Conflicte etnice şi soluţii teritoriale.

Studiu de caz: Declaraţia de independenţă a Kosovo

I. Aspecte introductive

Proclamarea independenţei Kosovo, la 17 februarie anul acesta, recunoscută la puţin

timp după aceea de Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania precum şi de alte
state, nu a reprezentat o surpriză. „Evenimentul" fusese anunţat de ceva timp şi pregătit,
cu un an înainte, de propunerea trimisului special ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari,
înaintată Consiliului de Securitate ONU la 26 martie 2007, propunere care recomanda
independenţa provinciei sub supraveghere internaţională.

La o lună de la declararea independenţei, aproximativ 30 de state au recunoscut Kosovo

ca stat independent. De cealaltă parte, Rusia, China, mai multe state membre ale Uniunii
Europene (România, Spania, Slovacia, Grecia, Cipru) şi, evident, principalul stat vizat,
Serbia, alături de alte state, au denunţat neconformitatea cu dreptul internaţional a actului
unilateral de declarare a independenţei.

La nivel multilateral, declaraţia de independenţă a fost urmată, chiar în ziua

proclamării, de o sesiune de urgenţă a Consiliului de Securitate ONU. De asemenea,
Consiliul Uniunii Europene s-a reunit de urgenţă la 18 februarie.

Toate acestea nu au făcut decât să evidenţieze caracterul controversat al declarării

independenţei Kosovo. Nici Consiliul de Securitate ONU, nici Consiliul UE nu au putut
prezenta o poziţie comună a statelor membre cu privire la declararea independenţei.

Secretarul general ONU s-a limitat la a face un apel către toate părţile implicate de a se
abţine de la acţiuni sau declaraţii care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea
regiunii şi de a reaminti că misiunea UNMIK îşi va continua activitatea în baza
Rezoluţiei nr. 1244/1999 a Consiliului de Securitate .

Consiliul UE, la rândul său, doar a luat notă de declaraţia de independenţă a Kosovo,
lăsând la latitudinea Statelor Membre decizia privind recunoaşterea noii entităţi .

Caracterul discutabil al proclamării independenţei Kosovo şi recrunoaşterii acesteia

transpare chiar din declaraţiile prin care s-au exprimat aceste acte. Ele nu oferă o
fundamentare în dreptul internaţional, ci se rezumă la a afirma şi recunoaşte noua situaţie
de fapt. Pe de altă parte, atât statele care au recunoscut independenţa, cât şi cele care nu
au făcut-o sunt conştiente de caracterul lipsit de precedent al acestui act şi de dificultatea,
dacă nu chiar imposibilitatea, întemeierii sale pe dreptul internaţional pozitiv - teoria şi
practica dreptului la autodeterminare, secesiunii, dizolvării statului federal.

O discuţie pe teren juridic cu privire la declaraţia de independenţă a Kosovo ridică o

serie întreagă de semne de întrebare, pornind de la problema legalităţii secesiunii,
procesul de formare a statelor, rolul recunoaşterii internaţionale şi măsura până la care
comunitatea internaţională poate interveni într-un asemenea proces şi până la eficienţa
prezentului sistem ONU. Articolul de mai jos se va limita la examinarea chestiunii
declaraţiei de independenţă a Kosovo din perspectiva teoriei şi practicii secesiunii, prin
raportare la principiile autodeterminării şi integrităţii teritoriale şi la cazul particular al
dezmembrării unui stat federal.

II. „Poporul kosovar" şi problema autodeterminării

Prima posibilă dificultate privind examinarea independenţei Kosovo, ca expresie a

dreptului la autodeterminare, poate fi determinată de problema calificării subiectului /
beneficiarului unui asemenea drept. Conform documentelor relevante , dreptul la
autodeterminare este un drept al popoarelor. Niciuna dintre prevederile dreptului pozitiv
referitoare la autodeterminare nu infirmă această poziţie iniţială. Toate documentele care
conţin reglementări în materia autodeterminării se referă la „popoare" ca beneficiari ai
acesteia.
Nicio reglementare nu priveşte minorităţile naţionale ca posesoare ale dreptului la
autodeterminare. în toate cazurile, aspectele referitoare la minorităţile naţionale sunt
reglementate distinct, acestora fiindu-le garantate o serie de drepturi individuale.

Chiar dacă am accepta opinia potrivit căreia în dreptul internaţional modern există o
tendinţă către acordarea unor drepturi colective minorităţilor faţă de reglementările şi
practica existente nu se poate afirma că autodeterminarea se numără printre acestea. Nici
vizavi de teoria autodeterminării interne nu se poate afirma că minorităţile beneficiază de
un asemenea drept, distinct de cel al restului populaţiei statului respectiv. Dreptul de
autodeterminare (internă) aparţine întregii populaţii a statului, reflectând principiul
democraţiei reprezentative, chiar dacă din acesta pot decurge o serie de drepturi specifice,
care privesc doar persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

în acest sens, Opinia nr. 2 a Comisiei de Arbitraj pentru Iugoslavia , care a fost sesizată
expres cu o asemenea întrebare [„Populaţia sârbă din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina (...)
are dreptul la autodeterminare?"], a stabilit că „populaţia sârbă (...) are toate drepturile
privind minorităţile şi grupurile etnice prevăzute de dreptul internaţional". Aceste
drepturi includ „dreptul de a-şi alege naţionalitatea". Conform Comisiei,
autodeterminarea serveşte doar „pentru a garanta drepturile omului", în baza sa „fiecare
persoană [putând] să îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau
lingvistică" . Prin urmare, din concluziile Comisiei rezultă că drepturile „aferente"
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale se fundamentează pe dreptul de
autodeterminare ca drept general, şi nu că drepturile minorităţilor ar include un drept la
autodeterminare.

Cum putem însă „departaja" grupurile umane pentru a le identifica pe cele îndreptăţite
la autodeterminare (popoarele), faţă de cele care nu au un asemenea drept (minorităţile
naţionale)?
Prima definiţie legală a conceptului de minoritate - şi singura, până în prezent, cu o
asemenea autoritate - a fost oferită de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CU)
în cazul Comunităţile greco-bulgare din anul 1930.
Astfel, „comunitatea" (minoritatea) a fost definită ca fiind „un grup de persoane care
locuiesc într-o ţară sau regiune distinctă, având propria rasă, religie, limbă şi tradiţii, care
îşi păstrează propriile moduri de exercitare a credinţei, asigură educarea şi creşterea
copiilor conform spiritului şi tradiţiilor rasei lor şi care se sprijină reciproc"
Prin urmare, o asemenea comunitate este caracterizată prin atribute de rasă, religie,
limbă şi tradiţie şi posedă. un sentiment de solidaritate, având ca scop păstrarea acestor
atribute ale grupului. Aceste elemente se regăsesc însă cu uşurinţă şi într-o eventuală
definiţie a poporului.

Ce anume face diferenţa între minorităţi naţionale şi popoare, unici beneficiari ai

autodeterminării?
a) Factorul teritorial. El reprezintă un element esenţial în procesul constituirii
popoarelor. De cealaltă parte, deşi adeseori minorităţile naţionale sunt concentrate într-o
anumită regiune, de multe ori ele se găsesc dispersate. Chiar şi în cazul unei concentrări
teritoriale, sentimentul apartenenţei la teritoriul respectiv nu este unul esenţial pentru
definirea identităţii etnice, ca în cazul popoarelor.
b) Gradul de organizare politică este mult mai redus în cazul minorităţilor, chiar dacă şi
acestea îşi constituie o serie de structuri reprezentative.
c) Dinamica grupului este una distinctă. Dacă în cazul poporului aspiraţia spre o
existenţă individuală este esenţială pentru definirea şi devenirea sa ca atare, în cazul
minorităţilor, scopul principal este menţinerea identităţii culturale, lingvistice şireligioase
în cadrul organizării politice existente sau prin optimizarea acesteia. S-ar putea spune că
elementul „subversiv" este mai redus în cazul minorităţilor, iar, în momentul în care el
apare, poate întrebarea corectă nu ar fi dacă minorităţile pretind un drept (nejustificat) la
autodeterminare, ci dacă presiunile exterioare (ameninţarea la adresa identităţii sale) nu
declanşează, de fapt, procesul constituirii unei conştiinţe naţionale distincte, a unui popor.

în cazul Serbiei, populaţia albaneză a reprezentat o populaţie minoritară (din punct de

vedere numeric) faţă de cea sârbă. Elementul numeric este însă suficient pentru a o
califica drept minoritate etnică, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare?
Relaţiile dintre populaţia sârbă şi cea albaneză în Kosovo au fost marcate dintotdeauna de
neîncredere şi lipsa dorinţei de convieţuire şi tolerare reciprocă. Ele au fost descrise de
unii autori drept un raport continuu de „inversare a statutului": „ori de câte ori sârbii au
administrat Kosovo, aşa cum s-a întâmplat în perioada interbelică şi de la finalul celui de
al doilea război mondial până spre sfârşitul anilor 1960, albanezii din Kosovo au fost
discriminaţi în plan economic, social şi cultural şi au fost forţaţi să plece. Pe de altă parte,
când albanezii s-au aflat într-o poziţie dominantă, de obicei cu sprijinul forţelor externe -
otomane, austro-ungare, italiene, germane, bulgare şi NATO - sârbii au fost cei
discriminaţi şi nevoiţi să părăsească Kosovo (aşa cum s-a întâmplat în timpul celor două
războaie mondiale şi se întâmplă şi în prezent). (...) De-a lungul secolului XX perioada de
dominaţie albaneză în Kosovo a fost una foarte scurtă" .

Resentimentele reciproce au făcut ca, deşi împărţeau acelaşi teritoriu, sârbii şi albanezii
din Kosovo să trăiască în două societăţi paralele, amintind de „apartheid", fără a exista o
dorinţă reală de construire a unei societăţi multietnice democrate şi durabile. Mai mult,
„după revocarea autonomiei Kosovo în 1989 (...), toate instituţiile albaneze din Kosovo
şi-au continuat existenţa în secret şi timp de aproape un deceniu au existat două state
paralele - cel oficial, la suprafaţă, controlat de Serbia, şi cel albanez cu instituţii politice
separate, sisteme de educaţie şi de sănătate, chiar şi cu ajutoare de şomaj, finanţate de
emigranţi albanezi sau de albanezi ce lucrau în străinătate" . După 1999 dezvoltarea
separată a societăţii din Kosovo a putut continua liber, în absenţa oricărui control de la
Belgrad, iar în prezent asistăm la fenomenul invers - sârbii din nordul Kosovo îşi
constituie propriile instituţii paralele.

în acest mod, gradul de definire a comunităţii albaneze l-a depăşit demult pe cel al unei
simple minorităţi, nivelul de coeziune între membri, de antagonizare faţă de ceilalţi (în
speţă - populaţia sârbă), de dezvoltare a conştiinţei naţionale, îndreptăţindu-i, poate, să se
considere un popor.
Mai mult, oricât de paradoxal ar părea, din punct de vedere antropologic se poate
afirma că albanezii kosovari sunt un popor distinct de populaţia din Albania. Elementul
etnic şi lingvistic este depăşit în realitate de o istorie diferită, de un sentiment naţional
distinct, izvorât, în cazul albanezilor kosovari, din antiteza cu populaţia sârbă care a avut
o evoluţie culturală şi religioasă diferită determinată de contextul istoric.

III. Teoria secesiunii

Chiar şi în cazul în care am accepta că populaţia albaneză se poate identifica unui

adevărat beneficiar al dreptului la autodeterminare, soluţia independenţei nu este
evidentă. între două drepturi concurente: cel (al „poporului albanez-kosovar") la
autodeterminare şi cel (al Serbiei) la respectarea integrităţii sale teritoriale, dreptul
internaţional a dat întotdeauna satisfacţie ultimului.
Mişcările secesioniste îşi fundamentează întotdeauna pretenţiile de independenţă pe
dreptul la autodeterminare. Cu toate acestea, în practica statelor, a instanţelor şi a
organismelor internaţionale, se menţine, de aproape un secol, refuzul de a pune semnul
egalităţii între autodeterminare şi secesiune sau de a admite că dreptul de autodeterminare
poate implica un drept de secesiune.
în acest sens s-a pronunţat în 1920 Comisia de Jurişti a Societăţii Naţiunilor în opinia
cu privire la statutul Insulelor Aaland, conform căreia „dreptul internaţional pozitiv nu
recunoaşte dreptul grupurilor naţionale ca atare de a se separa de statul din care fac parte
prin simpla exprimare a voinţei în acest sens" , precum şi, 66 de ani mai târziu, Curtea
Internaţională de Justiţie care, în Hotărârea privind diferendul frontalier dintre Burkina
Faso şi Mali, dă câştig de cauză integrităţii teritoriale .

In absenţa unei jurisprudenţe internaţionale relevante recente, din practica instanţelor

naţionale este de menţionat avizul consultativ al Curţii Supreme de Justiţie a Canadei
referitor la secesiunea Quebec-ului . Avizul oferă cea mai amănunţită analiză judiciară în
materie, examinând chestiunea autodeterminării, în principal în raport cu problema
secesiunii (aceasta din urmă privită ca autodeterminare externă), dar atingând totodată şi
aspecte privind raportul cu democraţia reprezentativă, relevanţa respectului pentru
drepturile omului, subiectele autodeterminării.

Instanţa canadiană ajunge la concluzia că „(...) dreptul la autodeterminare în drept

internaţional poate, cel mult, să conducă la dreptul la autodeterminare externă doar în
situaţia fostelor colonii, în cea în care un popor este oprimat, cum este cazul ocupaţiei
militare străine, sau în situaţia în care unui grup distinct i se refuză accesul efectiv la
guvernare în vederea realizării dezvoltării sale politice, economice, sociale şi culturale. în
toate aceste trei situaţii, persoanele respective au dreptul la autodeterminare externă

întrucât le este refuzată posibilitatea de a-şi exercita dreptul de autodeterminare la nivel

intern. Este evident că aceste circumstanţe excepţionale nu sunt aplicabile în cazul
Quebec-ului în condiţiile actuale. Prin urmare, nici populaţia provinciei Quebec, fie că
este definită ca „un popor" sau ca „popoare", nici instituţiile sale reprezentative (...) nu au
dreptul, conform dreptului internaţional, de a se separa în mod unilateral de Canada" .

La aceeaşi concluzie referitoare la secesiune ajunsese, anterior, şi Curtea

Constituţională a Federaţiei Ruse, în cazul privind situaţia din Cecenia . Conform
instanţei ruseşti, „prevederea constituţională privind menţinerea integrităţii statului rus
este în concordanţă cu principiile universal recunoscute ale dreptului naţiunilor la
autodeterminare" şi, având în vedere prevederile clauzei referitoare la integritatea
teritorială („clauza de salvgardare") din Declaraţia privind relaţiile prieteneşti din anul
1970, dreptul la autodeterminare nu „permite sau susţine actele de natură să conducă la
dezmembrarea sau descompunerea completă a integrităţii teritoriale sau a unităţii politice
a statelor independente şi suverane care respectă principiul egalităţii în drepturi şi al
autodeterminării popoarelor" .

Decizia este însă criticată în doctrină întrucât, spre deosebire de avizul Curţii Supreme
Canadiene, nu duce argumentaţia până la capăt, omiţând să verifice criteriile referitoare la
caracterul reprezentativ şi nediscriminatoriu al guvernării enunţate în partea finală a
„clauzei de siguranţă" din Declaraţia din 1970.
Deşi concluziile jurisprudenţei interne nu au relevanţă directă în dreptul internaţional,
importanţa lor nu este de neglijat, ele contribuind, pe de o parte, la înţelegerea unui
concept atât de „flexibil" ca autodeterminarea, iar, pe de altă parte, la urmărirea
eventualei constituiri a unei opinio iuris cu privire la secesiune.

In contextul opoziţiei pe teren juridic faţă de fenomenul secesiunii, este cel puţin
paradoxal că, în ultimul secol, am asistat în realitate la un proces continuu de fragmentare
geopolitică, de Ia 46 de state, câte existau în anul 1945, ajungându-se, în 1965, în plin
proces de decolonizare, la mai mult de dublu, pentru ca în prezent ONU să numere în
total 192 de membri. La o analiză riguroasă însă, nu este evident că această fragmentare
este rezultatul unor veritabile procese secesioniste, în sensul de fenomene unilaterale
(desprinderi teritoriale obţinute fără acordul statului din teritoriul căruia se desprinde un
nou stat).
 Făcând o trecere în revistă a cazurilor de decolonizare, constatăm că marea majoritate a
acestora nu reprezintă situaţii secesioniste, ci sunt rezultatul consensului dintre fostele
colonii şi puterea colonială, în acest sens chiar fiind încheiate diverse acorduri între
metropolă şi liderii locali.

în cazurile, puţine la număr, în care asemenea acorduri nu au fost încheiate de la bun

început, soluţionarea situaţiilor respective a fost sau este încă trenată până la obţinerea
consensului (recunoaşterea fostelor colonii portugheze Angola, Mozambic şi Guinea-
Bissau abia după înlăturarea regimului Salazar şi modificarea politicii Portugaliei faţă de
problema colonială, trenarea, încă, a soluţionării problemei în Sahara Occidentală)

Tentativele de separare faţă de teritoriul noului stat creat au fost condamnate de

Adunarea Generală a ONU, care a proclamat constant menţinerea integrităţii teritoriale a
noilor state şi a luat în considerare voinţa întregii populaţii de pe teritoriile lor,
considerate ca popoare unice, în ciuda eterogenităţii etnice.

Ca şi în contextul colonial, statele şi organismele internaţionale sunt extrem de

rezervate în a accepta secesiunea unor teritorii din cadrul statelor independente. Deşi
impresia iniţială este că în ultimele decenii am asistat la zeci de cazuri de secesiune (fosta
URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie, Eritrea etc), în realitate, comunitatea
internaţională a fost extrem de precaută în alegerea limbajului şi, mai ales, a
fundamentului juridic pentru recunoaşterea noilor state.
Astfel, noi state precum Senegal (1960), Singapore (1965), Eritrea (1993), Cehia şi
Slovacia (1993) au fost create în baza acordului (obţinut mai mult sau mai puţin paşnic)
dintre părţile interesate . Prin urmare, în niciun caz nu poate fi vorba în aceste situaţii de
secesiune ca act unilateral.

Un caz posibil diferit este cel referitor la Bangladesh, considerat adesea în literatura de
specialitate ca fiind singurul caz veritabil de secesiune admis în afara contextului
colonial, calificat, totodată, drept un caz special de „secesiune reparatorie" . în realitate,
nici în acest caz lucrurile nu sunt atât de evidente: actul unilateral iniţial de declarare a
independenţei nu a fost recunoscut anterior acordului Pakistanului. Astfel, Bangladesh-ul
(Bengalul Oriental) şi-a declarat independenţa faţă de Pakistan la 26 martie 1971, în urma
refuzului conducerii politice pakistaneze de la acea dată de a recunoaşte rezultatul
alegerilor din 1970, câştigate de un partid din Bengalul Oriental. în urma unui conflict de
scurtă durată, în care India a intervenit în favoarea Bengalului Oriental, forţele armate
pakistaneze s-au retras în decembrie 1971, controlul de facto revenind separatiştilor. La 2
februarie 1974, Pakistanul arecunoscut noul stat Bangladesh şi abia ulterior, la 17
septembrie 1974 , Bangladesh a fost admis ca membru al ONU.

Exemplul invers, care contrazice teoria „secesiunii reparatorii" vehiculată în legătură cu

independenţa Bangladesh-ului, este cel al kurzilor. Discriminarea, încălcările sistematice
ale drepturilor omului la care aceştia au fost şi încă mai sunt supuşi (în ţări precum Irak şi
Turcia) sunt notorii, necontestate de comunitatea internaţională şi confirmate de recentele
proceduri penale împotriva fostului lider irakian. Cu toate acestea, eforturile de
constituire a unui Kurdistan independent nu s-au bucurat de sprijin, ceea cedovedeşte că
încălcările drepturilor fundamentale, în sine, nu sunt suficiente pentru succesul unor
demersuri secesioniste.
Disoluţia Uniunii Sovietice la sfârşitul anului 1991 a fost şi ea rezultatul consensului
părţilor implicate. Acordul constituind Comunitatea Statelor Independente, semnat la 8
decembrie 1991 de Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina, la care s-au alăturat, la 21
decembrie acelaşi an, prin Protocolul de la Alma Ata, alte 11 republici (cu excepţia
Georgiei), consemna că „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe
ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică".

Nu se poate afirma, prin urmare, că dreptul internaţional pozitiv echivalează sau

incorporează în conţinutul dreptului de autodeterminare un drept la secesiune. Faţă de
practica existentă nu se poate susţine nici că „secesiunea este văzută din ce în ce mai mult
ca un posibil nou „drept" (...) distinct de autodeterminare" .
Dimpotrivă, dacă ar fi să asistăm la constituirea unei opinio iuris cu privire la
secesiune, aceasta ar fi în sensul că un asemenea drept nu este recunoscut.

O posibilă excepţie, reflectată într-o parte a doctrinei şi în opinia citată a Curţii Supreme
canadiene, ar putea-o constitui încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale unei
părţi a populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Deşi acest argument a fost utilizat şi în
legătură cu declararea independenţei Kosovo , el nu este sustenabil în prezent, după
aproape un deceniu de la comiterea încălcărilor respective ale drepturilor fundamentale şi
la şase ani de la schimbarea de regim politic din Serbia, care a adus cu ea o modificare
radicală în sens pozitiv a atitudinii autorităţilor acesteia faţă de respectarea drepturilor
omului.

IV. Cazul special al destrămării fostei Iugoslavii

Un alt argument promovat la declararea, respectiv recunoaşterea independenţei Kosovo,

este cel legat de „contextul destrămării Iugoslaviei" . Ca şi în cazul URSS, crearea
statelor succesoare ale fostei Iugoslavii nu este privită ca un caz de secesiune, ci ca unul
de dizolvare a unei federaţii. Cu excepţia Serbiei, toate celelalte republici constituente ale
Federaţiei au considerat că dispariţia Iugoslaviei nu este rezultatul secesiunii, ci al
dezintegrării în urma voinţei exprimate în acest sens de majoritatea republicilor
constituente. Această poziţie a fost împărtăşită şi de Comisia Badinter. Conform
Comisiei, „în cazul unui stat de tip federal, care include comunităţi cu un anume grad de
autonomie şi, în plus, participă la exercitarea puterii politice în cadrul instituţiilor comune
ale federaţiei, existenţa statului necesită ca organele federale să reprezinte componentele
federaţiei şi să exercite putere efectivă". întrucât „componenţa şi activitatea organelor
fundamentale ale Federaţiei (...) nu mai întrunesc criteriile de participare şi
reprezentativitate inerente unui state federal", Comisia a constat că „Republica Federativă
Socialistă Iugoslavia este în proces de dizolvare" .
 Chiar şi aşa, deşi Comisia afirmase că nu ne aflăm în prezenţa unor cazuri de secesiune,
comunitatea internaţională s-a arătat preocupată în continuare să nu creeze aparenţa că ar
recunoaşte acte unilaterale (prudenţă ce pare frivolă pe fondul conflict-tului sângeros ce a
urmat), niciuna din fostele republici nefiind admisă în cadrul ONU anterior adoptării de
către Iugoslavia (Serbia-Muntenegru) a unei noi Constituţii , recunoscând astfel implicit
că acceptă situaţia de fapt existentă. Totodată, în cadrul ONU, Iugoslavia (Serbia-
Muntenegru) se declara „dispusă să respecte pe deplin drepturile şi interesele republicilor
iugoslave care şi-au declarat independenţa" .

în cazurile din teritoriul fostei Iugoslavii în care s-a urmărit separarea în afara cadrului
disoluţiei Federaţiei, secesiunea nu a fost acceptată ca formă de exercitare a
autodeterminării. Avem în vedere situaţia sârbilor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, cu
privire la care aceeaşi Comisie Badinter a afirmat că „dreptul la autodeterminare nu
trebuie să conducă la modificări ale frontierelor existente la momentul obţinerii
independenţei", conţinutul acestui drept limitându-se la acordarea posibilităţii ca orice
persoană să „îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică
doreşte" . De altfel, deşi sârbii din Bosnia-Herţegovina au proclamat independenţa
Republicii Srpska la 4 iulie 1992, aceasta nu a fost recunoscută, iar prin Acordul Dayton
se garantează integritatea teritorială a Bosniei-Herţegovina.
Ulterior, separarea în 2006 a Republicii Muntenegru din cadrul Uniunii Serbia-
Muntenegru este rezultatul unui aranjament constituţional convenit de ambele părţi,
chestiunea secesiunii neputând fi adusă în discuţie.

Deşi Declaraţia de independenţă din 17 februarie 2008 consideră Kosovo drept „un caz
special rezultând din destrămarea neconsensuală a Iugoslaviei", raţionamentul de mai sus
referitor la dezintegrarea Federaţiei iugoslave (prin opoziţie cu un proces secesionist) nu
se poate aplica însă şi în favoarea Kosovo, care nu a constituit o republică în cadrul
Federaţiei, ci doar a beneficiat de un grad de auto-nomie în cadrul Republicii Serbia .

Chiar dacă, în fapt, Kosovo s-a bucurat în baza Constituţiei din anul 1974 de drepturi
egale cu ale republicilor, aceasta nu schimbă statutul formal al respectivei entităţi, care nu
a constituit niciodată o entitate federată. Această situaţie de fapt a contribuit însă la
dezvoltarea autonomă a societăţii kosovare, în paralel cu restul comunităţilor,
consolidându-i astfel statalitatea in stătu nascendi.

Analiza legitimităţii independenţei Kosovo în contextul specific al destrămării fostei

Iugoslavii nu se poate încheia fără examinarea problemei aplicării principiului uti
possidetis care, deşi născut în contextul decolonizării Americii de Sud, a fost recunoscut
ulterior ca fiind de aplicabilitate generală şi aplicat expres la situaţia fostei Iugoslavii .
 Deşi unele opinii susţin că principiul autodeterminării ar trebui să prevaleze asupra lui
uti possidetis, în sensul că noile frontiere ar trebui, în numele stabilităţii pe termen lung,
să fie determinate în funcţie de structura etnică a teritoriilor, practica existentă nu este în
acest sens. în cauza citată privind diferendul frontalier dintre Burkina Faso şi Mali, CU a
decis că în posibilul conflict dintre principiul uti possidetis şi principiul autodeterminării,
primul este preferabil, reprezentând „soluţia înţeleaptă", menită să „prevină ruperea
echilibrului" .

în opinia referitoare la dreptul la autodeterminare al sârbilor din Croaţia şi Bosnia-

Herţegovina, Comisia Badinter apreciază că „în orice circumstanţe dreptul la
autodeterminare nu implică efectuarea de modificări ale frontierelor existente la
momentul independenţei (uti possidetis iuris), cu excepţia cazului în care statele
interesate convin altfel" . în opinia referitoare la frontierele dintre Croaţia şi Serbia şi
dintre Bosnia-Herţegovina şi Serbia, Comisia concluzionează că „vechile delimitări devin
frontiere protejate de dreptul internaţional (...) în baza principiului respectului pentru
status quo-ul teritorial şi, în special, a principiului uti possidetis".

în această logică, pare cel puţin inechitabil, dacă nu ilegitim, ca acolo unde nu s-au
acceptat modificări ulterioare ale frontierelor Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, să se
accepte o modificare a frontierelor Serbiei, stat născut din acelaşi fenomen al destrămării
fostei Iugoslavii. Se poate afirma, desigur, că însuşi Kosovo a constituit o unitate
teritorială distinctă, în favoarea căreia joacă principiul uti possidetis la momentul
declarării independenţei. însă, după cum arătam mai sus, Kosovo a avut, în cadrul
federaţiei, un statut diferit faţă de republici, reprezentând o regiune autonomă în cadrul
Republicii Socialiste Serbia.

V. în loc de concluzie: constituirea unui nou stat - fapt împlinit?

în concluzie, faţă de dreptul internaţional pozitiv, constatăm că independenţa Kosovo

nu are suport legal. Ea nu se poate întemeia pe principiul autodeterminării, acesta
neoperând în favoarea minorităţilor naţionale ca atare. Chiar acceptând că populaţia
albaneză din Kosovo a depăşit limitele definiţiei minorităţilor naţionale, putând pretinde
că reprezintă un popor distinct, în raportul autodeterminare-integritate teritorială dreptul
internaţional dă preeminenţă ultimului.
Deşi secesiunea nu este admisă în practica şi jurisprudenţa internaţională (sau
naţională), se poate identifica o tendinţă de acceptare a acesteia în cazuri extreme de
încălcări masive ale drepturilor omului. Această teorie, acceptată de o anumită parte a
doctrinei şi, într-un caz, la nivelul jurisprudenţei interne, nu este însă consacrată ca opinio
iuris pentru a considera că ne aflăm în prezenţa unei norme cutumiare. S-ar putea însă,
afirma, că o asemenea normă cutumiară este în formare, recunoaşterea independenţei
Kosovo putând fi parte a acestui fenomen.

Paradoxal este însă faptul că nici această teorie nu se poate aplica situaţiei Kosovo, din
două motive:

Din punct de vedere factual, este nefirească recunoaşterea secesiunii pe motive

„reparatorii" la aproape un deceniu de la desfăşurarea evenimentelor care ar putea-o
justifica, în condiţiile în care varianta secesiunii a fost în mod expres exclusă în 1999
(Rezoluţia nr. 1244 menţionează integritatea teritorială a Iugoslaviei şi negocieri în
vederea găsirii unei soluţii de autonomie, iar nu de independenţă pentru Kosovo).

Din punct de vedere procedural, este evident, din atitudinea acelei părţi a comunităţii
internaţionale care a recunoscut independenţa, că s-a dorit expres evitarea situării acestui
act într-o opinio iuris care ar putea contribui la naşterea unei norme cutumiare, prin
sublinierea obsesivă a caracterului sui generis al acestei situaţii şi a faptului că ea nu
constituie un precedent.

Nici plasarea independenţei Kosovo în contextul destrămării R.S.F. Iugoslave nu oferă

un fundament juridic solid. Kosovo nu a constituit o entitate federată în cadrul acesteia şi
nu poate pretinde acelaşi tratament care a fost aplicat fostelor republici iugoslave. în
ciuda conflictelor care au marcat dezmembrarea federaţiei, noile state independente au
fost recunoscute de Iugoslavia, iar ultima fragmentare din care au rezultat statele
Muntenegru şi Serbia a fost una consensuală şi lipsită de tensiuni. Dacă principiul uti
possidetis a fost aplicat în cazul Croaţiei sau Bosniei-Herţegovina, el trebuie să opereze
în egală măsură şi cu privire la Serbia.
însă, în ciuda acestui major deficit de legalitate, comunitatea internaţională se vede
pusă în faţa faptului declarării unilaterale a independenţei de către Kosovo şi a
recunoaşterii acestui act de către un număr de state aflat în continuă creştere. Vrând-
nevrând, se pare că asistăm la naşterea unui stat.
într-adevăr, formarea statelor reprezintă situaţii de fapt recunoscute ulterior în drept,
fără ca actul recunoaşterii să fie o condiţie a existenţei statului. Statul este definit ca „o
colectivitate compusă dintr-un teritoriu şi o populaţie supuse unei puteri politice
organizate" . Actul juridic al recunoaşterii este indiferent definiţiei statului. Altfel spus,
„statul este un fenomen istoric, social şi politic luat în considerare de drept" .

La momentul propunerii soluţiei independenţei, trimisul special ONU, Martti Ahtisaari,

utiliza următorul argument: „în ultimii opt ani, Kosovo şi Serbia au fost administrate
complet separat. Stabilirea Misiunii Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) în baza
Rezoluţiei nr. 1244/1999 şi asumarea de către aceasta a întregii puteri legislative,
executive şi judecătoreşti din Kosovo au creat o situaţie în care Serbia nu a mai exercitat
niciun fel de autoritate administrativă asupra Kosovo. Aceasta este o realitate care nu
poate fi negată; este ireversibilă" .
 Cu alte cuvinte, în toti aceşti ani am asistat la constituirea, treptată, a unui nou stat, iar
acum suntem nevoiţi să recunoaştem actuala situaţie .

Cu toate acestea, nu trebuie să ne scape detaliul că această „realitate", această situaţie

de fapt, nu este rezultatul unei evoluţii naturale, ci al intervenţiei externe .

în plus, prin natura sa, această situaţie era menită să fie una tranzitorie, până la
soluţionarea politică a conflictului în baza unor principii stabilite chiar prin rezoluţia
1244, printre care şi respectarea integrităţii teritoriale a Serbiei. Prin urmare, pare
inechitabil ca Serbia să suporte astfel consecinţele absenţei autorităţii sale într-o parte a
teritoriului său, în condiţiile în care această absenţă a fost impusă printr-un act obligatoriu
al Consiliului de Securitate. Această resemnare în faţa situaţiei de fapt pare mai curând o
acceptare a eşecului misiunii UNMIK în limitele mandatului încredinţat.

Mai mult, faţă de „supravegherea internaţională" sub care funcţionează, în prezent,

Kosovo-ul auto-declarat independent, se ridică problema viabilităţii noului stat, dacă
admitem că un asemenea stat există. Este general recunoscut că în absenţa UNMIK (sau
EULEX) şi KFOR, dar şi a susţinerii financiare externe, un Kosovo independent nu ar
putea funcţiona în mod eficient. în realitate, prin urmare, Kosovo este, cel mult, un stat
încă in statu nascendi, în condiţiile în care un element constitutiv al statutului - puterea
politică organizată - este una de import.
Mai mult decât problema viabilităţii Kosovo ca stat, este îngrijorătoare însă viabilitatea
soluţiei în sine. Pe baza unor asemenea formule, jocul delimitării pe criterii etnice ar
putea continua la infinit, într-o succesiune de tip ,JvIatrioşka": desprinderea continuă a
unor entităţi tot mai mici şi tot mai bine delimitate etnic. Aceasta nu poate fi o soluţie
sustenabilă din punct de vedere al securităţii regionale şi cu atât mai puţin într-o societate
globală, în care frontierele geografice, politice, etnice şi culturale sunt tot mai permeabile.

Teodor Frunzeti, Ion Panait, Paul-Danuţ Duţă

Organizaţiile internaţionale şi problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo
Sibiu, 2008