Ştefan Bolea

Sinucigaşi în serie
 2

Cei mai mulţi oameni îşi consumă existenţele (una după alta), căutând împlinirea.
Cartea aceasta este dedicată minorităţii adverse.

2
 3

deschidere

“aş vrea sã mor într-o baie de lumină”

boala Alzheimer se caracterizează printr-o supradoză de iluminare
nu-ţi mai recunoşti familia şi prietenii
cu-o searbădă nostalgie
surâzi când te apreciezi în oglindă

credea când nu credea

asemeni lupilor lui Dostoievski
- îngeri cu facies de lut-
superstiţia va spune
că aritmetica divină
i-a ordonat să-şi dinamiteze fiinţa
cu propria-i neîncredere

cu un vătrai incandescent
scobea în ochiul unui Dumnezeu ascuns
arunca jar pe vulcan
cu dezinvoltura unui cathar
asemeni unui Erostrat
născut să incendieze textul vieţii

- Il urăsc pe Dumnezeu, deşi Dumnezeu nu există, intona ilogică lui secvenţială.

- Dumnezeu există. El – te urăşte, i-ar fi putut fi replica un înger gestapovist însărcinat
cu apostazia lui.

***

“destul cu un atare Dumnezeu!” psalmodia bufonul “mai bine să fii nebun! să fii tu însuţi
Dumnezeu mai bine!”

se spunea că îi plăcea să asculte muzica de orgă în biserică

dacă Bruckner ar fi ştiut, poate l-ar fi vizitat la Weimar

nu i se cunoştea prea identitatea

dar i se recunoştea nebunia
i se refuza umanitatea
la fel cum expulzezi un bolnav terminal din rândul speciei
nu vrei să pactizezi cu orizontul lui finit

3
 4

nebunia este doar o sinucidere simbolică

un atentat constant la destrămarea ta

a devenit cel ce era

a devenit şi cel ce se distruge

***

ce-a mai rămas din aceşti pelegrini

strămutaţi în infinita noapte
apatrizi în Imperiul nimicului
dormeau sub poduri şi ajunau în gări
traversau cu bicicleta cimitirele Franţei

ca nişte surferi, azi le scanăm oceanul

mărturisirea lor e o pădure cu poteci de spini
ni-s jigărite coatele
când contemplăm într-un târziu liziera

mastodonţii istoriei ne-au scobit scutecele

cu şenila lor cea ieftină
n-a mai rămas nimic neucis în noi
atunci când ne-am născut

suntem generaţia de scrum

phoenicşi stinşi cu pleoape de golem
ne-am tatuat pe retină iadul
să ne învăţăm cu pieirea din faşă

sufletul nostru – un fluture cap de mort

mântuirea noastră colectivă – un urlet

4
 5

Post-istoria reveriei

despre latriile singurătăţii, refreshing melancholy, amabilis

insania, cearcănele de sub mască şi alte narcisisme

5
 6

Egofil

privirea lui nu va fi nicicând descătuşată

pentru că ochiul lui era deschis în interior
viaţa lui avea ceva din fragilitatea reveriei unui somnambul
din visul lui prelung se hrănea tainica sa vrere de explorator
pornise din genova sa agonică el care în sine însuşi nu avea nici un port

eternitatea este un leagăn prielnic

şi pielea de şarpe a ochilor săi se va decoji odată şi odată

abisul care l-a născut era înfometat de halucinaţii cotropitoare de iluzii profunde de vise
pustii pustiitoare

obişnuia să se privească în oglindă ore în şir

oglinda îl însoţea pretutindeni ca o umbră ca o fantomă desăvârşită sau ca un glas
“imaginea pe care o zămisleşti
fi-va celula, parcela de rai sau crucea
pe care te-am încătuşat”

trăia într-o splendidă auto-hipnoză

vrăjit de virtualitatea existenţei sale

crease în sine lumea de mii şi mii de ori

şi-o năruise în câteva mii de clipe
visarea lui atotputernică ar fi fost în stare s-o reconstituie în detaliu
dacă lumea ar fi fost să se piardă

era spiritul universului sau poate fiul cutremurului

era obosit
şi îi venea greu să se despartă de moarte

cunoştea multe metode de sinucidere

îl ispitea îndeosebi heroina

cineva din el, un înger sau poate corbul său

l-a obligat să-şi exorcizeze raiul
de-atunci orice creier sfidător a devenit o ţintă vie

apocalipsa este o stare interioară

6
 7

Poem de dragoste fără obiect şi fără subiect

astăzi
îmi place să fiu trist
parcă mintea îmi zboară
şi sunt mai uşor
mă debarasez de spinii trecutului
şi îmi vine să dansez cu amintirile

aş vrea să te privesc în ochi

luminile din noi să se atingă
să se sărute
aş vrea să fim singuri o noapte întreagă
să trăim ca şi cum n-ar exista viitor
să uit de mine
să trăiesc prin tine

o noapte aş vrea să mă hrănesc doar cu tine

să te beau să te respir
să ies din mine
să profanez temniţa care mă ţine captiv

nu pot să fiu liber

în felul în care eşti tu
n-am fost niciodată liber
dar îmi aminteşti de libertate
o anamneză perfectă
de parcă m-aş fi născut în braţele tale

închisoarea mi-e scrisă în codul genetic

este un zid în mine
o prăpastie pentru care nu există punte
un ocean care mă divide
şi eu sunt tot mai departe de mal

vreau să te iubesc o noapte

să uit de lume
să te fac să uiţi de lume
să rup lanţurile instinctului de conservare
cătuşele obişnuinţei
să ies din cămaşa de forţă a resentimentelor
din cuşca moralei
din temniţa prejudecăţilor

vreau să te iubesc
căci mâine murim

7
 8

Tsing. Chemarea

peregrinam crispat pe aleea pârguită

aneantizând cu ochii pe oricine s-ar fi aflat în preajmă
ca un somnambul ca un demon
sau ca o flacără mă prelingeam pe trotuarul proaspăt

un giulgiu mă-ncununa în plasa lui

şi soarele mi-era o floare a soarelui

eram un uragan încremenit

eram zăbava dinaintea furtunii

la clipa hotărâtă te-am zărit

nu însemnai nimic pentu mine
nu însemnam nimic pentu tine
eram născuţi străini

s-a rupt ceva în mine când ţi-am întâlnit privirea

eurile noastre erau de fapt pretexte pentru acea privire interzisă

ne fixam obsesiv ca maniacii

devorându-ne cu nesaţ în neştire
dizolvându-ne anulându-ne în acel sărut cu ochii

dacă ar fi fost să mă trezesc în trupul tău în dimineaţa următoare

aş fi privit acest surghiun cu resemnare
exilul meu m-ar fi adus acasă

în vraja ta revelatoare
citisem temeiul existenţei mele

8
 9

Maya

din flacără în flacără

trecem febrili
întotdeauna flămânzi de încă o văpaie

dintr-un suflet în altul

ne petrecem obsesiv
întotdeauna lacomi de încă o pedeapsă

Moarte, aş vrea să mă odihnesc

puţin
în vaginul Tău

Bilet din iad

oamenii sunt pasionaţi de tehnicile de agregare

se strâng unii într-alţii căutând inventând un nucleu
acolo unde nu poate exista decât vid

mi-ar plăcea să fiu linşat la răscrucile lor

dacă forţa centrifugă nu m-ar menţine doar în periferii

mărturisesc că metodele de dispersie îmi par mult mai atractive

privesc viermuiala universală viermuiala agresivă
de la marginea nopţii de la marginea unui poem

oamenii se îndeasă se înghesuie unii într-alţii

căutând inventând un centru
fără să înţeleagă că centrul acela sunt eu

9
 10

Θεωρία

era ca un buddha trist

cum tăcea în abatorul vopsit în lumină

învăluit în fum
privea
şi chiar de ochii săi nu înregistrau fiece gest
radia linişte prin sinele lui încorsetat în umbre

privea cuţitul cu fascinaţia şarpelui

cu înfrigurarea celui care nu-l folosise încă

cuţitul s-a mişcat doar odată

iscusit
ţipetele erau doar un cod în care se înciudase aparenţa

ţipetele erau text

sinele lui era sens
şi el nu auzise ţipetele pentru că era fabricat din aceeaşi materie

era ca un buddha-sphinx în abatorul dăltuit de lumină

deodată înţelese totul
şi anume cât de simplu se poate desface viaţa

ţigara i se stinse în colţul gurii

şi firicele de bale i se desprinseră din buzele arse

de fapt el asasinase imaginea

şi era mai puternic astfel decât orice asasin

era ca un buddha mort în abatorul transfigurat de raze

din el rămăsese privirea
ca o emblemă ca un sigiliu decojit

prin porii retinei inspirase vid

10
 11

Menghina

o mie de generaţii au muncit fără să gândească

doar ca tu să gândeşti
să dai cu piciorul la o mie de generaţii

care s-au istovit să te nască

o mie de generaţii au urcat muntele

doar ca tu să fii zămsilit pe marginea abisului
la creştetul hăului

ai schimba oricând locul cu un simplu lucrător

ţi-ai arunca harul la gunoi

dacă ar fi posibil

libertatea este otravă pentru cei născuţi la marginea abisului

incapabili să zboare
ei vor contempla hăul
vrăjiţi de scânteia expierii

o mie de generaţii au scormonit în tăcere

fără să se întrebe fără să viseze

doar ca tu să sari

11
 12

Dor/violenţe

un atentat îmbucurător la siguranţa individului, cu drojdia şi spuma

aferentă

12
 13

dor de foc

ura pe care o simt, atât de des, pentru dezastrul în carne şi spirit care sunt, reprezintă un
sentiment aproape inuman. şi monstruosul are perfecţiunea, rectitudinea lui. în
subconştient aleg sinuciderea, autodistrugerea, pe scurt implozia, cu iresponsabilitatea
unui evadat, cu spontaneitatea unui condamnat la renaştere.

trag perdelele cu ură

să mă înghită întunericul
soarele e azi aducător de moarte
îl săgetează corbii

şi mi-e scârbă de viaţa mea

la fel de antrenantă ca cea a unui cadavru
mi-e scârbă de mine
am spart oglinda
şi-am desenat conturul sufletului cu cioburi
cu aşchii de sticlă le-am brodat pleoapelor scheletul subtil
penumbra cochiliei lor

ţigara o strâng între dinţi

aş vrea să mi-o sting în ochi
aş vrea să mă deschid cu un cuţit
Adânc
să-mi tai buzele şi limba
să înghit tăişul
până mă adap cu sânge

azi nu mai exista poezie

poemul e mort
cuvintele false vor fi înlocuite
cu spasme
vocalele am sa le muşc
am să le ronţăi
am să le scuip
şi consoanele am să le sfârtec
am să le rup
să le coc în propria mea destrucţie

nu mai există cuvinte

doar fumul de ţigară
şi scrumul care se depune ca praful de meteoriţi
nu mai există poezie
iau flacăra în mâini
stropesc poemul cu văpăi

13
 14

sunt propriul meu incendiu

sunt propriul meu poem

14
 15

dor de moarte

“Self-improvement is masturbation. But self-destruction…”

(Tyler Durden)

este frumos să fumezi marijuana

în timp ce te razi cu briciul
să laşi suspendată suprema invitaţie
sau să-ţi priveşti venele lucioase
cu sarcasmul vesel al celui care poate
şi ştie că poate

este frumos să te admiri amarnic într-o oglindă spartă

să dezmierzi cioburile
cu subtila indiferenţă a celui care poate şi ştie că poate

este frumos să te-adânceşti prin baruri

să-i însoţeşti pe cei ce-aspiră la ratare
în dulcea lor peregrinare în sluta lor peregrinare
să răscoleşti abisul să-l scurmi gingaş ca o rană
să-ţi guşti sângele amar prelins prin buza spartă
să accepţi invitaţia la auto-distrugere cu mânia fermă
a celui care poate şi ştie că poate

este frumos să te întorci în tine

să simţi adevărul încă odată înainte de sinucidere
să fii tu însuţi rana tu însuţi prăpastia
să cureţi crusta cu briciul iscusit
oglinda interioară să-ţi reflecte umbra ce vei fi
umbra acest schelet al spiritului
acest ţipăt voalat acest chin
structura şi substratul tău

în acele nopţi s-ar putea spunea că ai depăşit

presentimentul cadavrului
inexistenţa uluitoare a devenit o ecuaţie
haosul incalculabil o certitudine de netăgăduit

cu atât mai uşor de înţeles că oamenii îşi construiesc o lume-ntreagă

o viaţă
pe edificiul straniu al unei morţi continue

este un leş în noi al cărui ţipăt ne-a născut

15
 16

dor de ducă

în wc-ul murdar al unui oarecare tren murdărit de oameni

s-a schimbat cursul istoriei universale

dacă este adevărat că eu sunt lumea că eu sunt Dumnezeu şi este adevărat

atunci istoria mea este istoria lumii şi nu în ultimul rând istoria lui Dumnezeu
şi eul meu drogat ieşit din matcă odată evadat din propria-i istorie
poate doar să înnebunească să se autosuprime sau să decadă înapoi la starea de obiect
căci eul meu eliberat ieşit din sine
e sfâşiat de inadecvarea lumii
năucit de falsitatea lumii care continuă să moară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic
lumea mea odată întoarsă în lume, sensibilă la fâlfâitul de aripi din colivie
se întreabă “oare asta să fie totul?”, “oare asta să fie viaţă?”

şi decade alege să decadă pentru a supravieţui

trebuie să ai curajul cuvintelor ultime

aşa cum viaţa are curajul experienţelor-limită
căci orice dezastru este un prilej de a fi
şi orice chin extrem este o nelegiuire
care fie te naşte, fie te ucide

aşa cum fulgerul te dăltuieşte în oglinda stoarsă de sânge

aşa sufletul primeşte moartea ca o anestezie totală senzuală ca o lumină de cuţit

16
 17

dor damnat

în ultimul cerc din infern este celula mea

pe-aici nu se afundă nici şobolani nici cârtiţe
sunt singur în infern, infernul începe azi

spiritul pe masa de tortură

să-l osândim căci e etern

nu sunt demoni în infernul meu…

deschid televizorul, îmi fac ceva de mâncare, caut pachetul de ţigări înfrigurat

ninge afară
e doar un peisaj decupat din almanah
să-ţi descărnez masca de pe faţă, natură
să-ţi dea sângele pe nas
să-ţi demonstrez că eşti un fals

cum poţi să priveşti abisul

când abisul e în tine însuţi
cum poţi să te uiţi în oglindă
fără să fii răvăşit

am să descompun vocalele din acest urlet

şi-am să le sorb până mi-e rău
am să le scuip cu sânge în palme
să-mi vopsesc ochii cu acest fard

prea strâmtă mi-e totuşi eternitatea

poţi să trăieşti nouă vieţi într-una
când le-ai murit de fapt pe toate

17
 18

dor de psycho

toate luminile s-au stins în parc

şi leprele de oameni şi-au pierdut substanţa
-cârtiţe, mi-am zis şi trec mai departe

în intersecţie maşinile îşi sting farurile

şi circulă cu viteza întunericului
pietonii cad seceraţi pe zebră
-ţapi ispăşitori, mi-am zis şi trec pe roşu

în troleibuz un cuplu se săruta cu lăcomie

mi-am ţinut cumpătul decis să nu vomez în timp ce râd
-şobolani, mi-am spus şi am sărit dezgustat în staţie

campusul era înţesat cu carne de tun proaspătă

care se grăbea în felurite direcţii fără nici un sens fără nici un scop
-furnici, mi-am zis şi intru în cameră

colegii lobotomizaţi se relaxau pe paturi

agonia lor lascivă nu mi-a trezit nici o reacţie
-eu nu aparţin, mi-am zis şi am ejaculat acest poem

în faţa ta în faţa mea în faţa lor în faţa mea

în faţa tuturor în faţa nimănui

18
 19

dor de golem

ce eşti tu decât iluzia ?

nimicul ce ţi-a dat chip
te-ndoapă

îţi tragi mierea din cadavre

sugi ca hiena norii
scupi petale, ronţăi fluturi
bolta stelară ai s-o foloseşti
drept şerveţel

sufletul tău e doar o morişcă

cât mai mult, cât mai repede
eşti flasc, dezabuzat din faşă

o pastilă dimineaţa,
să poţi ajunge la cafea,
alta, în următoarea dimineaţă,
să poţi s-adormi

alergi, te zdrobeşti, te nimiceşti,

flacără ce linge flacăra
scânteie ce scurmă-n scrum,
trăieşti două vieţi într-o secundă

apoi te anesteziezi, te rupi, te ascunzi,

te întorci în uter
în locul unde mereu ţi-era cald,
eşti obosit dar nu poţi să dormi

orele te îngreunează
trec totuşi fără mari bătăi de cap
banda magnetică din cortex
brodează ora zero

şi prizezi în continuare curcubee

dar culorile îţi stau în gât
îţi sună albastrul în dinţi
ţi s-a strepezit gura de la verde
şi ochii ţi-s roşii şi albi deopotrivă

cu morga de suicid a lui morrison

tot fixezi îngeri
te muşcă, în schimb, noroiul de talpă

19
 20

contemplă-ţi cadavrul de poţi

că nimeni nu-ţi disecă visele

o palmă de lut şi o minte neizbutită

ce acordă maximă valoare
unei palme de lut

şi dacă tot te scuipi în oglindă

trânteşte-ţi capacul sicriului în cap
întipăreşte-ţi surâsul scheletului pe retină
cu un singur ciob gravează-ţi pe frunte
serial no. 000

20
 21

dor de dor

vreau să-mi înec spleenul

în lacrimi de virgine siluite
vreau să-mi injectez prelung heroină
să ascult drogat requiemul lui mozart şi november rain
vreau să fac sex prin cimitire
să-mi tai venele încet într-o biserică
vreau să mă spânzur
după ce cânt la pian
o noapte întreagă
sau să fiu îngropat de viu
după ce dau de băut
la toţi din ospiciu

vreau să-mi tatuez pe frunte

NEFIINŢĂ
să-mi scot ochii
să simt apusul orb
vreau să-mi pierd minţile
când aurora îşi sfârtecă venele peste stele
vreau să-i beau sângele
şi să văd din nou
cu ochii unui zeu

vreau să mă aventurez în lumea zeilor

să inoculez pofta de moarte în cei bolnavi de nemurire
vreau să dansez cu demonii
să provoc o revoluţie în iad

vreau să iau Cina cea de Taină cu iuda

să-l privesc în ochi când vrea să mă sărute
vreau să-mi anihilez pe cruce ultimele speranţe de nemurire
să mă pătrundă moartea ca beţia ca visul

ca o floare crească moartea mea în univers

fie ca sufletul meu să-ţi lingă cu zimţii retina
fie ca îngerul morţii să sugă din mine lumina
fie ca gemenii mei să înnegrească soarele cu ţipătul lor de vapor
ca o noapte crească în univers pleoapa mea deşirată

sunt ceea ce sunt, o supernovă apocrifă

21
 22

Drumul din Iad spre Lumină

sau războiul psihologic dintre bine şi rău

22
 23

Christ

iisus a murit
pe cruce
l-am pironit
cu unghiile noastre meschine
şi am supt însetaţi
vinul rănilor sale

nimeni nu e curat de crima divină

în afară de diavol poate

iisus a murit
pe cruce
a murit

n-a înviat niciodată

în locul lui am înviat noi

de-atâtea mii de ori

la început a fost ratarea

iisus e şi astăzi singur pe cruce

Antichrist

sunt beţia completă ruperea cea adevarată

dumnezeu în patru labe râneşte la tălpile mele
febra morţii dezolarea ei intactă în faţa holerei transpirate
ceea ce naşte geniul se diluează
talentul devine candid şi apoi imbecil
bolta este Haosul
naivii hrănesc pe alţii mai naivi
sămânţa opintire chelnerii forţează uşile
n-a mai rămas nimic în vid
nimic nimic nimic

23
 24

Stigmatul lui Cain

nu am vocaţie de martir
fratele meu pe care l-am ucis avea vocaţie de martir
orice sfânt are nevoie de un criminal
pentru a fi consacrat
(iuda a răspuns chemării lui iisus)

fratele meu nu ar fi putut exista

fără ura mea
fratele meu vorbea cu Dumnezeul său
nu ar fi putut exista
fără puterea lui
eu n-am nevoie de Dumnezeu
şi nici de fratele meu n-am nevoie

singur în lumea deşartă

am ales să fiu Eu
până la capăt

să aprofundez deşertul
până când neantul prinde să cânte
până când golul sângerează
până când sufletul meu pustiu
se priveşte în oglindă
până când lumea devine eu
şi eu devin o peşteră

în adâncul nebuniei mele

privesc şuvoiul fiinţei
şi nu-l înţeleg
trăiesc într-o consternare perpetuă
sunt eu şi celălalt
un străin adevărat

24
 25

Psalm
(De profundis, ad te, Domine, clamavi)

nu pot să sparg pereţii celulei mele, Doamne

şi dincolo de gratii simt prezenţa unei lumi cu sufletul închis
nu pot să străpung coaja de ou a celulei mele, Doamne
dar pot să forţez scoica creierului meu
pot să forez un tunel spre sufletul tău
să-mi înfăşor rugăciunea în zimţii luminii tale

noapte înstelată
am stăruit îndelung în scutece astrale
până când beţia contemplaţiei a fost destramată de viermuiala celor cu care am fost
blestemat să fiu confundat

mi-ai dăruit halucinaţii perfecte şi ştiu cum ar trebui să arate raiul

acum celula se mlădiază pe mine şi trebuie să-i îndur strânsoarea

carcera şi-a forjat sărutul în irisul ochilor mei

şi noaptea înstelată e doar o amintire
îi simt mirosul bogat dar profunzimea ei mi-e refuzată de ziduri
eu sunt singura mea lume şi tu, Doamne, căci rugăciunea mea te presupune

salvează-mă, Doamne, din carcera în care am fost înrobit

am fost răstignit cu faţa spre iad
crucificat pe scheletul unei iluzii
sufletul meu istovit cerşeşte un semn
m-aş mulţumi şi cu un blestem
numai ajută-mă, Doamne
un şuvoi de curcubee îmi irigă pleoapele când mă gândesc la tine

fă să răsară în mine lumina pe care o presimt în tine

am dansat prea mult cu umbrele
demoniada lor mă ucide
trimite-mi sângele tău să fiu iarăşi o rază
aruncă tăcerea asupra mea
înseamnă întunecimea din sufletul meu cu petale de foc

m-am născut în moarte, coboară pentru mine în iad

25
 26

Copilul

doi băieţei plângeau lângă cadavru

trupul unui bărbat tânăr zăcea aruncat la marginea drumului, într-o groapă
muşte cu aripi verzi îi sărutau ochii, viermi lungi îi şerpuiau pe abdomen
ceva ca un fluture râios îi deflora rana din piept
în ploaia care părea să nu cunoască sfârşit
unul din băieţi avu o revelaţie
cu un tremur brusc, se opri din plâns
scuipă cadavrul şi se-ndepărtă scârbit
celălalt continuă să plângă, cu acelaşi schimonosit furibund
cu aceeaşi ostentaţie, cu o disperare ce părea să-i hrănească furia

din sat clopotele spărgeau ritmic ploaia

chiote, urale, un spasm al mulţimii înainta spre locul unde bocea băieţelul
„Dumnezeu este mort! Dumnezeu a murit!” „Veniţi să-i vedeţi cadavrul! Veniţi!”
mulţimea cu felinare sparte înainta spre şanţul cu pricina
băiatul care se oprise din plâns îi conducea
„de ce plângi, prostule? Nu vezi că a murit?
suntem singuri, suntem liberi!
e mort, ne-a părăsit!”
mulţimea fremăta, „să facem din inimile noastre un strigăt de luptă!
Dumnezeu a murit!”
băiatul continua să plângă, ca şi cum nu l-ar fi auzit
„nu mai ai nevoie de el! eşti liber acum!
nu mai plânge idiotule!
cum poţi să crezi în înviere când stai lângă-un cadavru?
acest cadavru este dovada inepţiilor sale despre nesfârşit!
Amin! Dumnezeu a murit!”
bărbaţii îşi fremătau felinarele sparte
femeile îşi rupeau cămăşile isteric
ceilalţi copii dansau, neînţelegând prea multe dar fericiţi
deodată celălalt băiat se opri din plâns
mulţimea încremeni ca prin farmec, îl fixă cu toată puterea ochilor săi pe băieţelul şters

atunci tânărul Nietzsche le spuse doar:

„Dar plânsul meu îl face iar divin.”

aceste viziuni îi şiroiau prin fereastra salonului

în statica linişte cu bale din purgatoriu
scene din acelaşi film, în care era el însuşi zeul, el însuşi crima
şi tot el zeul ucis

„aş fi vrut să fie altfel” şopti

medicul îl puse să repete
pacientul rânji

26
 27

„devii ceea ce ucizi! altfel nu l-ai avea astăzi drept pacient pe Domnul Dumnezeul Tău!”
şi hohotele sale zgomotoase treziră tot salonul

injecţia îşi făcu rapid efectul

pacientul reveni la acelaşi film
avea un surâs simplu, jucăuş
„devii ceea ce ucizi” şopti, ca prin vis

27
 28

Pentagrama

am fost acul din seringa lui Morrison

glonţul înghiţit de Cobain
balustrada care s-a rupt cu Schumann în Elba
caii biciuţi pe care i-a îmbrăţişat Nietzsche la Torino
stiloul care s-a spart în mâna lui Cioran

am fost pumnul zdrelit din faţa lui Tyler Durden

toporul lui Raskolnikov
inelul lui Sauron
palmele maculate ale lui Macbeth
suflet din sufletul de rechin al lui Maldoror

fiecare dorinţă întunecată îţi vine de la mine

şi-n fiecare miez de noapte
îţi şoptesc la ureche
adevăratul meu nume,
pe care îl venerezi fără să ştii

am pătruns atât de adânc în viaţa ta,

încât ai învăţat să mă ignori

încet, pricepi că nu există vină

nu există păcat
zdrobeşti crisalida în care ai fost consemnat
forţezi pereţii uterului în care ai fost surghiunit

încet, păşeşti pe calea Mea

devii, ca Mine, zeu

28
 29

Nietzscheana

îmi număr viaţa în jumătăţi de ţigară

sorocul mi-l împart în momente perfecte
şi în jumătăţi de neîmpliniri
tainul de infern îl înghit în porţii mici ca pe un paliativ
ca strămoşii mei voievodali care se obişnuiau cu otrava

coabitez cu demonii mei – mă încarc cu energiile lor negative

karma mi-o îndes cu inspiraţii violente din Belial şi Azazel
şi într-adevăr spiţele roţii se întregesc, se înnegresc
până scapără

maleficul îl inhalez pe nas ca şi coca îmi iau prana din castronul cu lături
demonicul îl sorb ca nectarul tot ce mai marii becketienii gunoieri
deversează din preaplinul singular
şi moartea îmi suflă un ştiu cum trebuie să arate doica lui berlioz
cântec de leagăn
în roşu şi negru dănţuie din simetria lor voi înălţa în sufletul meu
cicatricile în mine o catedrală a fricii
ar fi prima catedrală gotică construită direct în subterane

şi mi-e silă şi cumva mă amuză tragicul inerent trăirii

toţi cei care m-au precedat au înţeles greşit mesajele
pe care le-a fost dat să le exprime

voi compune biblia mea – răstălmăcindu-le greşelile

cu aceeaşi exuberanţă nebună care m-a caracterizat încă înainte de a individua
o axiomă din infernul existenţial creatio ex nihilo
unde faţa posedaţilor se descuamează ca plastilina
unde iluziile mugesc de sub fundamentul civilizaţiei
(prea subţire e totuşi tencuiala, prea fragil e încă pragul
pentru a nu fi spart dintr-o unică suflare
pentru a nu fi ingerat printr-o singură privire)
cei care se luptă cu demonii, să ia aminte la demonii care sunt ei înşişi
noch! striga piticul ce nu se mulţumea cu ersatz-uri de umbre
willst du mehr? i-am răspuns atunci cu beatitudinea pe care o poate avea doar cel
care înţelege experienţa christică a lui nietzsche
şi cei care se hrănesc cu demoni, să ia aminte că demonii se hrănesc cu zei

29
 30

Poeme de dragoste şi ură

despre crima mentală, îngeri care se transformă în bestii, fantome psihice

şi alte demoniade

30
 31

Chipurile Roxanei în ospiciu

a fost o dată un vis numit platon – şi-o inimă zgâriată de poezie

a fost o dată eliberarea – a fost sărutul tău-botez
a fost cândva un desperado, un înger negru, motociclist prin iad
şi-un blond isus cu buze de vitriol, mântuitor pentru rebelii fără cauză

am violat eternitatea dragostei şi a fricii

în numele Tău

te-am iubit şi nimeni să nu mă judece pentru această crimă

pentru că te-am ucis iubito în visele mele
ar trebui să fiu deportat în Hades
să bat pământul sterp pentru trei vieţi
să fiu ţipat în groapă fără înmormântare
să trăiesc în mintea unui monstru
să fiu condamnat la inexistenţă eternă
sau la eterna aşteptare –
a lucrului pe care-l cer

fie-ţi mintea limpede, eu plec

fi-vei mereu în mine
sunt moartea moartă fără tine
dar spune tu, ucigaşo, nu-i mult mai bine
să mori decât să ucizi?

31
 32

Descântec pentru Annie

te privesc în oglindă
ochii mei te proiectează în gol
eşti esenţa mea fiinţa mea
silueta mea te relevă
adevărul meu
imaginile noastre se suprapun
eu sunt umbră, tu eşti rază
oriunde aş pribegi
n-am să mă rup de tine

nu am nevoie de nici un legământ

chiar dacă mor
amprenta originii nu se va şterge
acest coşmar este o halucinaţie vestejită
doar una din şirag
ştiu să-i dau jos voalul cu briceagul
să-ţi reţin sărutul în palme
şi chipul imprimat în suflet

în spatele ochilor mei

zace ascunsă imaginea ta perfectă ca un preaplin de soare
figura ta mi-o injectez
povară de curcubeu în venele mele încinse

drumul spre eşafod este un supliciu ce mă mângâie

toate feţele le dezgolesc până dau de a ta
Zeiţă
lumina mea
tu nu-ţi porţi coşciugul în spate şi nici crucea
fantomele nu mă pot răni

aş vrea să gust veninul buzelor tale

apoi să-mi petrec eternitatea căutându-te

eşti miezul meu

te am mine
de tine nu mă pot aliena
te recunosc

viaţa mea supliciul meu un cerc perfect

fiinţa şi visele mele au originat în tine
cu tine pot să zbor, pot să creez, pot să fiu
trebuie să scutur iadul acesta din priviri
visează-mă în oglindă

32
 33

Oglinda lui Echo

în camera mea zorii împung continente de fum de ţigară

mă simt ca într-o catedrală în care fire de praf alunecă străpunse de raze

aş putea dăltui un poem pe acel fir de praf

să-mi construiesc marea temă a sonatei pe o frunză ridată
sau, ca altădată, pe un jungher care îmi traversează
în zig-zag sufletul

-îmi tremură privirea

am argint viu în loc de ochi-

astăzi, ca niciodată, am să-i cânt un poem

dublului meu, care e îndrăgostit de hilda

ca vrăjit, cu ochiul beat

mă autoproiectez în Esenţă
-cuvintele mari nu spun nimic
dacă iniţierii îi lipseşte un iniţiat
şi cei care-au gustat veninul
cei cu gâtlejul ars
să caute mai adânc, să caute mai ascuns
e miere în sângele florii, şi încă destulă-

îmi pierd temelia, alunecând în tine

atâtea abisuri am venerat înainte să-ţi venerez privirea

şi iată trăiesc într-un basm, dar nu e basmul negru

în care se întâmpla coşmarul
în care eram propria cassandră, propriul agamemnon, propriul egist

şi-atunci era miez - o luptă între demoni,

un demon era fagocitat de un bufon
(şi luaţi aminte la monştrii care sunteţi pe cale să deveniţi
voi cei care luptaţi cu monştrii,
cum scrie undeva un prieten)
ce otrăvuri –

m-am lăsat transfigurat de săgeţi

până când am devenit ceva ca o săgeată

m-am lăsat prizat de abis

până când am devenit ceva ca un ecou

33
 34

devorat de umbre
până ce ochii mei s-au îngreunat cu fantome

dublului meu, care s-a îndrăgostit de hilda

îi spun, eu o pot iubi mai frumos decât tine

parcă am uitat cine sunt

în sensul că nu mai am ochi pentru mine
narcis? dar narcis e mort
păstram prea multă dragoste pentru mine
dar eu nu ştiam cum să mă iubesc înapoi

ca un soare am să dăinui în preajma ochilor tăi

şi când ţi-e somn, am să te veghez ca luna
îmi inspiri o asemenea perfecţiune
încât aş fi în stare să-l pricep pe platon

toată viaţa mea a fost un poem

şi toate poemele au fost false monede
false revelaţii sorbite de la un izvor imund
cuvintele mele nu sunt îndeajuns de puternice
îndeajuns de vii să te slăvească pe tine

voi scrie un alt poem, voi ţese o altă viaţă

pentru tine

dublului meu care o iubeşte pe hilda, ţie:

o iubesc mai mult decât tine

34
 35

Fără

tăcerea ta s-a spart în mine

şi ca un bloc de gheaţă mă înfior
înţeleg acum toate poemele de dragoste-moarte pe care le-am citit
mi-aş fi dorit să nu le fi scris

sunt în umbra lui Dumnezeu

El şi-a retras lumina
fără graţia lui sunt un simplu şobolan care amuşină prin gunoaie
şi ce-i mai trist că nu există Diavol
Diavolul suntem noi, din cauza asta nu-i simţim prezenţa
am devenit imuni la aura pe care o iradiem atât de intens

după tine viaţa se va împarte între mine şi mine

cu simpla menţiune că sufletul meu va fi mort
ce nostim, un omuleţ arogant, cu un zâmbet pictat pe mască, cu planuri şi speranţe
inventate
care arde în propria-i flacără, un omuleţ mort

tăcerea adâncă ca vidul produs de cortina razantă

mă umple de o falsă siguranţă, de o falsă încredere în mine
vreau s-o înlocuiesc cu sunetul surpării, să aud cum pârâie zidurile
vreau mai bine sunetul uraganului, dislocarea ce susură ca o avalanşă

în centrul lumii mele singur încorsetat în apocalipsa generală

cu un rânjet demonic pe faţă, schimonosit ca un înger idiot sau ca un monstru negru

m-ai aruncat într-un iad lipsit de orice semnificaţie

căruia îi dau semnificaţia urii de sine ca să supravieţuiesc

am să-mi găsesc altă autenticitate decât iubirea

sunt condamnat la auto-sfâşiere

atunci când îţi întorci privirea, mor

35
 36

Decupaj
(apocalipsa mea)

ţigara are gust de lacrimi

şi lacrima are gust de tine
de fapt nu ştiu ce gust ai
dar ştiu ce gust au ochii mei
şi ochii mei sunt ochii tăi

cum de m-am putut crede atât de frumos? probabil mi-am înecat prea des privirea în
privirea-ţi

poate data viitoare când mă uit în oglindă am să mă plictisesc de felul cum surâd din ochi
şi poate am să mă gândesc serios –cum se spune?- să fac o schimbare
să scotocesc adânc cu un cuţit prin orbite, poate reuşesc –ştii tu- să mă descotorosesc de
un organ care mi-e oricum nefolositor
(doream să spun îmi stă în gât, dar, ştii, e doar o diferenţă semantică, exact ca aceea
dintre a iubi şi a muri, deci oricum ceva ridicol şi neimportant)

măcar să scap de imaginea ta, care mi-a făcut viaţa atât de frumoasă pentru câteva
săptămâni şi care bineînţeles îmi va transforma viaţa într-un iad pentru alte câteva
săptămâni
(am spus săptămâni? doream să spun ani sau epoci, dar, ştii e doar o diferenţă semantică,
de care oricum nu trebuie să ne pese, nu?)

nu mai ştiu bine, e imaginea ta sau imaginea mea cea de care doresc să scap
poate îmi explici tu diferenţa, eu sunt cam confuz azi şi nu o înţeleg,
dar, spune-mi tu, nu e tot o diferenţă semantică, pe care tu scuipi şi care pe mine mă
ucide, deci, oricum, ceva neesenţial, periferic, deci care nu trebuie să ne intereseze?

dragostea mea se coace la gunoi, lângă două cadavre de şobolani şi un trandafir uscat cu
ghimpi înveliţi în rouă
îmi place acest setting, pleoapele mele cu tot ceea ce ascund ele se vor odihni mai bine pe
lături
oricum nu am nevoie de ele
nu-i aşa, iubire, n-avem nevoie de două orbite care au înregistrat fiecare zâmbet al tău,
fiecare ezitare, fiecare lumină pe care mi-ai aruncat-o în treacăt
şi tot iadul în care m-a transpus răceala ta

mă duc până în camera unde există oglinda, fii drăguţă şi întinde-mi te rog cuţitul
cred că e suficient de ascuţit, aşteaptă-mă doar o clipă, nu stau mult, mă duc să mă
schimb

36
 37

POEM DE URÃ
(apocalipsa ta)

dragostea mea este o oglindă spartă

în loc de ochi am cioburi

aş vrea să te sărut cu buze de lamă

să-ţi ling vaginul cu un burghiu
să-ţi desprind labiile cu gheare de lup

şi când ne sărutăm din priviri,

să-ţi intre sticla-n creier

să-ţi explodeze centrii plăcerii

în timp ce te sugrum

aş vrea să te violez ca pe o sfântă

din vaginul tău îngust ca o temniţă c
să sculptez un templu al fricii în formă de ruc
e
din catedrala trupului tău am să strâng
destul material cât să fondez un iad
şi craniul tău cu ochii rânjiţi
am să-l folosesc drept stemă

da, aş vrea să-ţi beau sângele

să curgă destul cât să înec un imperiu

şi când eşti moartă, să te trezeşti în iad,

să fii surghiunită într-o nouă Grădină a Edenului,
pervertită,
pe care s-o împarţi cu mine

voi fi Adamul tău demonic, voi fi şarpele,

însărcinat cu pedepsirea ta,
blestemul tău va fi să nu-ţi găseşti
niciodată moartea în braţele mele

fi-voi demonul tău păzitor,

îţi vei găsi împlinirea, mântuirea
în durere

37
 38

Cosmogonie într-un pahar cu vodkă

(un fel de izbăvire)

Hyperion spectral îşi face veacul prin crâşme murdare

cu unghiile roase şi palme scobite soarbe un gin şi pipăie câte-o grasă
paharnic delicat, bea primul din sticlă şi-şi umezeşte gâtlejul umil când pierde la whist,
da, îl poţi întâlni pe la gară, în catacombele zdrobite de tramvai la ore timpurii,
sau la cimitirul central, ca un Werther şobolan amuşină cu gândul
proaspetele morminte gâdilate de ploaie,
caută groapa iubitei sale
“când ţi-am văzut chipul
reflectat în placa funerară
când am priceput că tu eşti muritoare…”
aproape îi poţi auzi gândurile în liniştea răcoroasă de metal
“voi creşte - voi scădea
eu ca lumina lunii”
îi poţi citi pe frunte toată povestea fără haz prin cutele care-l brăzdează simetric
“asta o am de la 15 ani, când mi-a murit mama
asta la 18, când am ieşit de la dezalcolizare,
asta de la 24, când tot o femeie pe care n-am putut salva a murit,
şi asta” gânduri cu ace îl tatuează pe dinăuntru
“asta trebuie s-o fi făcut când m-am născut”
pe aripile păcatului, în alfabetul gotic, corbii se sinucid kamikaze în lună,
şi ca Astralis, el ştie să-şi citească povestea în norii ce sângerează pe boltă,
sau ca un Brandon Lee mahmur scobeşte huma cu unghiile şi dinţii,
în loc de lacrimi viaţa i-a administrat o formă specială de bocet,
un hăuit la intersecţia dintre rânjet şi hohot de nebun,

se face dimineaţă, “destul am gustat pe limbă buzele arse ale lunii”,

soarele spală deja Mănăşturul,
“pe fiecare stradă am adulmecat simbolul morţii tale,
am simţit până în tălpi duhoarea,
şi cum nebunul lui Nietzsche cânta în biserici requiem-uri deşănţate,
în fiecare crâşmă îmi vine să îţi fac altar,
să borască la pisoar
prietenii de pahar deasupra icoanei tale”

“cu o gură străină îmi intonez moartea în limbi necunoscute

şi parcă am murit de mult
ce-a mai rămas…durerea adumbreşte acest oraş cu aripi de negreală”
aproape că-i auzi gândurile –
şi-n fiecare ciob o oglindă spartă
şi în fiecare oglindă un “cine sunt eu?”

38
 39

On the Road

trenul este templul meu

39
 40

[1]

în aceste zile timpul se pliază asupra lui însuşi

şi timpul devine durere
soarele fecundează lumea
ca să nu remarcăm prea uşor coşmarul
o irigaţie de lumină – vai moarte am numai pânze de păianjen în ochi
chiar nu poţi mai mult?

pe falie Dumnezeu îţi şopteşte vorbe

ca şi-un cuţin creier
trăim după apocalipsă
am fi putut remarca şi noi că suntem morţi
dar ne plimbăm pe stradă, umplem parcuri
cu hoiturile noastre preţioase
suntem plini până la refuz cu nimicul
ce duhneşte mecanic
facem spume la gură
ca un butoi care tălăzuieşte pe margini
preaplini cu nimic

şi ne purtăm coşciugul în spate

cum îşi purta Zarathustra piticul în cârcă
nu mai avem nevoie de noi pentru a trece pragul
ne mână instinctele noastre ancestrale
o sinucidere colectivă e prea mult când cari în spate un mort

şi ca un spectator care se lustruieşte în mlaştini

Dumnezeu priveşte spectral comedia umană
cu ochii buimaci aplaudă din priviri
nu e nimic glorios în naşterea noastră
e ca şi cum o căţea ar fi fătat o palmă de lut cu ceva foc în priviri
iar viaţa ne-am trăit-o în subterane
în gropile de sub pojghiţa fundamentală pe care a trasat-o acelaşi zeu labirintic şobolan
am trăit într-un sub-cer perpetuu alimentat cu false necesităţi de mistici terorişti

lumea este un imens turn babel

jack tricksterul urca pe vrejul de fasole ca un baron münchausen şaman din închipuiri
mormintele se pot construi şi pe verticală, îşi şopti în barbă acelaşi dumnezeu
cu vocea scobită de ventriloc corb, hienă, tanatolatru prin vocaţie şi de profesie necrofil

moartea noastră cerută în rarele clipe de luciditate

moartea lumii, moartea ta, Dumnezeule, moartea mea

40
 41

urmând aceeaşi logică elementară care i-a influenţat pe preoţii nihilişti

Dumnezeu îmi glăsuieşte neîncetat prin fiecare picătură de soare
“îndepărtează de mine paharul” prin fiecare sonată perfectă
prin fiecare ecuaţie orbitoare care dovedeşte argumentul ontologic fără a dovedi nimic
prin fiecare zâmbet din suflet ce amână prăbuşirea generală
“nu poţi să omori un cadavru
nu poţi omorî un cadavru,
îţi spun, nu poţi fi ucis…
nu mai am ce ucide în voi totul a murit”

(Cluj/Baia Mare)

41
 42

[2]

curcubee retezate în pupile de ţigănuşi umili

periferii în cascade
sonde umectând dedesubturile patriei
cimitire de marmură în care vezi reflectată
steaua polară
nori lăptoşi cu suflete de plumb
juxtapuşi într-un duel în priviri

într-un spital te vezi la monitor

rescriind la pian istoria universală
o mie de măşti ascund o mie de suflete
“sonata fantomelor” de clara schumann
mi-sol mi-sol la pedale
ritmul preschimbă sufletul
din tenebre te invoc Doamne
iluzia morbidului ţi-a dat o nuanţă de roz
sprâncelor periate à la Gandalf

ce-a mai rămas din tine?

te întrebi
inspectându-te suspicios în oglindă
tu eşti sufletul meu
şi toate poemele pe care le-ai citit
cu vocea ta
sunt poemele tale
the philosophy of speed – în noaptea astrală rişti să fii umilit de excedentul tău

toate sofismele pe care le-ai scris

toate stanţele macabre
toată sapientia a fost înregistrată
Dumnezeu greblează în grădină superlunară
cu un pelvis de mort
în povestirea în trauma tramatică
ce se cheamă viaţa Ta

ţi-ai găsit numele scris pe-o cruce

te-ai odihnit
ţi-ai învelit sinusurile în stele
te-ai răsfirat preschimbat respirat
a fost un loc bun
ţi-a plăcut, ai mers mai departe

(Tecuci/Bucureşti)

42
 43

[3]

fire de salcâm scoborau pe tâmpla mea

mă-ncununau cu primăvara lor subtilă
o ploaie de miresme lupta cu aburul de ţigară
un bombardament de funingei sfârşea în scrum

pe coapsa sticlei de bere erau înscrise în portativul lacrimilor frunze de salcâm

feţele şi frazele celorlalţi de la masă le desluşeam ca prin vis

un zâmbet cald de mort
de mort care se-aştepta la asta,
de mort care iubeşte trecerea,
de mort care nu mai avea nimic de trăit
un zâmbet cald îmi lingea faciesul, mi-l strălumina
ca un licurici de chiştoc care scapără dintr-odată într-o cameră adumbrită

florile,
fulgii,
aşchii de petale scoborau
redecorau aspra irealitate cotidiană
cu onirismul lor de huligani stelari
subsoarele era supt înapoi de furtună
negreala de nori se împăuna cu un abanos monocromatic

şi parcă soarele rupt, sfârtecat, icnea în cazan ca Dionysos

trimiţând steluţe de vată şi baloane de săpun să ne învioreze orişicât atmosfera
o scară pe cer mă aştepta din scoabe întreptate de salcâm
dar mie îmi plăcea să scobor – îmi plăcea cum scobora universul în mine

după un răstimp ceva ca un hăuit de victorie m-a înspumat

cerul ajunsese la fund – cerul căzuse tot în mine
l-am dat pe gât cu ultima înghiţitură de bere –
când m-am întors în mine însumi, la aceeaşi masă, cu aceeaşi prieteni, salcâmii se
ofiliseră

(Baia Mare/Cluj)

43
 44

[4]

linii ferecate care desfac coapsele munţilor

pârâuri de nori ce obtenebrează soarele
staţii fără nume în care viermuiesc săteni debili
o patrie dezafectată ca un trist han părăsit

voci care intonează cu sârg

„în aista sat de câine”
slove înscrise cu polen pe pergament
sau pe hârtia igienică
muştele lui Sartre rânjesc
ca nişte excavacatoare defalcate în minatură

şerpi de mucava
zvârliţi cu undiţa prin trapele scenei
şi ulii care fac pluta
descriind cu dispreţ semicercuri perfecte

încă o ţigară
şi spune-mi: cine mă învaţă ura?
încă o ţigară
şi spune-mi: poezia a murit!

pune-ţi cep, talazul te dezmiardă

un clocot surd musteşte
vin stricat şi-o sfântă scârbă fermentează

ne-am porcit cu ghes natura,

am luat cuminecătură din butoiul cu lături

(Vasser)

44
 45

[5]

de fiecare dată când străluminează noaptea

ca o maree de comete aruncate într-un lighean cu burta-n jos
fulgerul îţi linge limba ochiului cu o lanternă de buzunar

nu numai că îţi lasă un gust amar pe cornee

nu numai că îţi deschide pleoapele cu o lanţetă magică
dar mai ales îţi indică cu o mişcare de prestidigitator
ce este dincolo

cum marea cerului mulge – şi tu în balconul încins priveşti furtuna

cu nonşalanţa spectatorului din cabina de vapor
cum inima oceanului de smoală se închide-preadeschide ritmic
cum venele unei lumi ce încă nu există pompează adânc până-n inima ta
o întreagă linişte şi lipsă se relevă – te descântă absenţa magistrală a unui ochi inchizitor

iar marea moartă îţi spală pleoapele şi-ţi lasă pete pe conştiinţă

şi fulgerul când îşi desprinde coaja

şi-şi lasă crisalida în spate – ar vrea să zboare undeva
să-şi fac cuib prin spinii tăi

odată cerul s-a aprins – iar noaptea şi-a dechis petalele

nu numai moartea şi orbirea sunt din substanţe gemene
şi noaptea şi lumina prea bine se cunosc

iar pleoapele astrale şi-au scuturat nisipul ce prinde zaţ în creier –

şi cum desferecate toate nopţile au curs într-una, eternă, inumană, infinită,
şi noaptea nopţilor s-a stins
lumina ce-o succede şi-a arucat năvodul în marea mării mele,
am prins cu limba ochiului o aşchie fragedă de fulger

suflet lângă suflet, animus lângă anima şi corp la corp astral,

mi-am sughiţat prana şi am inspirat ceva din duhul nopţii
o noapte cristalină spartă din care sclipeau scântei

iar toată încrâncenarea şi tot talazul beznei mi-a dat puteri să văd –
ce-a mai rămas când seva nopţii s-a scurs şi mi-a uns pleoapa

pe cerul ars de vară un rânjet de violet încorona furtuna

în inimă un ochi l-a stins pe altul – la fel şi-n cer
un suflet l-a despicat pe-un altul
alt suflet şi-a depăşit condiţia – i-a dat imbold substanţa sa de fluture

45
 46

(şi-n timp ce trupul nopţii se dezbracă –

textura lui se descuamează şi-ţi lasă loc de-un vers –
alarmele maşinilor mugesc spasmodic ca o turmă de zombie anorexici
şi toate felinarele au explodat cu obstinaţie pe strada casei mele
prea mult am stat în cuşcă – deschid ferestrele şi ies)

(Baia Mare astrală)

[6]

stai în deschisul câmpiei ca un arcaş ce împlineşte infinitul

drept, mândru, vertical – şi osul lumii îţi trece prin tendoane
iar venele îţi tresalţă, le simţi prin firul cămăşii

eufonia universului se întregeşte doar prin tine

şi stai drept în deschisul câmpiei, ca un elf ce şi-a răsfirat crengile conştiinţei
până în cerul preaplin

fibre de curent circulă prin trupul tău redevenit trup astral

şi priveşti halucinant din deschisul câmpiei
(îţi cauţi pixul ca o baoinetă – pregăteşti caietul ca un harpon
deszeleşti foile cum ai desface o zeiţă virgină)
ochiul tău este alb pe la colţuri – pupila ta conţine bine universul
...relee...
(încordat, ca un cecen, pregăteşti atentatul
reverberează bomba mai întâi în tine)
albul cerului te continuă – floarea cerului se spală în ligheanul boltei
se şterge cu asprul norilor de praf

poate macii ăştia îmbracă schelete de corbi

poate urzicile ling cu lama lor anime de fluturi

închizi pleoapa
şi vezi mai bine
în deschisul câmpiei
te-ntinzi şi cerul îţi aşterne mormânt

(Agafton)

46
 47

[7]

zbor pe avram iancu cu taxiul

impresia de film de năuceală pură
nu reuşeşte să-mi şteargă penibilul sentiment
că trec printr-un oraş-cadavru
casele moarte îmi sunt cimitire
străzi-mormant în care mă afund

rămăşiţe de helloween şi spuza de la ziua morţilor

poate sunt doar un corb care zboară ca un glonţ printre tâmplele lui Dumnezeu
anthem-ul lui 69 eyes mă încapsuleaza mai bine decat poemul lui poe

prin mine trec mai multi preoţi

îşi dau viaţă şi glas unul altuia
îşi preschimbă sufletele într-un evantai
şi spiritul în steme de vată

inspiraţia mă apretează ca pe un vessel în care încape prea mult

intubat cu eternitatea deodată, oceanul de vin sărbătoreşte talazul
ordinea perfectă pe care o descopăr ori de câte ori mă împotmolesc în înălţimi
şi jim morrison dansa doar pentru mine
the gate is straight deep and wide
un private horrorshow în care măştile cad ca steluţe de zăpadă

mă întorc în mine insumi

călătoria era de fapt una interioara
şi mă ascund mai adânc în poemul mortuar al lui mălăncioiu
pe care îl recita un înger cu faţa de metal şi gheare de plumb
pe ton de histrion emancipat

there is no fear
evil is a point of view
ce teamă mai degrabă o intimitate aproape greţoasă
eternul spectator priveşte în gol
sufletul lui plutea în indiferenţa stranie a celui care leagă un prieteşug cu ideea de moarte

dincolo de toate acestea simbolul ascensiunii avea să-l reprezinte până-n panzele albe
dar el este inconştient, să-l scoatem din scenă
să lasam cale libera finitului care vibrează lasciv din coapsele noastre

(Mănăştur/Gheorgheni)

47
 48

închidere-deschidere

imn pentru generaţia 2000 +

pentru toţi cei care aveau trei ani la Revoluţie, şi care au auzit de Ceauşescu, cozi,
foamete, de la părinţi sau de la fraţi mai mari,
pentru toţi cei care au fost şoimi ai patriei doar pentru o zi,
pentru toţi cei care joacă Starcraft la internet café şi fură zece mii din portofelul părinţilor
să mai stea o oră,
pentru toţi cei care au fost aruncaţi într-un vid special, fără închisori, fără securişti, dar
obnubilat de carcere mentale trasate de oameni ca Vadim şi Păunescu,
pentru toţi cei care trăiesc într-o democraţie în care domnesc foştii comunişti,
pentru toţi cei care se gândesc cum să-şi vândă inteligenţa în străinătate, pentru că ţara le
oferă pentru capacităţile lor 3 milioane pe lună, care de-abia le ajung pentru chirie,
pentru toţi cei care societatea îi stigmatizează pentru că vor să fugă din chiar România
care îi lasă să moară de foame,
pentru Claudiu Komartin, care brodează paginile revistei Euphorion, ca un meteor sau ca
o cometă,
pentru cei care citesc noaptea romane din colecţia Cartea de pe noptieră, şi dimineaţa
sunt prea osteniţi sau prea împliniţi ca să mai meargă la şcoală,
pentru profesorii de la filozofie, care uită cu greu slangul marxist şi pentru profesorii de
liceu care apreciază copy/paste-ul în favoarea unei lucrări originale,
pentru profesorii dinozauri, care ne spală creierul cu informaţii de-a gata, şi cu principii
suprasensibile într-o lume în care predomină doar Schimbarea,
pentru această societate care se modelează după mită şi plagiat

acum, teoretizez Ruptura,

de astăzi ne naştem din nou,
nu mai semănăm cu taţi noştrii,
refuzăm tradiţia,
ne întemeiem din nou,
şi chiar dacă identitatea noastră nu e la fel de conturată ca şi confuzia,
din rebeliunea va ieşi ceva Nou, de nenumit,
măcar ştim ce nu vrem să fim,

48
 49

aveam steaua polară a Haosului deasupra noastră,

am fost botezaţi din nou

numesc Criza,
destul cu valorile voastre care v-au ţinut de cald în somnul istoriei,
destul cu poezia de partid,
Nu mai există Partid,
de ce continuaţi să scrieţi în gol, cu reflexe moarte, de parcă ar exista Unul ?
nu vă mai aserviţi unui autoritarism !

de azi nu mă mai subsumez vouă – nu puteţi fii învinovăţiţi pentru purtarea voastră,
puteţi fii stigmatizaţi doar pentru faptul că perpetuaţi servitudinea, o predaţi, o reluaţi

voi, dinozauri, mă auziţi ? Nu avem nevoie de moştenirea voastră

este o lume altundeva, şi noi o vom descoperi

49