1

Misiologie și Ecumenism
Semestrul I
1. Misiunea Bisericii Ortodoxe în post-modernitate: identitate,
pluralism şi comuniune. Dialogul inter-religios în context european şi
mondial. Studiu de caz: Sfintele Taine și Ierurgiile, între acceptări și
contestări (Botezul și Mirungerea).
2. Misiunea Bisericii în contextul secularizării, globalizării,
pluralismului. Biserica în societate: solidaritatea cu lumea, diaconia,
misiunea profetică a Bisericii, proexistenţa. Misiunea Bisericii în
societatea românescă contemporană.
3. Liturghie şi Misiune. Participarea mirenilor la misiunea Bisericii.
Studiu de caz: diferenţe confesionale privind Sfânta Liturghie şi
Sfintele Taine: Pocăinţa, Euharistia, Preoţia.
4. Mărturia creştină prin sfinţenia vieţii: familia, monahismul,
aghiografia. Diaspora - o nouă tipologie misionară. Studiu de caz:
diferenţe confesionale privind Taina Nunții și cea a Maslului.
5. Originea şi dezvoltarea Mişcării Ecumenice. Formarea teologică-
ecumenică.
6. Consiliul Ecumenic al Bisericilor: structură şi organizare. Adunările
Generale ale Consiliului Ecumenic:
a) Sesiunile 1-5
b) Sesiunile 6-9
7. Conferinţa Bisericilor Europene: structură şi organizare, întâlniri și
teme.
8. Ortodoxia şi dialogul ecumenic: identitate, criterii şi condiţii de
participare.
9. Teologia Ortodoxă în cultura românească. Problema inculturaţiei.
Ortodoxia românescă în comunitatea ecumenică - punte între Occident
şi Orient.
10. Toleranța religioasă a românilor. Uniatismul-aspect problematic al
dialogului ecumenic.
11. Secte de proveniență orientală. Deviații psiho-sociale ale
mişcărilor religioase.
12. Noi mişcări religioase de factură sincretistă.
13. Noi mişcări religioase histologische cu un prozelitism agresiv.
Formulări eshatologice eretice.
14. Formulări eshatologice eretice. Studiu de caz: Doctrine
eshatologice eretice

Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate: identitate, pluralism

şi comuniune. Dialogul inter-religios în context european şi mondial.
Studiu de caz: Sfintele Taine și Ierurgiile, între acceptări și contestări.
Postmodernitate = stadiu al societății actuale, de valorizare excesivă a
sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg
al noilor cuceriri ale științei și tehnologiei, în spirit secularizant și globalizant.
 2

Societatea postmodernă dezvoltă și o cultură postmodernă, adaptată perfect

cerințelor ei.
1.1. Factorii definitorii ai postmodernității
a)Individualismul = cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja
experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se
afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la
nivel economic, politic, cultural etc. Această goană nesăbuită după avansare
socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice
generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare
spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este
sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să
gândească liber, conștiința sa fiind amorțită complet de capriciile impuse ale
modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt
quasiinexistente. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a
realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 –
Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se
vor adăuga vouă). Dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai în
dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției
stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o
depresie continuă, justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie
națională, am putea spune, în S.U.A și Occident), care îi „refac” echilibrul prin
terapii de exacerbare a propriei personalități.
b)În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent,
exprimarea tradițională a religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor
tradiționale. Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci
aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum.
Este o totală „descătușare”, mergând de la menținerea distorsionată a unor
forme tradiționale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor
elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei
personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii,
extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea
profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita
materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media
sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi –
vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credința tradițională în
Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări
declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu
relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism
„exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez,
nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a
invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauză majoră: conceperea
lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între
transcendența Divinității și imanența lumii.
c)Progresul extraordinar al științei și tehnologiei = factor constitutiv al
postmodernității. Se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a
unei raționalități exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace
ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate
 3

conduc la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna enorm:
sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri
de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din
interior.
d)Globalizarea economică și politică. Lumea este o imensă piață de desfacere,
granițele dispar, se creează alianțe comerciale mondiale.
e)Haos doctrinar: învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine
universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase
absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura eclesială
centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile centrifuge. Este promovată,
fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un
ecumenism similar întru totul cu sincretismul.
f)Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului
firesc al majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total
nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își
clamează „drepturi” precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor
din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun”
din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării
generalizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea
față de tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.
g)Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clișeu diabolic, de-a
dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu
prisosință „clipa”; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece
monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual.
Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după care să
jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai
timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s-o ascundă
(operații estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau
promovare a unui stil de viață nonconformist, adolescentin – la vârsta
senectuții, angajarea în muncă și după pensionare, invocând falsa penurie
etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor,
ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare
instituții de ocrotire - azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri”
familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern.
Victimă a autosuficienței, el clamează necesitatea raiului pământesc,
experimentat încă din viața aceasta, fără a-și pune problema veșniciei, în care
nu crede (la ultimul sondaj, doar 7% din catolicii francezi au declarat că cred în
viața veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale
mai multelor „vieți” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic
mediatizat în Occident grație teosofiei și antroposofiei.
h)Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele
variante ale sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în
mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-și părăsi tradițiile, ghidându-se după
reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliți să se adapteze.
i)Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice,
superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv
horoscoapele și astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste
 4

ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: fie trăiește
drama acestei confuzii, fie declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu
poată fi experimentat.
1.2. Reacția Bisericii față de provocările postmodernismului
a)În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea
identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor
existențelor umane în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între
transcendența și imanența lui Dumnezeu se creează în teologia ortodoxă grație
doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare
cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Se
impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de
exprimarea singulară.
b)Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire
intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi- și
multilaterale, dar pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față
de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar,
datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată, ea respinge ca
fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist,
precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările
majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura
acelor minorități irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență.
Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât
ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu oferta
ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea
dialogului și, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei
(prozelitismului). Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a
structurilor ecleziale centrale și locale, în vederea depistării și remedierii acelor
sincope din activitatea misionară și pastorală, care pot aduce atingere întregii
Biserici, odată mediatizate.
c)Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra
societății. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la
presă și internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă
mediatizarea unor probleme interne (ex. Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu
avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din
mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este
obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea din
fașă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. Propriile canale de
comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară. Se impune o
mai bună valorificare a resurselor Internet – înmulțirea site-urilor ortodoxe
(astfel, Biserica întoarce contra postmodernismului propriile arme – „materialul
clientului”).
d)Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină”
postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și
pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei
se pot modela conștiințele. Posibile soluții: diminuarea expunerilor la
manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică și
patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei. Se
 5

impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări

postmoderne: exacerbarea ocultismului, precum și situațiile concrete ale
fenomenului migrației, raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în care
se migrează.
e)Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea
așezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor
negative, înmulțite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre.
Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5-a din Decalog. La fel,
neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față de cazurile
delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului
postmodernist. Individul refuză orice implicare, considerând că are alte
priorități ce țin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea
pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistență
socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei
comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum s-ar fi
petrecut lucrurile în sânul familiei.

1.3. Dialogul inter-religios în context european şi mondial

Globalizarea, fenomenul secularismului și transformarea postmodernistă a
societății contemporane determină o nouă poziție a teologilor, care se văd
obligați să abordeze dintr-o altă perspectivă dialogurile inter-religioase. Scopul
acestor dialoguri este acela al cunoașterii reciproce, mai ales în ceea ce
privește doctrina, morala, cultul, viața religioasă în general. Se încearcă
depășirea tensiunilor induse de unii agitatori zgomotoși, care zugrăvesc în
culori pesimiste celelalte confesiuni sau religii, fără discernământul dat de
adevărata cunoaștere. Câteva repere ale acestor dialoguri:
- dialogul inter-religios nu poate constitui un pericol, atâta vreme cât nu
presupune renunțarea la propriile idei;
- din contră, dialogul poate avea consecințe benefice: sporirea zestrei culturale
sau îmbogățirea spirituală;
- dialogul doctrinar se poate realiza, însă cu atenție deosebită, spre a nu se
ajunge la confruntări;
- scopurile dialogului: înțelegerea celorlalți și mărturisirea nostră proprie, a
Evangheliei lui Hristos;
- condițiile dialogului: stăpânirea la perfecție a învățăturii ortodoxe,
discernământ, fermitate și siguranță, maleabilitate și diplomație; evitarea
polemicilor sterile, precum și a dezvoltării sentimentului mândriei, al
confruntării cu orice preț.
1.4. Studiu de caz: Sfintele Taine, între acceptări și contestări. Taina
Sf. Botez, Taina Mirungerii
1.4.1. Sfintele Taine
1.4.1.1.a. Afirmaţie eretică: Tainele sunt, de fapt, simple simboluri, acte
externe de iniţiere sau de comemorare, care ajută credinţa, dar nu transmit
harul lui Dumnezeu.
1.4.1.1.r. Învăţătura ortodoxă: Pentru sectanţi, Tainele nu transmit harul,
întrucât ei cred în predestinaţie: harul se dă numai celor aleşi, şi numai prin
 6

credinţă ( Sola fide ). În plus ei se apropie de practicile, ceremoniile şi

simbolurile Vechiului Testament. Hristos este începutul mântuirii noastre
( Rom. 6, 2-16 ), El a instituit Tainele în vederea sfinţirii oamenilor prin harul
Sfântului Duh.
1.4.1.2.a. Afirmaţie eretică: În Biblie nu sunt stabilite decât două simboluri:
Botezul şi Cina Domnului. Celelalte sunt invenţii ale preoţilor pentru a câştiga
bani.
1.4.1.2 Învăţătura ortodoxă: Numărul tainelor nu a fost fixat în timpul
activităţii pământeşti a lui Hristos ( nici 2, nici 7 ), ci a fost stabilit de Biserică,
singura capabilă să transmită harul Duhului Sfânt. Nici canonul Noului
Testament nu se alcătuise încă. Însă instituirea lor de către Mântuitorul şi
practicarea lor de către Sfinţii Apostoli sunt certitudini: “Luaţi Duh Sfânt” (In.
20, 22-23 ). Acest Duh Sfânt lucrează; partea văzută, ceremonialul Tainelor, au
fost stabilite de către Biserică ulterior, dar nu cu scopul colectării de fonduri, ci
pentru a exprima liturgic bogăţia de simboluri şi semnificaţii consemnate la
aceste prilejuri.
1.4.1.3.a Afirmaţie eretică: Biserica voastră creează nu numai cele Şapte
Taine, ci şi altele, introduse de ierarhie.
1.4.1.3 Învăţătura ortodoxă: Se face o confuzie între Taine şi ierurgii.
Tainele sunt exclusiv pentru mântuirea oamenilor aflaţi în viaţa pământească;
ierurgiile sunt lucrări sfinţitoare destinate atât celor vii cât şi celor morţi şi
întregii naturi. Atât unele cât şi celelalte au fost practicate şi transmise de către
Sfinţii Apostoli, chiar dacă nu în forma pe care o cunoaştem astăzi (Vouă vă
este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor - Mt. 13, 11 ). Ierarhia nu a
introdus, deci tainele, ci doar a stabilit numărul lor şi a precizat rânduielile ce
trebuie săvârşite.
1.4.2.Taina Botezului
1.4.2.1.a. Afirmaţie eretică: Botezul nu este o Taină, ci un simbol, o
practică, o dovedire a pocăinţei şi a credinţei ( F.A. 11, 14 ); “crede numai şi te
vei mântui tu şi toată casa ta“ ( F.A. 16, 31 ).
1.4.2.1 Învăţătura ortodoxă: Textele de mai sus se referă la credinţa în
Hristos arătată de persoane păgâne ( Corneliu şi temnicerul ). Credinţa lor a
adeverit “cele nădăjduite şi văzute” ( Ev. 11, 1 ), iar botezul a fost urmarea
firească a acestui act. Prin botez ei l-au primit pe Hristos, prin moartea şi
Învierea Lui ( Rom. 6, 3 ), realizând ceea ce El numeşte “naşterea din nou” ( In.
3, 5 ). În ceea ce priveşte botezul pocăinţei făcut de Sf. Ioan, deşi este pretins
ca normativ ( Hristos Însuşi l-ar fi practicat ) acesta s-a adresat unui anumit
timp şi spaţiu, pregătind venirea lui Mesia: “Eu nu-s în stare nici să-I dezleg
cureaua încălţămintelor. El este Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”
( In. 1,29 ).
Hristos însuşi declară: “să împlinim dreptatea”, ( Mt. 3, 15 ) adică să împlinim
(desăvârşim) Legea cea Veche a dreptăţii din Vechiul Testament prin porunca
cea nouă a iubirii. Ioan este conştient de universalitatea botezului lui Hristos:
“vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”.
1.4.2.2.a. Afirmaţie eretică: Numai adulţii pot primi botezul, pentru a-şi
putea mărturisi în prealabil credinţa şi pocăinţa. Domnul spune: “mergeţi,
botezaţi, faceţi ucenici” ( Mt. 28, 19 ), “Cine va crede şi se va boteza se va
 7

mântui, iar cine nu va crede va fi osândit” ( Mc. 16, 16 ). “Pocăiţi-vă şi fiecare

din voi să fie botezat ( F.A. 2, 38 ). Hristos s-a botezat “ca la 30 de ani”.
1.4.2.2 Învăţătura ortodoxă: Am văzut mai devreme că nu botezul lui
Hristos de către Ioan este temeiul Tainei Botezului în creştinism. Toate textele
invocate nu restrâng practica botezului, ci arată mărturisirea concomitentă a
credinţei. Aceasta poate fi făcută la o anumită vârstă şi de familie şi naşi, care
nu doresc să lase pruncii nebotezaţi şi consideră că Botezul este cea mai mare
faptă bună pe care le-o pot face. Mandatul propovăduirii şi botezul sunt
adresate la “toată făptura”. La Cincizecime s-au botezat 3000 de suflete,
printre care erau firesc şi copii. Corneliu s-a botezat cu toată casa sa. Alte case:
a lui Zaheu ( Lc.19 ); Lidia ( FA. 16, 15 ); Ştefana (1Cor. 1, 16). Pentru textul de
la F.A. 2, 38, aplicăm regula contextului - versetul următor: “căci făgăduinţa
aceasta este pentru voi şi pentru copiii voştri” („făgăduinţa” însemnând
pogorârea Duhului Sfânt şi, implicit, botezul). Sectanţii au mistificat acest text,
în loc de “copiii”, traducând “fraţii” sau “rudele voastre”. Familia creştină,
Biserica Mântuitorului Hristos, este formată din bătrâni, tineri, fete, fii şi fiice şi
chiar robii şi roabele - cum era în vechime. Peste toţi aceştia “voi turna din
Duhul Sfânt” – zice Domnul ( F.A.2, 16-18 şi Ioil 3, 1-2).
Temeiuri în Vechiul Testament: – prefigurarea tainei Botezului
consemnează implicit şi necesitatea botezului pruncilor: Noe salvat de potop cu
toţi ai săi ( Fc. 9, 17; 1Ptr. 3, 20 ) - fii şi nepoţi. Tăierea împrejur s-a dat ca
legământ lui Avraam şi tuturor urmaşilor săi – prunci de parte bărbătească
( Lev. 12, 3 ). Au trecut prin Marea Roşie toţi evreii ( şi copiii ) - Ieşire 14, 22.
Hristos a fost tăiat împrejur în a 8-a zi ( Lc. 2, 21 ), a fost îmbisericit (–
întâmpinarea Domnului), era prezent în Templu la 12 ani ( copil – membru activ
al Bisericii ).
De altfel, copiii sunt prezentaţi ca exemple de desăvârşire pentru împărăţia
cerurilor ( Mt. 18, 3 ). „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă”
( Ps. 8, 2; Mt. 21, 16 ). Copiii sunt binecuvântaţi de Hristos ( Mt. 19, 14; Mc. 10,
14 ). Ei aduc pâinile şi peştii pentru a fi înmulţite (Ioan 6,9). Mulţi copii sunt
tămăduiţi sau înviaţi de Hristos (tânărul din Nain; fiica lui Iair, fiica
canaaneencei, fiul lunatic etc. )
1.4.2.3.a. Afirmaţie eretică: Naşii sunt o invenţie târzie a Bisericii, care nu
are temei scripturistic.
1.4.2.3.r. Învăţătura ortodoxă: Încă de la începuturile Bisericii, între cei
3000 de oameni care s-au botezat la Cincizecime se găseau atât iudei, cât şi
prozeliţi dintre neamuri ( F.A. 2, 5 ), între aceştia existând o relaţie
asemănătoare celei între naşi şi fini. Sfântul Pavel este năşit de Anania, el
însuşi se numeşte părinte sufletesc ( naş ) pentru cei născuţi în Evanghelie
( 1Cor. 4, 15; Gal. 4, 19 )
1.4.2.4.a Afirmaţie eretică: Copiii se pot mântui şi fără botez, ei n-au păcat,
sunt sfinţi: “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii…” ( Mt. 18, 3 ).
1.4.2.4.r. Învăţătura ortodoxă: Acest text se referă la nevinovăţia pruncilor;
aceştia nu au păcate grele săvârşite în mod conştient, dar moştenesc păcatul
originar şi urmările lui. Copiii au înclinaţie spre păcat, spre patimi, pe care
Dumnezeu le pedepseşte până la al 3-lea, al-4-lea sau al 7-lea neam ( Ieş. 20, 5
 8

). „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” ( Ier. 31, 29 ).

Botezul şterge păcatul strămoşesc şi atenuează urmările lui.
1.4.2.5.a. Afirmaţie eretică: Botezul se face printr-o singură afundare, nu
prin trei afundări. Hristos a intrat în apă şi s-a botezat ( Mt. 3, 16 ).
1.4.2.5.r. Învăţătura ortodoxă: Botezul este cerut a se săvârşi în numele
Sfintei Treimi ( Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh ) - Mt. 28, 19 . Botezul – simbol,
după doctrina sectară şi unitariană, atestă incapacitatea de a înţelege
descoperirea Sfintei Treimi şi mărturia ei ( 1 In. 5, 7 ). Hristos a intrat o singură
dată în apă, dar El era Fiul lui Dumnezeu Întrupat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt. Mai mult, cu prilejul actului botezului său, Sfânta Treime se
descoperă plenar ( Epifania ).
1.4.2.6.a. Afirmaţie eretică: Botezul se face numai în ape curgătoare. Apa
nu poate fi sfinţită, cristelniţa transmite boli etc...: S-au pogorât amândoi în apă
şi Filip l-a botezat pe famen ( F.A. 8, 38 ).
1.4.2.6.r. Învăţătura ortodoxă: Botezul s-a săvârşit, din cele mai vechi
timpuri, în spaţii special consacrate: baptisterii. Mai nou, apar cristelniţele.
Ambele se situează în biserică, pentru că slujba botezului aparţine spaţiului şi
timpului liturgic ale Bisericii. Apa sfinţită şi-a demonstrat calităţile, iar
cristelniţa şi celelalte materii folosite trebuie să respecte normele de igienă.
Dimpotrivă, apele curgătoare actuale sunt, în mare parte poluate, de aceea şi
sectele s-au reprofilat (botează în piscine).
1.4.3.Taina Mirungerii
1.4.3.1.a. Afirmaţie eretică: În Biblie nu scrie despre Mirungere , punerea
mâinilor nu este Taină şi nici ungerea cu mir. Sunt învăţături apărute pe
parcursul istoriei Bisericii.
1.4.3.1.r. Învăţătura ortodoxă: Obiecţia se explică parţial datorită practicii
catolice care a separat Botezul de Mirungere (Confirmare). La ei împărtăşirea
Sfântului Duh se face la adolescenţă.
Mântuitorul vorbeşte de această taină: “râuri de apă vie” (In. 7, 38-39). Sfinţii
Apostoli o săvârşeau după Botez ( F.A. 8, 14-16 ), prin punerea mâinilor ( F.A.
19, 1-6 ), este pecetluirea cu Duhul Sfânt ( Ef. 4, 30 ); ucenicii n-aveau nevoie
de mirungere, pentru că primiseră direct harul Duhului Sfânt.
1.4.3.2.a. Afirmaţie eretică: Nu-i nevoie de Mirungere şi punerea mâinilor:
“Cel născut din duh, duh este” ( In. 3, 6 ) deoarece „v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-
aţi îndreptat în Iisus Hristos” ( 1 Cor. 6, 11 ).
1.4.3.2.r. Învăţătura ortodoxă: Din context: Hristos îi explică lui Nicodim
sensul cuvintelor “naştere din nou”. El o înţelegea în chip natural. Sfântul Pavel
se adresează corintenilor botezaţi şi miruiţi de el. Prin Răscumpărarea adusă de
Mântuitorul, Botezul şterge păcatul strămoşesc şi păcatele personale.
Mirungerea garantează autenticitatea Botezului şi conferă darurile Duhului
Sfânt celui îndreptat în Hristos ( 1 Cor. cap. 12; 1 Cor. 6, 11 ).
Taina Mirungerii este promisă de Mântuitorul Hristos ( In. 14, 16 –26 ),
confirmată după Înviere ( In. 20, 21 ), desăvârşită după Cincizecime prin
„vărsare” şi „pecetluire” (F.A. 2, 38; II Cor. 12, 9; Ef. 4, 30 ).
1.4.3.3.a. Afirmaţie eretică: Duhul se împărtăşeşte şi fără ungerea
preotului: “Duhul a căzut peste toţi cei adunaţi în casă” ( Fapte 10, 44 ), “Duhul
suflă unde vrea” ( In. 3, 8 ).
 9

1.4.3.3.r. Învăţătura ortodoxă: Din context, rezultă că este vorba despre

casa sutaşului Corneliu. Sf. Petru era de faţă, el a adus darul Duhului Sfânt.
Venirea Duhului nu trebuie confundată cu bolile psihice. Duhurile trebuie
cercetate ( I In. 4, 1 ). Al doilea text arată că harul nu anulează libertatea
individuală.
Mirul sfinţit de ierarhie şi dat de preot concomitent cu botezul este folosit din
primele veacuri. Este amintit de Teofil, Tertulian, Ciprian.
La catolici a rămas confirmarea în formula apostolică, prin punerea mâinilor de
către episcop.
Nu se confundă Sfântul şi Marele Mir cu mirul de la Maslu sau de la sfârşitul
Sfintei Liturghii.

Bibliografie suplimentară: Achimescu, pr. dr. Nicolae, Religii în dialog,

Trinitas, Iași, 2006, Bănică Mirel, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate,
Ed. Paideia, București, 2007, Bria, pr. prof. dr. Ion, Tratat de teologie dogmatică
și ecumenică, Ed. România creștină, București, 1999, + Prof. Dr. Nifon Mihăiță,
Misiologie creștină, Ed. Asa, București, 2005.

2. Misiunea Bisericii în contextul secularizării, globalizării,

pluralismului. Biserica în societate: solidaritatea cu lumea, diaconia,
misiunea profetică a Bisericii, proexistenţa. Misiunea Bisericii în
societatea românescă contemporană.

Tot mai insistent, societatea secularizată îi solicite Bisericii Ortodoxe să se

„reformeze”: să devină mult mai activă în plan social. Am analizat în cursul
precedent pericolele ce planează asupra Bisericii, în cazul unui conformism
ireductibil cu postmodernitatea. Totuși, am arătat deja că Biserica trebuie să se
folosească în mod înțelept de progresul social, științific, tehnic și economic al
societății. O izolare, în acest moment ar fi echivalentă cu autodistrugerea,
pentru că ar fi, în primul rând, o autonegare, în condițiile în care Hristos le cere
insistent următorilor Lui să fie propovăduitori, avertizându-i de pericolele
mărturisirii celei drepte în fața imposturii, a stării „călduțe”, conjuncturale, ce
caracterizează tot mai mult societatea, aflată în amorțire, ba chiar în nepăsare
spirituală.
O coordonată definitorie a cadrului de desfășurare a misiunii creștine actuale
este pluralismul religios, consecință a globalizării. Desființarea granițelor,
dizolvarea sentimentelor naționale și primatul forței economice federative au
grăbit afirmarea unei palete largi de religii, confesiuni și culte, multe dintre ele
pătrunzând în forță în spații unde nu aveau nicio reprezentativitate până mai
ieri. Putem afirma, așadar, că, în afara statelor musulmane fundamentaliste, în
toată lumea se acceptă pluralismul religios ca o stare de fapt. Desigur, și în
privința aceasta există diferențe majore între țări: sunt cazuri în care o anumită
religie este majoritară (ex. Ortodoxia greacă) sau cazuri în care spectrul
confesional este extrem de variat (Cehia sau Ungaria).
Din perspectivă misionară, pluralismul este analizat sub două aspecte:
stabilirea principiilor care trebuie să guverneze împreuna conviețuire a
reprezentanților diverselor religii, confesiuni sau culte. Cadrul legal trebuie să
 10

prevadă elemente definitorii privind interacțiunile dintre culte, condamnând

prozelitismul, învrăjbirea religioasă sau alte practici ilegale. Trebuie încurajate
inițiativele ecumenismului local, în sensul conviețuirii pașnice ale membrilor
diferitelor confesiuni, în spiritul respectului reciproc, precum și al analizării și
soluționării unor probleme globale.
trebuie contracarat, prin mijloace pastoral-misionare specifice, efectul
distructiv al publicității făcute unui pluralism de tip sincretist, extrem de
păgubitor pentru toate Bisericile și cultele deopotrivă. Căci acceptarea tuturor
religiilor ca fiind „bune” și conducătoare spre mântuire (oricât de relativ ar fi
termenul, în postmodernism) constituie, de fapt, o abdicare de la structura
eclezială tradițională și o topire nepermisă în marea masă a ateilor deghizați
sub masca secularizării. Reținem drept studiu de caz isteria stârnită asupra
opțiunii privind o predare confesională a Religiei în școală, în detrimentul unei
discipline-hibrid, propusă a fi predată „neconfesional”, și care ar conține
prezentarea „neutră” a tuturor religiilor și cultelor. Subiectul, actual încă,
nefiind soluționat definitiv, se disecă la rece astfel: orice abordare a
chestiunilor religioase nu se poate face niciodată imparțial: orice formator de
opinie (cadru didactic, autor de programă analitică sau manual) nu-și poate
ascunde, sub nicio formă, opțiunea personală față de o anumită religie sau față
de ateism. Sub masca sincretiștilor care cer învățământ religios neconfesional
în România se ascund atei veritabili.

Revenind la tema inițială a prelegerii, trebuie să remarcăm faptul că, în

Ortodoxia actuală, există două curente aparent antagonice în privința vivificării
prezenței Bisericii în sfera acțiunilor sociale:
un curent tradiționalist, fundamentalist, care vede în Ortodoxie o enclavă a
spiritualității într-o mare a ateismului, neo-gnosticismului și păgânismului,
consecințe directe ale secularizării din Bisericile creștine occidentale, prea
aplecate asupra unor obiective sociale, pierzându-le din vedere pe cele
spirituale. Aceasta determină reacții de respingere a implicării sociale a
Bisericii, venite din partea unor reprezentanți habotnici ai acesteia, mai cu
seamă din mediul monahal. În accepțiunea lor, trăirea religioasă ar exclude
astfel de activități, întrucât rugăciunea ar compensa orice dezechilibru social. O
astfel de abordare este periculoasă, întrucât neagă solidaritatea Bisericii cu
lumea semenilor aflați în suferință, după exemplul celui căzut între tâlhari sau
a celor prea-mici cu care se identifică Hristos. Meritul acestui curent
tradiționalist rezidă, însă, în conștientizarea semenilor asupra dezechilibrelor
spirituale, care întotdeauna stau la baza problemelor de natură socială.
un curent realist, care sesizează provocarea lumii postmoderne la adresa
Bisericii, răspunzând printr-o implicare vie în problemele actuale ale societății.
Prezența Bisericii în sfera socială este o portiță prin care se pot relua punțile de
legătură cu acei semeni ai noștri – victime ale consumismului ateu. Exemple:
spital, azil, orfelinat, centru educațional, centru de zi, instituție de ocrotire
pentru mame etc.
Tendințele expuse mai sus se manifestă pregnant în postmodernismul
românesc. Teologia misionară, analizând soluțiile optime pentru propășirea
adevăratei credințe, ar trebui să medieze cele două extreme: antagonismul
 11

Biserică – lume, pe de o parte (după textul: Eu v-am ales pe voi din lume) și
conformismul Biserică – lume, pe linia secularizării și a sincretismului propus de
New Age. Să reținem faptul că textul Mântuitorului avea ca sferă de
aplicabilitate societatea păgână idolatră; astăzi, condițiile relației Biserică –
lume se pun pe alte coordonate. Progresul societății actuale se observă nu
numai în privința științei și tehnicii; vorbim de o adevărată schimbare în
mentalitatea oamenilor, datorată educației, dar și dezvoltării tehnologiei
informațiilor. De aceea, Biserica propune în teologia misionară o formulă nouă:
solidaritatea cu lumea, care se definește cu ajutorul câtorva caracteristici
esențiale:
aplecarea asupra nevoilor primordiale ale lumii, care sunt de natură spirituală.
Datoria Bisericii este de a reface echilibrul spiritual al fiilor săi, prin harul pe
care-l pune la dispoziția tuturor, prin ierarhia sacramentală. Vidul produs în
unele cazuri în acest domeniu a condus la proliferarea ocultismului sau a
sectelor orientale, prin intermediul New Age.
compasiunea față de cazurile concrete ale semenilor aflați în dificultate: cazuri
sociale (bătrâni, orfani, persoane singure, familii cu mulți copii), bolnavi,
persoane cu dizabilități, oameni aflați în nevoi și în necazuri. Aici implicarea
Bisericii trebuie să se facă, așa cum am mai arătat, și prin lucrare socială
efectivă, dar, mai ales, printr-o prevenție eficientă a acestor fenomene.
cultivarea virtuții smereniei, după modelul desăvârșit al chenozei lui Iisus
Hristos, act de revărsare plenară a iubirii Sfintei Treimi faţă de lume şi om.
Biserica nu trebuie să se izoleze într-un turn al autosuficienţei mântuitoare a
„aleşilor” (concepţie quasiprotestantă), ci trebuie să-şi reverse dragostea plină
de milă faţă de toţi cei aflaţi în suferinţă spirituală.
astfel, Biserica devine slujitoare a lumii, întrucât o ajută pe aceasta să se înalţe
către scopul final al creaţiei: restaurarea întregului cosmos prin Iisus Hristos,
respectiv cer nou şi pământ nou, din profeţiile biblice. În acest sens, vorbim de
diaconia Bisericii faţă de lume.
dacă Biserica la nivel central este slujitoare, atunci fiecare mădular al Bisericii
devine un slujitor al aproapelui, căruia trebuie să i se deschidă în comuniune de
viaţă şi iubire, după modelul Mântuitorului. Cadrul acestei comuniuni este,
evident Biserica, iar manifestarea ei concretă, prin altruism misionar, poartă
numele de proexistenţă.
Temeiurile teologice ale filantropiei creștine
În Sfânta Scriptură
- Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8).
- Iubirea lui Dumnezeu este revărsată asupra lumii și omului: creație și pronie,
răscumpărare și sfințire: așa de mult a iubit Dumnezeu lumea...(Ioan 3, 16),
...s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi...(I Ioan 4,9).
- Iubirii lui Dumnezeu îi răspundem cu dragostea noastră - față de El și față de
semeni: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot
sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău
ca pe tine însuţi (Luca 10,27).
- Sub chipul smerit al semenilor noștri defavorizați, trebuie să descoperim
chipul lui Hristos: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).
 12

- Cei defavorizați sunt iubiți de Dumnezeu, pe când cei nemilostivi au parte de

pedeapsa veșnică (Luca 16, 19-31 – Lazăr și bogatul).
- Grija față de cei aflați în dificultate a fost o preocupare permanentă a
comunității
a) în V.T.:
Când vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop în ţarină, să nu te
întorci să-l iei, ci lasă-l să rămână al străinului, săracului, orfanului şi văduvei,
ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate lucrurile mâinilor
tale Când vei scutura măslinul tău, să nu te întorci să culegi rămăşiţele, ci lasă-
le străinului, orfanului şi văduvei Când vei strânge roadele viei tale, să nu aduni
rămăşiţele, ci lasă-le străinului, orfanului şi văduvei. (Deut. 24, 19-21);
Mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea?
Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere,
am călăuzit pe văduvă (Iov 31, 17-18);
Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate
orfanului, apăraţi pe văduvă! (Isaia 1, 17);
Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea
bună (Pilde 19,17).
De aceea, o, rege, plăcut să-ţi fie sfatul meu înaintea ta: „Răscumpără păcatele
tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci, dacă
vrei ca bunăstarea în care te afli să dăinuiască". (Daniel 4, 24)

b) în N.T.:

Milă voiesc, iar nu jertfă – Matei 9, 13; 12,7 – după profeția Osea 6,6;

Samarineanul milostiv – Luca 10;

Tatălui i se face milă de fiul risipitor – Luca 15;

Chemarea săracilor la nunta fiului de împărat – Luca 14, 21;

Dialogul cu tânărul bogat: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea
comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie (Luca 18,22);

Convertirea lui Zaheu: jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi,
dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19,8);

Când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, și

fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea
drepților ( Luca 14,13-14);

Iar Iisus, chemând la Sine pe ucenicii Săi, a zis: Milă îmi este de mulţime, că
iată sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce (Matei
15, 32) – minunea înmulțirii pâinilor și hrănirea celor flămânzi;
 13

Grija față de săraci – preocupare a ucenicilor Mântuitorului (Ioan 12, 5-8 –

reproșul lui Iuda pentru vărsarea mirului), precum și a creștinilor din Biserica
primară: Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare
pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim (Romani 15, 26);

...judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa
judecăţii (Iacov 2,13);

Trupul – Templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6,19);

Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să

cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor (Iacov 1,27).

În Sfânta Tradiție:
exemple concrete: Vasiliada (Instituție socială întemeiată de Sf. Vasile cel
Mare: în centru era Biserica, iar împrejur se găseau: locuința mitropolitului,
azilul, spitalul, casa pentru oaspeți și pelerini, locuințele medicilor, ateliere
pentru integrarea socială a orfanilor), Bolnițe, Leprozerii (Sf. Vasile săruta
leproșii), Azile, Orfelinate, Centre de ocrotire pentru fetele sărace;
modele de urmat: sfinții își împărțeau averile săracilor (Sf. Vasile, Sf. Antonie,
Sf. Parascheva etc.);
consilierea socială s-a făcut în Biserică, din cele mai vechi timpuri, la scaunul
duhovniciei;
texte:
Nu lăsa pe cei din jurul tău să fie îngrijiți de altcineva, ca nu cumva să ia altul
comoara de lângă tine (Sf. Grigorie de Nyssa).
Suntem înclinați din fire către milostenie (Sf. Ioan Gură de Aur).
Să ajutăm săracul flămând, chiar dacă nu a făcut nimic bun, pentru că e om,
locuiește pe același pământ, vede același soare, are același suflet, are același
Stăpân (Sf. Ioan Gură de Aur).
Să fim darnici, chiar dacă avem puțin (Sf. Vasile cel Mare).
Omul nu are nimic atât de dumnezeiesc ca facerea de bine (Sf. Grigorie
Teologul).

Prezența Bisericii în societate se face în sens determinant, întrucât Biserica are

datoria de a transforma lumea, după reperele Revelației divine. Și, întrucît
Ortodoxia operează cu temeiul revelat al Sfintei Tradiții, ea creează o teologie
socială proprie, diferită de modelele propuse de alte Biserici, culte sau religii.
Istoria recentă a României a cunoscut o adevărată ofensivă de scoatere a
Bisericii Ortodoxe din societate. Definită ca retrogradă, religia trebuia, încet, să
dispară în comunism, fiind îngăduită doar ca mijloc de exprimare a aspectului
ei de datină romînească (folclor). În niciun caz nu se admitea participarea
Bisericii la acțiuni sociale sau prezența slujitorilor bisericești în sprijinul
categoriilor sociale defavorizate. Iar dacă uneori se admiteau forme mascate de
interacțiune cu societatea, era imperios necesar ca acestea să se exprime
politizant. Toate formele de implicare socială a Bisericii din perioada interbelică
au fost desființate (azile, cantine, orfelinate, școli de fete sau de băieți etc.).
 14

Organizații precum: Oastea Domnului sau Femeile Ortodoxe au fost interzise.

Prezența preoților în așezămintele sociale de stat a fost restricționată. Temerea
era justificată: astfel s-ar fi putut realiza cea mai eficientă publicitate credinței
creștine. Ea iese la lumină în contextul libertății de după decembrie 1989, când
Bisericii i se ridică treptat barierele și misiunea ei cuprinde, rând pe rând,
spitalele, penitenciarele, azilele, orfelinatele. Vorbim, deci, de o reactivare a
acestei funcții vitale a Bisericii, și nu de o reînființare a acesteia.
Filantropia își are originea la Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât
pe Fiul Său Unul Născut L-a dat... (Ioan 3, 16), pentru mântuirea neamului
omenesc. Hristos întărește valoarea poruncilor supreme de iubire față de
Dumnezeu și de semeni, ilustând prin pilde și îndemnuri modul cum se
împlinesc aceste porunci în viața cotidiană (cele 9 fericiri, pilda samarineanului
milostiv etc.).
Faptele milei trupești se completează și se desăvârșesc prin faptele milei
sufletești: „N-ai mare avere, atunci arată bunăvoința ta! N-ai nimic, atunci
dăruiește lacrimile tale! Mila care vine din inimă este mare liniște pentru acela
care este în nefericire” (Sf. Grigorie de Nazianz, Despre iubirea față de săraci).

Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană

Toate cele arătate până acum pot contura un anumit specific al misiunii
româneşti actuale. Să recapitulăm câteva puncte esenţiale ale acestei misiuni:
în România, principala problemă cu care se confruntă misiunea ortodoxă este
enormul decalaj între creştinii declaraţi ortodocşi şi numărul real al celor ce
practică o viaţă ortodoxă autentică. În acest sens, trebuie identificate cauze
(lipsa educaţiei creştine autentice, presiunea curentelor sociale, proliferarea
ocultismului, dar şi inactivitatea unor sectoare ale Bisericii), precum şi remedii
(intensificarea activităţilor misionar-pastorale, rearondarea teritorială a unor
unităţi de cult, îmbunătăţirea calităţii învăţământului religios etc.).
misiunea socială a Bisericii este o chemare autentică, spre un punct de
convergenţă cu aspiraţiile societăţii secularizate. Obţinerea unor rezultate
notabile în acest domeniu şi mediatizarea lor ar aduce un bun capital de
imagine Bisericii, într-un moment în care tehnologia informaţiei i-a adus mari
deservicii acesteia, amplificând adeseori tendenţios unele aspecte negative din
sfera ecleziastică.
în acest sens, este salutară noua orientare a Bisericii noastre spre informarea
corectă şi completă a opiniei publice, inclusiv prin publicaţii interne (trustul de
presă „Bazilica”), dar şi în presa centrală şi locală, precum şi la posturile radio
şi tv naţionale şi comerciale.
o nouă orientare misionară faţă de problemele concrete ale oamenilor: şomaj,
sărăcie, emigraţie etc.
la români, filantropia se află într-o puternică legătură cu celebrarea cultului
morților. Se cer a fi bine înțelese semnificațiile pomenirilor, pentru a se
combate ocultismul și a se transmite adevărul nealterat al credinței în înviere,
în lucrarea faptelor bune și rugăciunilor, atât pentru cei răposați, cât și pentru
săvârșitori. De o mare importanță este faptul de a se găsi destinatari adecvați
 15

faptelor de milostenie asociate cultului morților: împărțirea darurilor către rude

nu este milostenie, ci o simplă predare a averii prin moștenire.
cultivarea unor relaţii de respect reciproc între cultele recunoscute;
combaterea prozelitismului, valorificarea punţilor de legătură oferite de
ecumenismul local.
intervenția energică la autoritățile de stat pentru crearea unui cadru legislativ
adecvat implicării unităților de cult în proiecte de activități sociale; eradicarea
piedicilor birocratice din domeniu.

Bibliografie suplimentară: IPS Daniel, Dialog și cooperare în asistența

socială, o necesitate și o expresie a maturității spirituale, în „Candela
Moldovei”, an VIII, nr. 7-8/1999, PS Dr. Damaschin Coravu, Misiunea
filantropică a Bisericii în trecut și astăzi, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
2001, + Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tip. Eparhială, Sibiu, 1986, Pr.
dr. Mihai Valică, prof. univ. dr. Pavel Chirilă, asist. soc. drd. Andreea Băndoiu,
ec. drd. Cristian George Popescu, Teologie Socială, Ed. Christiana, București,
2007; pr. lector dr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină și filantropia Bisericii după
Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2001; Ioan I. Ică jr., Germano Marani,
Gândirea socială a Bisericii: fundamente, documente, analize și perspective,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002; pr. conf. univ. dr. Octavian Pop, Misiunea socială a
Bisericii, București, 2003; pr. dr. Ioan Vicovan, „Dați-le voi să mănânce!”.
Filantropia creștină – istorie și spiritualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2001.

3. Liturghie şi misiune. Participarea mirenilor la misiunea Bisericii

Sfânta Liturghie este evenimentul cel mai important din viaţa religioasă
ortodoxă. Apropierea de Hristos şi trăirea mistică a jertfei şi învierii Lui
constituie punctul culminant al stării de veghe, cerută de Domnul aleşilor Săi.
Liturghia înseamnă, însă, mult mai mult decât simpla anamneză; ea presupune
o trăire profund religioasă a clipei prezente şi o exprimare vivace a unui crez
eshatologic orientat spre mult dorita împărăţie a cerurilor, atât de predicată de
Hristos. De aceea, Liturghia este considerată a fi un eveniment pancosmic,
pentru că la ea participă întreaga făptură transfigurată: roadele pământului,
umbrite de har, experimentează ceea ce noi numim prefacerea euharistică, iar
noi suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos cel înviat, în prezenţa membrilor
Bisericii luptătoare şi triumfătoare: vii, adormiţi, sfinţi, îngeri şi preacurata
maică a lui Dumnezeu.
Având în vedere însemnătatea acestui eveniment, pregătirea şi participarea la
Sfânta Liturghie constituie o coordonată esenţială a vieţii creştine, despre care
dau mărturie Teologia Liturgică şi Teologia Pastorală. Pentru Misiologie, sunt
importante acele aspecte definitorii ale legăturii vii care există între Liturghie şi
misiune. Atunci când Liturghia este trăită de participanţi la intensitatea maximă
presupusă de întâlnirea cu Hristos, efectul misionar este covârşitor. Din păcate
însă, de la extaz la banal nu este decât un pas. Să identificăm câteva din
dezideratele misionare ale preotului liturghisitor:
în primul rând, trăirea prezenţei lui Hristos în Euharistie şi atitudinea care
decurge de aici: evlavie (fără exagerări) şi bună rânduială în toate;
 16

- realizarea comuniunii cu Hristos euharistic de către preotul slujitor trebuie

transmisă şi enoriaşilor participanţi la Liturghie; deci preotul trebuie să fie
orientat în permanenţă şi spre propăşirea spirituală a păstoriţilor săi;
- duhul slujirii ortodoxe presupune bun simţ şi decenţă în ţinută, limbaj, stil,
mişcare, ton, atitudine;
- rutina trebuie înlăturată printr-o atentă concentrare asupra tuturor actelor
liturgice săvârşite;
- preotul, ca următor al lui Hristos, trebuie să dezvolte calităţi misionare pe
potriva slujirilor Mântuitorului: arhiereu, învăţător şi conducător spre mântuire;
- punctualitatea şi jertfelnicia – sau râvna faţă de Casa Domnului, constituie un
exemplu pe care preotul este dator să-l ofere. El trebuie să vină la Biserică
primul şi să plece ultimul, aplecându-se cu dragoste asupra tuturor solicitărilor
credincioşilor.
Există, din păcate, şi multe exagerări în slujire, care impietează grav asupra
efectelor slujbei, în sensul abaterii de la scopul mântuitor al Liturghiei:
- slujirea fără credinţă, aplatizată, rutinată, seacă. Se întâlneşte la unii
sacerdoţi care fie desconsideră valoarea trăirii religioase, dezvoltând cel mult o
formă de credinţă declarativă, la nivel raţional, fie apreciază activitatea lor în
altar ca o prestare de servicii, în sensul propriu al interpretării unui spectacol
folcloric sau de altă natură;
- slujirea afectată: falsul misticism, intonări doinite sau cântate în stil de operă
sau operetă, exagerările unor stiluri de cântare străine ortodoxiei româneşti
(ex. „teriremurile“ greceşti) etc.;
- ocultismul sacerdotal: abateri de la ritual, unele deosebit de grave;
- incultura: prostul gust şi kitsch-ul – în ţinuta preotului sau în amenajarea
interioară şi exterioară a Bisericii;
- lipsa de ordine şi curăţenie în sfântul lăcaş, debandada, gălăgia şi
nestatornicia multora – arată lipsa de implicare misionară a păstorului de
suflete. Preotul este dator să-şi conştientizeze enoriaşii asupra importanţei
liturghiei. Predica şi cateheza, alături de pastoraţia individuală, sunt esenţiale.
Acţiunea misionară vizează două categorii de subiecţi: ortodocşii nepracticanţi
şi adepţii altor confesiuni. Pentru ambele, strategia presupune: deschidere
plină de dragoste, bună primire în comunitate, explicare discretă şi delicată a
normelor liturgice de bază, invitaţia de a se implica activ, încă de la început, în
viaţa comunităţii respective. Auxiliarele misionare în acest caz pot fi mijloacele
mass-media de transmitere a slujbelor, cu menţiunea că acestea (mai ales,
televiziunea) nu au voie să încalce caracterul tainic al unor ritualuri.
Mirenii au, la rândul lor, o datorie misionară extrem de importantă. Pe lângă
activităţile specifice comunităţii, pe care le-am inventariat într-o prelegere
aparte, ei trebuie să desfăşoare şi un misionarism individual, care este extrem
de important. Liturghia de după Liturghie constă tocmai în această punere în
practică a mesajului aflat în Biserică: aplecarea spre nevoile semenilor, mai cu
seamă asupra nevoilor spirituale. Astfel, cuvântul Evangheliei rodeşte în
familie, printre vecini, rude sau cunoscuţi. Se pot organiza: şezători creştine,
agape la trapeze, întâlniri cu teologi sau duhovnici invitaţi, pelerinaje, vizite în
spitale, azile, orfelinate. Toate acţiunile trebuie să aibe girul preotului, care ar fi
bine să participe la ele direct, ca exemplu pentru comunitate. O atenţie
 17

deosebită trebuie acordată întâlnirilor Oastei Domnului (sau similare), la care

preotul trebuie neapărat să participe. Mesajul esenţial transmis de el va fi,
obligatoriu, centrat pe întâietatea importanţei Liturghiei faţă de orice alt tip de
ritual sau adunare creştină.

B) Studiu de caz: Diferenţe confesionale privind Sfânta Liturghie şi

Sfintele Taine: Pocăinţa, Euharistia, Preoţia.
Sfânta Taină a Spovedaniei
1. Exagerare: Mărturisirea trebuie făcută public ( după textul Iacov 5, 16 ).
1. Învăţătura ortodoxă: În primele comunităţi creştine mărturisirea era
publică pentru a constitui un exemplu pentru cei ce erau catehizaţi, în vederea
botezului. Cu timpul, s-a rânduit spovedania ca Taină, după mandatul dat de
Mântuitorul Hristos ( Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate...In. 20, 22-23 ). Apostolii au puterea de a lega şi dezlega ( Mt. 18, 18 ).
Această putere s-a transmis urmaşilor lor prin succesiune apostolică.
2. Afirmaţie eretică: Biblia porunceşte ca pocăinţa să fie făcută numai în faţa
Domnului ( Ps. 50, 1: „Miluieşte-mă, Dumnezeule…”; 1 Tim. 2, 5: Hristos este
singurul Mijlocitor; Ps. 31,6: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului” ).
2. Învăţătura ortodoxă: Într-adevăr, pocăinţa se face în faţa lui Hristos, de
aceea ea se săvârşeşte înaintea icoanei Mântuitorului. Duhovnicul este doar
martor, iertarea o dă Hristos. În privinţa textelor invocate, pentru cele din
psalmi: David însuşi se mărturiseşte în faţa profetului Natan ( 2 Reg. 12, 13 ),
Aaron şi Moise mijlocesc la Dumnezeu iertarea pentru sora lor Mariam ( Num.
12, 11-13 ). Referitor la textul paulin, Hristos este mijlocitor în sens de
Răscumpărător. Puterea dezlegării păcatelor a dat-o, însă, apostolilor şi
urmaşilor lor care au fost „aleşi din lume” ( In. 15, 19 ). Sfântul Pavel, deşi nu
se afla între cei 12, a împlinit mandatul de a lega şi dezlega păcatele ( 1 Cor. 5,
5 ).
3. Afirmaţie eretică: Salvarea, mântuirea, deci şi iertarea păcatelor prin
dezlegare le dă numai Dumnezeu: “şi ne iartă nouă greşelile noastre” ( Mt. 6,
12 ), “eşti iertat” ( Mc. 2, 5 ), s-au îndreptat: vameşul ( Lc. 18, 14), tâlharul de
pe cruce ( Lc. 23, 43 ). Aceştia nu au avut nevoie de preoţi şi episcopi.
4. Învăţătura ortodoxă: Am arătat că iertarea o dă Hristos. În rânduiala
Tainei găsim: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut primind mărturisirea ta...”.
Membrii ierarhiei nu se substituie lui Hristos, ei sunt iconomii tainelor ( 1 Cor. 4,
1 ). Cei care au generat confuzii pe această temă au fost catolicii prin dogma
infailibilităţii papale şi prin practica indulgenţelor.
4. Afirmaţie eretică: Preotul nu poate ierta pentru că este păcătos. O dovadă
în plus este că dă canoane. Nu poate oferi iertarea pe loc ( Mt. 17, 16 :
„Ucenicii Tăi n-au putut să-l vindece”).
4. Învăţătura ortodoxă: Am arătat că nu preotul iartă, ci Hristos. Tot de la o
eroare catolică pleacă şi această greşeală, şi anume spovedania făcută în
„confesional” – un element de mobilier specific bisericilor catolice, care separă
pe preot de penitent. Preoţilor vădiţi cu păcate grele li se aplică prevederi
canonice clare. Canonul este un mijloc de îndreptare, nu de pedeapsă, nu o
plată pentru păcat, cum spun sectanţii. Pocăinţa nu se poate realiza fără
îndreptare.
 18

5. Exagerare: Preoţii iau bani pentru spovedanie, deşi Biblia porunceşte: “În
dar aţi luat, în dar să daţi” ( Mt. 10, 8 ).
5. Învăţătura ortodoxă: Biserica a condamnat taxele la spovedanie.
Eventualele daruri sunt benevole şi se adresează Bisericii, nu preoţilor în sine şi
nu sunt condiţii pentru iertarea păcatelor. Practica greşită a indulgenţelor îi
influenţează, din păcate, şi pe unii „duhovnici” actuali care cer bani sau, mai
rău, fixează prin epitimii modalităţi de îndreptare a păcatelor de genul acesta.
Taina Sfintei Euharistii
1. Afirmaţie eretică: Euharistia nu este taină, ci un simbol, o comemorare a
jertfei pe cruce („moartea Domnului vestim” - 1. Cor. 11, 26 ).
1. Învăţătura ortodoxă: Ar fi rămas un simbol, dacă n-ar fi înviat Hristos ( 1
Cor. 15, 17 ), dacă nu l-ar fi transmis pe Duhul Sfânt apostolilor Săi, prin care
are loc prefacerea darurilor euharistice la epicleză.
2. Afirmaţie eretică: Cuvintele Domnului trebuie înţelese simbolic pentru că
„Duhul dă viaţă” ( In. 6, 63 ). Cina este un banchet comemorativ făcut în
amintirea Domnului ( „întru pomenirea Mea” - Lc. 22, 19 ).
2. Învăţătura ortodoxă: Jertfa lui Hristos este începutul jertfei fără de sânge.
Cea care potenţează acest act este Învierea, prin care materia însăşi se
transfigurează. Mântuitorul cu trupul înviat a vorbit, a mâncat şi chiar a săvârşit
euharistia, deschizând ochii celor ce trebuiau să-l cunoască ( Lc. 24, 30-31 ).
3. Afirmaţie eretică: Iisus s-a jertfit odată pentru totdeauna pe Golgota şi nu
poate repeta sacrificiul ( Ev. 9, 28; 10, 14 ). De aceea, Cina este un simbol.
3. Învăţătura ortodoxă: Nu se repetă jertfa sângeroasă, ci se face cea
nesângeroasă poruncită de El ( Lc. 22, 19 ), săvârşită de Apostoli (F.A. 2, 42; 1
Cor. 11, 24 ) şi transmisă urmaşilor lor, adică ierarhiei.
4. Justificare şi practică greşite: Iisus a oferit pâinea separat şi vinul la fel.
4. Învăţătura ortodoxă: Aceasta s-a întâmplat numai pentru ucenici, la
instituire. Catolicii au păstrat separaţia, dar nu-i împărtăşesc pe credincioşi şi
cu Sfântul Sânge, din potir. În ortodoxie s-a păstrat împărtăşania sub ambele
forme ( Există rânduială specială de păstrare a Sfintei Euharistii pentru nevoile
speciale din anul respectiv).
5. Afirmaţie eretică: Cina este numai pentru cei vârstnici, nu pentru copii. Se
invocă textul de la 1 Cor. 11, 27- 29.
5. Învăţătura ortodoxă: Copiii sunt cei mai în măsură să o primească, pentru
nevinovăţia lor. Un copil a adus pâinile ce s-au înmulţit ( In. 6, 9 ).
6. Afirmaţie eretică: La Cină se gustă dintr-o singură pâine, nu din mai multe
( 1 Cor. 10, 17 ).
6. Învăţătura ortodoxă: Este o confuzie aici, pentru că trupul Domnului se
sfinţeşte dintr-o singură prescură. Celelalte sunt pentru completarea actului
liturgic, amintind de pâinile înmulţite de Mântuitorul ( Mt. 15, 36 ) şi de agape
( F.A. 2, 46 ). Miridele simbolizează întreaga Biserică, luptătoare şi
triumfătoare, care participă la Taină.
7. Afirmaţie eretică: Oricine poate săvârşi ritualul Cinei. Preoţii nu au nici un
rol ( merit ) în acest sens, pentru că şi ei sunt păcătoşi.
7. Învăţătura ortodoxă: Euharistia este Taina săvârşită de Sfântul Duh prin
mâinile celor aleşi, cărora le este dat să cunoască “tainele împărăţiei cerurilor”
( Mt. 13, 11 ). Preoţii dau seama în faţa lui Dumnezeu pentru faptele lor ( Evr.
 19

5, 1-5 ). Unii sunt caterisiţi. Şi Iuda a participat la Cină ( Mt. 26, 23 ) spre
nevrednicia lui. Hristos numai Apostolilor le-a dat poruncă să săvârşească
Taina: “Daţi-le lor să mănânce” ( Lc. 9, 13); şi textul clasic Luca 22, 19:
„Aceasta s-o faceţi…”
8. Practică greşită: Cina se face cu azimă şi must.
8. Învăţătura ortodoxă: Azima derivă din practica apuseană, care consideră
că Hristos a servit la Cina cea de Taină Paştele cu Ucenicii săi. De fapt, atunci
Paştele a căzut sâmbăta, când trupul lui Hristos era deja răstignit pe cruce („Şi
era mare ziua acelei sâmbete” – Ioan 19,31). La Cină nu se aminteşte nici de
consumarea celorlalte alimente care compuneau masa de Paşte. În textele în
care este redată Cina, găsim termenul „artos” ( - pâine dospită - Mc. 14, 22;
similar: In. 6, 35: Eu sunt Pâinea vieţii).
În privinţa mustului, acesta derivă din mistica exagerată a sectelor iudaice
encratite. În textul F.A. 2, 13: Apostolii erau plini de must – sensul este clar: se
încerca acreditarea ideii că aceştia sunt beţi.
În faţa lui Luca şi Cleopa, Hristos a frânt pâinea, nu azima ( Lc. 24, 30 ).
Apostolii şi urmaşii lor foloseau pâinea dospită la Sfânta Euharistie (F.A. 2, 46; 1
Cor. 10, 16; 1 Cor. 11, 23-26 ).
9. Afirmaţie eretică: Cina Domnului este o simplă amintire. Liturghia
constituie o ceremonie care îi ţine pe oameni în Biserici, spunând rugăciuni
lungi, asemeni fariseilor, cărora Mântuitorul le rosteşte acele celebre vai-uri
( Mt. 23, 14 ).
9. Învăţătura ortodoxă: Solemnitatea slujbei îi ajută pe credincioşi să
înţeleagă cât mai bine jertfa şi preaslăvirea Domnului. Încă din perioada
apostolică, Sfânta Euharistie se săvârşea în cadrul unor ritualuri speciale, cu
prilejul agapelor.
10. Afirmaţie eretică: Trupul perfect al Domnului trebuie să conţină o
cantitate normală de carne şi sânge, nu înmulţite, pentru că el este preţul
Răscumpărării. La atâtea liturghii, făcute în atâtea Biserici, ar rezulta un corp
hristic gigantic.
10. Învăţătura ortodoxă: Hristos a abolit legea talionului ( Mt. 5, 38-44). El a
săvârşit minunea înmulţirii pâinilor materiale ca o prefigurare a înmulţirii pâinii
spirituale ( Trupul său ).
“Sfânta Euharistie este ca o oglindă a lui Hristos: chiar dacă o spargi, în fiecare
bucată se vede chipul întreg” ( Mitropolitul Dosoftei ).
Taina Preoţiei
1. Afirmaţie eretică: Preoţia nu este o taină, ci o calitate recunoscută de
Sfântul Apostol Petru tuturor credincioşilor ( 2 Ptr. 2, 5-9); cei aleşi sunt
„împărăţie preoţească” (Ieşire 19,6); „preoţii lui Dumnezeu Tatăl” ( Apoc. 5,
10 ).
1. Învăţătura ortodoxă: Preoţia este taină instituită de Hristos (Luaţi Duh
Sfânt... - In. 20, 22 ). Ea se dă celor aleşi: “Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci eu v-am
ales pe voi” ( In. 15, 16 ). Profetul Isaia exclamă: “Doamne, iată-mă, trimite-
mă” (Is. 6, 8 ). Sfântul Pavel face distincţie între treapta preoţiei şi slujirea
obştească: “Fiecare în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână” (
1 Cor. 7, 20 ). Însuşi Sfântul Petru precizează: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca
unul ce sunt împreună preot...” ( 2 Ptr. 5, 1 ).
 20

2. Afirmaţie eretică: Pastorii nu trebuie să aibă multă învăţătură, căci

Apostolii au fost simpli pescari. Dumnezeu dă credinţă celor neştiutori ( Mt. 11,
25 ), celor fără şcoală ( Mt. 10, 20 ).
2. Învăţătura ortodoxă: Pentru pastorii sectanţi pregătirea intelectuală nu îşi
are locul; nu putem spune acelaşi lucru despre preoţii lui Hristos. Ucenicii au
provenit dintre oameni simpli, dar au fost „şcoliţi” de Sfântul Ioan Botezătorul,
apoi de Hristos, ajungând să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor” ( Mt. 13, 11
). Însuşi Domnul le tâlcuia Scriptura ( Lc. 24, 27 ). În urma unei chemări
speciale ( F.A. 1, 8 ) au trecut la propovăduire. Chiar Sfântul Petru recunoaşte
că Scriptura cuprinde şi lucruri anevoie de înţeles (II Petru 3,16), pentru
tâlcuirea cărora este nevoie de pregătire specială. Un alt exemplu ni-l dă
famenul etiopian. Sfinţii Apostoli erau plini de înţelepciune ( F.A. 6, 3 ); Îl
primiseră Duhul Sfânt ( F.A. 2, 17 ), Cel promis de Hristos că-i va învăţa toate
( In. 14, 26 ).
Deşi promovează o aşa zisă formă de simplitate în exprimarea teologică, privită
ca o consecinţă a lipsei unei pregătiri prealabile a celor ce-şi doresc să fie
preoţi, sectele patronează, ele însele, şcoli teologice, facultăţi şi chiar
universităţi.
3. Exagerare: Domnul condamnă titulatura de învăţător şi părinte, rabi şi
Avva ( Mt. 23, 8-10 ), de „cucernic”, „cuvios”, „sfinţit”.
3. Învăţătura ortodoxă: Cuvintele Domnului sunt adresate fariseilor şi
cărturarilor, care, lipsiţi de modestie pretindeau să fie numiţi „învăţători”, după
modelul preoţilor din religiile naturiste. Adevăraţii „părinţi” sunt membrii
ierarhiei sacramentale, care deţin harul preoţiei prin hirotonie, corespunzător
celor trei trepte. Tot după cele trei trepte sunt şi titulaturile amintite, care arată
respectul credincioşilor faţă de harul deţinut de cel căruia i se adresează.
4. Afirmaţie eretică: Domnul condamnă o anumită ţinută sau uniformă
preoţească: haine lungi cu ciucuri, potcap, barbă şi păr bogate (Mt. 23, 5; 1 Cor
11, 14).
4. Învăţătura ortodoxă: Fariseii exagerau anumite aspecte ale ţinutei lor
pentru a fi trataţi de oameni cu o cinste deosebită. În realitate, multe categorii
sociale poartă o vestimentaţie adecvată ( exemplu: justiţia, armata etc. ). La fel
şi preoţii. La slujbe, veşmintele au semnificaţii legate de cult. Reverenda arată
sobrietate şi distincţie. La preoţii români, reverenda este un element nou
apărut: până în secolul al XX-lea preoţii, mai ales la ţară, se îmbrăcau la fel ca
poporul, deosebirea fiind dată de portul „patrafirului”.
5. Afirmaţie eretică: Păcatele şi viciile preoţilor arată falsitatea considerării
lor ca treaptă ierarhică ( 1 Tim. 3, 2-6; Tit 1, 7 ).
5. Învăţătura ortodoxă: Păcatele unor slujitori nu pot afecta tagma
preoţească. Pentru cei căzuţi, există fie cale de pocăinţă, fie judecată în
consistoriu, cu sentinţe mergând până la caterisire. Şi între Apostoli a fost Iuda
şi cu toate acestea Evanghelia s-a răspândit la toate neamurile ( Mc. 16, 15 ).
6. Afirmaţie denigratoare: Preoţii nu fac nimic fără bani, încălcând porunca
Domnului: în dar aţi luat, în dar să daţi ( Mt. 10, 8 )
6. Învăţătura ortodoxă: Cei în cauză sunt urmaşii lui Simon Magul, Anania şi
Safira ( Fapte cap. 5 şi 8 ) şi ai fiilor lui Eli ( 1Regi 2, 14 ) şi a preoţilor Baalilor
( 3 Regi 18, 19 ).
 21

Biserica nu impune taxe, ci sunt contribuţii benevole. Sectele au, în schimb,

zeciuieli, iar liderii lor sunt renumiţi evazionişti ai obligaţiilor fiscale. Cel ce
slujeşte la altar, de aici trebuie să şi mănânce ( 1 Cor. 9, 13), dar fără a le
impune credincioşilor acest lucru, ci primind cu bucurie ce şi cât i se oferă.
7. Sentinţă radicală: Toţi membrii ierarhiei trebuie să fie căsătoriţi, inclusiv
episcopii ( după textele 1 Tim. 3, 2; Tit. 1, 6 ).
7. Învăţătura ortodoxă: Biserica Ortodoxă n-a oprit chemarea episcopilor
pentru familie, dar în practică s-a încetăţenit din secolul al IV-lea alegerea
arhiereilor dintre monahi şi văduvi. Celibatul trebuie să fie o opţiune personală,
legată de evlavie şi chemarea celui în cauză ( 1 Cor. 7, 32 ).
8. Afirmaţie eretică: Femeile pot fi hirotonite (ordinate) să fie preoţi sau
pastori. Dumnezeu a poruncit: “Umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” ( Fc. 1, 28 ).
Este o discriminare faptul de a opri femeile de la propovăduire.
8. Învăţătura ortodoxă: Cuvântul Scripturii este categoric: Femeia să tacă în
Biserică ( 1 Cor. 14, 34-35 ). Ea poate ajuta în diaconie (slujire) însă este
exclusă de la preoţie. Au existat diaconiţele în istorie (Fibi - Rm. 16, 1, martira
Tatiana, Olimpiada – uceniţa Sf. Ioan Gură de Aur). De asemenea au fost
diaconiţe stareţele în vârstă. Această practică a existat până în secolul al XIV-
lea. Niciodată în istorie femeile nu au fost preoţi sau episcopi, datorită
slăbiciunilor trupeşti şi sufleteşti care fac femeia „un vas mai slab” ( 1 Ptr. 3,
7 ). Femeia are bine definit rolul de mamă şi soţie supusă. Însăşi Maica
Domnului n-a fost nici apostol, nici uceniţă, nici diaconiţă, ci a rămas la vocaţia
ei de Mamă şi Fecioară, îndemnând : „de El să ascultaţi” ( In 2, 5 ).
Femeile pot fi, astăzi, membre în comitetele parohiale, ligi creştine, fundaţii
etc. şi ar trebui să aibă un rol social bine definit.

4. Mărturia creştină prin sfinţenia vieţii: familia, monahismul,

aghiografia. Diaspora - o nouă tipologie misionară

Ortodoxia propovăduiește ca finalitate a vieții creștine obținerea calității de

sfânt, de apropiat al lui Dumnezeu, de locuitor al împărăției Sale cerești.
Această stare se realizează prin progresul în har, credință și fapte bune în
Biserică, încă din viața pământească. Deci, omul trebuie să-și asigure
mântuirea în cadrul unui proces de ascensiune spirituală, privit ca o tensiune
continuă spre Dumnezeu: „neliniștit este sufletul meu, până când nu se va
odihni întru Tine” (Fer. Augustin).
În vederea obținerii mântuirii, Biserica a afirmat de la bun început existența
celor două căi ale vieții, la fel de sigure pentru atingerea țintei finale: familia și
mânăstirea.
4.1. Familia creștină
- posibilitatea mântuirii prin viața de familie curată: exemplul Sf. Antonie cu
cizmarul;
- membrii familiei pot contribui reciproc la mântuirea lor: Bărbatul se va mântui
prin femeia credincioasă, iar femeia se va mântui prin bărbatul credincios.
- bărbatului – capul familiei – îi aparțin, de regulă, inițiative misionare majore:
participarea la serviciile divine, predicarea Cuvântului, rugăciunea, postul,
organizarea vieții casnice după canoanele Ortodoxiei.
 22

- femeia dezvoltă calități misionare adaptate firii ei mai sensibile: cultivarea

sentimentelor de dragoste și bunătate între membrii familiei, promovarea
acțiunilor de binefacere și milă creștină, educarea copiilor în spiritul valorilor
credinței.
- copiii sunt misionari redutabili, prin nevinovăția lor. În multe cazuri, lecțiile
învățate la orele de Religie au fost reproduse în familie cu atâta convingere,
încât părinții sau bunicii s-au întors spre credință.
- familiile creștine sunt adevărate modele de urmat. Credința este acea temelie
pe care se clădește edificiul unei căsnicii durabile (după cuvintele Mântuitorului
din pildă..........). În familiile creștine adevărate, nu se produc derapaje precum:
divorțuri, avorturi, certuri, scandaluri, relații adulterine etc.
4.2. Monahismul
Este alternativa oferită în drumul mântuirii de către traiul în singurătate,
înțelegându-se prin aceasta retragerea din lume, smerirea în fața tuturor,
renunțarea la orice agonisită materială și oprirea voluntară de la împlinirea
oricăror instincte sexuale. Spre deosebire de simpla urmare a poruncilor,
monahismul impune drept reguli și sfaturile evanghelice. Aceia care își iau
asupra lor, prin jurământ, acest jug, sunt datori să-l ducă până la sfârșitul vieții.
Indiferent dacă se trăiește într-o mânăstire cu viață de sine, de obște sau în
singurătate totală (pustnicie), călugăria presupune renunțare la cele materiale,
pentru a valorifica mai bine resursele spirituale. Din punct de vedere misionar,
monahismul este extrem de valoros, din mai multe motive:
- mânăstirile oglindesc trăirea spirituală vie și permanentă a Ortodoxiei.
Slujbele de zi și de noapte, rugăciunea comună sau pravila particulară,
activitățile curente (ascultările), încercările ascetice, meditațiile și
contemplările, precum și alte feluri de slujiri monahale arată limpede o
organizare a timpului ca prinos de jertfă adusă lui Dumnezeu. Evident, trăirea
adevărurilor ortodoxe la o asemenea intensitate, ca și insuflarea harică
prezentă cu pregnanță, fac ca mânăstirile să fie cărți de vizită misionare
extrem de valoroase. De aici și interesul foarte mare pentru pelerinaje în
cuprinsul lor, efectuate nu numai de creștini ortodocși practicanți, ci și de alții,
care iau astfel contact cu spiritualitatea ortodoxă.
• pastorația individuală și exemplul personal – fac din mânăstiri locuri de
atracție a mirenilor, adesea dornici să asculte sfaturile unor „mari” duhovnici
„îmbunătățiți”.
• Atragem atenția asupra unor probleme misionare ce pot apărea de aici:
• 4.2.1. criticarea sau desconsiderarea duhovnicilor din parohii,
• 4.2.2.bagatelizarea, uneori chiar necredința în iertarea conferită la
Spovedaniile anterioare, atunci când credinciosul repetă mărturisiri de păcate,
după „pravilele” călugărești,
• 4.2.3.exagerările privind unele sfaturi sau fixarea epitimiilor, mai cu
seamă în chestiuni legate de viața de familie, unde monahii n-au experiența
necesară;
• 4.2.4.promovarea, prin intermediul unor centre monastice, a unor
fenomene din sfera ocultismului sacerdotal („deschiderea cărții”, „minuni”,
false exorcizări, acatiste și pomelnice cu formulări necanonice etc.) sau a unor
publicații fără girul Bisericii (cărți, broșuri, reviste).
 23

- legat de sfătuirea pelerinilor, aceasta trebuie făcută firesc, fără prețiozități

sau emfază, știut fiind că mânăstirea este un loc al smereniei. Întotdeauna se
va căuta îndrumarea creștinilor spre prețuirea preoților de mir, și nu spre
discreditarea lor.
4.3. Aghiografia
După ce am analizat câteva din caracteristicile sfințeniei experimentate încă
din viața pământească, se cuvine să arătăm și valoarea ei din perspectiva
finalității: calitatea de sfânt în împărărția lui Dumnezeu. Cununile sfinților
(răsplătirile lor pentru veșnicie) sunt diferite; de aceea spune Hristos: în casa
Tatălui Meu multe locașuri sunt... Și modurile de a accede în împărăție diferă:
prin mucenicie, prin viață cuvioasă, prin taumaturgie etc. Din perspectivă
misionară, cultul sfinților are o importanță deosebită, pentru că:
- sfântul este un model de urmat în misiune. Începând cu Apostolii,
propovăduirea s-a realizat cu curaj, de către toți sfinții, dându-ne și nouă un
imbold în acest sens;
- sfântul este un pedagog. Ne învață să creștem în Hristos, spre mântuire.
Viețile sfinților, Patericele, Limonariul și alte antologii similare sunt de un mare
folos vieții creștine autentice. Frescele și icoanele sunt ilustrări vii ale acestei
evoluții spirituale.
- sfântul este rugător. În calitatea sa de casnic al lui Dumnezeu, mijlocește
pentru noi.
- sfântul este conducător. Ca patron spiritual, el ne ghidează către Adevăr.
- sfântul ne este confrate. Om ca și noi, el s-a confruntat, la vremea sa, cu
probleme, necazuri și ispite similare cu cele ale noastre de astăzi. Felul cum a
reușit să le depășească rămâne, pentru veșnicie, o pildă de urmat pentru toți
oamenii.
4.4. Diaspora – o nouă tipologie misionară
O realitate concretă a timpurilor postmoderne este câștigarea dreptului
de liberă circulație a persoanelor, consecință directă a amplului proces de
globalizare. În privința României, integrarea euro-atlantică a condus la
desființarea multor frontiere, renunțarea la vizele de intrare și chiar
promovarea unor politici permisive față de forța de muncă românească peste
hotare, în anumite domenii foarte căutate (agricultură, construcții, îngrijiri
sociale și menaj etc.). S-a produs, așa cum era de așteptat, un exod românesc
ale cărui dimensiuni nu sunt încă pe deplin cunoscute. Mai multe milioane de
români trăiesc acum în afara granițelor țării. Demn de luat în seamă este și
faptul că majoritatea lor sunt persoane active și foarte mulți tineri.
Pentru Biserică, existența acestor comunități de imigranți români, în toată
lumea, constituie o provocare misionară fără precedent. Iată de ce Sfântul
Sinod a fixat drept tematică la ultimele Conferințe pastoral-misionare ale
clerului misiunea specială a Ortodoxiei românești confruntată cu acest
fenomen. Potrivit celor mai noi orientări, s-a considerat că există două categorii
de persoane afectate de migrație, asupra cărora trebuie să acționăm din
perspectiva misiunii: cei plecați la muncă în străinătate și cei rămași acasă,
adesea aflați în dificultate.
4.4.1. Pentru cei plecați în străinătate:
 24

- numirea de preoți și episcopi în zonele geografice cu comunități semnificative

de emigranți români;
- înființarea, construirea sau preluarea unor lăcașuri de cult pentru
desfășurarea serviciilor ortodoxe;
- constituirea organismelor parohiale și eparhiale, cu rolul de a ajuta clericii în
misiunea lor;
- spațiile ecleziale ortodoxe românești trebuie să devină locuri de promovare a
credinței, culturii și tradițiilor străbune;
- ca locuri de întâlnire pentru români, parohiile ortodoxe pot și trebuie să-i
sprijine pe aceștia să se integreze, să-și găsească serviciu, să facă față
diverselor probleme specifice contactului cu realitățile din străinătate;
- se cere intensificarea acțiunilor misionare: rugăciuni, slujbe, predici, cateheze,
pastorația individuală, pentru păstrarea și promovarea dreptei credințe,
combaterea tendințelor sincretiste, a influențelor curentelor de promovare a
religiilor, Bisericilor, confesiunilor și cultelor din respectivele țări;
- preotul trebuie să prevină pericolul cosmopolitismului, a aggiornamentelor, a
oricăror alte forme de abdicare de la Tradiția strămoșească;
- atenție la căsătoriile mixte, precum și la proiectele multinaționale și culturale;
- se pot realiza: ziare și foi parohiale, grupuri corale, pelerinaje, vernisaje de
icoane, întâlniri cu duhovnici, artiști și oameni de cultură români etc.
- inculturația;
- colaborarea cu ceilalți, ortodocși sau eterodocși;
- religiozitatea poporului român – mărturie vie pt. alte neamuri: poporul român
este ortodox sau nu este (Nae Ionescu, P. Țuțea).
- Ortodoxia românească – punte între Occident și Orient.
4.4.2. Pentru cei rămași acasă:
- atenția deosebită acordată categoriilor sociale defavorizate (copii, bătrâni,
persoane rămase singure);
- preotul trebuie să identifice și să susțină aceste persoane deopotrivă prin
mijloace misionare diferențiate pe grupuri sociale, precum și în mod individual;
- pe lângă parohii trebuie să existe centre de ocrotire: Centre de zi pentru
minori, azile de bătrâni etc.;
- în biserici, aceștia trebuie să găsească mângâiere și echilibru.

4.5. Studiu de caz: Afirmații eretice privind Taina Cununiei și Taina

Sfântului Maslu
4.5.1. Taina Cununiei
1. Afirmaţie eretică: În Biblie nu se vorbeşte de Taina Cununiei sau
căsătoriei.
2. Învăţătura ortodoxă: Până la Învierea Mântuitorului, nu găsim
precizate nici tainele, nici numărul lor, pentru că “Mirele era de faţă” (Mt. 5,
19 ). Tainele continuă activitatea începută de Mântuitorul Hristos, pentru
desăvârşirea oamenilor.
Dumnezeu i-a făcut pe oameni bărbat şi femeie şi le-a dat poruncă să se
înmulţească ( Fc. 1, 27 ). Această poruncă implică noţiunea de familie. Hristos
recunoaşte familia prin participarea la nunta din Cana Galileii ( In. 2, 1-11 ),
 25

săvârşind prima minune şi dovedind că este Mesia ( In. 2, 11 ). “Taina aceasta

mare este...” ( Ef. 5, 32 ).
2. Interpretare greşită: Ef. 5, 32: “Taina aceasta mare este”. Expresia
„Taina aceasta” se referă la unirea dintre Hristos şi Biserică, nu la unirea de
cuplu.
2. Învăţătura ortodoxă: Din context, vedem că Apostolul face o
comparaţie a relaţiei dintre bărbat şi femeie cu relaţia dintre Hristos şi Biserică.
Biserica, întemeiată pe jertfa de pe Cruce ( F.A. 20, 28 ), n-a rămas numai în
ceruri, nevăzută, ci s-a constituit organic în istorie la Cincizecime ( F.A. 2, 41 ).
Ea este „mireasa veşnică” (Apoc. 21, 2 ).
3. Practici eretice: Unele secte promovează căsătoriile între
homosexuali, altele căsătoria albă ( traiul de „soră şi frate” ). Altele încurajează
divorţul, legat de interesele prozelitiste.
3. Învăţătura ortodoxă: I. În legătură cu homosexualii: păcatul săvârşit
este dovedit cu temeiuri clare ca strigător la cer.
II. Cei care se consideră frate şi soră în timp ce sunt căsătoriţi fac
confuzie între poruncă şi sfatul evanghelic. Fecioria este un sfat evanghelic, nu
o poruncă.
III. Este regretabilă utilizarea influenţei familiei pentru prozelitism.
4. Alte acuzaţii: Exagerarea unor datini şi obiceiuri sau plata taxelor.
4. Învăţătura ortodoxă: Obiceiurile nu se confundă cu ritualul Tainei,
iar sumele sunt benevole.
4.5.2. Taina Sfântului Maslu
1. Afirmaţie eretică: Maslul nu este Taină. Nu a fost practicat, nici
instituit de Hristos.
1. Învăţătura ortodoxă: Maslul a fost instituit de Mântuitorul prin
vindecările (minunile ) săvârşite. Tot el îndeamnă: “Luaţi Duh Sfânt….” (In. 20,
22-23 ), „pe bolnavi mâinile să vă puneţi şi bine le va fi …”( Mc. 16, 18 ). Încă
din timpul activităţii pământeşti a lui Hristos, ucenicii „scoteau mulţi demoni,
ungeau pe bolnavi cu untdelemn şi-i vindecau” (Mc. 6, 13 ). Mântuitorul nu
putea alcătui slujba Maslului, pentru că forţa vindecării şi confirmarea Tainei au
venit după înviere: “cei bolnavi să cheme preoţii Bisericii...” ( Iacov 5, 14-15 )
2. Justificare eretică: Maslul este o practică aflată în toate religiile,
preluată şi încreştinată.
2. Învăţătura ortodoxă: În Vechiul Testament a fost prefigurată:
jertfele de expiere - “ stropi-mă-vei cu isop...” ( Ps. 50, 8 ). Şi în alte religii
avem astfel de prefigurări. Sfântul Maslu oferă „darul vindecării” (I Cor. 12, 9 )
prin puterea Duhului Sfânt.
3. Afirmaţie eretică: Vindecările se fac prin cuvânt, prin rugăciune, fără
untdelemn, cum arată Domnul: prin punerea mâinilor (Mc. 16, 18 ).
3. Învăţătura ortodoxă: Mântuitorul, Dumnezeu adevărat şi om
adevărat, putea săvârşi orice vindecare fără elementele folosite de Biserică. Şi
slăbănogul a fost purtat de prietenii săi şi a fost vindecat (Mc. 2, 3 ) – deci
contează şi credinţa celor de aproape.
4. Justificare exagerată: Nu toţi bolnavii se vindecă la Maslu, unii chiar
mor.
 26

4. Învăţătura ortodoxă: Nici la spital nu se vindecă toţi bolnavii, deşi

primesc acelaşi tratament pentru boală. Vindecarea depinde foarte mult şi de
credinţa bolnavului, şi de voia lui Dumnezeu. În caz de apostazie nu se poate
vorbi de mântuire ( Mc. 6, 6 ). Credinţa curată „mută munţii” ( Mt. 17, 20 ).
Scopul imediat al Maslului este iertarea păcatelor, căci bolile sunt
cauzate de acestea: “vezi să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai
rău” ( Ioan 5, 14 ). Chiar dacă bolnavul moare, efectul tainei este asupra
sufletului, dacă nu cade în deznădejde.
5. Afirmaţie denigratoare: Săvârşirea Maslului ocazionează strângerea
de prinoase de către preot: făină, untdelemn, etc.
5. Învăţătura ortodoxă: Din ofrandele aduse, credincioşii duc şi acasă,
pentru sfinţirea familiilor şi prietenilor. În mănăstiri, se folosesc la agape,
pentru pelerini şi străini, unii ei înşişi bolnavi.

5. Originea şi dezvoltarea Mişcării Ecumenice

Mișcarea Ecumenică s-a născut din necesitatea dialogului între confesiunile

creștine, pentru a pune capăt vrajbei care a condus în trecut la conflicte
religioase majore, cu totul regretabile.

5.1. Originea ecumenismului

Originea ecumenismului se sprijină pe temeiuri teologice solide,
obiectivate cu ajutorul unor cauze istorice și social – politice.

5.1.1. Temeiuri teologice

5.1.1.1. Formulări doctrinare

S-au căutat acele repere definitorii pentru inventarierea unui tezaur

doctrinar comun în cadrul Bisericilor, confesiunilor și cultelor ce-și revendică
apelativul de „creștine”. Pornind de la acest tezaur, s-a crezut că se poate
interveni pentru suprimarea treptată a divergențelor. Idealul propus este
măreț, dar realizarea lui presupune îndeplinirea concomitentă a următoarelor
condiții:
- varianta 1: diferențele doctrinare se înlătură prin negociere: se întreprinde
un fel de „troc” între partenerii de dialog, în scopul de a se crea o structură
religioasă creștină unitară. Soluția aceasta ar fi echivalentă unui tip de
sincretism creștin, intolerabil din punct de vedere ortodox. Inutil de spus că ar
însemna disoluția tuturor structurilor ecleziale existente și topirea lor într-o
supra-structură, greu de acceptat de către comunitățile locale, fidele vechilor
lor tradiții. Totuși, există voci de susținere a ideii, mai cu seamă din direcții
protestante și neoprotestante, în spiritul globalizant al gândirii societății
postmoderne actuale.
- varianta 2: o anumită structură eclezială își impune propria bază
doctrinară, ca fiind singura păstrătoare a adevărului revelat nealterat. Este
soluția dorită de Ortodoxie. Mărturisirea adevărului, făcută cu convingere și
sprijinită de temeiuri revelaționale indubitabile, ar trebui să conducă la
 27

acceptarea acestuia de către partenerii de dialog, cu trei condiții: 1. acești

parteneri să fie sinceri și animați de bune intenții, corecți și nepărtinitori, 2.
mărturisitorii Ortodoxiei să aibe vocația și charisma unor propovăduitori
redutabili, cu vaste cunoștințe teologice și o vocație misionară și ecumenică
desăvârșită, 3. Ortodoxia însăși să găsească resursele necesare pentru a
depăși acele umbre organizatorice (neînțelegeri de ordin administrativ sau
jurisdicțional), care-i întunecă imaginea în fața partenerilor de dialog, deși în
plan doctrinar se exprimă limpede unitatea învățăturilor revelate și fidelitatea
față de adevăr. Trebuie ținut seama și de faptul că, așa cum Ortodoxia încearcă
să se impună, și alte grupări creștine procedează la fel.
Evident, ambele variante sunt, cel puțin până în prezent, rămase în
stadiul de proiect (fără a omite faptul că există destule voci care militează în
sprijinul uneia sau alteia). De aceea, unitatea doctrinară rămâne, pentru
mișcarea ecumenică, un deziderat foarte îndepărtat: ecumenismul „adună
Biserici, dar n-are teologie, n-are eclesiologie”1. Totuși, pentru a se purta un
dialog, s-au fixat câteva repere definitorii pentru o doctrină comună a
creștinismului: credința în Sfânta Treime, în sacrificiul ispășitor al Fiului lui
Dumnezeu – Iisus Hristos, în necesitatea harului pentru mântuire, în existența
unei vieți veșnice de comuniune în iubire cu Dumnezeu și aleșii Săi, etc.
S-au căutat și armonizări ale conceptelor creștine privind normele
morale. Deși s-au făcut pași importanți în creionarea locului și rolului virtuților
și păcatelor în viața creștină, planează încă incertitudini cu privire la receptarea
corectă a unor fapte (ex.: homosexualitatea). Cele mai bune rezultate s-au
obținut în planul toleranței, al încrederii reciproce, al cultivării unor relații
frățești, bazate pe iertare și conlucrare, ilustrând faptic valoarea virtuții celei
mai importante – iubirea.
Și în plan cultic s-au făcut progrese. Se cunoaște deja atitudinea din ce în
ce mai prietenoasă față de simbolurile creștine, intens folosite în cult (cruci,
icoane etc.). Rămân încă discuții aprinse cu privire la aspecte doctrinare ale
unor teme cultice (cinstirea icoanelor, hirotonia femeilor etc.).

5.1.1.2. Baze biblice și patristice

Vocația ecumenică a creștinismului se bazează pe cuvintele Domnului
Hristos, exprimate în rugăciunea Sa arhierească: ...ca toți să fie una,...după
cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, să fie și ei în Noi...(Ioan 17,21). Reiese
clar de aici temeiul trinitar al unității creștine.
Sinoadele Ecumenice și Locale au definit vocația Bisericii de deschidere
spre dialog. Începând cu Sinodul Apostolic de la Ierusalim (49-50), s-a conturat
necesitatea rezolvării oricăror chestiuni divergente prin întâlniri puse sub egida
dictonului: Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă... Este adevărat, Sinoadele au avut
și rolul de a stigmatiza erezii și eretici, nu numai pe cel de a fixa doctrina
oficială a Bisericii. Însă trebuie să reținem faptul că acele situații reprezentau
soluții disciplinare interne pentru Biserica cea Una. Nu pot fi aplicate, grosso
modo, dialogurilor ecumenice, întrucât acestea nu sunt purtate cu fii ai Bisericii
chemați la ascultare, ci cu reprezentanții unor structuri ecleziastice deja
formate și rodate odată cu trecerea timpului.
 28

Alte exemple biblice: „partidele” din Corint, ale căror dispute sunt
aplanate de Sf. Pavel (I Cor. 1, 10-13), „nicolaiții” (Apoc. 2, 6-15), dușmanii
crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18), propovăduitorii altor Evanghelii și altui Hristos
(II Cor. 11,4, Gal. 1,6 = precursorii neognosticismului actual!), docheții și
iudaizanții – numiți „antihriști” de către Sf. Ap. și Evanghelist Ioan.
Rugăciunea pentru unitate – este prezentă în ritualurile creștine vechi.
Urmările dezbinării Bisericilor creștine planează ca păcat asupra
conștiinței membrilor acestora.
Termenul oicumene denumește lumea întreagă cunoscută, în sens larg,
iar în sens restrâns este Biserica, Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.
Patriarhia Ecumenică s-a numit aceea din Constantinopol, pentru a sugera
jurisdicția ei privind pe toți creștinii răsăriteni (ortodocși), în ceea ce privea
raporturile lor cu Imperiul Otoman.
Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Căci ce poate fi o desfătare mai mare
pentru credincioși, decât a vedea pe copiii lui Dumnezeu cei împrăștiați,
adunați laolaltă?”2.
Fer. Augustin fixează regula de aur: in necessariis unitas, in dubiis
libertas, in omnia caritas.
Iar Paul Evdokimov concluzionează: „Dislocarea unității creștine a fost
rapidă, reunirea e lungă și toate eforturile se lovesc de acel non possumus al
conștiinței dogmatice”3.
5.1.2. Cauze istorice
• ororile cauzate de războaiele religioase, generatoare ale unor grave
consecințe în plan religios, social-politic și cultural (exemplu: Războiul de 30 de
ani). S-a impus o viziune nouă, conciliantă, în locul vechii atitudini, beligerante.
• urmările tragice ale primului război mondial – au sensibilizat lumea
creștină, creând condițiile propice dialogului interreligios.
51.3 Cauze social-politice
• necesitatea delimitării clare a conceptelor de „misiune” și „prozelitism”;
• promovarea păcii, a bunei înțelegeri între națiuni, vizând stingerea
conflictelor de orice fel;
• schimbarea mentalităților, civilizația modernă și post-modernă;
• nevoia de a combate imoralitatea, promiscuitatea, abuzurile și
inechitățile sociale din lume („angajarea Bisericilor pe orizontal”)4;
• cunoașterea reciprocă (inclusiv prin forme mascate de spionaj, pe
perioada războiului rece);

5.2. Dezvoltarea ecumenismului

De la început, trebuie precizat faptul că ecumenismul nu urmărește

crearea unei supra-structuri ecleziale, ci promovează dialogul între confesiuni
pe principiul „unității în diversitate”. Așadar, temerile unora privind finalitatea
ecumenismului ca sincretism creștin nu se justifică. La fel, acuzațiile de
„erezie” trebuie validate, așa cum am mai arătat, de un Sfânt și Mare Sinod
Ecumenic, întrucât o astfel de afirmație nu poate fi de competența unor
persoane răzlețe, ci Bisericii Însăși, prin conducerea ei sinodală, asistată de
Duhul Sfânt. Desigur că, analizând structurile religioase creștine afiliate
 29

ecumenismului, descoperim, poate, multe abateri doctrinare, morale și cultice

de la datul revelat, dar atitudinea noastră față de acestea trebuie să țină
seama de următoarele aspecte:
- denunțarea lor nu poate fi făcută decât exclusiv în cadru organizat sinodal,
așa cum am spus;
- chiar dacă se propune o astfel de măsură, ea nu poate fi hotărâtă decât în
urma unui dialog cu cei incriminați (Sinoadele Ecumenice au dat prilejul unor
dispute vii cu eterodocșii);
- chiar și așa, trebuie avut în vedere faptul că eterodocșii de astăzi diferă în
mod radical de ereziarhii primelor secole: în trecut, ereticii erau condamnați în
calitate de fii ai Bisericii (era, deci, o chestiune de ordine interioară), în timp ce
astăzi trebuie să-i privim pe ceilalți creștini ca aparținători ai unor structuri
ecleziale distincte (dialogurile cu aceștia se încadrează, deci, în categoria
„relații externe”);
- Mântuitorul Hristos ne cere să propovăduim adevărul (Matei 28, 19), să nu
ascundem lumina sub obroc (Matei 5, 15); în consecință, întâlnirile ecumenice
trebuie să fie privite și ca prilejuri deosebite de a ne mărturisi crezul, în scopul
de a fi de ajutor „celui căzut între tâlhari”. A abandona acest ideal echivalează
cu o poziționare a noastră de partea preotului și levitului Legii Vechi, din pilda
lui Hristos (Luca 10, 25-37).

5.3. Formarea teologică-ecumenică

Este un deziderat pentru toți participanții la dialog. Presupune cultivarea

unor calități speciale și respectarea, din start, a unor jaloane fără de care
dialogul nu ar fi posibil. Iată câteva dintre ele:
• tact, bună cuviință și respect reciproc;
• respingerea categorică a prozelitismului, definit ca o acțiune contra-
misionară de promovare a unor învățături și practici potrivnice confesiunilor
tradiționale, cu mijloace de persuasiune inacceptabile;
• selectarea și trimiterea la dialoguri a unor personalități cu reale abilități
de comunicare, prezență de spirit, spontaneitate, inteligență, putere de
convingere, stăpânind la nivel excepțional limbile de circulație mondială;
• dialogurile trebuie purtate de pe poziții de egalitate: toți delegații
trebuie tratați cu același respect. Nu același lucru se poate spune despre
votări, care trebuie să corespundă procentului de reprezentativitate în populații
pentru diferitele confesiuni; de aceea, Bisericile Ortodoxe au cerut și au impus
recent votul prin consens unanim, realizând pericolul impus de prezența la vot
mult mai numeroasă a diviziunilor protestante și neoprotestante;
• cultivarea rugăciunii pentru unitatea creștină este esențială;
• propriile elemente definitorii în plan doctrinar, moral și cultic trebuie
prezentate cu claritate și convingere. Trebuie evitat limbajul dogmatizat, rigid,
stilul prolix, cu pretenții de exprimare așa-zis academică, dar neinteligibil
pentru mulți dintre auditori;
• pentru început, se vor identifica punctele de convergență. Diferențele se
lasă întotdeauna la sfârșit. Iar toate se filtrează după principiul lui Gamaliel:
 30

dacă va fi ceva de la oameni, nu va dăinui, iar de va fi de la Dumnezeu, nu i se

va putea împotrivi nimeni...(Fapte 5, 39)5;
• dialogul trebuie ferit de orice stare a sa degenerată: se impune evitarea
polemicilor de orice fel, cultivarea unor relații irenice, bazate pe empatie,
dragoste reciprocă și respect. Din smerenie, se cade să admitem că
fărâmițarea religioasă a creștinismului se datorează exclusiv nouă, oamenilor,
mai precis slăbiciunilor și păcatelor noastre;
• pe de altă parte, nu trebuie încurajat nici conformismul lipsit de
substanță, doar din dorință de împăciuire. Mărturisirea adevărului ortodox
trebuie făcută ferm, adresând ori de câte ori este nevoie interpelări pertinente
vorbitorilor, pentru a atrage atenția asupra chestiunilor asupra cărora nu s-a
ajuns la un consens. Nu se admit concesii în materie de doctrină, nici abateri
morale de orice fel;
• în Bisericile Tradiționale, orice decizie privind ecumenismul se ia în
consens, prin sinodalitate. De aceea, documentele oficiale se cer a fi ratificate
de Sfintele Sinoade, prin atenta supraveghere a episcopilor;

5.4. Direcții ecumenice actuale

În prezent, ecumenismul creștin se desfășoară pe mai multe planuri:
1. prin organisme ecumenice mondiale (C.E.B.) și europene (C.B.E., C.C.P.).
La acestea participă Bisericile Protestante, confesiuni neoprotestante, unele
Biserici Ortodoxe, iar catolicii și restul ortodocșilor trimit observatori, invitați,
profesori de teologie, consilieri etc.;
2. prin dialoguri ecumenice bilaterale. Acestea se desfășoară, practic, între
majoritatea formațiunilor religioase creștine. Există comisii mixte de dialog, se
fac schimburi de opinii între profesori de teologie, stagii de experiență didactică
pentru studenți (burse) etc.;
3. prin ecumenismul local. Se obțin rezultate foarte bune în cadrul
comunităților locale. Participarea reciprocă a liderilor religioși locali la
evenimente religioase majore aduce apropierea inevitabilă a acestora.
Bibliografie: Diac. Prof. Dr. Petre I. David, Ecumenismul, factor de stabilitate
în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, Buc., 1998; Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță,
Misiologie creștină, Ed. Asa, Buc., 2005; Mitrop. Dr. Antonie Plămădeală, Ca toți
să fie una, E.I.B.M.B.O.R., 1979; Pr. Prof. Dr. Gh. Petraru, Teologie
fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006; Pr. Prof.
Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România creștină,
Buc., 1999.

6 – Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Organizații premergătoare Mișcării Ecumenice

1. Asociația Bisericilor Anglicană și Ortodoxă-Răsăriteană – înf. în 1864.

2. Consiliul misionar internațional – înf. în 1910 – Edinburgh, Scoția. Fuzionează
cu Consiliul Mondial Ecumenic în 1961 (Adunarea a III-a – New Delhi, India).
3. Asociația mondială pentru promovarea păcii internaționale între națiuni prin
Biserici – înf. în 1914 – Constanz, Elveția. Remarcăm deținerea demnității de
 31

vicepreședinte de către Miron Cristea – mitropolit primat și viitor patriarh al

României. Tot Miron Cristea va propune Patriarhiei Ecumenice convocarea unui
Sinod Ecumenic al Ortodoxiei.
4. Conferința Misionară Mondială – Edinburgh 1910 – președinte: John Mott,
pastor metodist american. Se pun bazele Consiliului Mondial al Misiunilor, care
a ținut 6 Adunări Mondiale și foarte multe altele locale, sfârșind prin a fi
înglobat în C.E.M.B. (New Delhi, 1961).
5. Alianța Mondială pentru promovarea prieteniei internaționale prin Biserici –
s-a născut din dorința de a preveni declanșarea primului război mondial, dar
conferința de constituire s-a ținut la Constantz (Elveția) a doua zi după ce
războiul a început (2 august 1914). S-au organizat mai multe sesiuni de
conferințe, până în 1948, când a fost înglobată în C.E.M.B. Trei adunări s-au
ținut în România (Sinaia -1924, București - 1933, Râmnicu-Vâlcea – 1936).
6. Două direcții premergătoare C.E.B.: Faith and Order, Life and Work – se
aliază, în 1937, pentru a forma Comitetul provizoriu pentru Consiliul Ecumenic.
La ambele participă delegați români de marcă: mitrop. Nectarie al Bucovinei,
mitrop. Nicolae Bălan, ep. Vartolomeu al Râmnicului, Arhim. Iuliu Scriban, prof.
Vasile Ispir ș.a.
a) Faith and Order = Credință și Constituție. Mișcarea a fost inițiată de Biserica
Episcopaliană din America (ep. Charles Brent și teologul Robert Gardiner).
Conferință preliminară: Geneva, 1920. Conferințe Mondiale: Lausanne – 1927,
Edinburgh, 1937, Lund – Suedia – 1952. Integrarea definitivă în C.E.M.B. s-a
produs la a doua Adunare – Evanston, 1954.
b) Life and Work = Viață și Acțiune (Mișcarea pt. Creștinismul Practic sau
Mișcarea de la Stockholm). A organizat Conferințe Mondiale la Stockholm -
1925 și Oxford – 1937.
7. Validitatea hirotoniilor anglicane a fost recunoscută în 1922 de către Sinodul
Constantinopolitan (patriarh Meletie), iar apoi de către România (1935),
Alexandria, Ierusalim și Cipru. S-a precizat că aceste dialoguri bilaterale conduc
la acte care nu angajează întreaga Ortodoxie, până când nu sunt ratificate de
către toate Bisericile Ortodoxe surori. Chestiunea aceasta este departe de
soluționare, întrucât anglicanii au început să promoveze hirotonia femeilor,
stârnind vii reacții din partea Ortodoxiei.

6.2. Adunări Generale ale C.E.M.B.

1. Amsterdam (Olanda) – 1948.
- Temă: Dezordinea lumii și planul de mântuire al lui Dumnezeu.
- Participanți ortodocși: numai ca particulari, fără delegație oficială de a
reprezenta Ortodoxia.
- Hotărâri importante: definiția C.E.M.B.: „asociație frățească a Bisericilor, care
acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”; protestanții afirmă
că, fără Ortodoxie, Mișcarea Ecumenică n-are niciun sens.
2. Evanston (S.U.A.) – 1954.
- Temă: Hristos, nădejdea lumii.
- Participanții ortodocși: se abțin de la vot, nu au intervenții semnificative.
- Hotărâri: se integrează în C.E.M.B., definitiv, Faith and Order. Se exprimă
public „durerea” pt. despărțirea Bisericilor.
 32

3. New Delhi (India) – 1961.

- Temă: Iisus Hristos, lumina lumii.
- Participare ortodoxă: B.O.R. devine membră a C.E.M.B. Delegația noastră e
condusă de Mitrop. Iustin Moisescu, ales și în Comitetul Central. Prof. N.
Chițescu a fost ales membru în Comisia „Credință și Constituție”.
- Hotărâri: o nouă definiție, mult mai completă: „ o asociație frățească de
Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor,
după Scriptură, și se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună
spre slava unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”. Sunt condamnate:
prozelitismul, antisemitismul, tulburarea păcii în lume. S-a alcătuit un nou
Statut de funcționare.
4. Uppsala (Suedia) – 1968.
- Temă: „Iată, le înnoiesc pe toate!” (Apoc. 21,5).
- Participare ortodoxă: Mitrop. Iustin, prof. Liviu Stan, prof. Nicolae Chițescu.
Primii doi – aleși în C.C.
- Subiecte: Sf. Duh și catolicitatea Bisericii, Reînnoirea misiunii, Cultul acordat
lui Dumnezeu într-o epocă secularizată etc.
- Mesaj: reconcilierea trebuie pornită prin reînnoirea comunității umane, mai cu
seamă prin estomparea diferențelor sociale; condamnarea rasismului și
înarmărilor. O temă introdusă în discuție, privind reconcilierea, va fi cea privind
Documentul B.E.M. (Botez, Euharistie, Ministeriu), ce se va aprofunda mai
târziu, în 1974, la consfătuirile de la Taize și Accra.
5. Nairobi (Kenia) – 1975.
Temă: Iisus Hristos eliberează și unește.
Participare ortodoxă: mitrop. Iustin, ep. Antonie, profesorii: Dumitru Popescu,
Alexandru Stan, Viorel Ioniță, Ion Bria, Ștefan Alexe.
Subiecte: accentuarea rolului exegezei biblice, pericolul înarmărilor, respectul
față de creația lui Dumnezeu, progresul tehnologic și supraviețuirea omului,
serbarea comună a Paștilor, intensificarea relațiilor cu Bis. Rom.-Cat.
Nouă organizare: Adunarea Generală, Comitetul Executiv, Comitetul Central,
Secretariatul General. Activitatea se restructurează pe 3 direcții: Unitate și
mărturisire; Dreptate și slujire; Educație și reînnoire. Toate acestea au mai
multe secții, compartimente și comisii.
6. Vancouver (Canada) – 1983.
Temă: Hristos – viața lumii. Aceasta fusese propusă de P.S.Antonie la
precedenta Adunare.
Participare ortodoxă: Î.P.S. Mitrop. Antonie Plămădeală, prof. Emilian Popescu,
pr. prof. Viorel Ioniță.
Note semnificative: adunarea a fost precedată de alte două întruniri: a tinerilor
și a femeilor; elemente de cult comun: s-au cântat, în română, Sf. Dumnezeule
și Hristos a înviat!
Subiecte: s-a vorbit despre viață, ca dar al lui Dumnezeu. Viața în Hristos
înseamnă viață în unitate. Respectul pentru viață presupune grija față de
ordinea morală din lume. Totodată, este imperios necesar să se asigure pacea
lumii și condamnarea războaielor. S-a discutat asupra unei Declarații privind
drepturile omului. Documentul B.E.M. a rămas spre studiu.
7. Canberra (Australia) – 1991.
 33

Temă: Vino, Duhule Sfinte!

Participare ortodoxă: Î.P.S. Mitrop. Daniel, P.S. Nifon – aleși în Comitetul
Central; Partenie al III-lea, papă și patriarh al Alexandriei; Sanctitatea Sa
Shenuda, Patriarhul Bisericii Copte din Egipt, Sanctitatea Sa Aram, Catolicosul
armenilor, din Ecimiazin, Pr. Prof. Constantin Coman,
Semnificativ: întrunirile preliminare, ale organizațiilor de femei și tineret, au
devenit o obișnuință.
Obiective: 1. de a celebra această Alianță; 2. de a evalua activitatea depusă; 3.
de a valida raportul Comitetului Central și de a alege noul Comitet și direcțiile
de dezvoltare.
Subiecte: „Duhul vorbește Bisericilor!”, „Prin alianțe – menținerea vieții”,
„Dreptul pământului și al identității”, „Bisericile solidare cu femeile”.
De reținut sunt și rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt, propuse cu acest
prilej: „Duhule, izvor de viață, păstrează credința Ta!”, „Duhule al adevărului,
eliberează-ne!”, „Duhule al unității, reconciliază poporul Tău!”, „Duhule Sfinte,
transfigurează-ne și ne sfințește!”.
Fragmente din mesajul final: „să respectăm în fiecare om chipul lui
Dumnezeu!”; „să recunoaștem responsabilitatea față de creația lui Dumnezeu
și față de umanitate, care face parte integrantă din aceasta”; grija față de
mediul înconjurător, preocupare față de poluarea planetei, solidaritatea cu
populațiile paupere ale Terrei, cu minoritățile, cu cei de culoare, cu oprimații,
cu victimele conflictelor, cu persoanele handicapate. „Dumnezeu și omenirea
au fost împăcate prin Crucea lui Hristos” – de aici rezultă vocația misionară, ca
răspuns la misiunea lui Dumnezeu de conducere a lumii spre „comuniunea cu
Sine prin Hristos”. Roadele Duhului Sfânt sunt: dragostea și adevărul, dreptatea
și libertatea, reconcilierea și pacea. Pr. Prof. Dumitru Popescu constată
beneficiile temeliei dialogului dintre religie și știință, puse la Canberra.
Unii ortodocși (P.S. Ioan Zizioulas de Pergam) constată, însă, că, „pentru
ecumenism, Duhul Sfânt este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi, de
aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul”. Reproșul este doar parțial întemeiat. Doar
câteva structuri ecleziale protestante au o viziune eretică asupra Sfintei Treimi.
8. Harare (Zimbabwe) - 1998
Tema: Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie și speranță!
Participare ortodoxă: pr. prof. Viorel Ioniță
Subiecte: elaborarea unor Declarații 1. împotriva războiului și, mai ales,
împotriva implicării copiilor în războaie; 2. pentru instaurarea păcii la Locurile
Sfinte ale creștinătății din Ierusalim, mai cu seamă având în vedere apropierea
celebrării a două milenii de creștinism (s-a insistat asupra valorizării
Ierusalimului ca loc de rugăciune și pelerinaj, pentru reprezentanții celor 3 mari
religii monoteiste); 3. pentru promovarea Drepturilor Omului, incluzând
emanciparea femeii, combaterea rasismului, prozelitismului și intoleranței,
eliminarea pedepsei cu moartea, sprijinirea categoriilor sociale defavorizate:
copii, bătrâni, persoane cu dizabilități.
Hotărâri: Se înființează o Comisie Specială prin care C.M.E.B. continuă dialogul
susținut cu Bisericile Ortodoxe, după observarea unui regres, care a culminat
cu retragerea Patriarhiei Bulgare din C.M.E.B., după ce se retrăsese deja
Biserica Ortodoxă a Georgiei. La întâlnirea de la Tesalonic, premergătoare
 34

Conferinței, cele 15 Biserici Ortodoxe stabiliseră să nu mai accepte votarea în

plen și celebrarea unor ritualuri comune
S-a pus în valoare contribuția ecumeniștilor din țările africane. S-au executat
diverse reprezentări artistice, sub genericul: „Africa – amprenta pașilor lui
Dumnezeu”. Cu prilejul Jubileului C.E.M.B. (50 de ani de existență, la 13 dec.
1998), a conferențiat Nelson Mandela, președintele Africii de Sud, care a vorbit
despre „50 de ani de succes în ceea ce privește activarea conștiinței lumii
noastre în favoarea păcii, pentru cei săraci, cei dezavantajați și expropriați”.
9. Porto Allegre (Brazilia) – 2006
Tema: Doamne, transformă lumea prin harul Tău!
Participare ortodoxă: Î.P.S. Dr. Nifon Mihăiță (ales în Comitetul Central și în
Comitetul Executiv - și în prezent), Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Pr. Consilier
Michael Tița (ales în Comitetul Central - și în prezent), Asist. Ionuț Alexandru
Tudorie. Bulgaria și Georgia trimit observatori – studiază posibilitatea
reintegrării.
Subiecte: Echitate economică: o lume fără sărăcie este posibilă!, Identitate
creștină și pluralism religios, Tineretul învingând violența, Ecumenismul în
veacul XXI, Participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică, Premisele dialogului
inter-religios, Necesitatea consensului decizional, Înțelegerea și viziunea
comună asupra C.M.E.B.
Manifestări comune: studii biblice, dialoguri, cântări, spectacole religioase,
rugăciuni și alte ritualuri.
Pr. prof. V. Ioniță: „Problema care se pune este ca CMB să nu se ocupe doar de
probleme sociale şi să le neglijeze pe cele spirituale”. Tot dânsul sesizează
lipsa de profunzime a discuțiilor purtate, chestiunile aflate pe tapet fiind
abordate mai mult sub aspect formal, teoretic.
Hotărâri: se pun în practică recomandările Comisiei Speciale instituită la Harare
pt. dialogul cu Bisericile Ortodoxe, mai cu seamă în ceea ce privește actele de
cult, rugăciunea comună, dar și încurajarea continuării dialogurilor pe teme
doctrinare, mai cu seamă în eclesiologie și în privința Botezului.

7. Conferinţa Bisericilor Europene: structură, organizare, întâlniri și

teme

În perioada „cortinei de fier” s-a simțit nevoia apropierii popoarelor

europene pe temeiul moștenirii spirituale comune: religia creștină. Așa a luat
naștere C.B.E. (K.E.K.) – Conferința Bisericilor Europene, din care fac parte, în
prezent, 126 de Biserici și 43 de organizații religioase asociate. Structura
confesională a acestora cuprinde: ortodocși, vechi catolici, protestanți,
anglicani. În mod indirect, Biserica Romano-Catolică se află în dialog cu K.E.K.
prin Consiliul Conferințelor Episcopilor din Europa (C.C.E.E.).
Scopuri practice:
• prin cunoaștere, să se realizeze apropierea creștinilor Europei;
• prin înțelegere, să creeze premizele înlăturării separatismelor dintre Est
și Vest;
• prin deschidere, să poată fi prezentată viața creștină europeană drept
reper pentru creștinii altor continente.
 35

Definire (similară C.E.M.B.): este o „asociație ecumenică a Bisericilor Europene,

care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu și Mântuitor – după
Sfânta Scriptură - și, care, pentru aceasta, se străduiesc să răspundă împreună
chemării lor comune pentru mărirea unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh”.
Organizare:
Sedii: Geneva, Bruxelles, Strasbourg.
Organ de conducere: Comitetul Central (40 de membri) – condus de un
prezidiu: Comitetul Executiv al Comitetului Central.
Logistică: Secretariatul General, ajutat de un Birou de Finanțe și Administrație
și un Birou de Comunicații și Informații.
Structură: 3 comisii: Biserici în dialog, Biserică și societate, Biserici în
solidaritate.
Întruniri și teme:
1. Nyborg, Danemarca, 1959 – Creștinismul european în lumea secularizată
de astăzi.
2. Nyborg, 1960 – Slujirea Bisericii într-o lume în schimbare.
3. Nyborg, 1962 – Biserica în Europa și criza omului modern.
4. Marea Baltică (la bordul vasului Bornholm), 1964 – Trăind împreună ca
și continente și generații.
Note caracteristice:
- prima participare a B.O.R., printr-o delegație condusă de IPS Iustin Moisescu,
pe atunci mitropolit al Moldovei și Bucovinei, împreună cu P.S. Ep. Vicar
Visarion Ploieșteanul, Profesorii: Ioan G. Coman, Gh. Moisescu și Milan Șesan.
- locul întâlnirii are un caracter simbolic – imaginea corabiei sugerând
prefigurarea Bisericii, care-i conduce pe oameni spre limanul mântuirii.
- se militează contra prozelitismului și luptelor interconfesionale.
- s-a analizat problema conflictului dintre generații, cu o contribuție remarcabilă
a Pr. Prof. I.G. Coman, care a arătat că un suport excelent al evaluării situației
prezente ar fi îndreptarea atenției spre epoca patristică, pentru a lua drept
etalon relațiile dintre Sfinții Părinți și învățătorii lor, pe de o parte, și ucenicii
lor, pe de altă parte. Iar Î.P.S. Iustin a precizat: „nu diferența, ci unitatea și
acordul între generații ne interesează”.
- s-a votat statutul K.E.K. – Constituția C.B.E.
- s-au ales: în Prezidiu – IPS Iustin; în Comitetul consultativ – pr. prof. I.G.Coman

5. Portschach, Austria, 1967 – A sluji și a reconcilia: îndatorirea Bisericilor

Europene de astăzi.
Note caracteristice:
- B.O.R. a trimis o delegație condusă tot de IPS Iustin.
- IPS Nicolae Mladin al Ardealului este ales vicepreședinte al Adunării.
- alți participanți: profesorii Nicolae Nicolaescu și I.G.Coman.
Teme: - s-a analizat semnificația actuală a slujirii ecleziale („diaconia” Bisericii);
- s-a arătat că Bisericile au ca atribut esențial al existenței lor vocația slujitoare
a semenilor, și nu cea dominatoare asupra acestora;
 36

- Hristos constituie modelul suprem de slujire. Text fundamental – Matei 20,28:

Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața
preț de răscumpărare pentru mulți.
- s-au cercetat bazele relaționării Bisericilor cu societatățile și cu statele
europene;
- una din secțiunile de discuții s-a intitulat: „Creștinul și tehnologia modernă”.

6. Nyborg, 1971 – Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor.

Note caracteristice:
Delegația B.O.R. – condusă de Mitrop. Iustin – ales membru al prezidiului. Alți
membri: ep. Vicar Antonie Ploieșteanul, Profesorii: Nicolae Nicolaescu, Dumitru
Fecioru, Ioan Coman, Gh. Moisescu, Ioan Bria, Ioan Săbăduș.
Prelegerile și-au propus să reliefeze raporturile dintre cele două slujiri: față de
Dumnezeu și față de oameni. S-a evidențiat și rolul cultului în acest caz.
S-a accentuat valoarea demersurilor ecumenice pentru realizarea unei societăți
echitabile.
S-a făcut, din nou, bătătorita și trâmbițata paradă a păcii.

7. Engelberg, Elveția, 1974 – Fapt în mesaj: unitate în Hristos și pace pe

pământ.
Delegația B.O.R.: – condusă de Mitrop. Iustin, reales în prezidiu. Alți membri:
P.S. ep. Antonie – ales vicepreședinte al prezidiului, Profesorii: Dumitru
Popescu, Ștefan Alexe, Dumitru Radu, Gh. Moisescu, Ioan Ică, drd. Nicolae
Mihăiță, Ioan Bria (delegat C.E.M.B.), pr. consilier Dumitru Soare.
Note caracteristice: din nou, tema păcii. De data asta, corelată cu conceptul de
unitate în Hristos.
P.S. Antonie atrage atenția asupra fenomenului secularizării.
Alte teme: Hristologia ortodoxă și protestantă, ecleziologia și cosmologia,
misiunea și propovăduirea.
La propunerea ep. Antonie, s-a votat amendamentul: „ortodocșii insistă asupra
faptului că unitatea de credință trebuie să preceadă comuniunea euharistică”.

8. Chania, Creta, Grecia, 1979 – În puterea Duhului Sfânt, liberi pentru

lume.
Delegația B.O.R.: – condusă de Mitrop. Teoctist (ales în Comitetul Consultativ).
Alți membri: ep. Antonie Plămădeală (își continuă mandatul în prezidiu),
Profesorii: Dumitru Popescu (ales director de studii al C.B.E.), Viorel Ioniță și
Aurel Jivi.
Referatul principal, prezentat de prof. Christos Yannaras (Gr.), a avut titlul:
„Concepția patristică despre prezența și activitatea Duhului Sfânt”. Concluzie:
comuniunea interpersonală trinitară trebuie să fie fundamentul Mișcării
ecumenice.
Al 2-lea referat, susținut de arhim.. Kallistos Ware (Oxford): „Duhul Sfânt în
viața creștinului”.
Al 3-lea referat, susținut de mitrop. Alexei de Tallin (actualul patriarh al Rusiei):
„În puterea Duhului Sfânt, liberi pentru lume”.
 37

Deziderate: un calendar ecumenic, cuprinzând inclusiv o dată a Paștelui

comună, necesitatea uniformizării Botezului săvârșit în numele Sf. Treimi.
Cu acest prilej, s-a evidențiat faptul că C.B.E. a fost primită ca organizație
nestatală în Consiliul social-economic al O.N.U..

9. Stirling, Scoția, M. Britanie, 1986 – Slavă lui Dumnezeu și pace pe

pământ.
Delegația B.O.R.: Mitrop. Antonie Plămădeală, P.S. Nifon Ploieșteanul,
Profesorii: Dumitru Popescu, Viorel Ioniță, Ștefan Alexe, Monahia Nazaria Niță
(Văratec).
Note caracteristice: - rostirea Crezului fără adaosul Filoque.
- Sf. Treime e luată ca model pt. viața Bisericii.
- revine tema păcii.
- se inițiază demersurile pt. colaborarea cu Conferința Episcopilor Catolici din
Europa – foarte fructuoasă, până în prezent.

10. Praga, Cehia, 1992 – Dumnezeu unește – o nouă creație în Hristos.

Delegație ortodoxă condusă de mitrop. Antonie Plămădeală. Alți membri: P.S.
Teofan Sinaitul (ales membru în Comitetul Central).
- diferențele de opinii se adâncesc, după ce se introduce în declarația publică o
recunoaștere a drepturilor minorităților sexuale – Cauză a reconsiderării
pozițiilor ortodoxe și chiar a părăsirii organismelor ecumenice de către unele
delegații ortodoxe (Georgia, Bulgaria).
- se revizuiește în mod radical Constituția C.B.E.

11. Graz, Austria, 1997 – Reconcilierea, darul lui Hristos și sursa vieții noi.
-Delegație ortodoxă română condusă de Î.P.S. Mitrop. Daniel (ales membru în
Comitetul Director și în Comitetul Central).
- s-a discutat iarăși despre uniformizarea sărbătorilor și, mai ales, despre data
Paștilor.
- dialogul religie-cultură;
- probleme de ecologie;
- combaterea rasismului și xenofobiei;
- rugăciuni comune, forumuri, discuții.
- Î.P.S. Daniel a prezentat 2 studii biblice și o meditație teologică.

12. Trondheim, Norvegia, 2003 – Iisus vindecă și reconciliază: Mărturia

noastră în Europa.
Patriarhia Română a fost reprezentată la eveniment de o delegaţie condusă de
I.P.S. Dr. Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (membru în
prezidiul KEK), din care au mai făcut parte P.S. Dr. Ciprian Câmpineanul, Vicar
Patriarhal, Pr. Dr. Michael Tiţa, Consilier Patriarhal, Pr. Dr. Ioan Mircea Ielciu
(Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu), Pr. Dr. Doru Costache (Facultatea
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti), Diac. Dr. Ştefan Ioan Stratul (Mitropolia
Banatului), monahia Florentina Stoenescu (Mitropolia Olteniei), Dna Estela
Camelia Dincă (TVR) şi Dra Gabriela Pipirig (ASCOR-Iaşi). Se adaugă pr. prof.
Viorel Ioniță, membru în stafful C.B.E.
 38

centralitatea lui Hristos – înțeleasă în meditație și rugăciune;

simbol al unității – apa Botezului;
Hristos – taumaturg al Europei, bolnavă de sărăcie, discriminare, violență și
patimi;
conceptul nou de „vindecare a memoriei” – depășirea unor probleme actuale
prin reevaluarea lor din perspectiva amprentei trecutului;
stoparea traficului de persoane în Europa (contribuții deosebite din partea P.S.
Ciprian);

Adunări C.B.E. – C.E.C.E.

Basel, 1989 – Pace întru dreptate.
Graz, 1997 - Împăcarea - dar al lui Dumnezeu şi sursă a unei noi vieţi
Sibiu, 2007 – Lumina lui Hristos luminează tuturor.

Conferința Creștină pentru Pace de la Praga.

1961-1985 – 6 Adunări Generale.

8. Ortodoxia şi dialogul ecumenic: identitate, criterii şi condiţii de

participare.

În ultima vreme (de la începutul sec. XX), s-a constatat o reorientare a

creștinilor în raport cu ecumenismul. S-a simțit nevoia dialogului, mai cu seamă
după evaluarea lucrării misionare de până atunci. S-a observat, practic, că
misiunea a ajuns într-un punct mort, atâta vreme cât pluriconfesionalismul
creștin a scăzut mult din rezultatele convertirii la creștinism a celor de alte
religii. Publicitatea negativă adusă istoriei creștinismului, concretizată în
relevarea unor stări conflictuale dintre Bisericile creștine (care au condus chiar
la războaie confesionale) au erodat mult din puterea de impact a prezentării
creștinismului către necreștini. Mai mult, s-a observat că alte mari religii au
pătruns cu bune rezultate prozelitiste în arealul geografic dominat de
creștinism, provocând o îngrijorare ce a culminat cu accentuarea unor note de
laicitate în privința guvernării unor state europene precum Franța, țintă a unei
invazii de imigranți necreștini. Toate aceste cauze au condus la deschiderea
unor porți de comunicare între Bisericile creștine, care-și analizează propria
poziție, locul și rolul lor în definirea unui mesaj creștin cat mai unitar. Acestea
sunt dialogurile ecumenice.
Așa cum am arătat, ortodoxia se integrează perfect ideii de dialog ecumenic,
prin însăși structura ei ființială. Ca Biserică apostolică, ea este păstrătoare
fidelă a moștenirii ansamblului de norme dogmatice, morale și cultice
transmisă de la Hristos și Apostoli. Ca mărturisitoare în timpuri de restriște și
împilare, ea poate dovedi că este păstrătoarea adevărului cu mari sacrificii. Ca
următoare a poruncii misionare a lui Hristos (Matei 28, 19-20), ea susține
importanța unității creștine pe temeiul comuniunii persoanelor Sfintei Treimi:
După cum Tu, Părinte, în mine și Eu în Tine, să fie și ei în Noi (Ioan 17, 21).
Faptul de a mărturisi Adevărul este un imperativ prioritar pentru ortodoxie, mai
ales că are șansa de a face acest lucru într-un cadru organizat și liber, fără
 39

presiunile istoriei la care a fost supusă odinioară (la Ferrara-Florența sau, la noi,
la 1701 – Uniația).
Implicarea ecumenică ortodoxă antedatează Mișcării Ecumenice propriu-zise.
Stau mărturie Enciclicele Patriarhului Ecumenic Ioachim III, din 1902 și 1904,
care este considerat un adevărat deschizător de drumuri în acest domeniu.
Criteriile participării ortodoxe la mișcarea ecumenică sunt, așadar, rezultante
ale fidelității ortodoxiei față de datul revelat în plan doctrinar, moral și cultic.
1. În plan doctrinar, ortodoxia mărturisește în primul rând fundamentul trinitar
al ecleziologiei sale. Mărturisirea credinței doxologice în Prea Sfânta Treime stă
la baza oricărei colaborări între Biserici. În egală măsură, sunt propovăduite și
celelalte învățături dogmatice ortodoxe.
2. În plan moral, ortodoxia rămâne fidelă normelor stabilite prin hotărâri
canonice sinodale, în baza revelației, preocupându-se cu hotărâre de
respingerea oricăror forme de promovare a unor practici imorale, de către
unele denominațiuni.
3. În plan cultic, ortodoxia, cu bogăția ei de forme și simboluri, dă mărturie
puternică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă. Fără
întoarcerea la aceste valori ale creștinismului autentic, fără expresia mistică a
spiritualității ortodoxe, dialogul ecumenic trenează. Liturghia trebuie repusă pe
primul plan, în preocupările privind refacerea punților dintre Biserici.
Condițiile participării ortodoxe la mișcarea ecumenică se pot rezuma, în linii
mari, la:
-exprimarea mesajului ortodox coerent și distinct, pentru a anihila orice
acuzație de pan-erezie sau sincretism, adusă participării ecumenice ortodoxe;
-respingerea oricărui compromis în privința normelor deja stabilite de către
Sinoadele Ecumenice (hotărâri dogmatice și canoane);
-combaterea energică a oricărei tentative de a încuraja laxismul moral,
deviațiile, păcatele, viciile, prin orice mijloace;
-reținerea de la orice forme de alăturare în acte de cult care resping în mod
manifest sau implicit dogme de bază ale Ortodoxiei (cum ar fi, de pildă,
preacinstirea Maicii Domnului);
-datorită neîntrunirii, până acum, a Sfântului și Marelui Sinod Panortodox, se
recomandă prudență în ceea ce privește o poziționare fermă față de
problemele care ar necesita exprimarea unei viziuni ortodoxe unitare (mai cu
seamă în chestiunile dogmatice).

1. Poziționări favorabile
Sunt tot mai multe voci care pledează pentru un tip de ecumenism de
conveniență, plecând de la recunoașterea reciprocă a calității de religie sau
cult partenerilor de dialog. Aceasta presupune acceptarea faptului că, în
demersul lor religios, cei în cauză ajung să realizeze comuniunea cu divinul, ca
act sinergic consfințit printr-un ritual anume. Se aduc ca argumente
împrumuturile inter-creștine și inter-religioase, ca de pildă bradul de Crăciun
(de origine lutherană). Să nu uităm, însă, că Biblia este plină de exemple
negative în privința ritualurilor idolatre sau chiar a celor nesincere (Cain) sau
neascultătoare (Saul). Dumnezeu își rezervă dreptul de a fi foarte selectiv în
această privință. Hristos însuși impune restricții cu privire la săvârșirea
 40

ritualurilor Legii Vechi, condiționându-le de afirmarea smereniei, sincerității și

împăcării cu semenii. În privința unor împrumuturi, pot fi admise doar acelea
care zidesc, și care nu contravin doctrinei și moralei ortodoxe deplin
consfințite. Bradul a fost acceptat datorită simbolismului său universal creștin,
legat fie de persoana Mîntuitorului cel veșnic în Treime, fie de perenitatea
sufletului omenesc după moarte.
De fapt, fiecare dintre zonele de dezvoltare a unor spiritualități puternice are
câte un mod diferit de raportare la realitățile social-religioase, conștientizând
propriile minusuri ca aspecte pozitive promovate de alteritate. Bunăoară,
occidentalii prețuiesc tradiționalismul răsăritean, iar orientalii visează după
modernismul apusean. Este un semnal de alarmă: dacă această orientare
persistă, vor ieși câștigători apusenii, pentru că vor recupera pierderea imensă
a Schismei și Reformei, în timp ce Ortodoxia, dacă va manifesta servilism față
de Occident, va ajunge să cunoască apăsarea postmodernității, impregnată de
ateism și aplecată spre ocultism.

2. Dileme eclesiologice
În privința ecclesiologiei, o întrebare fundamentală suscită interesul teologilor:
în ce măsură se regăsesc confesiunile creștine cuprinse în ființa Bisericii? În ce
măsură însușirile Bisericii, mărturisite în „Crez”, se regăsesc în structurile
ființiale ale comunităților creștine – altele decât Ortodoxia noastră? Dacă vom
restrânge unicitatea, sfințenia, apostolicitatea și catolicitatea Bisericii ca fiind
proprii exclusiv Ortodoxiei, ar însemna ca toate celelalte structuri comunitare
ce-și revendică apartenența la creștinism să fie etichetate, de-a valma, drept
eresuri ireductibile. Ca persoane particulare, nu avem dreptul să ne emitem
judecăți în acest sens; singura autoritate supremă admisibilă cu rol decizional
este Sinodul Ecumenic. Acest aspect a fost sesizat de către teologi precum
Părintele Stăniloae, care acceptă dialogul inter-eclesial, recunoscându-le
catolicilor și protestanților dreptul de a-și defini ca „Biserică” forma de
organizare religios-comunitară6. Celebru în acest sens este conceptul Părintelui
de „sobornicitate deschisă”, în virtutea căruia se pot iniția dialoguri cu ceilalți
creștini, chemați să devină părți constitutive ale Bisericii Universale.
Declarațiile șocante ale papei Benedict al XVI-lea din luna iulie 2007 au reușit
să inflameze lumea creștină prin atitudinea de revendicare intransigentă a
statutului eclesial, cu pretenție de unicitate, pentru episcopul Romei. Ne aflăm
în fața unei mărturisiri sincere, apreciată în esență de teologi ruși precum A.
Kuraev, dar contestată vehement de către protestanți. Reține atenția
calificarea comunităților ortodoxe drept „Biserici particulare” – termen
considerat jignitor de către unii, dar care, în realitate, exprimă un adevăr
dezamăgitor, despre care vom mai vorbi în studiul de față: lipsa de unitate și
tensiunile dintre Biserici ortodoxe considerate „surori”, precum și întârzierea
nejustificată a strângerii „marelui Sinod panortodox” își pun amprenta asupra
percepției Occidentului față de noi. Și chiar dacă se vede același chip în
cioburile sparte ale oglinzii – pentru a-l parafraza pe Dosoftei Mitropolitul – cu
cât se îndepărtează unele de altele, imaginea este distorsionată.
Una din chestiunile prezentate contradictoriu în polemicile pe seama rodirii sau
nerodirii ecumenismului este legată de statutul eclesial. Pot fi considerați
 41

parteneri de dialog cei care nu sunt membri ai Bisericii? Li se poate recunoaște

calitatea de ”biserică” adunării lor comunitare? La aceste întrebări, oferă o
soluție Alexei Homiakov, care recunoaște existența singurei Biserici văzute
care păstrează învățătura revelată nealterată – cea Ortodoxă - și, în același
timp, consideră că și cei străini de Ortodoxie pot fi uniți cu Biserica ”prin
legături pe care Dumnezeu nu a voit să le descopere”7. Numirile date acestei
interesante teorii merg de la ”speculație nepatristică” și până la ”exercițiu
euristic ce se înscrie în tradiția apofatică a Bisericii”8. În primul caz, vedem
rigiditatea și opacizarea celor ce resping orice părere teologică, uneori chiar
superficial și aprioric, schematizând scolastic toate învățăturile Bisericii în ceea
ce ei înțeleg prin mult prea generalul concept de ”patristică”. A doua expresie,
mai fericită, extrage toleranța față de eterodocși, manifestată în viziunea lui
Homiakov ca o legătură invizibilă a lor cu Biserica, din apofatismul propriu
Ortodoxiei, care impune, din start, echilibru. Un echilibru care, din păcate, se
arată a fi aici echivalentul unui tip de împăcare agnostică, periculoasă pentru
teologie.
Și mai periculoasă (anti-eclezială, chiar) este poziția lui A. Kuraev, care, în cel
mai pur stil protestant, afirmă: „Biserica este a lui Dumnezeu, nu este o
cooperativă a noastră”9. Excluderea factorului uman, limitarea termenului de
Biserică la un simplu rol conceptual, fără orientarea ei instituționalizantă,
implicând participarea credincioșilor ca Biserici vii, membre ale Bisericii celei
una10, conduce la postularea triumfalist-predestinaționistă a unei eclesiologii
exilată în cer, specifică protestanților.
O analiză asemănătoare se poate face și în domeniul spiritualității. Cei de alte
confesiuni pot ajunge, potrivit unor autori, la „forme inferioare de trăire
duhovnicească”11, acestea constituindu-se în veritabile prilejuri de a căuta să le
experimenteze pe cele mai înalte. Aici trebuie să intervină misiunea ortodoxă,
care să-l preia pe cel în cauză și să-l canalizeze spre cunoașterea și
aprofundarea misticii creștine autentice. Așa se explică succesul misionar al
unor comunități parohiale sau mânăstiri ortodoxe din Occident, în cadrul cărora
activează creștini botezați la ortodoxie dintre etnicii națiunilor occidentale12.
Unitatea creștinismului se cere a fi reevaluată din perspectiva afirmării sale ca
religie majoritară pe continentul european, dar și în alte teritorii ale lumii.
Contestările în această privință caută să minimalizeze rolul religiei creștine ca
liant al populațiilor supuse presiunii globalizării, măcar printr-o raportare la
originea națiunilor lor, eminamente fundamentată și pe creștinism.
Superioritatea creștinismului se observă atât în plan religios, impunându-se în
fața păgânismului politeist, cât și în plan moral, social și cultural, civilizând
practic popoarele barbare și transformîndu-le structurile nomade, gentilice, în
etnii așezate, prospere, într-o contopire armonioasă cu băștinașii vechi
europeni. Este, așadar, de neconceput ca actul ce definește juridic alianța
statelor ce alcătuiesc Uniunea Europeană – în speță, Constituția – să nu
menționeze această moștenire comună, căci „marea contribuție adusă de
creștinism în istoria umanității se referă la universalitatea mesajului creștin,
care desființează o multitudine de bariere existente până la venirea lui
Hristos13. Globalizarea produce efectele distructive în planul spiritualității, atîta
vreme cât se accentuează laicitatea vieții, la umbra căreia se dezvoltă fie
 42

curentele ateiste, nihiliste și seculariste, fie produsele de tip New Age, care-l
transformă pe supraomul postmodern în propriul lui dumnezeu, cu pretenții de
rescriere a religiei din temelii14. Toate noile mișcări religioase, fie de factură
orientală, fie sincretiste, proliferează, profitând de lipsa de unitate a creștinilor.
Iată de ce este nevoie de un efort comun de a împărtăși acestei societăți tot
mai bolnave valorile supreme ce decurg ca dar al jertfei mântuitoare a lui
Hristos. Iar dacă în plan doctrinar se constată diferențe insurmontabile, cel
puțin în momentul de față, sunt importanți pașii ce s-au făcut în direcția unei
colaborări în plan practic, prin Carta Oecumenica, adoptată în 2001, care
„descrie necesitatea propovăduirii comune a Evangheliei în noua Europă
unită15. Și din partea Consiliului Europei se observă o deschidere spre a sprijini
mai buna cunoaștere reciprocă și funcționare pașnică a organizațiilor
religioase, prin propunerile de înființare a Consiliului Consultativ al Cultelor și
Institutului de studii comparative a fenomenului religios.
Exacerbarea violenței în lumea contemporană, precum și manifestările
fundamentaliste și teroriste ale unor semeni ai noștri, unele desfășurate chiar
în numele unor credințe religioase, ar trebui să dea de gândit teologilor
creștini, indiferent de confesiune. Iată de ce este necesară mărturisirea lui
Hristos ca Logos Mântuitor întrupat „în fața lumii de azi, a societății omenești
grav afectată de dezbinare și violență...prin...efortul comun al tuturor Bisericilor
și Confesiunilor creștine de a lucra la apropierea lor continuă prin dialogul
iubirii și dialogul credinței...16. Acest dialog trebuie să conducă spre unitate; el
nu este echivalentul unei abdicări, ci va da valoare adevăratei mărturisiri, care
să releve lumii întregi adevărul. În orice caz, după observația pertinentă a lui J.
Meyendorff, „unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credință și nu o
unitate în administrație; într-adevăr, unitatea administrativă nu poate fi decât
expresia unei comune fidelități față de Adevăr...Încă și azi, orice realipire la
Biserică a comunităților separate de ea presupune în mod unic și inevitabil
acordul lor asupra credinței17.

3. Noi orientări în misteriologie

Ortodoxia a susținut ca învățătura despre Sfintele Taine să constituie baza

teologică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor18. Și totuși, mai există voci
fundamentaliste care neagă atât valabilitatea Tainelor săvârșite de eterodocși,
cât și înseși numirile de „Biserici” pe care le folosesc comunitățile lor eclesiale.
Punctul de plecare în afirmarea unor astfel de contestări îl constituie existența
în Molitfelnic a ritualurilor de primire la ortodoxie a celor de alte credințe,
conținând rebotezarea și re-miruirea. Însă odată săvârșit în numele Sfintei
Treimi, botezul nu mai poate fi repetat, chiar dacă a fost făcut de un laic, în
situație de urgență; și atunci, ca și în cazul eterodocșilor ce au deja botez cu
formulă trinitară, se administrează numai Taina Mirungerii. Deci, iată cum
lucrează iconomic recunoașterea Tainelor.
O problemă spinoasă rămâne recunoașterea valabilității Sfintei Euharistii.
Vorbind despre aceasta, Leonid Uspensky spune: „Ortodoxia și catolicismul
roman își afirmă, fiecare de partea sa, unitatea și unicitatea ca Biserică. Iar
apartenența la Biserică se definește – atât într-un caz, cât și în celălalt – prin
 43

împărtășire din Taina Euharistiei. Însă nu există, nu pot fi două Euharistii, care
nu sunt în comuniune între ele, întocmai cum nu pot exista două Biserici, nici
doi Hristoși. Ceea ce înseamnă că una sau alta din cele două Euharistii nu
realizează Biserica pe deplin, ca Trup al lui Hristos”19. Iată o confirmare a
titulaturii de „Biserică nedeplină”, pe care a primit-o catolicismul din partea
Părintelui Stăniloae!

4. Misiune și toleranță

Ecumenismul presupune, inevitabil, deschidere spre cel de alături,

concretizată nu numai în acceptarea dialogului ca atare, ci și în acceptarea lui
ca partener de dialog, deși unii se grăbesc să aplice prea repede îndemnul
Mântuitorului, luat în brațe ca scuză ipocrită: să-ți fie ție ca un păgân și vameș.
Aceasta este toleranța, a cărei indispensabilitate este suprimată de A. Kuraev:
„A-ți reduce întreaga viață la un singur sentiment ar fi un act de
autoconstrângere și o perversitate”20 - spune el, referindu-se la iubirea de
Dumnezeu și de aproapele. Tocmai existența neîngrădită a liberului-arbitru
face ca împlinirea acestei porunci să fie asumată de fiecare în mod personal,
nu ca o „constrângere” și nicidecum ca o „perversitate”. Virtutea dragostei
este cea spre care converg prin reducție toate virtuțile teologice: Mai mare
decât acestea este iubirea – I Corinteni 13, 13, pentru că ea este singura ce va
dăinui în veșnicie, în împărăția cerurilor.
Un model pastoral-misionar în această direcție ne oferă pr. prof. dr. Valer Bel,
care afirmă: „În localitățile cu mai multe culte, preotul ortodox trebuie să dea
dovadă de spirit ecumenist, înțelepciune și respect, să dialogheze cu
reprezentanții acestora și să fie la înălțimea chemării sale, ținând cu tărie
tradiția ortodoxă”21.

5. Erori ce pot și trebuie a fi îndreptate

O primă greșeală care se face de către noi în abordarea problemei

ecumenice este poziția de superioritate pe care ne-o arogăm prea mult, prea
des și, inflexibil, în toate domeniile religiozității. Surprinzător, „occidentalii, cu
puținul pe care îl au (pe plan duhovnicesc – n.n.) adesea au ajuns să devină
foarte puternici. Noi, cu preaplinul pe care îl avem, rămânem atât de
săraci...”22. Încă o dată, concluzia trasă de Hristos la sfârșitul pildei vameșului și
fariseului își vădește valabilitatea. Chiar și unii ortodocși care consideră
catolicismul drept o erezie, nu pot să nu recunoască faptul că „nimeni nu poate
declara cu toată inima că Biserica romană a încetat peste noapte să mai fie o
deținătoare a harului eclesial. A devenit, mai degrabă, bolnavă duhovnicește”23.

6. Vectorul ortodox

Finalmente, întregul demers spre ecumenicitate trebuie concretizat în

lucrarea unei mărturii vii, care să convingă interlocutorii asupra adevărurilor
Ortodoxiei. În acest sens, reținem declarația lui Gh. Florovski: „Pentru mine,
unirea creștinilor înseamnă o întoarcere generală la ortodoxie. Aceasta nu
 44

înseamnă că tot ce a existat și există în ortodoxie, așa cum o vedem astăzi,

poate fi identificat cu Adevărul lui Dumnezeu. O Biserică adevărată nu
înseamnă o Biserică perfectă”24. Perfectibilitatea ei rezidă, am putea spune, în
factorul uman, care, adeseori, nu e capabil să se ridice la înălțimea coborârii lui
Dumnezeu la noi. Deci, noi, membrii Bisericii, suntem perfectibili. Iar dacă
spune cineva: Ce folos cu ecumenismul? E pierdere de vreme. Nu ajunge la nici
un rezultat. Nu se vor întoarce ereticii la ortodoxie! – acela este un exponat viu
al mediocrității gândirii și acțiunii misionare a vremurilor noastre. E ușor –astăzi
– să stea cineva în iatacul netulburat al unui imobil ecleziastic și să peroreze
despre inutilitatea dialogului ecumenic. Dacă așa ar fi procedat Apostolii lui
Hristos, în special Sfântul Pavel, creștinismul ar fi rămas, cel mult, o sectă
iudaică. Rezultatul spre care ne conduce logica e următorul: ultra-ortodocșii
ecumenist-sceptici sunt fie insuficient pregătiți25, fie inflexibili și mândri,
incapabili de a se coborî din înălțimile teologhisirii la nivelul de înțelegere al
celor mai puțin „inițiați”26.

7.Ecumenismul local

Se manifestă cu prilejul acțiunilor cultelor și confesiunilor, mai ales în

privința celebrării unor ceremonii sau exprimării unor poziții comune față de
chestiuni de actualitate socială, educațională, politică, economică. Dintre
ceremonii, amintim rugăciunea comună, despre care pr. prof. dr. Dumitru
Popescu afirmă că „are o valoare inestimabilă pentru ecumenismul local”27.
Condiția eficienței acesteia rezidă în apofatismul ei, în negarea oricărei afirmări
a sinelui (care cunoaște, din păcate, dese impregnări cu mesaje prozelitiste) și
în cererea sinceră ca Dumnezeu să desăvârșească unitatea credinței.
Există, în plan local, vorbind de specificul țării noastre, două organisme
care ilustrează ecumenismul local, la care participă și B.O.R.: AIDRom și S.B.I.R.

AIDRom – Asociația Ecumenică a Bisericilor din România

Membri: BOR, Bis. Evanghelică – Sibiu, Bis. Lutherană – C.A., Bis. Reformată și
Bis. Armeană Apostolică.
AIDRom – întrunire 28 nov. 2006 – Charta Oecumenica în contextul românesc
Charta are subtitlul: Direcții pentru intensificarea colaborării între Bisericile din
Europa – primul document comun al Bisericilor după 1000 de ani. A fost
semnată de președinții CBE și CCEE, la 22 aprilie 2001.

Societatea Biblică Interconfesională din România

Membri: BOR, Bis. Evanghelică – C.A., Bis. Reformată, Bis. Armeană Apostolică,
Bis. Evanghelică – S.P., Vicariatul Ortodox Sârb, Vicariatul Ortodox Ucrainian,
Cultul Penticostal, Cultul Adventist, Cultul Baptist, Biserica Unitariană.
8. ATITUDINI CONTRARE ECUMENISMULUI

8.1. Potrivnicie fără argumente

O primă categorie de temeri privitoare la scopul participării ortodoxe în

Consiliul Ecumenic al Bisericilor este legată de potențialitatea realizării unor
 45

acte de unire, în special cu creștinii din confesiuni protestante, prin renunțarea

la învățături doctrinare de bază ale Bisericii. Se cunoaște faptul că, pe tărâm
doctrinar, diferențele sunt mari, practic ireductibile, iar mersul actual al
întrunirilor confirmă acest fapt28. În plus, unele formulări ecumeniste sunt cât
mai neclare, pentru ca această ambiguitate să le facă ușor acceptate de către
toți. Se evită punctele de vedere proprii, tranșante, cu rol de a individualiza
aspectele particulare ale diferitelor grupări. Pentru unii, interesul este acela de
a diminua rolul dogmelor, nu de a le pune în valoare pe cele adevărate și de a
le demasca pe cele false. De câte ori nu auzim folosindu-se expresii de genul:
„dogmatizare rigidă” sau „sistematizare scolastică”!
Sloganuri de tip : ”Știm cine este în Biserică!” ”Toți heterodocșii sunt în
afara Bisericii!”29 sunt mult prea radicale și trebuie respinse din start. Pe de o
parte, știința noastră despre apartenența cuiva la Biserică este limitată, pentru
că nu ia în calcul posibila sa apostazie, prin care se situează voit în afara
granițelor eclesiale, iar despre heterodocși nu putem conchide nimic, din
aceleași motive legate de crezul lor personal și raportarea la dreapta judecată
a lui Hristos. Din păcate, autorii unor astfel de sloganuri rezumă ființa Bisericii
doar la aspectul ei pământesc, refuzînd să analizeze și conotațiile legate de
accederea în Biserica Triumfătoare. Este capcana întinsă de protestanți și
neoprotestanți, care confundă comunitatea ”sfinților” de aici cu cea de dincolo,
vorbind în mod exclusiv de caracterul nevăzut al Bisericii.
Sunt destui teologi care se raportează strict la Tradiție, situându-se pe
poziții radicale, chiar fundamentaliste. Nu concep să nu apeleze la autoritatea
unor sfinți părinți și a unor canoane pe care le citează la tot pasul, deși mesajul
la care se referă este căzut, de multe ori, în desuetudine30. Din păcate, aceștia
sunt exponatele vii ale felului cum n-ar trebui să fie înțeles apofatismul în
Ortodoxie. Pentru unii, negarea posibilității cunoașterii – la nivel metafizic – se
exprimă prin opacizare. De aici, respingerea dialogului, potrivit principiului:
„propaganda ecumenică obstrucționează tendința omului spre
autocunoaștere”31. Acesta este un slogan, de fapt. Pe de o parte, adevărata
cale spre autocunoaștere trebuie să subsumeze interacțiunea cu semenii,
pentru a defini și compune un sistem de referință obligatoriu. Pe de altă parte,
nu putem afirma că alteritatea include, din start, cerința expresă a unei
atitudini de respingere în forță, mergând până la anihilare. Dezvoltând axioma
de mai sus, constatăm o altă rezultantă periculoasă: dincolo de dogme, care
sunt, pentru moment, ireductibile, rămâne religiozitatea, exprimată prin trăire
mistică. Iar aici, în urma reducției afirmării individuale pe tărâm doctrinar,
rămâne marea masă impersonală a așa-zisei trăiri religioase de tip nou, fie
panteist-oriental, fie secularist-globalizant.
Care este motivul pentru care Părinți precum Sfântul Ignatie Briancianinov
vorbesc despre ”imposibilitatea mântuirii heterodocșilor și ereticilor”32? Este
același pentru care afirmăm că nu se mântuiesc sinucigașii, apostații sau
vicioșii învederați. Fără a-i nominaliza, înțelegem doar că, în cazul lor, au
aplicabilitate cuvintele Mântuitorului privitoare la neputința iertării păcatelor
împotriva Duhului Sfânt (Marcu 3, 29). Aceasta nu înseamnă că noi putem
emite judecăți în privința lor; nu avem acest drept, pentru că ar însemna
uzurparea prerogativelor Dreptului Judecător. Comentariile noastre se
 46

îndreaptă doar asupra faptelor pe care aceștia le săvârșesc; suntem, așadar,

îndreptățiți să afirmăm că persistența în erezie este o gravă eroare, iar
mărturisirea adevărului o necesitate vitală a exprimării dragostei noastre față
de aproapele – asimilat, în acest caz, după parabola binecunoscută, cu
călătorul căzut între tâlhari (Luca 10, 30). Revenind la întrebarea inițială, nu
putem să nu observăm că aparentul radicalism al formulării citate este
justificabil, cel puțin din perspectiva pastorației creștin-orotodoxe. Cum am mai
putea ține laolaltă oile turmei lui Hristos dacă noi, păstorii, le-am mâna către
prăpastie, prezentând-o ca alternativă pentru staul? Și cum ne-am mai
asemăna Blândului Păstor, dacă ne-am mulțumi cu pierderile din turmă,
nefăcând nimic pentru căutarea și readucerea în Biserică a celor rătăciți33?
Ei bine, tot din dragoste pentru aproapele consideră și ortodocșii anti-
ecumeniști că nu trebuie încurajată nici o formă de deschidere față de eretici:
„noi, care dăm în vileag rătăcirile ereticilor și propovăduim că urmează o cale
foarte greșită, poate că vom pricinui în ei o criză de conștiință și o dorință de
căutare a adevărului”34. Această atitudine este, însă, plină de trufie și
totalmente nebiblică, asemănând în mod rușinos pe promotorii ei cu preotul și
levitul din pilda Mântuitorului (Luca 10, 30-37). Adevărul este că, pentru cel
aflat deja în greșeală, de multe ori trebuie intervenit din exterior, pentru că,
pierzând sistemul valoric de referință, el se consideră, autosuficient, pe un
traiect valabil. Este ceea ce ne cere Hristos, atunci când ne trimite: Mergând,
învățați toate neamurile...(Matei, 28, 19), neezitând să se ofere pe sine însuși
drept exemplu: Iată, Eu stau la ușă și bat...(Apocalipsa 3,20).
Sfântul Teofan Zăvorâtul sintetizează, într-una din scrisorile sale, caracterul
total ineficient al discuțiilor purtate despre mântuirea sau damnarea ereticilor,
recunoscând valoarea universală a jertfei lui Hristos, extinsă, prin iconomie, la
întregul neam omenesc. Concluzia sa se prezintă sub forma unei sentințe
programatice, adresată fiului său duhovnicesc: ”dacă tu, ca ortodox, ca
deținător al Adevărului în plinătatea lui, ai trăda Ortodoxia, aderând la o
credință diferită, ți-ai pierde sufletul pentru totdeauna”35. Privitor la o astfel de
perspectivă, criticii ecumenismului emit sentințe foarte dure, sprijinindu-se nu
de puține ori pe expresii plastice, creatoare de impact emoțional, cum ar fi
infectarea cu bacteria falsei doctrine.36
Pe de altă parte, Aleksei Homiakov avertizează că „discuția asupra mântuirii
sau pierzaniei veșnice a celor de alte credințe este purtată într-un mod trivial și
sectar”37. Adevărata întrebare ce trebuie să ne frământe vizează autenticitatea
învățăturilor lor, apropierea sau îndepărtarea lor de adevăr. În ceea ce privește
persoanele în cauză, nu avem dreptul de a emite judecăți (nu judecați, ca să nu
fiți judecați... – Luca 6, 37), lăsând această acțiune pe seama Domnului Hristos
– Dreptul Judecător. Singurul lucru care trebuie să ne preocupe este mântuirea
noastră: noi să nu cădem în erezie, pentru a nu fi judecați apoi de Hristos.
O atenție deosebită este acordată de către tradiționaliști problemei lucrării
harului în afara granițelor Bisericii Ortodoxe. Desigur că analizăm prezența
acestui har în ”Bisericile nedepline” – Catolică și Protestantă38, rezervîndu-ne
dreptul de a opina asupra relativizării complete a rolului său desăvârșitor la
neoprotestanți și secte39. Teologii ortodocși se exprimă la unison în sensul că
admiterea vreunei lucrări harice sacramentale în Bisericile Occidentale se face
 47

în virtutea unui mare pogorământ – o iconomie cu totul specială. Și au

dreptate, pentru că romano-catolicii privesc harul ca pe un produs de
marketing40, iar protestanții se raportează la el în sensul strict aprioric al
prevalenței lui în fața liberului arbitru, în chestiunea spinoasă a predestinării41.
Cu toate acestea, cei ce analizează tocmai acest tip de iconomie se sperie și
postulează în grabă că, prin mișcarea ecumenică, „ceea ce trebuia să fie
excepție (oikonomia) a devenit normă”42.
Totuși, chestiunea lucrării harului în „simbolurile” (reminiscențele Sfintelor
Taine) protestante și neoprotestante este extrem de spinoasă și comportă
discuții aprinse între teologi. De la redactarea Documentului B.E.M., nu
contenesc aprecierile și, totodată, criticile asupra implicării ortodoxe în direcția
recunoașterii unor lucrări sacramentale departe de sensul lor creștin autentic.
Pe de o parte, se vădește meritul aplecării către frații „aflați întru așteptarea
dragostei noastre”43, pe de altă parte, se simte lipsa de eficiență pe termen
scurt al unui astfel de demers. Caracterizând această situație, Sf. Teofan
Zăvorâtul arată că protestanții „se aseamănă cu cei cărora li s-au necrozat trei
sferturi din plămâni, iar restul este și el pe cale a se necroza44. Motivul? Tocmai
modul lor de a se raporta la ecumenism, sintetizat magistral de către J.
Meyendorff: „Concepția protestantă despre unitatea și plenitudinea Bisericii că
ar aparține fie unui dincolo invizibil, fie unui viitor eshatologic, apare
ortodocșilor ca o negare a realității mântuirii, ca un refuz a ceea ce însuși
Dumnezeu ne-a dăruit”45. Este vorba tocmai de eclesiologia protestantă, o
eclesiologie de replacement, și nu de revival, pentru omul contemporan. Adică
o mutare a problematicii mântuirii dincolo de granițele vieții umane în trup, și
nu o luptă continuă pentru transformarea ființială a acestei vieți.

8.2. Demonism?

Există, între teologii ortodocși, destule voci care caută să argumenteze

existența unei influențe demonice în ceea ce privește mișcarea ecumenică,
mergând până la posesia demonică efectivă. Dintre aceștia, se remarcă figura
intransigentă a Sf. Iustin Popovici, care numește ecumenismul „un nou mod de
manifestare a puterii diavolești”46.

8.3. Dialogurile și conținutul lor

Nu numai dialogul în sine este ținta atacurilor anti-ecumeniștilor, ci și

modalitățile de abordare a lui. Aici sunt dezbătute două practici, ambele intens
criticate: faptul de a-i considera pe eterodocși ca fiind creștini în același fel ca
și noi și faptul de a recunoaște că Biserica lor este o ramură a adevăratei
Biserici a lui Dumnezeu. Despre condițiile în care putem recunoaște unei
comunități calitatea de Biserică am mai vorbit. Însă despre calitatea de creștin
și eventuala ei uzurpare de către cineva, nu ne putem pronunța fără să
analizăm temeinic hristologia la care se raportează cel în cauză, care trebuie să
afirme în mod necesar un minim doctrinar îndeobște recunoscut de către toți:
dogma persoanei treimice a Fiului lui Dumnezeu, dogma întrupării și cea a
 48

unirii ipostatice, jertfa și răscumpărarea, învierea și înălțarea, a doua venire și

judecata.

8.4. Ecumenismul ca „erezie” sau „sincretism”

Tendința inițială de a face front comun misionar în vederea propovăduirii
creștinismului către necreștini s-a transformat, treptat, într-o inacceptabilă
propunere vizând toleranța absolută față de alte religii, grupări și chiar secte,
mergând până la recunoașterea formală a valabilității demersului lor ideologic
privind mântuirea omului. Dialogul presupune afirmarea pregnantă a unor
chestiuni ce țin de identitatea proprie. Este de dorit ca partenerii de dialog să
aibe de împărtășit reciproc informații interesante despre propriile grupări
religioase și să nu se gratuleze stereotip cu aprecieri false, lingușitoare.
Nu putem fi de acord cu modul în care unii teologi se joacă, pur și simplu, cu
termenii „erezie” și „schismă”. Personal, nu împărtășesc punctul de vedere al
Mitrop. Antonie de Suroj, care consideră că ar trebui să curățăm acești termeni
de „zgura care îi face, de obicei, infamanți”47. Cu alte cuvinte, să-i folosim fără
restricție, pe scară largă, etichetând pe toți cei ce nu sunt „în front” drept
eretici sau schismatici. Aceste exprimări ascund, însă, concepte de o gravitate
maximă, față de care ne vedem datori a preciza, o dată în plus, că erezia
trebuie analizată și declarată ca atare numai de către un Sinod Ecumenic, iar
schisma trebuie explorată în profunzime, mergând până la cauzele care au
generat-o48. Iar deschiderea ecumenică nu înseamnă în nici un caz susținerea
unor concesii în materie de doctrină, ci putem afirma că dorim ca valorile
creștine ale celorlalți să se integreze în viața noastră ortodoxă. Apropierea
doctrinară a Bisericilor se face „prin deschiderea lor comună față de lume”49 –
afirma Părintele Petre I. David.
În limbajul curent al ultra-ortodocșilor creștini ruși, se definesc drept erezii
până și lucruri nesemnificative, unele ținând strict de ritual, fără prea mare
legătură cu învățătura bazată pe Revelație. De pildă: folosirea lumânărilor de
stearină50, utilizarea candelelor cu gaz51, parfumarea cu colonie înainte de
mersul la biserică, dar și stări sufletești, precum: tristețea și jalea, lipsa
suspinelor de pocăință permanente sau „posomoreala ascetică”52. Dacă ar fi să
le considerăm erezii pe toate acestea, ar însemna că majoritatea ortodocșilor
sunt eretici și trebuie excluși din Biserică.
De altfel, dacă vom analiza obiectiv această stare de lucruri, vom vedea că
astăzi, în creștinism se poate distinge pluriconfesionalismul cu o pregnanță ce
depășește cu mult perioada de dispute din timpul creștinismului primar din
epoca sinoadelor. Ortodoxia însăși – cea mai fidelă datului revelat – este
zguduită de schisme și promovează diversitatea în materie de cult, cu extensie
uneori chiar și în plan doctrinar53. Catolicismul a „reușit” performanța de a
credita în interiorul său structuri ale laicatului zis „harismatic” – în speță, o
hidoasă hibridizare prin amestecul cu penticostalismul neoprotestant54. Iar
protestanții și neoprotestanții, cu multitudinea de diferențe confesionale ce-i
caracterizează, se situează din start în afara dreptarului Sinoadelor ecumenice,
numai dacă am argumenta prin simplul fapt că neagă în totalitate valoarea
enunțurilor dogmatice formulate la Sinodul al VII-lea. În aceste condiții,
pluralitatea religioasă în interiorul creștinismului putem spune că a devenit un
 49

fenomen. Iar analiza lui, sub toate aspectele, nu poate să nu țină seama de
reconsiderarea poziției față de „erezii” și „eretici”. O astfel de atitudine se
regăsește în viziunea ecumenistă a Mitropolitului Antonie Plămădeală,
sprijinindu-se pe contribuțiile lui L.A. Zander și S. Bulgakov. Citând din acești
autori, Mitropolitul Antonie redă un dialog edificator: „Ce este un eretic? E un
frate..., pentru că ereticul e, în primul rând creștin. Nu numim eretic un budist
sau un păgân. Reconsiderând noțiunea, se descoperă astfel că ea are în ea și
factori de unire, nu numai de despărțire”55.
Ecumenismul însuși este numit de către Patrick Barnes „o erezie
eclesiologică”56. Singura argumentare a acestui autor, lipsit de autoritate în
chestiunea delicată a declarării unei erezii, se referă la constatarea sa că
ecumenismul ar fi „pustiit” Biserica. Noi zicem că „pustiirea” e adusă de astfel
de concepții greșite, de păcate precum invidia, răutatea, ura sau neiertarea. Iar
dacă afirmăm că există, totuși, o „erezie ecumenistă”, să-l lăsăm pe Seraphim
Rose să o „definească”: „Convingerea caracteristică ereziei ecumenismului
este aceea că Biserica ortodoxă nu este unica Biserică a lui Hristos; că harul lui
Dumnezeu este prezent și în alte confesiuni creștine și chiar religii necreștine,
că îngusta cale a mântuirii, despre care ne învață Sfinții Părinți ai Bisericii
Ortodoxe, este numai o cale dintre multe alte căi de salvare și că amănuntele
credinței omului în Hristos sunt tot atât de neînsemnate, ca și apartenența sa la
o biserică sau alta”57.
Una din expresiile des folosite pentru a defini originea apostolică și chiar
raportarea justă la izvoarele Revelației în Bisericile Ortodoxă și Catolică este
comparația lor cu cei doi plămâni ai organismului uman58. Din păcate, în
privința folosirii acestei expresii, ortodocșii radicali își exprimă totalul dezacord,
prin formule caraghioase, chiar jignitoare59. Există o predilecție a unora de a
eticheta drept erezii anumite formulări doctrinare catolice, deși ele n-au și nu
pot avea caracter de dogme, atâta vreme cât n-au fost trecute prin filtrul de
credință și har al vreunui Sinod Ecumenic. Chiar dacă în catolicism se conferă
unor Concilii statutul de „ecumenice”, ele nu pot fi recepționate ca atare de
ceilalți creștini, pentru simplul motiv că, neparticipând la ele, nu s-au putut
exprima asupra autenticității și reprezentativității adunărilor în sine, precum și
asupra subiectelor dezbătute. În aceeași măsură, în ortodoxie sau în
protestantism nu se poate afirma cu tărie nici formularea unor noi dogme (act
față de care, ortodoxia este oricum reticentă din start), nici condamnarea unor
învățături ca fiind eretice, decât în măsura în care vin în contradicție cu
dogmele deja stabilite la cele 7 Sinoade Ecumenice.
Bunăoară, față de primatul papal, mulți teologi ortodocși nici nu reacționează în
sensul evaluării lui ca dogmă catolică (și bine fac, pentru că astfel contestă,
aprioric, dreptul catolicilor de a emite dogme), vorbind, mai degrabă, despre o
manifestare maladivă a supremației apusene în Biserică, ce ar trebui tratată cu
compasiune60. După excesele lui Pius al IX-lea, confirmate și continuate de unii
dintre urmașii săi, o astfel de atitudine este pe deplin justificată.
O piedică în calea dialogului bilateral cu catolicii este promovarea, la Conciliul I
Vatican (1870) a anatemelor asupra celor ce nu recunosc primatul și
infailibilitatea (incluzând pe ortodocși, așadar). Deși pentru catolici anatema
 50

este un simplu blestem, în ortodoxie ea semnifică excluderea din comunitatea

creștinilor.
Referitor la Sinoadele Ecumenice, este de reținut comparația făcută de
ecumenic-scepticii zilelor noastre între formulările dogmatice de atunci și
„compromisurile” de astăzi. Dacă dogma deoființimii s-a precizat până într-atât
încât n-a fost acceptată nici măcar modificarea unei litere (care ar fi schimbat,
însă, sensul primordial), în dialogurile ecumenice se consideră că sunt
promovate „exprimări laxe, cât mai ușor acceptabile”61. În ceea ce privește
sistemul doctrinar definit la Sinodul II Ecumenic, atitudinile ecumeniștilor sunt
departe de acesta. „Duhul Sfânt, pentru ecumenism, este o temă, nicidecum o
persoană a Sfintei Treimi, de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul” – arăta, cu
tristețe, un mitropolit ortodox după Adunarea de la Canberra62. Totuși, dogma
Sfintei Treimi rămâne piatra de fundament a mișcării ecumenice, întrucât orice
formă de dialog trebuie să se raporteze la ea, iar comuniunea interpersonală
intratrinitară este modelul după care trebuie să se ghideze orice formă de
interacțiune umană. Pr. conf. dr. Mihai Himcinschi surprinde cel mai bine acest
aspect: „Dacă viața eclezială nu va ajunge să trăiască realitatea deplină a
comuniunii trinitare, riscă să disfuncționalizeze simbolistica, devine
triumfalistă, devine un instrument monden din care va rezulta tentația specifică
fundamentalismului”63.
Diac. Andrei Kuraev consideră despre ecumenism că, „în accepția curentă,
vehiculată de mass-media, el a devenit sinonim cu sincretismul, ajungând să se
compromită...”64 El vorbește despre un „ecumenism insidios”, promovat de
adepții „mitului, pătruns astăzi în conștiința publică, potrivit căruia toate
religiile sunt egale și că, în consecință, a venit timpul să se unească”65. Din
păcate, lumea occidentală post-modernă are toate șansele să ajungă post-
creștină tocmai datorită împrumuturilor sincretice preluate pe filonul New Age
din direcția de acțiune a sectelor orientale66. Frica acestui autor provine și din
înțelegerea greșită a unor curente ideologice venite din sfera disciplinelor așa-
zis umaniste. Vrând să justifice, pe de o parte, necesitatea ecumenismului, iar
pe de altă parte dorind să definească raportarea diferitelor confesiuni la acest
tip de mișcare, sociologul Ernst Treltsch afirmă, în mod radical, că deosebirea
dintre o Biserică și o sectă este dată de problema ecumenică67. În mod clar,
noile mișcări religioase se raportează la unitatea de credință doar ca la un
deziderat propriu, însemnând răspândirea la scară planetară a propriilor lor
învățături.
Degradat la nivelul unui simplu curent sincretist, termenul de „ecumenism” se
relativizează, căpătând nuanțe peiorative. De aici și amplele confuzii care iau
naștere în privința înțelegerii și acceptării sale. „Ecumenismul sincretist” este
dorit de către cei ce caută o relativizare a vieții religioase. Mă refer aici, în
primul rând, la new-ageri, dar aș putea să extind conceptul la nivelul tuturor
structurilor religioase influențate de post-modernism. Chiar și catolicii
urmăresc, prin atitudinea mai nouă, favorabilă față de dialogurile inter-
religioase, rezolvarea unor chestiuni spinoase de morală și de organizare
internă, precum permisivitatea divorțului sau anularea celibatului preoților.
Chiar și în ortodoxie, găsim, sub imperiul acelorași influențe secularizante, voci
care doresc preluarea unor tradiții străine, cum sunt: existența băncilor și
 51

șederea la slujbe ca la spectacol, cântarea din instrumente, canoane și posturi

mai puțin aspre. Sondajele arată că omul zilelor noastre, părtaș la fenomenul
mai amplu al consumismului globalizant, este receptiv la tot ceea ce înseamnă
comoditate, lascivitate, facilitate. Secularismul – boală incurabilă...?
Discuțiile care privesc amplul proces de globalizare ating, inevitabil, chestiunea
sincretismului religios. Este acesta un mijloc sau un scop spre care tinde
globalizarea? Potrivit lect. dr. Radu Mureșan, „este important ca sincretismul să
nu fie înțeles numai în accepțiunea sa negativă, ca trădare a Ortodoxiei”68. Și
aceasta pentru că, în gestionarea acestui concept, nu ne referim strict la
implicațiile lui în plan doctrinar – unde lucrarea sa ar fi distructivă, ci putem
găsi punți de legătură cu toți semenii, cu condiția unei abordări personaliste a
relațiilor interumane, simțind în mod real comuniunea cu semenii ca o
interacțiune cu Hristos însuși, al Cărui chip ei îl poartă în mod tainic (Matei 25,
31-46). De aici, rezultă două consecințe majore: 1. acceptarea ecumenismului
ca dialog personal cu eterodocșii conduce la exprimarea unor crezuri comune
în planul filantropiei și 2. valorificarea, în acest context, a noțiunii de
„persoană”, conferă un statut nou condiției umane în societatea post-modernă.
Ambele dau o lovitură grea globalizării, întrucât schimbă radical concepția
unanim răspândită privind tratarea omului ca individ topit în marea masă a
semenilor săi animați de aceleași idealuri: câștigul material, distracțiile
trupești, renunțarea la orice formă de renaștere spirituală, prin aservirea
culturii, artei și religiei față de tiparele general impuse. De altfel, omul însuși
simte nevoia de a înlătura lanțurile impuse de cerința de a fi „în ton cu moda”;
adesea, el cade victimă fie bolilor psihice69, fie tentațiilor promise de către
pseudo-evoluțiile spirituale promovate de sectele contemporane. Tot aici
trebuie amintite teribilismul și inconștiența tinerilor de astăzi, lipsiți, de cele
mai multe ori, de orientarea echilibrată către viață, aceasta echivalând, pe
bună dreptate, cu o stare generalizată de imaturitate spirituală. Lipsa
interesului față de valorile spirituale, erodarea relațiilor interumane până la
grade de depreciere coborâte la nivel primitiv, instinctual și animalic – toate
acestea sunt îngrijorătoare și ar trebui să constituie tot atâtea puncte comune
în care Bisericile creștine să acționeze unitar spre însănătoșirea moral-socială.
Înțelegerea și, mai cu seamă, experimentarea deficitară a ecumenismului de
către unii este cauza cea mai plauzibilă a confundării acestuia cu sincretismul
religios, denumit fie pan-erezie, fie pan-religie70. Potrivit Î.P.S. Arhiepiscop Dr.
Nifon Mihăiță, „...aceștia nu fac un serviciu teologiei și autorității acesteia
atunci când asociază ecumenismul cu prozelitismul, cu sincretismul, feminismul
și orizontalismul...”71. Vocile multora dintre cei ce-și zic „ortodocși” se aud doar
în limitele unor granițe fizice, potențate de barierele spirituale ale autoizolării,
cauzată de mândrie și autosuficiență. În această situație, mărturisirea
Adevărului este redusă la o stare de auto-încredințare asupra dreptei
învățături, lipsită de putere, seacă, neroditoare. Și asta în timp ce, sub privirea
noastră nepăsătoare, se dezvoltă doctrinele eretice, beneficiind de cele mai
sofisticate mijloace propagandistice. Omenirea este bolnavă: peste tot se întind
plăgile necredinței, apostaziei, imoralității și falsității sectare. Tumora pan-
religiei sincretiste este o perspectivă amenințătoare, cu atât mai mult cu cât se
asociază extrem de insinuant globalizării din vremea noastră. Singurul leac în
 52

fața tuturor acestor insanități este mărturisirea lui Hristos Cel rămas în Biserica
dreptmăritoare ieri, azi și în veac, Același (Evrei 13, 8).
În trecut, au existat adeseori situații când puterea politică s-a amestecat în
chestiuni religioase majore, aducînd, de cele mai multe ori, mari deservicii
Bisericilor creștine. Și astăzi există voci ale unor autori care iau în calcul
prespectiva ingerinței Uniunii Europene în problema ecumenismului. În acest
caz, „un ecumenism obținut prin constrângere din partea Uniunii Europene sau
dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertății religioase și al dreptului de
autodeterminare al Bisericilor și comunităților religioase”72. Se știe deja faptul
că unele organisme mondiale și servicii secrete au profitat de mișcarea
ecumenică pentru culegerea de informații din zonele despărțite de nedreapta
„cortină de fier”. Despre aceasta, Părintele Diac. Petre David afirma: „Mult
trâmbițata unire de compromis, de cunoaștere reciprocă din C.E.B., era, de
fapt, o politică confesională antiortodoxă, manevrată de pragmatici din slujba
K.G.B., C.I.A., F.B.I.73. Iar cercetătorul belgian Olivier Gillet, pe fondul unei critici
acide la adresa relaționării între Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist,
opinează că prezența românească în cadrul mișcării ecumenice înainte de 1989
avea statutul de „releu al propagandei comuniste în Occident”74.
În România, a existat o particularitate a întrunirilor ecumenice, desfășurate sub
egida „ecumenismului local”, care au depășit, din păcate, granițele exprimării
unor puncte de vedere distincte, apropiindu-se periculos de mult de realizarea
acelui tip de sincretism atât de nociv Bisericii noastre, și despre care ne
avertizează duhovnicii noștri de seamă, precum părintele Arsenie Papacioc.
Este vorba de Centrul Internațional Ecumenic de pe lângă falimentara Bancă
Internațională a Religiilor, care a dezvoltat și o Academie de Studiu a Religiilor,
astăzi desființată pe motivul neacreditării de către Ministerul Educației. Motiv
real, întrucât, deși unele cadre didactice se dovedeau a fi corespunzătoare
chemării acestei Academii, nivelul de pregătire a teologilor „ecumeniști” nu
trecea pragul mediocrității. Desființarea acestor structuri nu poate fi – pentru
noi, teologii – decât exprimarea vizibilă a Proniei, care a oprit la timp ceea ce
depășise granițele firescului dialog interreligios, devenind un amalgam de
religii, concepte și simboluri religioase75. În plus, s-a constatat și amestecul
distructiv al politicii și politicienilor în forurile ecumeniste amintite, mergându-
se până la dezvoltarea conceptului de „ecumenism politic” ca „alternativă
posibilă”76. Cu ce catastrofale rezultate – am amintit deja.
Motivația cvasigenerală a „ecumeniștilor” sincretiști este rezumată sintetic în
sintagma: „Toți ne închinăm la același Dumnezeu!”77. Pentru aceștia, unicitatea
esențială a Divinității – sub orice formă de expresie s-ar percepe ea de către
umanitate, este suficientă în sensul conturării stării de religie. O „stare”
deplorabilă însă, pentru că, încercând împăcarea tuturor, noul sincretism se
autodistruge în laxism și ateism. Cu atât mai mult este necesar acum ca
Ortodoxia să vină în întâmpinarea fraților căzuți în amorțire spirituală,
arătându-le că Împărăția cerurilor se ia prin străduință și numai cei ce se silesc
pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Sub paravanul sincretismului, se ascunde, însă,
indiferentismul religios, specific societăților occidentale secularizate și pătruns
vizibil și în spațiul ortodox. Omul postmodern îmbrățișează acest stil de
abordare a religiei din conveniență. El știe că nu va putea satisface pretențiile
 53

ritualiste, morale (cele doctrinare nici nu-l interesează) ale religiilor sau cultelor
pe care le simpatizează; de aceea, se mulțumește doar să le aprobe, să le
„observe” de sus, de la înălțimea celui ce i-a făcut o mare concesie lui
Dumnezeu: L-a acceptat în toate formele revelaționale posibile. Se naște
întrebarea firească: este acest tip de sincretism o formă de religie? Dacă ar fi
să ne luăm după ceea ce cred promotorii lui, ar trebui să spunem că da, este
cea mai avansată dintre toate. Dar, la o analiză atentă, realizăm că nu este
așa. Dispare tocmai forma definitorie a religiei ca legătură personală a omului
cu Dumnezeu. Se atrofiază, mergând până la dispariție, părțile constitutive ale
religiei: doctrina, morala și cultul. Dumnezeul impersonal, nedefinit și confuz al
sincretiștilor este, în același timp, și inaccesibil. Mai grav, este gândit, dorit și
experimentat astfel. Nu ne mai miră, deci, că orice sentiment religios, orice
formă de trăire mistică se suprimă din start. Sincretistul ajunge, treptat, la
forma supremă de autoînșelare: crede într-un Dumnezeu universal, dar, de
fapt, nu crede în nimic. Credința sincretistă îi este, de fapt, necredință. Și astfel
ajunge să se refugieze în eul său „profund”, apogeu al egoismului,
descoperindu-se pe sine mai important decât orice și decât oricine, chiar și
decât acel „Dumnezeu” căruia îi recunoaște, sincretic, existența. Își
remodelează personalitatea și, cu glasul perfid al autosuficienței, își proclamă
„eliberarea” și „emanciparea” de sub tutela creștinismului tradițional,
considerat a fi „depășit” și „retrograd”. O singură problemă îi mai stă în față ca
stavilă: eterna „mare trecere” – moartea. Și, de aici, o stranie exacerbare a
cultului morților, dezvoltat pe alocuri cu pregnanță, generând și alimentând
chiar situații de-a dreptul ridicole78.
Evaluând cauzele acestei stări de lucruri, generalizată la nivelul întregii
societăți posmoderniste occidentale, pr. prof. Ștefan Buchiu afirmă: „Creștinii,
în calitate de membri ai Bisericii, pot și trebuie să lucreze la o tot mai adâncă
unitate în societate, la toate nivelurile ei, începând cu familia, dar și la
apropierea dintre popoarele lumii. Pentru a putea face acest lucru, creștinii nu
trebuie să-l situeze pe Dumnezeu undeva în afara lumii, cedând tentației
secularizării contemporane, ci trebuie să afirme și să confirme, prin modul lor
de viață, că Hristos lucrează prin ei...”79 Din păcate, așa cum am arătat, se
constată pregnant o respingere a istoricității lui Hristos Cel vestit de evanghelii,
preferându-se fie exilarea Lui (finalizată prin „moartea lui Dumnezeu” – după
Nietzche), fie reformularea întregii sale biografii, prin „evanghelii” gnostice și
alte ficțiuni (The Da Vinci Code), sau chiar prin demersuri pseudo-științifice
(documentarul „sarcofagelor” pe canalul National Geographic). Oricum, toate
aceste coordonate definesc „acea stare de spirit, atât de răspândită astăzi,
care preferă să numească <toleranță religioasă> propria stare <călduță>
duhovnicească, utilizând pentru definirea unei somnoroase indiferențe față de
tematica religioasă cuvântul magic, la modă, <ecumenism>80.
Omul care „trebuie să creadă în ceva” – nu crede, de fapt, în nimic. Dumnezeul
new-agerilor este asimilat, în cel mai curat mod panteist cu putință, unei
entități impersonale. Este acel „ceva”, nu „cineva”. Este programat așa, căci
este exilat din start în exilul non-comuniunii, deci non-existenței. Omul
postmodern este, prin definiție, quasi-egoist. El a pierdut bucuria de a
împărtăși. Nu are nici ce, pentru că, de fapt, nu are nimic. Este singur în fața
 54

lumii pe care crede că o poate stăpâni. Și, pentru a se simți bine, reluându-se
și-n cazul lui ispitirea de pe muntele înalt (Matei 4,8), orbit de „frumusețile și
bogățiile lumii”, el cade în genunchi în fața celui ce-i șoptește: „Toate religiile
sunt bune, pentru că îl duc pe om la același scop. Închină-mi-te mie. Este exact
la fel. ” Și astfel, supraomul ajunge să creadă, luciferic, că mântuirea e un
ansamblu de bunătăți care i se cuvin în mod exclusiv, și pe care are dreptul să
și le revendice, după bunul plac. Un amestec de vanitate, credință în destin,
superstiție, ocultism, practici ezoterice etc. Conceptul de „păcat” nu mai există
de mult, căci libertatea și mult trâmbițatele „drepturi ale omului” n-au voie să
cunoască îngrădiri. Mai nou, „nu Evanghelia, ci ideologia <drepturilor omului>
este chemată să devină instanța superioară în judecarea faptelor și
convingerilor creștinilor”81.

8.5. Finalitate

Analizând parcursul prezențelor ortodocșilor în mișcarea ecumenică, unii

autori anti-ecumeniști exprimă critici dure, însă lipsite de temei. Se arată faptul
că „implicarea ortodoxă în această mișcare a dat foarte puține roade” și „a fost
de natură să infecteze mulți participanți ortodocși cu bacteria credinței
eretice”82. Dincolo de tonul agresiv, voit plasticizat pentru atragerea atenției,
nu descoperim decât o argumentare șubredă, mai mult, antibiblică și
anticreștină. Nu se cunosc cazuri de Biserici Ortodoxe care să fi îmbrățișat
erezii în urma purtării dialogurilor ecumenice, iar în privința „roadelor” –
procesul obținerii lor este de durată și necesită perseverență. În orice caz,
suntem datori a aplica principiul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne cere să fim
îndelung iertători (de șaptezeci de ori câte șapte – Matei 18,22).

9. Teologia Ortodoxă în cultura românească. Problema inculturaţiei.

Ortodoxia românească în comunitatea ecumenică - punte între
Occident şi Orient.

Teologia Ortodoxă în cultura românească

Există o strânsă legătură între Biserica Ortodoxă și cultura națională. Pe drept

cuvânt, putem spune că Biserica neamului reprezintă spațiul virtual al
plămădirii acestei culturi. Nu vorbim aici de importul unor direcții sau curente
culturale, ci de crearea și susținerea unei culturi proprii, a românismului care,
în mod necesar, este și ortodox. Cultivarea simțului estetic, exprimarea unei
anumite forme de spiritualitate românească s-au împletit la noi cu istoria
patriei și cea a Bisericii. De aceea, nu-i de mirare că, secole de-a rândul, până
când modernitatea a adus moda cosmopolită a importurilor culturale, nația
 55

română a realizat, în plan cultural, producții quasi-religioase, ortodoxe. Vorbim,

așadar, de reperele românești ale unei culturi naționale, dezvoltată pe două
planuri:
• un plan elitist, al celor educați, de obicei, în mediu ecleziastic. Aceștia
sunt producătorii, dar și consumatorii unei culturi românești impresionante,
impregnată de ortodoxism. Se creează capodopere în plan arhitectonic
(biserici, mânăstiri, case domnești și boierești), în stiluri specifice: stilul
brâncovenesc, cel moldovenesc, etc.). Se pictează, în special, icoane, dar și
tablouri votive (legate tot de spațiul religios, prin poziționarea lor pe pereții
bisericilor ctitorite). Se execută broderii și țesături, multe dintre ele având
destinație liturgică (veșminte, acoperăminte, epitafuri). Se copiază manuscrise
și se tipăresc cărți, aproape în totalitate cu conținut religios (fie lucrări
teologice, fie cărți de cult). Prima creație lirică românească o constituie
versificația Psaltirii, realizată de Sf. Mitrop. Dosoftei. Arta muzicală este și ea
foarte bine reprezentată, dar tot cu piese religioase. Distingem figurile psalților,
creatori ai unui stil muzical aparte: psaltichia românească. Într-o oarecare
măsură, cultura ortodoxă românească medievală este influențată de
bizantinism, după cum observa N. Iorga.
• un plan al oamenilor simpli, lipsiți de educație instituționalizată, dar
păstrători și continuatori ai tradițiilor românești ortodoxe. În acest mediu se
dezvoltă o cultură populară, care se bazează pe o credință religioasă puternică,
viu ortodoxă, dar impregnată, uneori, cu elemente păgâne (superstiții).
În perioada modernă și postmodernă, spațiul românesc este invadat de
curente culturale străine, importate din Occident. După ce au făcut ravagii în
planul spiritualității occidentale, favorizând dezvoltarea ocultismului, curentele
umaniste au ajuns și la noi, pe filieră masonică, speculând sloganuri legate de
împlinirea idealurilor naționale. Au existat chemări la auto-negare, prin
renunțarea la tradiția ortodoxă – fie în favoarea creștinismului occidental,
catolic sau protestant (Uniația, Școala Ardeleană), fie în favoarea curentelor
oculte, spiritiste, masonice, fie în favoarea renunțărilor nihiliste la religie, așa-
zisa „emancipare”, promovată de curentele materialist - ateiste și comuniste.
Despre rezultatele acestor influențe în plan cultural, consemnăm următoarele:
1.există creații culturale „aliniate” la curentele din import, chiar dacă
sunt realizate în România sau de către români. Acestea ne interesează prea
puțin, întrucât nu reprezintă spiritul românesc, iar autorii lor pot fi considerați,
în bună parte, victime ale snobismului și cosmopolitismului.
2.există creații culturale rămase fidele tradițiilor românești autentice.
Acestea trebuie evidențiate și încurajate. Prin ele, supraviețuiește identitatea
noastră națională. Nu degeaba, în perioada interbelică, în jurul revistei
Gândirea, s-au grupat mari personalități ale culturii noastre (L. Blaga, N.
Crainic, Ion Pillat, Vasile Voiculescu), promotori ai ortodoxismului tradițional.
Mișcări mistice precum Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim au contribuit la
conștientizarea valorii perene a Ortodoxiei, cu prețul unor crunte prigoniri. Prin
creațiile lor, numeroși autori au făcut un mare serviciu credinței neamului,
găsind resurse artistice impresionante în filonul religios românesc și
promovând cultura românească în context universal, ca exprimare a etosului
nostru bimilenar creștin (ex: poeți: M. Eminescu, O. Goga, G. Coșbuc, Ion Pillat,
 56

Ion Barbu, Nichifor Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu, Radu Gyr, T. Arghezi, D.

Turcea, Ioan Alexandru, Cristina Crâșmariu; prozatori: V. Voiculescu, I.
Agârbiceanu, G. Galaction, +Bartolomeu Valeriu Anania; filosofi: N. Ionescu, C.
Noica, V. Băncilă, M. Vulcănescu, D.D.Roșca, I.G.Savin; artiști: C. Brâncuși, N.
Grigorescu, G. Tattarescu, H. Bernea; oameni de știință: N. Paulescu, muzicieni:
C. Porumbescu, T. Brediceanu, N. Lungu, G. Breazul, A. Pann, G. Cucu).
3.sub presiunea vremurilor, unii autori deteriorează stilul autentic al
culturii române. Fie o ideologizează (ca, de exemplu, în proletcultismul
culturnicilor comuniști), fie creează un amalgam sincretic, încercând să
„aclimatizeze” exprimări culturale străine în spațiile neaoșe (ex.: manelele).
Din punct de vedere estetic, acestea se încadrează în categoria „kitsch-urilor”.
Este foarte important să arătăm că teologia ortodoxă ocupă un loc de
frunte în cultura românească. Nu numai în trecut, când viața noastră culturală
era eminamente impregnată de teologie, ci și în timpurile moderne și
contemporane, când Biserica neamului a jucat un mare rol în devenirea
națională. Facultățile de Teologie au fost, de la bun început, integrate
învățământului de stat (cu nedorita excepție din timpurile comuniste), preoții și
teologii s-au exprimat în lucrări teologice remarcabile, mânăstirile au continuat
să fie oaze de cultură și spiritualitate. Numeroși clerici au fost aleși ca membri
ai Academiei Române.

Problema inculturației

În context misionar, inculturația presupune capacitatea propovăduitorilor

Evangheliei de a-și adapta demersurile la specificul etno-cultural al
destinatarilor Veștii celei Bune. Aceasta presupune îndeplinirea simultană a
două condiții: 1. acceptarea ideii, potrivit exemplului dat de Apostoli la
Cincizecime, că discursul religios trebuie realizat pe înțelesul fiecărui neam în
parte, aceasta însemnând fixarea unor norme de credință neschimbabile, dar și
a unor elemente ce ar putea fi adaptate „specificului locului” și 2. cunoașterea
temeinică a auditoriului, pentru a găsi acele resurse de la care se poate porni
în realizarea unei convergențe (ex. – Sf. Pavel în Areopag – statuia
Dumnezeului necunoscut).
Există destule exemple ale modurilor de realizare ale unor forme de
inculturație, de către Ortodoxia românească (rituri ancestrale legate de
înmormântare – acceptarea folclorului zonal; prezența semnelor zodiacale
reprezentate în cărți sau lăcașuri de cult etc., acceptarea unor reprezentări
iconografice necanonice – Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân, acceptarea unor
descrieri terifiante, materiale, ale chinurilor iadului etc). Acestea arată
interacțiunea cu o societate nepregătită suficient, incultă chiar, din punct de
vedere teologic. În aceste cazuri, inculturația constituie o problemă, pentru că
reprezintă, de fapt, mici compromisuri.
Totuși, există și cazuri în care inculturația devine folositoare: atunci când
ajută la adaptarea discursului de predicare a Evangheliei la cultura
postmodernă: folosirea internetului, a resurselor mass-media trebuie a se
realiza fără complexe, pentru a ajunge la sufletul secătuit al omului afectat de
presiunea sistemului macro-social contemporan.
 57

Ortodoxia românească în comunitatea ecumenică - punte între

Occident şi Orient.
Prezențe ortodoxe române în organisme ecumenice. Contribuții
ecumenice ale teologilor români

- Asociația mondială pentru promovarea păcii internaționale între națiuni prin

Biserici – înf. în 1914 – Constanz, Elveția. Remarcăm deținerea demnității de
vicepreședinte de către Miron Cristea – mitropolit primat și viitor patriarh al
României. Tot Miron Cristea va propune Patriarhiei Ecumenice convocarea unui
Sinod Ecumenic al Ortodoxiei.
- Prof. Vasile G. Ispir scrie articole în revista „Viitorul” din Iași: Prepararea unui
Sinod Ecumenic (1914) și Unirea Bisericilor.
- Conon Arămescu Donici poartă dialoguri ecumenice cu preoții catolici din Graz
și cu pr. Italian Giulio Mazini.
- întâlnirea arhim. prof. Iuliu Scriban cu episcopul anglican Gore (Londra, 1921),
corespondența sa cu episcopul anglican John Greig de Gibraltar. Tot I. Scriban
organizează la București o conferință cu tema Unirea Bisericilor (1923). Publică
o mulțime de materiale cu conținut ecumenic în revistele vremii. Participă la
conferința Life and Work de la Stockholm (1925).
- schimburi de scrisori Miron Cristea – J.R. Mott și Irineu Mihălcescu – Visser,t
Hooft.
- la cele conferințele organizate de cele două direcții premergătoare C.E.B.:
Faith and Order, Life and Work – participă delegați români de marcă: mitrop.
Nectarie al Bucovinei, mitrop. Nicolae Bălan, ep. Vartolomeu al Râmnicului,
Arhim. Iuliu Scriban, prof. Vasile Ispir ș.a.
- la Amsterdam 1948 – Adunarea de constituire a C.M.E.B., B.O.R. este invitată,
dar nu poate participa, datorită situației dificile de după război, dar și unei
hotărâri luată la o Conferință ortodoxă de la Moscova, din același an.
- 1961 – New Delhi – B.O.R. este primită în C.M.E.B. Delegația noastră a fost
formată din Mitrop. Justin Moisescu și pr. Alexandru Ionescu.
- Au fost aleși, în diferite mandate, în Comitetul Central al C.M.E.B.: Mitropoliții
Iustin Moisescu, Antonie Plămădeală, Nicolae Corneanu, Nifon Mihăiță,
Arhiepiscopii: Victorin Ursache și Vasile Târgovișteanul, profesorii: Liviu Stan și
N. Chițescu.
- Din delegațiile românești la Adunările C.M.E.B. au făcut parte și alți episcopi
(Lucian Făgărășeanul, Epifanie al Buzăului), monahi (arhim. Bartolomeu
Anania), monahii (Nazaria – Văratec, Lucia – Pasărea, Eufrasia – Dealu, Cecilia –
Moldovița), profesori de teologie (Dumitru Popescu, Dumitru Abrudan,
Alexandru Stan, Aurel Jivi, Viorel Ioniță, Dumitru Coravu, Emilian Popescu, Ioan
Vasile Leb), consilieri patriarhali (pr. Dumitru Soare).
- Notabilă este și prezența românească în cadrul diferitelor organisme
ecumenice dezvoltate în cadrul C.M.E.B.:
- pr. prof. Ion Bria (director adjunct al comisiei Misiune și Evanghelizare,
director al comisiei Reînnoire și viață parohială, director executiv al
departamentului Unitate și Înnoire);
 58

- Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (profesor și director adjunct al Institutului

Ecumenic de la Bossey – Elveția, între 1986-1988) ;
- pr. prof. Ioan Sauca (directorul Institutului Ecumenic de la Bossey – Elveția).

10. Toleranța religioasă a românilor. Uniatismul-aspect problematic al

dialogului ecumenic.
1.Toleranța religioasă în Țările Române
a)față de catolici:
- Basarab I a avut o soție catolică, Doamna Clara;
- scrisoarea domnului Ladislau (1369), prin care solicită românilor ortodocși să
aibe toleranță față de frații lor catolici din cuprinsul Țării Românești – va fi
urmată de acte similare în sec. XV (Vlad Dracul oferă privilegii preoților catolici
egale cu ale celor ortodocși);
- domnitorii munteni solictă papilor trimiterea de episcopi pentru credincioșii de
rit catolic din Țara Românească (ex. Matei Basarab) sau sprijină lucrările de
reparații biserici și catedrale catolice;
- în Moldova, Lațcu Vodă, cu binecuvântarea papei Urban V, a înființat o
episcopie latină la Siret, având ca păstor pe Andrei de Cracovia;
- episcopia catolică se va muta la Baia, în timpul lui Alexandru cel Bun (1413),
unde va dăinui până în 1520, când vom urmări misiunea acesteia în zona
Trotușului și Bacăului; diverși domnitori (printre care Vasile Lupu) vor încerca
să obțină de la pontiful roman numirea de cardinali polonezi uniați în fruntea
catolicilor din Moldova (fără rezultat, însă);
- numeroase Hrisoave, inclusiv din vremea fanarioților, întăresc privilegiile
clerului și credincioșilor catolici.
- situația interacțiunii cu catolicii în Transilvania o vom analiza într-un curs
separat.
b) Toleranța față de armeni
- au fost primiți în Țările Române cu ospitalitate, după valurile de împilări la
care le-a fost supusă țara de către turci, perși, tătari.
- s-au organizat politic, într-o comunitate cu privilegii aparte, precum și religios,
având în Moldova o episcopie recunoscută de Alexandru cel Bun (1401).
- din București a fost originar patriarhul suprem și catolicos armean Vasken I
(+1994).
- teologi armeni au studiat la noi: Cuv. Zareh Baronian, dr. în teologie al
Facultății noastre.
c) Legăturile cu ivirenii
- Sf. Antim Ivireanul – personalitate marcantă a culturii românești: schimburi
culturale, tipărituri, cărți de cult destinate creștinilor din țările ocupate de turci.
d) Toleranța față de protestanți
- husiții își găsesc refugiu în Moldova, fiind persecutați de Matei Corvin. În
timpul Sf. Ștefan cel Mare – se așază lângă Prut (Huși).
- domnitorii români arată respect și îngăduință, precum și unele înlesniri,
bisericii sașilor din București (ex. Mihail Constantin Șuțu – 1784) și Iași (1813).
e) Alte grupări:
- unii bogomili (pavlicieni) refugiați din Bulgaria s-au așezat lângă București
(Cioplea).
 59

- lipovenii s-au așezat în Delta Dunării și nordul Dobrogei, dar și prin Moldova
(jud. Suceava).
f) Toleranța față de religii necreștine:
- după unele opinii, primii evrei din spațiul românesc s-au aflat printre coloniștii
romani aduși în Dacia de către Traian. Ei au beneficiat de recunoașterea etniei
și religiei prin hrisoave ale domnitorilor noștri (Al. Ipsilanti, M. Șuțu, C. Moruzi),
ajungând, treptat, la o stare de bunăstare materială recunoscută. Intoleranța
manifestată față de evrei în sec. XX nu este nicidecum rodul vreunei acțiuni
oficiale a B.O.R., ci a unor persoane particulare, animate de crezuri politice,
naționalist-legionare.
- mahomedanii n-au fost lăsați, inițial, să se stabilească în Țările Române,
datorită conflictului deschis cu Imperiul Otoman și pericolului real al ofensivei
lor religioase (care a avut victime chiar domnitori, precum Mihnea Turcitul). Au
pătruns masiv în Dobrogea, unde conviețuiesc pașnic cu românii ortodocși
până astăzi. La fel, tătarii în Moldova.
Notă conclusivă: Toți aceștia au fost primiți în Țările Române, fiind tolerați cu
limba, religia, obiceiurile lor, cu condiția să nu facă prozelitism.

Uniația

1928 – papa Pius X publică enciclica Mortalium animos, prin care cere tuturor
Bisericilor, confesiunilor și cultelor să se întoarcă la catolicism. Stârnește reacții
din partea Patriarhiei Ecumenice, iar de la noi, prin vocea pr. Mihail Bulacu.
- B.O.R. solicită Bisericii Romano-Catolice să renunțe la pretenția de a se
considera ținta tuturor demersurilor ecumenice universale, prin promovarea
unor idei precum „întoarcerea la unicul staul” sau deținerea „plenitudinii
adevărului”.
Premisele uniației:
• expansiunea teritorială a Bisericii catolice, sub pretextul îndeplinirii
sensului universal al primatului petrin clamat de papi asupra întregii
creștinătăți;
• ortodoxia, în accepțiunea catolicismului roman, este redusă doar la
valoarea ei strict rituală, încercându-se, astfel, etichetarea ei drept structură
disidentă. Biserica Unită păstrează doar ritul ortodox; în privința afirmațiilor
doctrinare, ea urmează neabătut calea Romei;
• se speculează și necesitatea cultivării relației dintre Biserică și stat, cu
mențiunea că singura entitate statală capabilă să apere, în prezent, interesele
Bisericii este Statul Vatican. Țările în care se găsește o populație predominat
ortodoxă au prigonit (cu excepția Greciei) Bisericile Ortodoxe Autocefale.
Autocefalia este privită drept cauză a slăbirii puterii lor;
• dificultățile ortodocșilor, în plan național și bisericesc, au condus la
apariția unor soluții „salvatoare” uniatiste: Lyon, 1274, Ferrara- Florența, 1443,
Transilvania, 1701. Toate au însemnat, în aceeași măsură, decepții teribile:
promisele rezolvări ale situațiilor dificile, cu sprijin apusean, s-au dovedit a fi
promisiuni mincinoase: Constantinopolul cade sub turci la 10 ani după
trâmbițata „unire” florentină, iar românii transilvăneni nu primesc dreptul de a
 60

se numi națiune „receptă”, egală în drepturi cu ungurii, sașii și secuii, fiind în

continuare împilați în propria lor țară;
• în cazul concret românesc, uniația a însemnat un act samavolnic, impus
prin presiune, șantaj și fals în acte (descoperirea manuscrisului „unirii” de către
istoricul Siviu Dragomir, „ascuns” într-o bibliotecă din Budapesta, a dovedit că
paginile cu semnăturile protopopilor au fost falsificate, fiind desprinse dintr-un
document mai vechi și alipite unui text alcătuit de iezuiți);
• uniația a fost și este generatoare de conflicte: opoziția sfinților Visarion,
Sofronie și Oprea, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. De partea cealaltă,
asistăm la distrugerea ultimelor vetre ale spiritualității ortodoxe, biserici și
mânăstiri (Sâmbăta) de tunurile gen. Bukow, din ordinul Mariei Tereza.
• revenirea uniților la ortodoxie, în 1948, deși percepută ca lucrare a
regimului comunist proaspăt instaurat, a însemnat o restabilire a dreptății
istorice pentru românii transilvăneni. Ca dovadă, mulți dintre ei s-au integrat cu
bucurie în Biserica Ortodoxă, deși aveau posibilitatea de a se alipi catolicilor;
• libertatea dată uniților după 1989 s-a manifestat prin posibilitatea
organizării cultului, însă s-au înregistrat și revendicări absurde, asupra unor
imobile bisericești, pretinse în numele pontifului roman, ca proprietar al lor. S-
au izbit de cuvenitul refuz al comunităților ortodoxe, care au întreținut pe
spesele lor respectivele imobile, și care n-au fost despăgubite niciodată pentru
pagubele produse de Bukow. În prezent, există comisii de mediere a situațiilor
tensionate din teritoriu, identificându-se soluții, cu sprijinul autorităților publice
centrale și locale. Deranjează mult atitudinea uniților, extrem de gălăgioși,
încercând să sensibilizeze opinia publică, națională și internațională, asupra
presupuselor „abuzuri” și „încălcări ale drepturilor” (de exemplu, preotul greco-
catolic de la Biserica Ursulinelor din Sibiu, cu o prestație lamentabilă –
adevărată văicăreală penibilă – în timpul Adunării Ecumenice Europene din
2007).

11. SECTE RELIGIOASE DE PROVENIENȚĂ ORIENTALĂ. Deviații psiho-

sociale ale mișcărilor religioase

1. Noi mișcări religioase desprinse din mari religii orientale

1. Hare Krishna – Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui

Krishna (ISKCON)

-întemeietor: Swami Prabhupada – S.U.A., 1960.

-doctrină: Krishna – Dumnezeu unic, creator al lumii. Cunoaşterea lui se face
prin Bhakti-yoga (yoga devoţiunii). Dumnezeu este Spirit. Toţi oamenii trebuie
să ajungă la conştiinţa interioară de natură „divină”. Sufletul = antimaterie.
Cred în reîncarnare.
-manual: Bhagavat – Gita. Scrieri sacre: Vedele.
 61

-practici: veşmânt tradiţional indian (galben-portocaliu), raşi în cap (cu şuviţă-n

creştet); răspândesc literatura specifică; se adună în săli speciale, cântă
mantre, ard lumânări şi beţişoare parfumate.
-yoga este de două feluri: 1.ascendentă, atunci când pleacă de la simţuri, prin
minte, ajungându-se la starea de brahman.
2.descendentă (recomandată de Hare Krishna): descoperirea sufletului, trezirea
conştiinţei spre a vibra în armonie cu Krishna. Aceasta este mai accesibilă
europenilor, pentru că nu impune restricţii, în afara regimului vegetarian.
Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004,
David, P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Constanţa 1999.

2. Secta Zen

-mişcare originară din Orient, mai ales din Japonia şi India.

-provine din budismul zen, înfiinţat în sec. XIII de maestrul Dogen în Japonia.
-în Europa, secta zen e adusă de Taisen Deshimaru, autorul cărţii Zen adevărat
(tradusă şi la noi şi publicată în 1993, la Ed. Axis mundi). Tot el a înfiinţat
„Asociaţia internaţională Zen” şi a organizat peste 100 de „dojo” (grupe) de
zen. La Paris au un templu special, considerat „mănăstire”. Pentru România şi
Ungaria, lider spiritual zen este Yvon Bec.
-Doctrină: tema centrală este „zazen”, de la „za” = a te aşeza şi zen =
meditaţie, concentrare => a te aşeza la meditaţie, într-o poziţie intensă de
concentrare.
-Panteism: Dumnezeu este energia fundamentală a Universului.
-Practici: adepţii par obosiţi, neglijenţi şi practică meditaţia în locuri publice,
adesea împreună cu cerşetoria sub forme mascate: cântă, pictează etc.
-„concentrarea” se realizează în urma aşezării pe o pernă neagră, rotundă, în
poziţia „lotus”, cu respiraţia controlată.
-alte practici: ikebana, caligrafia, ceremonia ceaiului, parfumuri, pictură, teatru,
alimentaţie vegetală, arte marţiale.
Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004,
David, P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Constanţa 1999, Deshimaru, Taisen, Zen
adevărat, Axis Mundi, 1993, Kigen, Dogen, Zen. Nouă texte comentate de
maestrul Taisen Deshimaru, Ed. Herald, Buc., 1989, Merton, Thomas, Mistici
creştini şi maeştri Zen, Humanitas, Buc., 2003, Wats, Alan, Calea Zen,
Humanitas, Buc., 1997.

3. Ananda Marga (Calea Fericirii)

-org. în India de către Baba – mare guru; pătrunde în Europa (Elveţia) şi S.U.A.
-se pretinde salvatoarea credinţei.
-Doctrină: odată la câteva mii de ani, vine un reformator care-i readuce pe
oameni pe calea morală. Aşa au apărut ei, adepţii acestei grupări. În rândurile
lor se găsesc oameni de ştiinţă (medici, informaticieni, biologi, astronomi), care
explică şi adaptează în sistem budist şi hindus noile cuceriri ale ştiinţei. Susţin
că fiinţa umană e legată de energia cosmică prin 7 centre energetice (chakre).
Au teoria despre „microvita” – o formă primitivă de viaţă, care face legătura
 62

între fizic şi psihic, are rol terapeutic şi poate fi ajutată prin practici yoga şi
meditaţii specifice. Cred în reîncarnare.
-Practici: se guvernează după un Regulament: adeptul trebuie să-şi schimbe
numele, să se îmbrace oranj, să cedeze 2% din venituri grupării. Ceremoniile
au loc în imobile speciale, în faţa unor planşe cu rugăciuni în sanscrită.
Ritualurile constă în: meditaţii (relaxare+somnolenţă), alternând cu cântări
orientale şi dansuri. Liderii au aspectul unor călugări budişti; se numesc dada
(frate) şi didi (soră).
-planează asupra unor adepţi ai Ananda Marga acuzaţii că ar fi la originea unor
incendieri, asasinate etc.
-în România: conferinţe, ceremonii rituale, organizare de asistenţă socială –
colectare şi distribuire de ajutoare la spitale de copii, centre de reeducare etc.

4. Meditaţia transcendentală

-fondată de indianul Maharishi Mahesh Yogi; apare în S.U.A., în 1959.

Actualmente: peste 5 milioane de adepţi pe glob.
-scop: răspândirea tehnicii de meditaţie numită „a inteligenţei creatoare”;
-origine hindusă: tehnicile au, în opinia adepţilor, mai mult efecte psihice decât
religioase. De aceea, ei susţin că nu sunt o religie, ci o practică naturală.
-meditaţia a ajuns să fie predată în şcoli şi Universităţi şi practicată în mânăstiri
apusene.
-există peste 10.000 de instructori de meditaţie. Ei predau, contra cost, „cele
16 rugăciuni de iniţiere”. Este aleasă câte o mantra – formulă de incantaţie,
asupra căreia se meditează câte 20 de minute, dimineaţa şi seara. Efecte:
influenţează benefic spiritul, reduce tensiunea cerebrală, înlătură stresul. Este
suficient, zic ei, ca toţi oamenii să mediteze de două ori pe zi, să se cufunde în
eul lor profund, pentru a se elibera, ajungând astfel la Absolut. Promovează
„efectul Maharishi”: dacă rădăcina pătrată din populaţia globului practică în
mod concomitent meditaţia transcendentală, se manifestă un efect de câmp,
care: reduce conflictele, sporeşte randamentul, îmbunătăţeşte starea
economică (toate acestea prin înlăturarea stresului din „conştiinţa colectivă”).
-sprijină globalizarea; speră într-o viitoare conducere unică pe glob.
-în România: pătrunde clandestin în anii 1980, printre intelectuali şi practicanţi
de yoga. În 1992, se înregistrează oficial, cu sediul la Cluj şi denumirea
„Asociaţia din România a Societăţii Internaţionale de Meditaţie Maharishi Ayur-
Veda”. Cursurile de meditaţie se propagă rapid prin Case de cultură: primele
gratuit, următoarele plătite. Pentru obţinerea gradului de instructor se aplică o
şcolarizare intensivă.

5. „Mama pură”: Shri Mataji Nirmala Devi şi Sahaja Yoga

-originară din India, f. bogată, studiază în Anglia şi întemeiază o religie bazată

pe iubirea de mamă.
 63

-şi-a îndreptat atenţia spre ţările din Europa de Est. În România s-a înregistrat
încă din 1991 „Asociaţia Sahaja-Yoga România”.
- se consideră „mama sfântă” şi „noua fecioară a României” (blasfemii la
adresa Maicii Domnului). A organizat întruniri cu numeros public (intrare liberă)
la Sala Palatului, Sala Polivalentă etc.
-doctrină: omul se naşte cu energie (sahaja = înnăscut, spontan), adunată în 7
chakre de-a lungul şirei spinării şi aşezată apoi în osul sacral (energia
kundalini).
-cult: adepţii se strâng în jurul tabloului „Mamei” (idol), luminat cu lumânări. I
se adresează mantre şi rugăciuni (printre care şi Tatăl nostru…). Sunt
executate anumite tehnici şi poziţii de yoga (sahaja-yoga) cu totul speciale:
trezirea chakrelor, aruncarea „răului” la pământ etc. Condamnă toate celelalte
tipuri de yoga.
-îi consideră iniţiaţi pe Iisus, Mohamed, Buda etc.

6. Secta de la Poona (Bombay) sau Fiii înţeleptului Bhagwan

-Bhagwan = yoghin şi chiromant cu calităţi hipnotice, retras în S.U.A., căsătorit

cu o fată bogată, cu 30 de ani mai mică decât el; trăieşte într-un palat luxos
lângă New York.
-Practică: şedinţe colective de meditaţie dinamică, conducând până la delir şi
„extaz”, mergând până la depersonalizare (după 18 ore de exerciţii).
-În România: pătrunde mai ales în oraşe de provincie: Timişoara, Cluj, Arad,
Constanţa.

7. Misiunea luminii divine – mișcarea Prem Rawat

-sectă fondată şi condusă de Maharaj Ji – „cel mai tânăr Mesia” (n. 1958).
-o nouă „cunoaştere” energia vitală din noi înşine, revelată prin experienţa a 4
meditaţii: 1. la cuvântul „vibraţie”, 2. la lumină, 3. la muzica celestă 5. la
nectar.
-mare putere financiară. Liderul trăieşte o viaţă luxoasă în Colorado – S.U.A.

12. Noi mișcări religioase de factură sincretistă

1. Mărturia credinţei Baha’i

-fondată de iranianul Baha’u’llah (sec. XIX), are sediul central pe Muntele

Carmel (Palestina). În lume sunt mai multe milioane de adepţi.
-istoric: Baha’u’llah a fost unul dintre adepţii lui Mârza Ali Muhamad – un
reformator şiit din sudul Persiei, prigonit, închis şi exilat vreme de 40 de ani,
timp în care a trimis scrisori şi memorii tuturor şefilor de state şi de religii din
vremea sa. Ceea ce n-a reuşit el, va desăvârşi discipolul său, Baha’u’llah.
-doctrina: toate religiile au o sursă divină comună. Adepţii Baha’i au un respect
deosebit pentru celelalte religii, de aceea pretind că au o mare toleranţă şi nu
fac prozelitism. Singura formă de atragere a adepţilor este exemplul personal.
 64

-Dumnezeu a trimis oamenilor profeţi pentru a le dezvălui voinţa divină:

Krishna, Moise, Iisus, Mohamed, Baha’u’llah (învăţătura lui Moise = bobocul, a
lui Iisus = floarea, a lui Baha’u’llah = fructul).
-Cărţi sfinte: Biblia şi Coranul – toate anunţă venirea lui Baha’u’llah.
-scopul pretins: de a stabili unirea între oameni. Consideră că toţi cei ce doresc
unitatea omenirii sunt deja baha’i (chiar dacă nu şi-au exprimat apartenenţa la
baha’ism).
-practici: rugăciunea are un caracter individual. Trupul e considerat „slujitorul
sufletului” – de aceea sunt interzise: drogurile, alcoolul etc. Ţin congrese în
toată lumea. Au un calendar cu 19 luni a 19 zile, + 4-5 zile intercalate, numite
„ale ospitalităţii”.
-în România: o poziţie favorabilă baha’ismului are Regina Maria a României.
-s-au semnalat în anii 1950 printre saşii transilvăneni.
-în anii 1980 – printre studenţii străini, iranieni şi irakieni, în cămine.
-în 1991 s-au înregistrat ca Asociaţie legală. Pretind că au 7000 de adepţi.
Bibliografie: P.I.David, Invazia sectelor, vol. 2, ed. Europolis, 1999, Achimescu
Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, Vernette, Jean, Sectele,
Buc., 1996,
Surse baha’i: Baha’u’llah şi era nouă, Dumnezeu trece pe lângă noi,
Introducere în credinţa Baha’i, Natura şi sanctitatea alegerilor Baha’i.

2. Biserica scientologică

-fondată şi condusă de L. Ron Hubbard (California, 1991). Deţine averi uriaşe.

Practică prozelitismul, cu ţinte precise: personalităţi publice, mai cu seamă din
lumea show-biz . În unele ţări (ex.: Germania) e interzisă.
-scop: crearea unei lumi mai bune, prin înţelegerea realităţilor vieţii.
-foloseşte metode ştiinţifice psihanalitice şi valorifică elemente doctrinare din
budism şi hinduism (reîncarnarea). Inventează dianetica –„ştiinţa modernă a
sănătăţii mintale”, folosindu-se de un aparat numit electrometru, care şterge
„impresiile penibile” sau „experiențele dureroase” (numite engrame).
Engramele pot fi înlăturate și prin auditing – o tehnică de confesare a lor
repetată, în fața unui instructor, în scopul eliberării de angoasele generate.
Toate procedeele sunt supuse unui întreg sistem de restricții, începând de la
interzicerea unor medicamente (chiar și banala aspirină) și până la oprirea
oricăror contacte cu exteriorul sau comunicarea vreunei experiențe dobândite
în cadrul ședințelor.
- Omul se compune din trup, minte (rațiune sau spirit) și thetan (eul cel mai
profund). Thetanii sunt, de fapt, ființe nemuritoare (un fel de zei din
antichitate), care se reîncarnează în oameni, după ce acced pe pământ din
Univers, forțați să se supună așa-numitului MEST (materie/energie/spațiu/timp –
engl.). Scopul scientologilor este de a-și promova acest basm, folosindu-se de
fascinația față de magie și S.F., pentru a-și convinge adepții că trebuie să
conștientizeze imperativul de a conduce rasa umană, în calitate de thetani.
-regim strict: pedepsirea nesupuşilor, urmărirea celor excluşi.
 65

3. Mormonii sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele

din urmă”

-fondator: Joseph Smith (1844), căruia i s-a arătat îngerul Moroni şi i-a spus că
nişte noi revelaţii se află ascunse pe două plăci de aur. I le descoperă, el le
traduce şi le publică, după care îngerul i le ia înapoi. „Revelaţiile” sunt: Cartea
lui Mormon, Perla de mare preţ şi Doctrină şi legăminte. Acestea se adaugă
Scripturii, pe care o completează, fiind la fel de valabile şi „inspirate”.
-doctrină: „revelaţiile” mormone descriu istoria lui Lehi, care a plecat din
Ierusalim în anul 586 î. d. Hr., împreună cu familia sa, străbătând marea şi
oceanul, până în America. Aici se dezvoltă ca naţiune, iar Hristos însuşi le face
o vizită după înălţarea la cer. Au loc lupte între nefiţi şi lamaniţi (urmaşii lui
Lehi), a căror descriere se întinde pe multe pagini în cărţile „sfinte” amintite.
Asemănarea este izbitoare cu textele Scripturii, încât se poate vorbi, dacă nu
de plagiere, cel puţin de o inspirare copioasă, atât după V.T. cât şi după N.T.,
atât în ceea ce priveşte stilul, cât şi o parte de conţinut. De altfel, împărţirea pe
cărţi, capitole şi versete se face după modelul biblic (Ex.: Cartea a treia a lui
Nefi, cap…,vers…).
-cred în Iisus şi Sf. Duh, ţin duminica, au posturi, dau zeciuieli şi consideră că
toţi oamenii, inclusiv morţii, trebuie botezaţi, pentru a nu rămâne în
închisoarea spirituală. Fac un prozelitism intens în toată lumea, pentru a atrage
cât mai multe nume la „cimitirul nemuririi” şi „cartea vieţii” din Salt Lake City.
-promovează conceptul „căsătoriilor eterne” – inclusiv de tip poligam – cu un
mare respect pentru femei, care aparţin soţului pentru veşnicie. Poligamia la
mormoni este prezentată, mai nou, ca o umbră a trecutului, cauzată de
interdicţia de a se căsători fetele mormone cu necredincioşi. Se pare că
fenomenul a fost eradicat în prezent, dar în trecut a fost la originea mai multor
conflicte, în urma cărora mormonii au fost obligaţi să se stabilească în zona
Lacului Sărat şi să fondeze Salt Lake City.
-în România: pătrund încă din 1899, prin Mişa Markov şi Arghir Dimitrov
-înregistraţi legal în 1993.
-desfăşoară un prozelitism intens în locuri publice, prin misionari bine pregătiţi,
tineri, elegant îmbrăcaţi, cu ecusoane în piept. Oferă literatură: Cartea lui
Mormon, Povestiri din cartea lui Mormon (pentru copii, bogat ilustrată).
Organizează cursuri gratuite de limba engleză. Oferă „ajutoare” materiale şi se
implică în proiecte sociale.
Bibliografie: Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Învăţătura eshatologică a „Bisericii
Sfinţilor Ultimelor Zile”(Mormonă) şi implicaţiile sale în activitatea de
prozelitism, "GB", 5-8/2005; *Cartea lui Mormon – o altă mărturie despre Isus
Hristos, Salt Lake City, Utah, 1991;

4. Ştiinţa creştină sau „Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă”

-fondată de Mary Baker-Eddy (fostă practicantă a spiritismului) în 1860

-îşi propune convertirea oamenilor (majoritatea bolnavi psihic) în scopul
vindecării lor;
 66

-lidera a fost „singura persoană care l-a înţeles pe Hristos” (considerat simplu
om) şi îi foloseşte metodele pentru vindecare.

5. Secta Moon (Asociaţia pentru unificarea creştinismului

mondial)

-fondată în Coreea de Sud de Moon Sun Myung – „noul Mesia” – exclus de la

penticostali. Acesta a scris „Principiile divine”. Se consideră cel ce termină
lucrarea începută de Hristos şi stopată prin răstignirea lui. El trebuia să
găsească o femeie perfectă, împreună cu care să reînnoiască lumea. Aceasta
va fi a 5-a soţie a lui Moon, o studentă de 18 ani, căsătorită cu el când acesta
avea peste 50. Secta deţine averi uriaşe, cu care Moon (aflat în clasamentul
„top” al bogaţilor lumii) şi-a cumpărat titluri ştiinţifice. Moon speculează religios
afilierea politică la mişcările anticomuniste, spunând că regatul lui Dumnezeu
pe pământ nu se poate realiza din cauza comunismului.
-doctrină: trăim zilele din urmă, când avem de-a face cu mişcări şi manifestări
de tip „Cain şi Abel” (inclusiv revoluţiile şi războaiele, profeţind cel de-al treilea
război mondial). Predică: „Haideţi să-l înfrângem împreună pe Satan!” –
promovează înfricoşarea adepţilor.
-practici: oficierea de mii de „căsătorii” simultan (în 1995 – recordul: peste
360.000 de perechi). Se recomandă poligamia şi libertinajul (aşa se strâng sute
de mii de cupluri). Sunt impuse: postul negru, rugăciunile istovitoare, prestarea
de muncă neplătită în întreprinderile sectei – până la 16 ore pe zi!
-în România: se organizează sub paravanul unor asociaţii de studenţi, profesori,
femei.

6. Copiii Domnului

Apare în Italia, se organizează în S.U.A., în 1968.

-„Marele Profet” – David Moses sau Unchiul Mo
-mistică bazată pe sexualitate: adepţii trăiesc în colonii, mai mult dezbrăcaţi,
consumă droguri şi pretind că „practică iubirea” (în fapt, prostituţia, prin
formule precum „pescuitul prin cochetărie”).
-asociaţiile de membri se identifică prin apelativul „Familia”; şi în România
există sub masca unor fundaţii.

7. „Omul perfect” sau adepţii lui Gurdjiev

-Gurdjiev – n. la Alexandropol (1877); a călătorit mult şi şi-a răspândit ideile

împreună cu Peter Uspensky.
-idei doctrinare: unitatea se obţine prin lupta între „da” şi „nu” – fără ea,
persoana nu progresează. Omul actual e adormit spiritual, funcţionează ca o
maşină. El trebuie „trezit” (stimulat prin muncă, efort fizic: parcurgerea de
 67

drumuri lungi, zidirea de case, doborârea arborilor, plantarea livezilor etc. În

plus, muzică şi dansuri, cu tehnica „stopului” – la un moment dat, trebuie să se
oprească brusc şi să rămână cât mai mult în acea poziţie).
-adepţi printre imigranţii ruşi din Europa Occidentală.

8. Societatea creatoare de valori (Sokka Gakkai)

-fondată în 1930 de Makiguchi – şintoist japonez, promovează învăţătura

călugărului budist Nichiren, considerat o reîncarnare a spiritului lui Buda. În
1965, devine al treilea partid politic, ca importanţă, în Japonia. Deţine o
universitate şi are înregistraţi 7 milioane de adepţi.
-practici: abstinenţă, rugăciune, adorarea florii de lotus, îndoctrinare severă,
supunere maximă cerută adepţilor, prozelitism activ.

9. Lumina adevărului

-înfiinţată în 1960 de industriaşul japonez Okada, care fusese ruinat în 1945. El

pretinde a avea puteri tămăduitoare.
-idei centrale: 1. Ştiinţa reprezintă baza credinţei. 2. Omul, ros de boli, se
vindecă doar prin lumina spirituală venită de la Dumnezeu.

10. Alte grupări

Ritul Thé – nouă atracţie în universităţile chineze – propune: uciderea cu pietre

a fetelor necinstite, înlăturarea tinerilor destrăbălaţi şi a soţilor infideli;
Falungong – secta libertinajului sexual, cu manifestări zgomotoase în S.U.A şi
Europa
Lamaismul – după numele celebrului Dalai Lama – suveran şi mare preot în
Tibet, nerecunoscut de autorităţile chineze. Mişcarea, la origine, este budistă,
dar s-a propagat cu repeziciune în S.U.A. şi Europa, adepţii realizând un
sincretism cu elemente doctrinare creştine: rugăciunea minţii, isihia, meditaţia.
Taoismul şi Kyopo – religii naturiste istorice, se află la originea mai multor secte
asiatice sincretiste.

11. Fiii fericiţi ai păcii cereşti

-consumatori de droguri: marijuana şi haşiş

12. Ufolatrii

-adoratorii OZN-urilor

13. Raelienii
 68

-apar în Franţa (Rael – jurnalist – 1973), adoră extratereştrii şi OZN-urile.

Oamenii de ştiinţă de pe alte planete au creat viaţa pe pământ folosind ADN-ul.
Susţin clonarea umană. Au apărut şi în România (site+publicaţii în româneşte).
Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006;
Damian, asist. univ. drd. Constantin-Iulian, Mişcarea Raeliană şi etica
postmodernă, în vol. Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Fascicula V, Galaţi,
2006.
14. Îngerii Cyclamen

-conduşi de „marele preot” Robert France, care salvează lumea „prin

tandreţe”. Viaţa viitoare se mută pe „planeta Cyclamen”.

15. Atlantizii

-adoră mările, oceanele, vietăţile lor şi creează noi mituri despre abisurile
marine

16. Curentul cosmic

-acest curent este Dumnezeu şi se revelează oamenilor de către aşa numiţii

„maeştri Eck”. Fondator: Twichell – „al 971-lea maestru Eck în viaţă”.

17. Creştinii armoniei (Rappişti)

18. Vederea lui Dumnezeu (The Way) – înfiinţată de Wierwille (dr. în
teologie)
19. Amishi – ramură a menoniţilor, păstrează tradiţia culturală şi
religioasă din Elveţia şi Olanda sec. XV
20. Biserica Universală a lui Dumnezeu – lider: H. Armstrong –
Chicago
21. Zoolatrii (adoră animale: şerpi), Fitolatrii (adoră plante: bulbul
de ceapă), Dendrolatrii (adoră copaci: sequoia) etc.

13. Noi mişcări religioase eshatologice cu un prozelitism agresiv.

13.1. SECTE ŞI GRUPĂRI TERORISTE, SATANISTE, CU TENDINŢE ŞI

MANIFESTĂRI ANARHICE, SINUCIGAŞE ETC.

13.1.1. Ku Klux Klan – crime (caracter rasist), arderea crucii, conducător:

„Vrăjitorul imperial”, sediu: Memphis (Arizona, S.U.A.), ţinuta: robe cu glugi,
antrenamente speciale: My Lai.
13.1.2. Războinicii regelui Hristos – în Spania, în legătură cu E.T.A.
13.1.3. Sea org. – crime
13.1.4. Jainiştii modernişti – cred în reincarnare, consumă droguri şi
răspândesc otrăvuri
13.1.5. Opera lui Dumnezeu (Opus Dei) – crime şi atentate în Asia (Taiwan
şi Coreea), la umbra unor organizaţii sau partide.
 69

13.1.6. Africa de Sud – Apartheid (rasismul – abolit în prezent).

13.1.7. Încercarea - în Australia, condusă de David din Melbourne – sectă
fascist-milenistă.
13.1.8. Adevărul suprem (AUM Shinri Kyo), sectă condusă de Shoko
Asaharo, responsabilă de atentatele cu gaz sarin de la metroul din Tokyo. În
România: la Durău.
13.1.9. Biserica Satanei - cond. de Anthony Lywey, sediu central la San
Francisco: ”sămânţa satanei în om trebuie cultivată”; editează Biblia satanică.
Cultul e macabru, se desfăşoară noaptea în cimitire, ruine, locuri pustii,
profanând morminte şi realizând sacrificii animale şi chiar umane. Atragerea
adepţilor prin muzică (unele genuri rock şi formaţii, de ex.: AC/DC = Anti
Christ/Death to Christ). Semne şi simboluri: crucea întoarsă, simbolul anarhiei
etc.
13.1.9. Biserica Luciferică sau Martorii lui Lucifer – lider: J.P. Bourre –
Europa
13.1.10. Antoiniştii – de la numele lui Louis Antoine, fost miner catolic din
Belgia. El afirmă: „nu există materie, ci numai lumea fluidelor”
13.1.11. Noii anabaptişti sau Hutterienii – înfiinţată de pastorul baptist
Iacob Hutter din Tirol. Au viaţă comunitară, desfăşurată în colonii (ferme).
13.1.12. Prietenii omului – dizidenţă iehovistă, înfiinţată de elveţianul Frey-
tag. Îi numesc pe adventişti: „fecioare nebune obsedate de Sabat”, iar pe
iehovişti „contabili preocupaţi de calcularea zadarnică a venirii lui Dumnezeu”.
Pe mai multe proprietăţi cumpărate în Elveţia şi Franţa, vor crea mici
„paradisuri terestre”.
13.1.13. Cristos din Montfavet sau Biserica creştină universală – creată
de Georges Roux din Montfavet, care declară că duce mai departe misiunea
începută de Iisus. El se retrage, duce o viaţă ascetică, dar practică „tămăduirea
miraculoasă” şi predică „arta vindecării”. Cultul: -3 ceremonii: botez, căsătorie,
confirmare.
13.1.14. Cele trei inimi sfinte sau Martorii lui Melchior – înfiinţată de
Roger Melchior din Bruxelles, doctor în drept, care se pretinde „Papa Ioan”
(reîncarnarea Apostolului Ioan), purtător de mesaje divine, care înviază după 3
zile etc. Are 2 colaboratori: un chimist care face să sângereze crucifixe şi statui
şi un trezorier (gestionar al averilor uriaşe rezultate).
13.1.15. Marele Graal – sectă ce readuce în atenţie mitul medieval al
Graalului – o cupă dintr-un smarald uriaş în care Iosif din Arimateea a adunat
sângele lui Hristos, găsită de cavalerul medieval Parsifal, fapt ce alimentează
legendele despre regele Arthur şi cavalerii mesei rotunde. Secta apare în 1932
şi e înfiinţată de germanul Oskar Bernhardt, care-şi schimbă numele în Abd-ru-
shin. Acesta scrie şi difuzează cartea În lumina adevărului, în care oferă
răspunsuri la toate problemele existenţiale, mai ales la declinul vieţii spirituale,
contracarat printr-o cunoaştere gnostică: „Divinul poate fi atins printr-o
cunoaştere superioară”. Susţine reîncarnarea, dar neagă metempsihoza
(renaşterea omului în animal e incompatibilă structurii fiinţei umane).
13.1.15. Morgelienii – susţin că numai albii sunt urmaşii israeliţilor (popor
ales); 10 seminţii s-au răspândit în lume, dând naştere sciţilor, goţilor, grecilor,
germanilor etc.
 70

13.1.16. Nemolecii – sectă din Rusia: refuză să se închine, deşi cunosc

crucea; au cărţile „vechi”; oficiază numai cântăreţul
13.1.17. Rastafarienii (tribul lui Iuda) – sectă ce propune întoarcerea negrilor
în Africa şi supremaţia acestora. Numele provine de la împăratul Etiopiei, Haile
Sélassie I, zis şi Ras Tafari (1930). Dumnezeu, Iisus, sfinţii sunt negri. Biblia e
scrisă de negri.
13.1.18. Kimbanguismul – sectă fondată în Congo belgian (Zair) de către
Simon Kimbangu. Are concepţii neoprotestante adaptate specificului african.
13.1.19. Roua dimineţii sau Solia adventă – sectă înfiinţată de pastorul
Bresmond Robert din Australia. Urmează ideile originale ale lui H. White:
sabatul, restricţiile alimentare, refuzul asistenţei sanitare. Nu recunosc
autoritatea statului, nu votează etc.
13.1.20. Templul popoarelor – sectă fondată de Jim Jones, un milenist
practicant al ocultismului (vrăji cu măruntaie de găină). Se stabileşte în
Guyana. În 1978, se produce sinuciderea în masă a adepţilor.
13.1.21. Davidienii – sectă fondată de către David Koresh (numele adevărat:
Vermon Howell). Adepţii – derivaţi din adventism. Se autoizolează la Waco,
Texas şi mor, în 1993, 90 de persoane în confruntările armate cu autorităţile şi,
finalmente, prin sinucidere.
13.1.22. Templul solar – sectă cu sediul central în Canada, din 1952. Adepţii
sunt încurajaţi (şi prin stupefiante) să viseze, să danseze, să cânte, să
interpreteze texte apocaliptice. Manifestări specifice: urlete, ascultare orbească
de lideri, ucideri, sinucideri, „moartea albă” (droguri). În 1994, în Elveţia, 50 de
adepţi s-au autoincendiat baricadaţi în 2 vile; ac. formă de sinucidere fiind
numită „dăruirea vieţii lui Iisus”.

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004;

Antonie Plămădeală, mitropolit, O nouă confesiune creştină în Africa:
Kimbanguismul, în Ortodoxia, Nr. 3/1987; Champion, Françoise, Cohen,
Martine, Sectes et démocratie, Ed. du Seuil, Paris, 1999; Cios, Teodor, Taina
dreptei credinţe – apologie – sectologie, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2005; Cuciuc,
Constantin, Religii noi în România, Ed. Gnosis, Bucureşti, 1996, David, Diac.
Petre I., Invazia sectelor..., vol.2; Dumea, pr. Claudiu, Religii, Biserici, secte –
privite din perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002, Longchamp, Jean Paul
de, Mic dicţionar al sectelor, Ed. Curierul Dunării, Buc., 2000; Mayer, Jean
Francois, Sectele: neconformisme creştine şi noi religii, Ed. Enciclopedică, Buc.,
1998, Mat-Hasquin, Michèle, Les sectes contemporaines, Ed. Univ. de
Bruxelles, 1983; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului,
Slătioara, 1996, Vernette, Jean, Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996. Vasile,
Danion, Olaru, pr. Ilarion, Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Credinţa
noastră, Buc., 2001.

14. Formulări eshatologice eretice. Studiu de caz: Doctrine

eshatologice eretice
1. Parusia
 71

1. Afirmaţie eretică: La început, ucenicii şi primii creştini n-au înţeles

data Parusiei, dar, odată cu venirea Duhului, Acesta le-a vestit cele viitoare
( Ioan 16, 13 ).
2. Învăţătura ortodoxă: Pentru sectanţi, Duhul Sfânt nu este dătător de viaţă
şi de sfinţenie; de aceea toate calculele lor privind Parusia sunt fanteziste. Ni se
cere să fim veghetori, căci nu ştim ziua şi ceasul… să ne asemănăm fecioarelor
înţelepte ( Mt. 25, 1 ). Dacă am cunoaşte data celei de-a doua veniri, de ce ar
mai fi nevoie de priveghere? Hristos avertizează că data o ştie numai Tatăl
( Mc. 13, 32 ).
1. Afirmaţie eretică: Semnele pregătitoare Parusiei s-au împlinit, de
aceea ea este foarte aproape, iar data ei se poate calcula, luând ca reper
elemente de „aritmetică biblică”.
2. Învăţătura ortodoxă: Numerele prezente în Scriptură au semnificaţie
istorică sau simbolică. În nici un caz nu pot fi utilizate pentru a calcula data
Parusiei, întrucât Biblia nu este un joc enigmatic, un limbaj cifrat, ci cuvântul lui
Dumnezeu. Nici un temei scripturistic nu justifică alăturarea de ani şi date din
diverse epoci, precum şi operaţiile aritmetice dintre acestea. Mai mult, pentru a
ajunge la rezultatul dorit, sectanţii se folosesc şi de elemente ilogice sau
neştiinţifice ( cum ar fi, de pildă, rotunjirea anului la 360 de zile ). Pendulează
penibil între interpretarea literală şi simbolică în privinţa textelor care arată
veşnicia lui Dumnezeu (1000 de ani ca o zi şi invers - Num. 14, 34, Iez. 4,6 ).
„Semnele” identificate de secte au fost dintotdeauna. Hristos arată că ele vor fi
extraordinare, copleşitoare. Cutremure, războaie, boli au existat şi în trecut,
dar nu li se făcea publicitate.
1. Afirmaţie eretică: Antihristul este Papa, care va amăgi pe oameni
1260 de ani ( Ap. 13, 5, Daniel 7, 25 ): din 558, când Justinian îi dă papei puteri
depline şi până în 1818 – epoca lui Napoleon, care refuză încoronarea ca
împărat de către papă. VICARIUS FILII DEI = 666.
2. Învăţătura ortodoxă: Nu toţi papii au avut pretenţia că-L înlocuiesc pe
Dumnezeu. Au păcatele lor (sprijinirea inchiziţiei, de pildă), dar Biserica i-a
înlocuit pe papii şi patriarhii nevrednici. Biserica singură îşi face dreptate ( 2
Tes. 2, 8 ). Dacă vreun papă ar fi fost potrivnic Bisericii (Antihrist), ar fi fost
înlăturat. Domnia lui Antihrist este de 3 ani şi jumătate (pentru secte, expresia
„o vreme, vremuri şi jumătate de vreme” restrânge sensul pluralului „vremuri”
în dual, pentru a rezulta 3 ani şi ½) adică 42 de luni, şi -cu aproximaţie- 1260
de zile. Acestea la rândul lor trebuie “convertite” tot în “ani” pentru a se ajunge
la rezultatul dorit – lucru care contravine în mod logic textului iniţial care nu
vorbeşte de 3 ani şi jumătate, ci de „o vreme, vremuri şi jumătate de vreme”.
Au existat Antihrişti, la modul general vorbind: ereticii de toate nuanţele ( 1
Ioan 2, 22 ). Ca personaj apocaliptic şi întruchipare a răului, Antihrist este
descris în Apocalipsă capitolul 13; în urma acestei descrieri, reiese că îşi va
însemna adepţii cu semnul său ( Ap. 13, 16-17 ), lucru care, clar, nu s-a
întâmplat până în prezent.
1. Afirmaţie eretică: Parusia va fi precedată de un război final între bine
şi rău, numit Armaghedon. Pământul va fi purificat, astfel, de elementele
negative.
 72

2. Învăţătura ortodoxă: Harmaghedon – este locul unde se va petrece

acest război spiritual ( Muntele Meghido – Ap. 16, 16 ). Cosmosul va fi
transfigurat: “cer nou şi pământ nou” ( II Ptr. 3, 13 ).
1. Afirmaţie eretică: Unele grupări ( adventiştii, iehoviştii ) vorbesc de o
Parusie spirituală: Hristos a venit deja în cer curăţind sanctuarul ceresc ( Daniel
8, 14 ).
2. Învăţătura ortodoxă: Este consecinţa eşecurilor calculelor “profetice”
ale Parusiei. Pentru că Hristos n-a venit în mod vizibil, se spune că El a veni pe
nori, ca un fur.
Textul de la Daniel 8, 14 nu vorbeşte de un sanctuar ceresc. Este forţat,
rupt din context ( trec 2300 de seri şi dimineţi până când Templul îşi va avea
din nou rostul său – este profeţită profanarea templului de către Antioh IV
Epifanul şi curăţirea lui de către Macabei).
1. Afirmaţie eretică: Iehoviştii leagă Parusia spirituală de o lucrare a lui
Hristos de alungare a demonilor din cer pe pământ şi de strângere a unui
“guvern” format din 144.000 de aleşi ( Ap. 7, 4 ).
2. Învăţătura ortodoxă: Prezenţa diavolilor a fost simţită dintotdeauna
pe pământ ca ispititori ( II Ptr. 5, 8: „ca un leu răcnind şi căutând pe cine să
înghită” ), sau posedând suflete ( Mc. 5, 9 ). Strângerea aleşilor este o
interpretare forţată: mântuirea este oferită de Hristos ca dar tuturor celor ce
cred în El şi urmează poruncile lui ( In. 3, 16 ).

14.2. Judecata Particulară şi cea Universală

14.2.1.1. Afirmaţie eretică: Nu există judecată particulară; abia după

Parusie vor învia “cei buni pentru învierea vieţii, cei răi pentru învierea
osândirii” ( Ioan 5, 29 ). Această afirmaţie eretică se combină, de obicei, cu cea
care neagă nemurirea sufletului.
14.2.1.2. Învăţătura ortodoxă: Textul invocat nu anulează existenţa
judecăţii particulare, ci se referă la cea universală. Faptul că există judecata
particulară este de netăgăduit (parabola bogatului şi a săracului Lazăr – Luca
16, 19-31 ).
14.2.2.1. Afirmaţie eretică: Hristos pe nori efectuează o lucrare de
judecată: curăţirea sanctuarului ceresc, adică ştergerea din memoria divină a
celor păcătoşi.
14.2.2.2. Învăţătura ortodoxă: Hristos anunţă judecata ca pe o
acţiune publică şi ca pe un dialog personal cu drepţii şi păcătoşii ( Mt. 25, 31-
46). Este inadmisibilă o astfel de judecată “în lipsă”: oamenii, “trecuţi în
nefiinţă” de către detractorii nemuririi sufletului, nu pot participa la ea.
14.2.3.1. Afirmaţie eretică: Judecata este de natură spirituală, întrucât
după moarte oamenii rămân spirite. Pentru faptele lor, aceste spirite sunt
judecate în sensul întoarcerii lor în trupuri, pentru vieţi noi, evoluate sau
involuate, după caz. În Biblie se găsesc dovezi pentru reîncarnare: Ilie este Ioan
Botezătorul ( Luca 1, 17 ), Ioan este Ilie ce va să vină ( Matei 11, 14; Maleahi
3,23 sau 4,4 ), Ilie a şi venit ( Mt. 17, 12). Hristos recomandă naşterea din nou (
Ioan 3, 3 ). Cine a greşit: el sau părinţii lui? ( Ioan 9, 2 ).
 73

14.2.3.2. Învăţătura ortodoxă: Primele texte, invocate trunchiat, se

referă la misiunea Sfântului Ilie. Acesta suscită interes pentru faptul că s-a
înălţat cu trupul la cer, iar misiunea lui ca persoană plină de sfinţenie continuă
în vremea lui Hristos ( la Transfigurare ). Se va încheia în timpurile apocaliptice,
când va suferi moarte martirică alături de Enoh (Ap. 11, 3-12 ), pentru că toţi
oamenii sunt datori să cunoască moartea – plata păcatului ( Rom. 6, 23 ).
Versetul Ioan 3, 3 este de asemenea trunchiat: naşterea din nou este din apă şi
din duh – se referă clar la botez. Textul din Ioan 9, 2 este lămurit de Însuşi
Mântuitorul: Orbul s-a născut aşa ca să se arate puterea lui Dumnezeu ( In. 9, 3
). Bagajul ereditar se poate referi şi la anumite înclinaţii sufleteşti ( „Părinţii au
mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” - Ieremia 31, 29; Iezechiel 18,
2 ), dar asta nu justifică reîncarnarea.

14.3. Rai şi Iad

14.3.1.1. Afirmaţie eretică: Nu există rai şi iad decât după Parusie şi

Judecata de Apoi. Atât Şeolul, cât şi Hadesul – locuinţa morţilor sunt locuri
figurative, care denumesc memoria divină, „cartea de pomenire” (Maleahi 3,
16 ).
14.3.1.2. Învăţătura ortodoxă: Pilda cu bogatul şi săracul Lazăr (Luca
16, 19-31); „Astăzi vei fi cu mine în rai...” ( Lc. 23, 43 ).
14.3.2.1. Afirmaţie eretică: Paradisul este o împărăţie pământească
de 1000 de ani ( Ap. 20, 1-14; 1Tes. 4, 14-16 ).
14.3.2.2. Învăţătura ortodoxă: Termenul din greacă („ta hilia eti”) se
traduce „mii de ani” (plural neutru); textul paulin se referă la ordinea
evenimentelor de la Parusie: mai întâi va fi învierea morţilor, iar apoi „răpirea”
celor aflaţi în viaţă pentru întâmpinarea Domnului.
Cele două morţi şi cele două învieri se explică astfel: moartea 1 este cea
fizică; moartea a II-a este cea veşnică; prima înviere este cea a botezului, cea
de-a doua este la Parusie.
Diac. Prof. Dr. Petre David numeşte mileniul “noul purgatoriu”. La
sfârşitul mileniului, după unii sectanţi are loc o nouă judecată ( a 2-a ), inclusiv
pentru diavol, care este legat în această perioadă.
14.3.3.1. Afirmaţie eretică: În paradisul pământesc, oamenii trăiesc ca
familii edenice, putând chiar procrea.
14.3.3.2. Învăţătura ortodoxă: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită,
ci sunt ca îngerii” ( Luca 20, 35-36 ).
14.3.4.1. Afirmaţie eretică: Nu există iad şi munci veşnice. Iadul este
raiul şi invers. În rai ne-am plictisi.
14.3.4.2. Învăţătura ortodoxă: Bogatul se chinuia (Luca 16, 19-31); de
asemenea şi ceilalţi condamnaţi la “întunericul cel mai dinafară, unde va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor” ( Mt. 8, 12 ). În rai nu poate fi plictiseală ( ceva
rău ), pentru că raiul este comuniunea cu Hristos – Binele Suprem. În iad nu
poate exista binele pentru că şederea celor de aici reprezintă opţiunea lor
liberă pentru rău.
 74

14.3.5.1. Afirmaţie eretică: Dumnezeu este iubire ( 1 Ioan 4, 8 ), este

bun şi iertător, deci nu poate accepta un iad veşnic ca pedeapsă pentru o viaţă
de păcat limitată în timp.
14.3.5.2. Învăţătura ortodoxă: Omul optează pentru rai sau iad în
cunoştinţă de cauză, ştiind că acestea sunt veşnice. Dumnezeu este drept şi
răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. În această viaţă, omul face o alegere
liberă a binelui sau răului, pe care Dumnezeu o respectă. Părintele Stăniloaie
afirmă: „nu Dumnezeu creează iadul, acesta este produsul libertăţii omului, iar
veşnicia chinurilor lui este o neputinţă cronicizată de a crede, o opacizare, o
impermeabilitate, o împietrire”.

14.4. Relaţia dintre Biserica Luptătoare şi cea Triumfătoare.

Cultul morţilor
14.4.1.1. Afirmaţie eretică: Pomenirile morţilor nu ajută la nimic ( sunt
invenţii ale preoţilor ). Nu există suflet nemuritor; acesta fie moare - odată cu
sufletul, fie se reîncarnează. „Oare morţii te vor lăuda?”( Ps. 87, 11 ).
14.4.1.2. Învăţătura ortodoxă: Nici saducheii nu credeau în suflet, nici
în înviere ( Mc. 12, 18 ). Ne rugăm pentru cei de aproape ai noştri, inclusiv
pentru cei plecaţi la Domnul, pentru a împlini porunca sfântă a iubirii. Şi Hristos
s-a rugat, chiar pentru chinuitori ( Lc. 23, 34 ), asemenea şi Sfântul Ştefan
( F.A. 7, 60 ). „Nu numai pentru ei mă rog, ci pentru toţi cei ce vor urma” ( In.
17, 20 ). Cei ce refuză rugăciunea pentru aproapele se seamănă prietenilor falşi
ai lui Iov sau celor ce şi-au luat sufletul în râs – „în deşert” ( Ps. 23, 4 ).
Rugăciunea pentru morţi exprimă credinţa că aceştia n-au trecut în nefiinţă, că
sufletul lor există în continuare. Toţi cei ce nu refuză mântuirea, pot fi ajutaţi să
şi-o obţină chiar şi după moarte.
14.4.2.1. Afirmaţie eretică: Dumnezeu îi osândeşte pe cei ce se roagă
pentru alţii: „blestemat este cel care nădăjduieşte în oameni” (Ieremia 17, 5).
14.4.2.2. Învăţătura ortodoxă: Versetul are o altă semnificaţie în
context: nădejdea mântuirii va veni de la Mesia, nu de la oameni. Nu se poate
aplica celor răposaţi, pentru că aceştia nu-şi mai pot exprima, după moarte,
opţiuni referitoare la viaţa lor pământească ( a se vedea pilda cu bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr ). Dimpotrivă, cei de pe pământ pot interveni pentru
uşurarea celor mutaţi. În privinţa rugăciunii pentru alţii, Hristos însuşi spune:
„Eu pentru aceştia mă rog” ( In. 17, 9 ) şi Sfântul Pavel îndeamnă: “Rugaţi-vă
pentru noi” ( Col. 4, 3 ) şi „pentru toţi oamenii” ( I Tim. 2, 1 ).
14.4.3.1. Afirmaţie eretică: Dumnezeu este drept şi judecă pe oameni
cu dreptate ( II Cor. 5, 10 ). După ce hotărăşte dreptatea sau pedeapsa, cum se
mai poate răzgândi?
14.4.3.2. Învăţătura ortodoxă: Există două judecăţi: particulară şi
universală. Cea particulară se face doar sufletului omului, după despărţirea de
trup, deci are caracter relativ şi provizoriu. Numai cea universală va fi definitivă
şi veşnică. În starea dintre cele două judecăţi, sufletul aşteaptă învierea cu
trupul, petrecând în rai sau în iad.
Din iad se poate îndrepta prin rugăciunile şi mijlocirile semenilor. În
Corint, unii chiar se botezau pentru morţi ( I Cor. 15, 29 ).
 75

14.4.4.1. Afirmaţie eretică: Rugăciunile pentru morţi sunt tardive – nu

mai au nici un folos. Cele cinci fecioare nebune merg să cumpere untdelemn,
dar ajung prea târziu ( Mt. 25, 10 ). Între rai şi iad este prăpastie adâncă, de
netrecut ( Lc. 16, 26 ).
14.4.4.2. Învăţătura ortodoxă: Pildele au rol moralizator. Mesajul lor
este limpede: să ne agonisim faptele bune cât trăim pe pământ şi să nu ne
bazăm pe lucrarea celor rămaşi în urma noastră. Această lucrare nu poate
decât împlini ceea ce noi trebuie să începem încă din viaţa pământească:
progresul spre asemănarea cu Dumnezeu. La o analiză atentă, ambele pilde nu
au pretenţia de generalizare a situaţiilor prezentate, ci doar avertizează asupra
lor: Fecioarele neînţelepte nu pot cumpăra, dar li s-ar fi putut oferi untdelemn,
dar nu de către fecioarele înţelepte („ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă,
nici vouă…” - Mt. 25, 9 ).
Prăpastia de netrecut – din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr
– este tot o creaţie a lui Dumnezeu, pe care o poate transforma în orice
moment, pentru că la El „toate sunt cu putinţă” ( Mt.19, 26 ). Să reţinem: cei
neputincioşi să treacă prăpastia sunt Avraam şi Lazăr, nu Dumnezeu.
La Început
1 Antonie Plămădeală, Ca toți să fie una, p. 18.
2 Apud P. I. David, Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de astăzi, p. 14.
3 Apud Antonie Plămădeală, Ca toți să fie una, p. 15
4 Ibidem, p. 33
5 Pe această temă, discuțiile ecumenice privind Tradiția patristică a Bisericii capătă, în
prezent, o nouă perspectivă, iar protestanții și neoprotestanții dovedesc receptivitate.
6 Cu o precizare, totuși, semnificativă: numește Bisericile: Catolică și Protestantă ca fiind
nedepline. A se vedea un comentariu sintetic asupra acestui termen la Pr. Tache Sterea,
Credință și misiune, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1999, p. 14
7 Al. Homiakov, Biserica este Una, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, apud P. Barnes, op. cit.,
p. 97
8 P. Barnes, ibidem, p. 98-99
9 A. Kuraev, op. cit., p. 85
10 După modelul trinitar: ...Ca să fie una, precum suntem și Noi... – Ioan 17, 11.
11 Arhiep. Feodor Pozdeevski, Sensul nevoinței creștine, Lavra Sf. Treime, 1911, p. 163,
apud A. Kuraev, op.cit., p. 31, nota 2.
12 Despre acestea, a se vedea un excurs documentat la Pr. Prof. Emanoil Băbuș:
Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea
Europeană, Editura Universității din București, 2006, pp. 103-116
13 Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, Reflecții teologice privitoare la integrarea Bisericii Ortodoxe
Române în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Editura
Universității din București, 2006, p. 134
 76

14 Fie apelând la ficțiune – The Da Vinci Code, Lord of the Rings, Harry Potter, fie la
descoperirile așa-zis „științifice” – documentarele produse de Discovery și National
Geographic, elogiind gnosticismul sau pretinsele descoperiri ale unor indicii privind
îngroparea lui Iisus și a „familiei” Lui etc.
15 Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, op.cit., p. 139
16 Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997, p.225
17 Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri și azi, trad. Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia,
București, 1996, p. 178
18 A se vedea P.I.David, op. cit., p. 22
19 Leonid Uspensky, Spre unitate?, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2005,
p. 34.
20 A. Kuraev, op. cit., p. 77
21 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație, Ed. Renașterea, Cluj, 2002, p. 169
22 A. Kuraev, op. cit., p. 100
23 P. Barnes, op. cit., p. 36
24 Apud A. Kuraev, op. cit., p. 100
25 Am cunoscut destui teologi care, din jena de a-și mărturisi slaba pregătire în domeniul
Teologiei Biblice, confundă dialogul viu cu ereticii și sectarii, bazat pe argumentația solidă
a exegezei și erminiei ortodoxe, cu un „duel cu versete”. Aici se vădește superficialitatea și
ignoranța: ortodoxul își închipuie că, dacă a învățat pe de rost câteva argumente
(celebrele „temeiuri biblice și patristice”), poate argumenta în fața oricărei afirmații eretice.
Iar sectantul procedează la fel - și, de aici, „duelul”. Cheia ar fi dialogul pe text,
problematizarea, contextualizarea și recursul la vocea autentică a exegezei Părinților.
26 Este și cauza pentru care defunctele emisiuni cu dezbateri religioase de pe posturile
naționale de televiziune reușeau performanța unor non-audiențe record.
27 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Introducere: Reconciliere și renaștere în Iisus Hristos, la
P.I.David, op. cit., p. XXIX.
28 Unii autori ortodocși anti-ecumeniști inventariază cu acrivie, între motivele de
respingere a dialogului, până și mărunte omisiuni din titulaturile tematicilor consfătuirilor,
ca de pildă Domnul cel răstignit, nădejdea noastră, la Evanston (lipsind referirea la
Înviere). Considerăm că, față de acestea, sunt alte învățături mult mai importante care ne
separă, cum ar fi credința în mijlocirea Maicii Domnului sau a sfinților. Atâta vreme cât un
ortodox nu este pus să retracteze o învățătură doctrinară de bază, dialogul poate
continua, înțelegând prin aceasta că s-au realizat premizele unui respect reciproc în
materie de credință. Pentru afirmațiile de mai sus, a se vedea: Arhim. Epifanie
Theodoropulos, Cele două extreme: Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos,
București, 2006, pp.13-17. Cartea abundă în exprimări extrem de dure la adresa
ecumenismului, acesta fiind catalogat drept „monstru”, „blestemat”, „mai rău decât orice
erezie”, „grozăvie” etc. – ibidem, pp. 25, 39-41. Autorul are curajul să-l amenințe public pe
patriarhul ecumenic Atenagora cu o schismă în Biserica Greciei, criticând aspru atitudinea
 77

acestuia, favorabilă dialogurilor cu papalitatea și celor purtate în cadrul Mișcării Ecumenice

– ibidem, p. 42.
29 P. Barnes, op. cit., p. 104
30 De exemplu: cine apelează la serviciile unui medic evreu să se
caterisească/afurisească... (Canonul 11 al Sinodului Trulan), cf. Arhid. prof. dr. Ioan N.
Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, 1993, p. 110
31 A. Kuraev, op. cit., p. 60
32 În Orthodox Life, Vol. 41, Ian. 1991
33 A se vedea pilda oii celei pierdute – Luca 15, 4-7
34 Arhim. Epifanie Theodoropulos, op. cit., p. 27
35 Apud P. Barnes, op. cit., p. 108
36 Ibidem, p.112
37 A. Homiakov, Opere, vol.. II, Moscova, 1886, p. 374, apud A. Kuraev, op. cit., p. 33.
38 Potrivit fericitei expresii a părintelui Stăniloae
39 Cea mai periculoasă pretenție de coordonare a harului în chip „benefic” supraomului
tehnicizat se regăsește în curentul sincretic New Age, unde asistăm la o paletă extrem de
variată a valențelor acestuia: de la acțiunea directă, pe filiera misticii păgâne de tip
oriental (yoga și meditația), până la formele ocultismului postmodern: astrologie
(horoscopul „zilnic”), magie (Harry Potter), vrăjitorie (Lord of the Rings), radiestezie și rei-ki
(ansa și pendulul – eliberatoare de „energii”). Culmea o constituie amestecul extrem de
nociv în tehnicile sapiențiale, propunând o așa-zisă vindecare a bolilor la nivel „mental”,
„spiritual”, prin bioenergie, tratamente holistice, naturiste și –vai!- chiar urinoterapie.
40 Grația creată, oferită din tezaurul meritelor prisositoare deținut de Biserică, se
transmite într-un mod quasidependent de factorul uman, similar unui profan negoț de
energie electrică, de pildă. Lipsit de originea divină prin emanație, harul catolic creează o
separație între Dumnezeu și lume, între care se interpune factorul uman centrat în
persoana papei, conducând la premiza conceperii unui abis de netrecut între transcendent
și imanent, cu toate consecințele negative ce decurg de aici, în planul concret al teologiei.
41 Despre o lucrare a harului în „Simbolurile” protestante nu poate fi vorba; chiar dacă li se
recunoaște, într-un fel, caracterul sacramental, aceasta decurge, indirect, din acțiunea sa
premergătoare, care conferă „aleșilor” puteri sporite în credință, iar damnaților le refuză
orice contact cu el ( a se vedea predestinația calvină „absolută”).
42 P. Barnes, op.cit., p. 136
43 După expresia pr. prof. dr. Ion Bria, preluată și extinsă de pr. prof.dr. Valer Bel, op.cit.,
passim.
44 Sf. Teofan Zăvorâtul, Despre ortodoxie și cum să prevenim păcatul împotriva ei,
Moscova, 1991, p. 18, apud A. Kuraev, op.cit., p. 39.
45 J. Meyendorff, op. cit., p. 187
46 A se vedea P.I.David, op. cit., p. 12
 78

47 Mitrop. Antonie de Suroj, Însemnări despre dificultățile și speranțele dialogului

ecumenic, în Russkaia Mâsl, 19.07.1997, apud A. Kuraev, op.cit., p. 59.
48 De o mare profunzime duhovnicească este relatarea dialogului purtat de Sf. Antonie cel
Mare cu diavolul (după Pateric): smerenia sfântului a fost pusă la încercare de acuzația că
ar fi eretic. Negația fermă ne conduce la concluzia că nici diavolului – tatăl minciunii – Ioan
8, 44, nu i s-a permis să folosească în mod ușuratic această acuză.
49 P.I.David, op.cit., p. 314
50 La noi, acestea se confecționează și se distribuie de Fabrica de lumânări a Patriarhiei,
dar și la majoritatea Centrelor eparhiale și mânăstiri.
51 În cimitirele din București (mai ales la Bellu) aprinderea candelelor cu gaz la morminte
a dezvoltat o profesie specială (existentă și în prezent), aceea de „candelar” și
„candelăreasă”.
52 Ce frumos sună! Sau, mai pe românește, „acreala” ce se citește pe fața unor monahi
sau monahii, atunci când îndrăznesc să-i deranjeze musafiri „din lume”. Pentru toate
acestea a se vedea și A. Kuraev, op. cit., pp.112-113 (citat după A.F.Losev).
53 A se vedea problema calendarului propus ca „dogmă” de unii stiliști, precum și alte
diferențe, în privința anaforalei liturgice, a sfințirii icoanelor etc. Și asta numai la nivelul
Bisericilor Ortodoxe Oficiale, căci dacă vom inventaria și pe schismatici, vom găsi:
permisivitatea hirotoniei de „arhierei” din preoți caterisiți, oficierea de pogribanii
sinucigașilor (în „Biserica” paralelă, a „vlahilor de pretutindeni”). Iar despre sectele
ortodoxe, ce să mai vorbim? De la ierarhii cerești imaginare și hirotonia femeilor – la secta
„Biserica secretă”- a „dogariștilor”, până la identificarea lui Inochentie de la Balta cu Duhul
Sfânt (la inochentiști și „turma lui Ilie”) sau revelația deschisă a „cuvântului lui Dumnezeu”,
„descoperit” „trăitorilor” de la Glodeni – Pucioasa – spațiul ortodox abundă în promovări de
concepții eretice.
54 A se vedea, spre exemplu, Comunitatea harismatică „Magnificat”, cu ramura ei
românească, „Fraternitatea Misericordia”. Ambele funcționează cu binecuvântarea
Consiliului Pontifical pentru laici.
55 L.A.Zander, Vision and Action: the problems of ecumenism, London, 1952, pp.99-101,
apud Dr. Antonie Plămădeală, Ca toți să fie una, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, pp. 55-
56
56 P. Barnes, op. cit., p. 9
57 Ierom. Serafim Roze, Ortodoxia și „religia” viitorului, Ed. Mânăstirii Slătioara, Râșca,
1996, p. 215
58 Expresia a fost folosită, deopotrivă, de înalți prelați ortodocși, dar și de papa Ioan Paul
al II-lea, care, de fapt, a consacrat-o la nivel mondial și european. A se vedea Pr. Prof. Dr.
Adrian Gabor, Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în
Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Ed. Universității din
București, 2006, p. 36
59 Patrick Barnes îi numește, pe nedrept, ”plămâni asincroni”. Non-ortodocșii, p. 89. O
înțeleaptă abordare a problemei, arătând valoarea promovării dialogului „pe picior de
 79

egalitate” cu catolicii, ca metodă eficientă a finalizării discuțiilor bilaterale, găsim în

contribuțiile ecumenice ale pr. prof. dr. Ștefan Alexe, la P.I.David, op. cit., p. 339.
60 A. Kuraev, op. cit., p. 27, nota 1
61 L.A. Uspenski, Teologia icoanei ortodoxe, Paris, 1989, p. 468, apud A. Kuraev, op.cit.,
p. 63.
62 Părerea aparține mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului, la P.I. David, op. cit., p. 97
63 Pr. Conf. Dr. Mihai Himcinschi, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006,
p. 296.
64 A. Kuraev, op.cit., p. 7
65 Ibidem
66 O astfel de „unire” a fost propusă deja, cu șanse prozelitiste evidente, de către
Mișcarea Baha’i
67 Apud A. Kuraev, op.cit., p. 7
68 Lector Dr. Radu Mureșan, Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea
Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Ed. Universității din
București, 2006, p. 167
69 Depresia = faptul de a se simți cineva inutil pentru societate, lipsit de suficientă
ineracțiune cu semenii, dornic de a lăsa ceva în urma vieții sale și în plan spiritual, nu
numai în plan material. Paranoia, unită cu mania și delirul (cu fenomene adesea
amplificate prin alimentație, medicație, alcoolism, consum de stupefiante etc.) = tot atîtea
fațete ale „supraomului” egoist și dezechilibrat.
70 A se vedea Pr. Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevărată amenințare,
Ed. Evanghelismos, București, 2006, pp. 151-166.
71 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, curs pentru uzul Facultății de
Teologie, ediția a II-a, Editura Asa, București, 2005, p. 235.
72 Pr. conf. dr. Ion Stoica, pr. asist. dr. Sorin Bute, Existența, sensul și importanța
conlucrării religiilor la începutul mileniului III în contextul extinderii Uniunii Europene, în vol.
Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Ed. Universității din București, 2006, p. 226;
Similar, la pr. lect. dr. Florea Ștefan, studiul: Obiective ale Bisericii în societatea
românească contemporană. Contribuții la securitatea și stabilitatea europeană, ibidem, p.
233.
73 P.I.David, op. cit., p. 88.
74 Olivier Gillet, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul
comunist, trad. Mariana Petrișor, Ed. Compania AltFel, București, 2001, p. 211
75 A se vedea Romeo Corbu, Ecumenismul, religia veacului XXI, Ed. Eurobit, București,
1998, pp. 88-91. Însăși ideea centrală a cărții – ecumenismul ca religie unică – este, din
punct de vedere teologic, o primejdioasă înșelare. Practic, ecumenismul devine sinonim cu
sincretismul. Alăturarea simbolurilor creștine, mozaice, islamice, budiste, hinduse,
baha’iste, taoiste și șintoiste mărește confuzia. Din păcate, printre cei amăgiți s-au aflat și
clerici – preoți și ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, iar numeroase unități de cult au
 80

înregistrat pierderi semnificative de pe urma falimentului Băncii Internaționale a Religiilor.

Încă o dată, ne convingem, deși, poate, prea târziu, de semnificația cuvintelor Domnului:
Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona... – Luca 16, 13.
76 Ibidem, p. 39.
77 O analiză conceptuală lucidă a impactului acestei lozinci, mai ales asupra ortodocșilor
din diaspora, a se vedea la Pr. Dan Bădulescu, op.cit., p. 11.
78 De pildă, pretențiile unor preoți din cimitire că acolo sunt „parohiile” lor. Sunt provocate,
astfel, stări de tensiune cu preoții adevăratelor parohii, care trebuie să-i conducă pe
păstoriții lor pe tot parcursul creșterii duhovnicești al vieții în trup.
79 Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, op. cit., p. 209.
80 A. Kuraev, op.cit., p. 53.
81 Ibidem, p. 56
82 P. Barnes, op. cit., p. 7

46