Cercetarea la faţa locului în cazul faptelor comise cu arma de foc

Cercetarea la faţa locului este o activitate desfăşurată de organele de urmărire penală sau
instanţele de judecată, care crează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia
locului unde s-a săvârşit o infracţiune şi să stabilească împrejurările în care aceasta a fost
săvârşită.

Căutarea,fixarea şi ridicarea armei de foc

Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării la faţa locului – în
cazurile când s-au folosit arme de foc. Investigarea locului faptei se înscrie printre
activităţile cu un grad de complexitate sporit. O asemenea activitate, pe lângă pricepere,
reclamă o atenţie deosebită, orice neglijenţă manifestată, îndeosebi în fixarea şi ridicarea
urmelor, răsfrângându-se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare şi limitând
posibilităţile de identificare.
Particularităţile cercetării sunt determinate atât de specificul urmelor lăsate de tragere,
cât şi problemele legate de stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras.
În cazul sinuciderilor, arma se descoperă de regulă în imediata apropiere a victimei sau
chiar în mâinile acesteia. În scopul simulării unui atac din partea unei terţe persoane
“victima” poate să arunce arma din mână, caz în care arma trebuie căutată în jurul
locului infracţiunii.
Exemplu. Într-un caz de sinucidere, victima rănită grav a fost transportată la spital. În
camera în care a fost descoperit cel ce se împuşcase au fost găsite tubul ars şi glonţul,
dar arma n-a fost găsită imediat. După puţin timp, pe un raft în altă cameră a fost găsit
un pistol de calibru 9 mm cu care nu demult fusese tras un foc. Pentru moment s-a
formulat presupunerea că a avut loc un omor, deoarece rănitul nu a putut pune arma
acolo. Ulterior s-a stabilit că a avut loc o sinucidere, primul subofiţer de poliţie ajuns la
faţa locului a găsit arma alături de rănit şi negândindu-se la urmări a ridicat-o şi din
neatenţie a uitat-o pe raft în camera vecină. (Acest lucru a dovedit slaba pregătire
tehnico- criminalistică a subofiţerului).
Tot în cazul sinuciderilor pot apărea probleme dificile sau împrejurări aparent negative,
de natură să deruteze cercetarea. În acest sens reamintim un caz în care o persoană,
aşezată pe scaun, în dreptul unui birou ce avea sertarul deschis, s-a împuşcat în tâmplă
cu un pistol. După tragere, pistolul a căzut din mâna sinucigaşului în sertar şi imediat
după aceasta, corpul persoanei s-a aplecat peste birou, închizând sertarul. La sosirea
organelor judiciare, acestea au crezut iniţial că se află în faţa unui omor, negăsind arma
ucigaşă. Ulterior, însă, lucrurile s-au clarificat.
Dacă persoana a fost victima unei agresiuni sau a unei împuşcări prin imprudenţă, nu
trebuie exclusă posibilitatea descoperirii armei. Infractorul, pentru a scăpa de
răspunderea pentru omor sau rănire, de regulă, se va grăbi să scape de armă, cât mai
repede cu putinţă. În acest caz trebuie să fie examinate amănunţit atât locul unde s-a
găsit victima cât şi locul unde s-a găsit cel ce a tras şi care trebuie determinat cu atenţie
pe baza urmelor existente. Este necesar să avem în vedere această ultimă variantă mai
ales în cazurile când împuşcătura s-a efectuat de la mare distanţă.
În cazul în care la locul infracţiunii s-a găsit arma cu care s-a tras este mai uşor să se
explice leziunile provenite din împuşcături, întrucât se pot verifica însuşirile armei,
starea ei, dacă nu cumva împuşcătura se datorează unui accident sau unor defecte ale
armei.
Arma este necesară ca mijloc de probă şi urmează a fi identificată cu ajutorul gloanţelor
şi tuburilor arse, descoperite la locul infracţiunii. Descoperirea la timp a armelor
aruncate previne şi posibilitatea ca unele elemente înrăite, găsind întâmplător arma, s-o
poată folosi la săvârşirea altor infracţiuni.
Arma de foc cu care a fost comisă infracţiunea poate fi descoperită la locul infracţiunii,
la domiciliul bănuitului, ori în alte locuri unde a fost ascunsă de către infractor (wc-uri,
puţuri, scorburi de lemn, cărţi, etc.).
Când arma se descoperă la locul săvârşirii infracţiunii, în primul rând se va fixa prin
fotografiere iar după aceea prin descrierea în procesul verbal, completat şi cu schiţe, în
care se vor arăta: distanţa şi poziţia ei faţă de obiectele înconjurătoare, precum şi faţă de
cadavru. De asemenea, se vor preciza direcţia în care este orientată ţeava, poziţia
cocoşului şi a închizătorului, dacă arma este asigurată sau nu. În cazul când arma nu se
găseşte la locul faptei, căutarea armei se face în acelaşi timp cu căutarea persoanei
bănuite a fi autorul faptei. Pentru aceasta, trebuie să se stabilească direcţia şi locul din
care s-a tras.
După ce s-a stabilit cel puţin cu aproximaţie direcţia şi locul din care s-a tras, cercetările
vor începe de la locul în care s-a aflat victima, spre periferie.
În raport de trăsăturile specifice ale terenului din jur, pentru căutarea armelor îngropate
se vor folosi detectoare de metale, iar pentru cele aruncate în ape curgătoate, fântâni,
latrine, ori alte ascunzători, vor fi folosiţi magneţi puternici. În ultimii ani, organele
judiciare au fost dotate cu aparatură de ultimă creaţie care foloseşte proprietatea razelor
gamma sau Roetgen de a pătrunde prin obiecte de densităţi diferite. Aceste aparate pot fi
folosite pentru căutarea armelor ascunse în ziduri de beton sau cărămidă, ori alte obiecte
compacte cu o densitate mai redusă decât densitatea metalelor din care este construită
arma.
După fixarea armei în câmpul infracţiunii urmează examinarea preliminară a acesteia. În
acest scop, în primul rând se va verifica dacă arma este încărcată sau nu, operaţiune care
se desfăşoară cu multă precauţie pentru a evita orice accident.
Ridicarea armei, în vederea examinării preliminare, se va face cu prudenţă pentru a nu se
distruge eventualele urme digitale existente pe ea, care pot fi ale proprietarului armei,
ale infractorului sau ale sinucigaşului. Pentru a constata dacă pe armă au rămas urme
digitale sau de altă natură, aceasta se priveşte sub diferite unghiuri de lumină, ţinându-se
numai de acele părţi pe care în mod obişnuit nu pot rămâne urme.
Urmele digitale pot fi descoperite pe patul lustruit al puştilor, pe trăgaci şi garda
trăgaciului; la pistoale pe încărcător, pe cartuşele existente în încărcător, pe ţeavă sau
manşonul închizătorului.
În cazul când nu există urme digitale sau dacă arma se poate manevra de aşa natură ca
acestea să nu fie distruse, se va proceda la descărcarea ei, cu mănuşi de piele sau de
cauciuc, numărându-se cartuşele. Cartuşul aflat în camera cartuşului se scoate şi se
ambalează separat, iar cele aflate în încărcător, fără a fi scoase din el, se trimit la
laborator pentru descoperirea unor eventuale urme. Deasemenea, se verifică dacă s-a tras
de curând sau dacă în general s-a tras cu acea armă. Verificarea se face organoleptic şi
prin observarea vizuală a aspectului interior al ţevii armei.
La cercetare trebuie să se verifice cu atenţie dacă arma este curăţată, unsă sau nu şi dacă
acest lucru s-a făcut mai demult sau de mai puţin timp.
Un exemplu negativ în cercetarea urmelor unei infracţiuni de omor săvârşită cu armă de
foc:
Doi subofiţeri de poliţie sosind primii la faţa locului comiterii unei infracţiuni de omor,
în care s-a folosit o puşcă de vânătoare, au constatat că pe canalul ţevii armei există
reziduri de pulbere arsă, iar în camera cartuşului un tub ars. Ei au procedat greşit întrucât
unul din ei a introdus un deget pe ţeava armei pentru a constata pe baza aspectului
reziduurilor, timpul de când a fost folosită şi în plus, au mai greşit şi prin faptul că au
pus pe bănuit să mai tragă încă o dată cu puşca.
La cercetări învinuitul a declarat că de 7-8 luni nu a mai folosit puşca şi, în consecinţă,
era curată. De fapt, până la urmă, adevărul n-a putut fi stabilit din cauza greşelilor
comise:
a) nu s-au căutat urmele digitale (mai ales că bănuitul nu era proprietarul armei);
b) în procesul verbal nu s-au indicat elementele care au dus la concluzia că tubul ars era
proaspăt tras; ce coloraţiune a fost pe deget după ce s-a introdus în ţeavă, ce aspect avea
reziduul şi dacă ţeava avea miros;
c)altă greşeală de neînţeles a constat în faptul că subofiţerii l-au pus pe bănuit să tragă cu
puşca, distrugându- se astfel reziduurile rămase astfel pe ţeavă şi nu se mai puteau
expertiza; se înţelege că dacă puşca n-ar fi fost folosită de 7-8 luni, aşa cum susţinea
bănuitul, s-ar fi constatat unsoare pe ţeavă, iar după gradul de pietrificare s- ar fi stabilit
dacă puşca n-a fost folosită de 7-8 luni, fiind astfel exclusă din sfera cercetărilor.
Examinarea generală a armei constă în verificarea faptului dacă arma este asigurată (cu
piedica pusă), lucru deosebit de important dacă este vorba de o sinucidere întrucât în
acest caz, sinucigaşul nu mai împiedică arma.
Deci, când arma are piedica pusă se exclude versiunea sinuciderii. De asemenea, se
verifică dacă arma are toate piesele componente, iar în caz că lipseşte vreo piesă se
menţionează în procesul verbal.
O grijă deosebită trebuie acordată ridicării armei de la locul infracţiunii, pentru a nu se
produce accidente regretabile. Arma nu trebuie îndreptată spre vreo persoană şi nici
privită pe ţeavă înainte de descărcarea sau de asigurarea ei. În vederea conservării
reziduurilor existente în interiorul canalului ţevii se vor lua măsuri pentru protejarea
acestuia prin aplicarea unui degetar de cauciuc, cu bandă adezivă sau cu hârtie care se
leagă bine cu sfoară.
După examinarea şi conservarea urmelor, arma se ambalează în aşa fel încât urmele
existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi înfăşurată în vată sau hârtie curată şi
intodusă într-o cutie sau ladă de dimensiuni adecvate, fixându-se pentru a nu se mişca şi
lovi în timpul transportului.
Muniţia
La faţa locului se pot găsi cartuşe netrase, abandonate sau pierdute, dar de cele mai
multe ori se găsesc tuburi ale cartuşelor trase. Ele se pot afla la vedere sau pot fi
ascunse.
Căutarea şi ridicarea tuburilor de cartuş şi gloanţelor se face în vederea stabilirii armei
cu care s-a tras. Căutarea acestora se face cu atenţie, deoarece nu întotdeauna pot fi
găsite pe pământ sau podea, în apropierea victimei. Gloanţele pot pătrunde în diferite
obiecte, în pământ, în pereţi, iar uneori rămân în căptuşeala îmbrăcămintei. Dacă au
rămas în obiecte, se stabileşte canalul de pătrundere a proiectilului, care se fixează prin
fotografiere în raport cu obiectivele fixe din jur şi apoi se măsoară. Proiectilul se extrage
din obiecte cu multă grijă, adesea fiind necesară, ridicarea întregului obiect în care a
pătruns, dacă este posibil, sau numai a unor părţi din obiect în care se află glonţul sau
proiectilul.
Dacă glonţul a pătruns în perete se măsoară înălţimea la care se află orificiul de
pătrundere faţă de podea, precum şi adâncimea canalului.
Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse, la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut
cu un automat, este mare, pentru că automatul după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai
greu se vor descoperi tuburile arse, la locul comiterii faptei, atunci când s-a tras cu o
armă care după fiecare foc trebuie reîncărcată.
În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă şi numai în cazuri rare ele se
aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca arma.
Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului şi formei
leziunilor create pe trupul victimei. De asemenea, este necesară să se stabilească distanţa
şi direcţia de tragere şi apoi să se caute tuburile arse în zona respectivă.
Tuburile şi gloanţele care pot servi la stabilirea armei cu care s-a tras trebuie examinate
cu atenţie şi măsură, consemnându-se: forma, lungimea, culoarea metalului, diametrul,
semnele de marcaţie, alte urme pe care le prezintă fiecare din acestea.
La faţa locului mai pot fi descoperite şi alte urme obiecte-mijloace, materiale de probă,
din examinarea cărora se poate deduce că s-a tras cu o anumită armă de foc (se pot găsi
cartuşe aruncate, bure,etc). După examinare şi fixare prin fotografiere se vor ridica şi
aceste urme-mijloace materiale de probă.
Descoperirea burei, în majoritatea cazurilor, va dovedi că împuşcătura s-a executat cu o
armă de vânătoare. Dacă împuşcătura s-a executat de la distanţă mică, bura poate fi
descoperită în imediata apropiere a ţintei. Expertizele medico-legale, în cazurile de
omoruri prin împuşcare cu arme de vânătoare, arată că în cazul când s-a tras de la o
distanţă de 3-5 m, bura sau o parte a ei, nu rareori, a pătruns în hainele victimei sau,
uneori, chiar în corpul acesteia.
Dacă distanţa de la care s-a efectuat împuşcătura este mai mare, căutarea burei se va face
până la o distanţă de 10-15 cm de la locul unde s-a aflat trăgătorul.
O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul faptei, pentru a le
transporta la laborator. Pe tuburi nu se pot descoperi urme digitale, deoarece din cauza
temperaturii mari substanţele ce compun urma se evaporă. Sunt situaţii în care se găsesc
urme digitale pe tuburile arse, ele formându-se prin atingerea tuburilor după efectuarea
împuşcării. Pe tuburi pot exista şi alte urme materiale şi pentru aceasta ele se vor
conserva în starea iniţială, nu vor fi curăţate sau şterse, ci împachetate separat aşa cum s-
a găsit fiecare. Este interzisă aplicarea pe tub a unor etichete sau zgârâierea unor semne
sau nume. În schimb, datele necesare (locul şi data găsirii) se vor scrie pe o bucăţică de
hârtie, care se va lega de tub sau se va introduce în interiorul acestuia.
Tuburile şi burele vor fi apucate cu batista sau cu mâna înmănuşată şi se vor înfăşura în
vată, introducându-se în cutii mici de carton care se sigilează şi astfel se trimit la
laborator.
Căutarea, fixarea şi ridicarea gloanţelor
În cazul folosirii armelor de foc trebuie desfăşurată o temeinică cercetare şi pentru
descoperirea gloanţelor, în vederea stabilirii legăturii acestora cu infracţiunea respectivă.
De ex., dacă glonţul a fost găsit în corpul victimei, faptul folosirii armei de foc nu mai
poate fi pus la îndoială.
Glonţul părăsind ţeava armei poartă imprimat pe cămaşă micro-urmele provenite din
frecarea de pereţii ţevii. Fenomenul de “învechire” a urmelor pe cămaşa unui glonţ poate
fi constatat după lipsa luciului specific metalului în locurile de frecare a cămăşii
glonţului cu ţeava armei şi după corodarea întregii suprefeţe a proiectilului. În asemenea
cazuri se preferă formularea a două versiuni:
a)fie că glonţul a nimerit din întâmplare la locul infracţiunii şi prin urmare trebuie căutat
altul decât cel găsit;
b)fie că nu a avut loc nici un fel de împuşcătură şi glonţul a fost aruncat acolo. Această
ultimă versiune trebuie verificată cu multă atenţie atunci când cu un asemenea glonte s-a
spart geamul.
Trebuie reţinut că gloanţele descoperite la locul săvârşirii infracţiunii au o mare
importanţă în explicarea mecanismului de formare a urmelor de împuşcături şi pentru
faptul că sunt probe deosebit de importante, necesare identificării armei folosite de către
infractor. În concluzie gloanţele pot fi descoperite în una din situaţiile următoare:
 pe podeaua încăperii sau înfipte în ea,
 înfipte în tavan sau pereţe, în tocul uşii sau
geamurilor, în mobilă, etc.,
 în iarbă, pe pământ sau în pământ,
 îmbrăcămintea cadavrului sau a rănitului,
 în cadavru sau înfipte în obiectele din jur.
După descoperirea gloanţelor se va face fixarea lor prin fotografiere, proces verbal şi
schiţe şi apoi se vor ridica cu ajutorul unei batiste sau cu mâna înmănuşată, se vor
înfăşura, fiecare separat, în hârtie curată sau vată şi se vor introduce în cutii mici care se
sigilează.
Gloanţele înfipte în pomi sau obiecte din lemn nu vor fi scoase, ci trebuie păstrate în
poziţia iniţială. Pentru aceasta, bucata de lemn în care se află glonţul va fi tăiată încât să
se păstreze intact orificiul de intrare şi să nu se deterioreze glonţul.
În cazul armelor de vânătoare folosite, pot fi găsite alice în corpul victimei sau în alte
obiecte, datorită posibilităţilor slabe de penetrare.
Practic, distanţa la care se împrăştie alicele după ce s- au izbit de obstacol poate fi destul
de mare, iar datorită dimensiunilor reduse, căutatea lor trebuie făcută cu multă atenţie.
Dimensiunile suprafeţei de împrăştiere a alicelor vor permite să se rezolve problema
distanţei de la care s-a tras şi să se stabilească locul unde se află trăgătorul.
Fixarea constatărilor la faţa locului
Armele şi muniţia găsite la faţa locului trebuie să fie descrise în procesul verbal de
cercetare şi fotografiate, filmate, sau înregistrate pe bandă video, înainte de a fi
verificate.
Conducătorul echipei de cercetare va supraveghea modul în care cei desemnaţi să
consemneze constatările făcute şi au îndeplinit aceste îndatoriri.
Potrivit art. 91 C pr. pen., procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă:
1. a) data şi locul unde este încheiat;
2. b) numele şi prenumele, calitatea celui care îl încheie;
3. c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor
asistenţi, când există;
4. d) descrierea faptelor;
5. e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la
care se referă procesul verbal;
6. f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale.
Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care-l încheie,
precum şi de persoanele arătate la lit. c şi e. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate
sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta.
Art. 131 C. pr. Pen., prevede că procesul verbal de cercetare la faţa locului, trebuie să
cuprindă, în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului
faptei, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării
celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe
cât posibil cu dimensiunile respective.
În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care
se vizează şi se anexează la procesul verbal.
De regulă, procesul verbal de cercetare la faţa locului constă în partea introductivă,
descriptivă şi din încheiere.
a) Partea introductivă va cuprinde:
 Data şi locul efectuării cercetării,
 Temeiul cercetării la faţa locului,
 Cine a participat (procuror, organ de poliţie,
martori, asistenţi),
 Unde s-a efectuat,
  Condiţiile de timp în care s-a efectuat cercetarea.
b) Partea descriptivă:
 Caracterizarea generală a locului faptei (amplasare, limite, raportul faţă de repere
fixe, etc.),
 Ambianţa locului faptei (duşumea, tavan, ferestre, sobe, mobilier - în încăperi,
şosea, copaci, râuri, diverse obiecte şi repere – în teren deschis),
 Obiectul cercetării (cadavrul, urmele şi alte obiecte – mijloace materiale de probă
– cu identificarea stării şi poziţiei lor, locul unde au fost găsite, dimensiuni,
caracteristici, cum au fost fixate sau dacă au fost ridicate),
 Împrejurările negative constatate.
c) În încheiere:
 Ora începerii şi ora terminării cercetării,
 Urmele şi alte mijloace materiale de probă ridicate,
 Mulaje şi fotografii executate precum şi mijloace de
fixare folosite,
 Transplantări de urme digitale şi palmare,
 Obiecţii ale martorilor asistenţi.
La descrierea armei şi a muniţiei se vor consemna detalii în legătură cu locul în care au
fost găsite distanţa faţă de cadavru (când există) şi faţă de alte repere, mai importante din
apropiere. Organul de urmărire penală sau expertul (ori alt specialist) vor descrie arma
cu toate elementele necesare pentru identificarea, precum şi, în măsura în care condiţiile
de la faţa locului o permit, vor verifica starea tehnică a armei.
Fotografierea armei şi a muniţiei găsite la faţa locului se face potrivit tehnicilor
obişnuite, iar când este posibil, se vor folosi mijloacele tehnice speciale aflate în dotare.
Se va urmări fixarea detaliilor privitoare la seria armei şi alte elemente de identificare,
defecţiuni sau alte modificări cum ar fi scurtarea ţevii, lipsa patului. De asemenea, vor fi
fixate pe peliculă detalii ale urmelor de mâini, pete de sânge sau alte urme ale
împuşcăturii ce pot fi puse în evidenţă la faţa locului.