„Ce bine că eşti” de Nichita Stănescu

– comentariu

20 MAI
Când vorbeşte despre dragoste, fiecare om are o percepţie deosebită de a altcuiva fiindcă
dragostea este personificată în funcţiile de sufletul fiecărui om. Totuşi sentimentul de iubire
posedă o definiţie care ar putea cuprinde toate caracterisiticile sufletului uman. Iubirea este
sentimentul înălţător care îşi face loc în inima fiecărui om în momentul în care simte faptul că
fiinţa de care se simte atras este aceeaşi fiinţă ce îi poate dărui fericirea. Acest sentiment
reprezintă totodată regăsirea jumătăţii de suflet a unui om, jumătate destinată ca la începutul
vieţii să fie despărţită de întreg pentru ca astfel, viaţa omului, să aibă un scop nobil.

În poezia dată, dragostea este definită ca o „întâmplare a fiinţei” umane, ca un lucru spontan,
neprevăzut, ce nu aşteaptă şi nu iartă. Autorul asociază în aceeaşi strofă dragostea cu fericirea
căreia îi oferă o valoare semnificativ de mare, hiperbolizând-o şi categorisind-o drept un
sentiment mai puternic decât omul, mai puternic chiar decât oasele acestuia. Ştiind faptul că
oasele corpului omenesc sunt de o duritate considerabilă, putem trage concluzia că sentimentul
de fericire provocat de dragoste, care este şi mai puternic, depăşeşte limitele obişnuitului.

În aceeaşi strofă, autorul foloseşte un oximoron prin care doreşte să evidenţieze tendinţa de
contradictoriu prezentă întotdeauna alături de sentimentul de dragoste: „mereu dureroasă,
minunată mereu”.

În cea de-a doua strofă eul liric îşi exprimă dorinţa de comunicare, evidenţiind prin versul „Să
stăm de vorbă, să vorbim” importanţa primordială a comunicării într-o relaţie de iubire. În
continuare, poetul foloseşte epitetul „cuvinte lungi, sticloase” pentru a sublinia faptul că prin
intermediul cuvintelor frumoase, de dragoste are loc apropierea celor două jumătăţi. Foloseşte
totodată un alt oximoron evidenţiind diferenţa celor două părţi ale întregului ce tind să se
unească: „fluviul rece” – putem sesiza substantivul de genul masculin ce poate întruchipa
imaginea îndrăgostitului, răceala sufletului acestuia provenind din faptul că are nevoia de
căldură, de iubirea fiinţei iubite; „delta calda” – se poate observa substantivul de genul feminin
care întruchipează imaginea iubitei, cea care oferă dragostea, sentimentul de căldură spre care
tinde îndrăgostitul. Prin versurile „ cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de
delta fierbinte” poetul doreşte să realizeze un portret al celor doi, puterea apropierii şi a
depărtării constând în atotputernicele cuvinte de dragoste.

În strofa a treia autorul foloseşte un îndemn „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de
stele” prin care doreşte să puncteze dorinţa imensă de a se lăsa pradă sentimentului de dragoste;
tâmpla semnifică gândirea raţională pe care el doreşte să o ignore, să scape de ea, izbind-o de
stele, cât mai sus pentru ca „lumea sa prelungă şi în nesfârşire să se facă coloană sau altceva mult
mai înalt, şi mult mai curând”. Prin aceste versuri poetul doreşte să evidenţieze faptul că atunci
când îşi face apariţia sentimentul de iubire nu mai există nici timp, nici spaţiu.

În ultima strofă poetul accentuează ideea de antiteză, de opoziţie între cele două jumătăţi, între
cei doi îndrăgostiţi, dar şi faptul că extremele se atrag. În incipitul strofei îşi exteriorizează
sentimentul de bucurie „Ce bine că eşti” datorită faptului că fiinţa pe care o iubeşte există, dar
totodată îşi exprimă mirarea pentru că se regăseşte el însuşi, aşa cum dorea, alături de fiinţa
iubită.

Prin versurile „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut
niciodată” poetul subliniază regăsirea celor două jumătăţi ale întregului ce s-au căutat,
necunoscându-se una pe cealalaltă, dar care ştiau de existenţa lor reciprocă. El identifică aceste
jumătăţi numindu-le cântece sau culori, evidenţiind astfel fericirea, veselia şi buna dispoziţie ce
îşi fac loc în sufletul unui om odată cu apariţia sentimentului de iubire atunci când acesta este,
bineînţeles, împărtăşit.

În ultimele versuri este prezent tot un oximoron, poetul menţionând faptul că aceste două culori
sunt „una foarte jos, întoarsă spre pământ, una foarte sus, aproape ruptă în înfrigurata,
neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”, putând să se refere la faptul că fiinţa
iubită se află pe pământ, în timp ce îndrăgostitul se află sus, prins în lupta minunii că ea este, că
există, nevenindu-i încă să creadă faptul că şi-a găsit jumătatea, „a-ntâmplării că sunt” şi
nevenindu-i să creadă că şi el este jumătatea ei, evidenţiind diferenţa dintre cei doi, dintre cele
două culori: una foarte jos, întoarsă spre pământ, iar cealaltă foarte sus.

Tema poeziei o constituie ideea de jumătate şi întreg conturată, pe tot parcursul poeziei, de
prezenţa verbului „a fi” ce subliniază existenţa acestor două jumătăţi predestinate încă de la
începuturi.

Prin prezenţa acestui verb şi prin mirarea care îl însoţeşte, poetul doreşte să scoată în evidenţă
faptul că regăsirea jumătăţii reprezintă un drum imprevizibil ce nu duce întotdeauna acolo unde
ne dorim.

Poezia „Ce bine că eşti” scrisă de Nichita Stănescu subliniază nivelul cel mai înalt al fericirii pe
care îl poate atinge un suflet în prezenţa jumătăţii sale, fericire provocată de sentimentul de
dragoste care ajunge la cote maxime.

În opinia mea poezia reprezintă imaginea cuplului perfect, a regăsirii perfecte şi a dragostei
adevărate, sintagma care mi-a provocat o trăire deosebită fiind „Ce bine că eşti, ce mirare că
sunt”, aceasta subliniind bucuria regăsirii, „ce bine că eşti”, dar şi mirarea provocată de faptul că
eul liric este cealaltă jumătate, mirare însoţită de sentimentul de uşurare şi fericire.

Dragoste este un sentiment pe cât de simplu, pe atât de complex care se realizează între două
persoane, cele două persoane reprezentând două jumătăţi ale aceluiaşi întreg ce nu poate reveni
niciodată la forma sa iniţială, completă, perfectă, o formă mai presus de umanitate, decât prin
contopirea celor două jumătăţi în prezenţa unui sentiment de iubire pur.

I. (Nichita Stanescu, "Sarutul")

1. Sinonime: se-adumbrea = se intuneca; mat = opac; clinchet = sunet de zurgalai, de clopotel; stins =
estompat, sters
2. Virgula marcheaza o enumeratie, iar punctele de suspensie sugereaza continuarea enumerarii, in
fantezia cititorului/poetului: "pe statui, pe cabluri, peste iarba…"
3. Expresii/locutiuni cu "aer": o gura de aer; a-si da aere; aer cald; a fi in aer; in aer liber; a pluti ceva
in aer;
4. Timpurile verbale sunt imperfect si perfect compus, ceea ce exprima o actiune trecuta de curand,
dar nefinalizata, ci prelungita, perpetuata intr-o continua emotie cauzata de iubirea ardenta a
indragostitilor: "adumbrea", "ne sarutam", "ne-nfasura", "nu ne-a lovit".
5. Imagini auditive: "clinchet stins", "bate-n arbori ora"
6. Tema iubirii; motivul sarutului
7. Figura de stil:"clinchet stins" metafora si imagine auditiva care sugereaza emotia puternica pe care
o simte indragostitul, la atingerea delicata a umarului, bataile inimii amplificand fiorul launtric al eului
liric.
8. Titlul, reprezentat printr-un substantiv articulat, "Sarutul", defineste sentimentul de iubire tinereasca
si unicitatea experientei pe care eul liric o traieste, probabil, pentru prima oara in viata. Chiar din
prima strofa, indragostitul exprima bucuria sarutului in public, "in piete si in scuaruri", desi cei doi
indragostiti se simt singuri pe lume: "un aer mat ne-nfasura, si nimeni nu ne-a lovit vreodata cu
privirea". Finalul poeziei marcheaza inceputul iubirii intense, fericirea pana la cer da sentimentului
valente inaltatoare: "Luceau intens, presate de un cer/ pe care-l incepea iubirea noastra".
9. Trasaturi neomoderniste:
- configuratia iubirii intr-un lirism pur, in care emotia este reala, asumata de eul liric;
- limbajul artistic se distinge prin ambiguitatea expresiei: "steaua neagra a parului tau scurt" -
metafora
- ingambamentul - continuarea ideii din versurile anterioara, fara a se marca versurile prin majuscula
("scindare a unei unitati lexico-sintactice prin dispunerea ei in versuri diferite"- "Dictionar de stiinte ale
limbii", Ed.Nemira)
10. Ultima strofa incepe prin conjunctia copulativa "si", care nu are aceasta functiune, ci continua
emotia sentimentului de iubire, care ajunge la fericire si extaz. Martorii indragostitilor, pasarile, sunt un
simbol al zborului, al simtamantului inaltator care atinge cerul, ca punct de plecare al iubirii: "un cer
[…] pe care-l incepea iubirea noastra". Enumeratia "pe banci/ si pe statui, pe cabluri, peste iarba"
compune cadrul neomodernist al iubirii, in poezia anilor '60. Imperfectul verbelor "se coborau",
"luceau", "incepea" ilustreaza expresivitatea strofei, sugerand continuitatea sentimentului de dragoste.
II. "Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de dusmania prietenului." (Nicolae Iorga,
"Cugetari")
Sunt de acord cu afirmatia lui Nicolae Iorga, "Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de
dusmania prietenului", ambele valente ale prieteniei fiind la fel de riscante
Un prim argument ar fi ca prietenia cu dusmanul este periculoasa, intrucat el poate afla o multime de
intimitati, de fapte sau atitudini personale, care ar constitui adevarate "indrumari" pentru indeplinirea
scopului sau de a-ti face rau, atunci cand se iveste ocazia.
Dusmania prietenului este chiar mai primejdioasa, deoarece el iti cunoaste cel mai bine slabiciunile,
punctele vulnerabile, secretele si este, de asemenea, ultima persoana de la care te-ai astepta sa te
loveasca, de unde rezulta ca el te poate dobori cel mai usor.
In ambele cazuri, relatia presupune ipocrizie: dusmanul se preface ca-ti este prieten si te distruge
dupa ce iti afla slabiciunile, iar prietenul devenit dusman simuleaza sinceritatea pentru a-ti "adormi"
banuielile. Putem lua un exemplu din literatura, pe Ion, care se imprieteneste cu George Bulbuc doar
pentru a ajunge la Florica, ceea ce duce la un destin nefericit pentru amandoi.
In concluzie, ratiunea trebuie sa domine orice relatie, fie de dusmanie, fie de prietenie, ca sa poti
discerne adevarul despre fiecare dintre cei ce vor sa para apropiati. In viata, sa nu uiti nicicand
proverbul popular:"Fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur".