Sunteți pe pagina 1din 2

STRAINUL

De Albert Camus

Străinul (în franceză L’Étranger) este un roman scris de Albert Camus și


publicat în 1942. Temă și perspectivele sale sunt adesea citate ca exemple ale filozofiei
absurdului și existențialismului lui Camus, deși Camus a respins personal ultima etichetă.
După cum spune și titlul, Străinul este un roman despre cum să nu simți nimic, să
fii pustiu pe dinăuntru și totuși să exiști. Acesta a fost inclus în ,,Ciclul absurdului”, o
trilogie formată din eseul ,,Mitul lui Sisif” și piesa de teatru ,,Caligula”, constituind
fundamentul filozofiei camusiene: absurdul, din cadrul existențialismului.
Personajul principal este Meursault, un franco-algerian indiferent ("un cetățean al
Franței domiciliat în Africa de Nord, un om mediteranean, un homme du midi care abia
cunoaște cultura mediteraneană tradițională")care, după ce a participat la înmormântarea
mamei sale, ucide apatic un bărbat arab pe care el îl cunoscuse la Alger. Povestea este
împărțită în două părți: punctul de vedere al lui Meursault (narat la persoana I) înainte și,
respectiv, după crimă.
Romanul este împărțit în două părți, corespunzătoare condiției lui Meursault.
Prima este prezentarea unei vieți dezordonate, a vecinilor și a oamenilor care
reacționează în diferite moduri la situația sa, unii observând-o, alții nu. A doua parte se
concentrează numai pe gândurile și viziunile protagonistului. Introspecția realizată în cele
11 luni de închisoare, urmată de judecată, te ajută se înțelegi mai bine personajul
Meursault, să fii Meursault. De ce rămâne neclintit la gândul că s-ar însura cu Maria? De
ce nu poate spune că iubește pe cineva, pe oricine? Răspunsul devine din ce în ce mai
evident, pe măsură ce citești. Înțelegi atunci când devii acel străin. Camus, spune într-un
interviu de-al său, următoarele: „Am sintetizat Străinul, acum ceva vreme, printr-o frază
de care-mi aduc aminte, deoarece e paradoxală: «În societate, fiecare om ce nu plânge la
înmormântarea mamei sale, riscă să fie condamnat la moarte.» Pentru el, totul este cât se
poate de logic, dar imposibil: nu-și compătimește mama, nu reacționează în niciun fel la
gândul că o va pierde pe Maria, nici măcar crima nu trezește în el nici un sentiment. Este
cu atât mai deznădăjduit, când își amintește și simplul fapt că unui vecin de-al său, i-a
părut nespus de rău când și-a pierdut câinele.
Romanul începe cu moartea mamei în azilul de bătrâni unde aceasta locuia de
ceva timp. Acest eveniment pare că nu schimbă cu nimic circumstanţele existenţei
personajului nostru, Meursault „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu”[1]. Această
atitudine va stârni indignare împotriva eroului, când lumea Justiţiei se va întreba asupra
sentimentelor sale în faţa morţii mamei. ,,M-am gândit că, oricum, tot am scăpat de o
duminică plicticoasă, că mama e acum înmormântată, că-mi voi relua lucrul şi că, în
definitiv, nu s-a schimbat nimic”[2]. Personajul e un mic funcţionar mediocru care se
complace într-o viaţă cotidiană banală. Detestă duminicile care tulbură prin insolitul lor
şirul indiferent al zilelor.
În prima parte a romanului se vorbeşte despre moartea mamei sale şi legătura
acestuia cu ea. La înmormântare, Meursault participă fără a face spectacol de plânsete,
aşa cum se obişnuieşte, ceea ce îi şochează pe apropiaţi. Convenţiile sociale spun „că
trebuie să plângi, iar un om ce nu plânge probabil e un monstru”. Dacă acest om are o
pasiune, aceasta este paradoxal pasiunea indiferenţei. Tipul său este acela al succesiunii
uniforme de prezenţe. Nu cunoaşte regretul, nici nostalgia. Apetiturile sale îşi caută o
extincţie rapidă: o baie, o îmbrăţişare, un film, o cină. Când patronul îi înfăţişează o
posibilitate de avansare, vrând să-l trimită în metropolă, el îi răspunde că nu vrea să-şi
schimbe viaţa, și în fond toate acestea îi sunt egale. Aceeaşi indiferenţă o reîntâlnim şi
din punct de vedere erotic. Deşi temperament sangvin, înzestrat cu o senzualitate
normală, Meursault dovedeşte o ciudată apatie în legăturile sale erotice. Marie, amanta
lui, cu care începuse legătura cu o zi după înmormântarea mamei, îl întreabă dacă o
iubeşte. „Seara, Marie a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea.
Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea […]. I-am explicat că asta
nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi
cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da”[3]. Meursault era gata să accepte căsătoria cu
ea, fără să o dovedească de fapt. Nu e un abulic, dar nici o pasiune nu-l tulbură. Departe
de a fi un reflexiv, indiferenţa sa atinge limitele unui nihilism axiologic, provocând într-
însul o atonie vitală, particulară. Nu se poate vorbi în cazul său de un vid afectiv. Mai
degrabă de o neputinţă de a exprima afectele. Bariere insurmontabile există între sinele
său şi afectivitatea sa, între aceasta şi exprimarea ei.
Fără îndoială, Camus prin acest roman a transpus în plan romanesc teoria
din Mitul lui Sisif. La prima lectură se ajunge la concluzia pe care Sartre a tratat-o
în Situations I, aici, la acest nivel, existenţa nu are sens. Înlănţuirea evenimentelor este
dictată de hazard, luând forma unei fatalităţi în faţa omului. De aceea, Meursault este rece
şi distant atunci când inventariază evenimentele, ca şi cum acestea ar surveni independent
şi fără voia lui.
A doua parte a romanului prezintă un Meursault arestat, obligat de a reflecta la
viaţă şi sensul acesteia, contemplând sporadic moartea. Tot aici se va contura revolta faţă
de injustiţie, revolta faţă de o moarte ce survine, cât şi împăcarea cu lumea şi cu sinele,
opusul celui care se sinucide, scrie Camus, este condamnatul la moarte pentru că ce-l ce
doreşte să se sinucidă, renunţă, în timp ce condamnatul se revoltă. Revolta e singura
atitudine pe care o poate avea omul absurd. Romanul se încheie cu moartea pe care
Meursault o trăieşte pe dinafară, ca un străin de ea, el o vede proiectată în ochii străinilor
ce vor participa la ea ca la o scenă.
BIBLIOGRAFIE
Opera – Camus, Albert, Străinul, Bucureşti, Editura Rao, 1993.
[1] Albert Camus, Străinul, Editura RAO, Bucureşti, 1993, p. 27
[2] Ibidem, p. 39
[3] Albert Camus, Străinul, Editura RAO, Bucureşti, 1993, p. 48