegere. Se ştie că religiile sau
confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă aparent ele se trag din aceleaşi rădăcini sau prezintă unele
similarităţi de ordin docmatic acestea se diferenţiează în funcţie de conţinuturile doctrinale, forme de
celebrare, ritualurile explicite sau implicite etc. religiile sunt forme de manifestare spirituale cu carecter
transnaţional. Religia interiorizată şi trăită, precumm şi cea a comunităţilor limitate pot să se îndepărteze
de modelul standard. Religia trăită şi profesată se leagă de context, este circumstanţiată cultural, spaţial şi
material. În interiorul şcolii este important să se ţină cont de referinţele religioase ale tinerilor atunci când
se vizează integritatea lor socio-şcolară. Activităţile religioase din interiorul şcolii trebuiesc supravegheate
cu mare atenţie deoarece şcoala nu trebuie să fie transformată într-o scenă a disputelor sau într-o
trambulină de convertire sau de recrutare a credincioşilor.

Omul care este întradevăr religios nu crede orbeşte în valorile prezente în religia lui şi nu detestă sau
ignoră ceea ce iese din universul creat de religie. Omul care respectă religia conştientizează sacrul, nu
cunoaşte ura, îşi respectă îşi iubeşte sincer aproapele încercând să-l cunoască şi să-l înţeleagă. Finalităţile
educaţiei religioase sunt strâns legate de educaţia morală, intelectuală, estetică şi fizică deoarece a
descoperi fiinţa umană aşa cum este ea şi nu cum se manifestă, a descoperi frumosul, noutatea şi mosterul
a ceea ce ne înconjoară sunt doar câteva obiective din cadrul educaţiei religioase ce confirmă aceasta idee.
Religia este înainte de toate, un mod de viaţă, un moe de a trăi4 .

În acest context, identificăm următoarele finalităţi ale educaţiei religioase:


a. însuşirea de cunoştinţe, de istoria şi filozofia religie, sociologia fenomenului religios,
psihologia religiei etc
b. formarea conştiinţei religiozităţii care se distinge de conştiinţa religioasă
c. formarea unor atitudini spirituale.

VI. REZUMAT

4
Mariana MOMANU, Introducere în teoria educaţiei, Polirom 2002 p. 87
6
1. Religia. Fenomenul religios.

Religia este forma conştiinţei sociale ce are la bază dialogul dintre om şi divinitatea creatoare a lumii
vizibile şi invizibile, dintre om şi univers.
Religia estee un sistem de credinţe care postulează existenţa lumii divine. Prin ritualuri şi procesiuni ei
mijloceşte accesul omului la cunoaşterea mistică şi se exserzează comunicarea cu divinitatea. De ce este
necesară această comunicare?
Toate religiile operează cu două realităţi: profană şi sacră.
Pentru om lumea în care trăieşte reprezintă o sursă de întrebări şi probleme, un mobil al cunoşterii, dar în
acelşi timp îi produce teamă şi nelinişte (omul conştientizează cât e de fragil).
Dorind să se elibereze de frică, să-şi redobândească liniştea şi pacea omul a căutat şi caută să părăsescă
realitatea profană şi să găsescă acele căi de a accede în lumea sacră.
Cufundarea omului în Dumnezeu îl eliberează.

2. Religiozitate. Viaţa religioasă.

Aderenţa instinctivă şi conştientă a omului la un sistem de credinţe, teorii si predici religioase determină
religiozitatea.
Religiozitatea este o predispoziţie de comunicare spirituală care mijloceşte accesul omului la lumea de
dincolo de simţuri. Comunicarea cu Dumnezeu nu se poate explica. Este posiblilă numai prin credinţă.
Credinţa este trăirea complexă a relaţiei cu divinitatea la toate nivelurile vieţii psihice: inconştient,
subconştient şi conştient.

Religiozitatea este determinată în mai multe etape:

I. În vulnerabilitatea lui omul este atras instinctiv de autoritatea divină capabilă să-l apere de orice
„rău” şi să-i dea încrederea că poate să depăşească orice obstacol.

II. Prin educaţie dobândeşte cunoştinţe despre lumea divină, îşi formează atitudini şi convingeri de
evlavie şi prietate şi îşi dezvoltă sentimente de admiraţie, adoraţie şi veneraţie.

III. Preia practica de comuniune cu Dumnezeu şi prin concentrare spirituală şi rugăciuni se cufundă în
divinitate.
De aici rezultă nevoia de educaţie reşigioasă.

3. Educaţia religioasă. Problematica lumii contemporane şi educaţia religioasă (conţinut).


Educaţia religioasă este procesul de orientare, îndrumare şi conducere spre lumea divină, spre căutarea lui
Dumnezeu pentru a-L cunoaşte, contempla şi trăi în intimitatea Lui.
Este o problemă personală, intimă (de restabilire a relaţiilor cu divinitatea) dar şi o problemă de
comunicare în grup, în comunitate.
Presupune informare prin însuşirea unor valori existenţiale şi morale dar şi formare de deprinderi de
comportare religioasă, evlavioasă.
Se află în concordanţă cu ştiinţa, tehnica şi arta prin acceptarea valorilor universale.
Mijloceşte dialogul ecumenic şi interreligios.

4. Educaţia religioasă – scop şi obiective.


Scopul fundamental al educaţiei religioase este formarea omului religios. Omul religios nu este omul
fanatic, care crede orbeşte în anumite valori şi ignoră sau detestă tot ceea ce iese din sfera universului său
7
religios. Omul religios este omul cu conştiinţa sacrului, care cunoaşte puterea sacrului de a se manifesta în
toate lucrurile şi în toate fiinţele, este omul care nu cunoaşte ura, care respectă şi iubeşte semenii pentru
că-i cunoşte şi înţelege.

5. Factori, forme de realizare şi metode


Principalii factori ai educaţiei religioase sunt familia, şcoala, biserica, asociaţiile religioase, grupul de
prieteni, rude, cunoştinţe.

BIBLIOGRAFIE

1. Hestin, H.“Ştiinţa religiilor”, Ed. Humanitas, Buc.1993


2. Bontaş I.”Pedagogie”, Ed . ALL, Bucureşti,1994
3. Cucoş C. ”Pedagogie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
4. Cucoș C. “ Educația religioasă repere teoretice și metodice”. Ed. Polirom, Iași 1999
5. Cucoș C. “ Educația religioasă conținut și forme de realizare’’, Ed. Didactica și Pedagogică,
București 1996
6. Cucoș C., “Educația. Dimensiuni cultural și intercultural”, Ed. Polirom 2000
7. Momanu M., “Introducere în teoria educației”, Ed. Polirom Iași 2002