Criticismul Junimist

Studiu de caz
Criticismul junimist
Elevi:
Apăvăloaie Sergiu
Grigoriciuc Evelin
Iftime Tiberiu
Muntean Daniel
Studiu de caz-Criticismul junimist
Introducere -Criticismul junimist

După Unirea din 1859, paradigma culturală realizată de paşoptişti este
pusă în discuţie şi supusă unui sever examen critic de o nouă generaţie de
intelectuali care se impune ca un grup de mare solidaritate ideologică şi
culturală, şi, timp de un sfert de secol, constituie elita culturii române, orientând
evoluţia acesteia. Câţiva tineri întorşi de la studii din străinătate întemeiază la
Iaşi societatea culturală “Junimea”, în iarna anului 1863: Vasile Pogor, Petre
Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu. Astfel, Iaşul, care-şi
pierduse întâietatea prin stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucureşti,
dobândeşte prestigiu cultural, pentru că Junimea concentrează în rândurile ei pe
cei mai talentaţi şi instruţi reprezentanţi ai tinerii generaţii.
Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a
avut un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de
construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a
ţării, cât şi prin cultura, mai ales prin literatura originală, cu specific naţional.
Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura
română modernă, au asimilat romantismul, preluând şi elementele neoclasice şi
iluministe, au fondat speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele
de inspiraţie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au
descoperit poezia populară, valorificând în literatură cultă resursele expresive
ale limbii populare.
Epoca de întemeiere (1821-1860) este privită de noua generaţie de
intelectuali dintr-o perspectivă critică, decurgând din exigenţa modernizării
profunde, reale, a culturii române. Fără să renunţe la idealul unităţii naţionale,
noua generaţie îl impune cu alte mijloace, urmărind calitatea modernizării şi
sincronizare europeană prin mari creatori. Exigenţele junimiştilor vizau un
climat de seriozitate, de temeinicie şi de competenţă prefesională.
În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii provoacă
schimbări majore:
▪în domeniul limbii combat latinismul iniţiat de reprezentaţii Şcolii Ardelene şi
continuat de urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu;
susţin modernizarea alfabetului latin şi ortografie fonetica; pledează pentru
împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;
▪în domeniul educaţiei culturale, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe
(„prelecţiuni populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatura, alte arte, prin
care familiarizează auditoriul cu noile idei din spaţiul cultural european, impun
un nou tip de discurs public, de ţinută academică, în contrast cu oratoria
practicată până atunci şi pregătesc un public avizat;
▪în domeniul literaturii îşi propun să realizeze o antologie a poeziei române,
proiect eşuat, dar ideile esenţiale ale discuţiilor privind selecţia şi criteriile
poeticităţii textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867”, reper teoretic fundamental;
2
înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic;

resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând valorile certe, judecate după
originalitatea viziunii şi realizarea artistică.
Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din initiativa unor
tineri reintorsi de la studii din strainatate, in frunte cu Titu Maiorescu, Petre P.
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea
prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică,
junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în
negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai
înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu
cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei
înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri
unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp
şi Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori.
Apoi “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi.
Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor
subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine,
din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme
cum ar fi istoria şi cultura naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise
despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din
1874 şi 1875 limitează preocupările la elementele naţionale ale culturii noastre
şi la publicare, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la
început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de
cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la
apariţie, influenţe consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin
darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile
membrilor ei, “Junimea” devine proprietară unei tipografii, trecută mai târziu în
alte mâini. Asociaţia înfiinţeaza şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile
Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei
permite “Junimii” o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-
se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei,
mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment,
“Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca
trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinţele
însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu
şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei
antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în cazul general pentru
producţiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai
mare parte urma activităţii “Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite
refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.
Dacă scriitorii paşoptişti au alcătuit şi au pus în practică un program
coerent de construire a identităţii naţionale prin intermediul literaturii, generaţia
3
următoare se consideră îndreptăţită să reaşeze fundamentele culturii române

moderne, printr-o acţiune critică vizând toate domeniile: cultură, politică, viaţă
socială şi cea morală.
Cazul îl constituie identificarea şi ilustrarea criticismului junimist, care
analizează urmările adaptării prea rapide şi superficiale a instituţiilor şi a
formelor civilizaţiei occidentale. Opera de intemeiere a civilizaţiei şi a culturii
române moderne, înfăptuită de predecesori, este criticată sever, cu scopul unei
schimbări de paradigmă.
Junimiştii sancţionează evoluţia grăbită, “arderea etapelor”, în activitatea
paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie “pas cu pas”, prin asimilări
controlate de spiritual critic.
4
Analiza cazului-Criticismul junimist

Istoricul Junimii
Se poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “ avânt la
date” . Primele prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala
Băncii Moldovei, apoi cele ţinute la Universitatea de Maiorescu, Pogor, Carp şi
Th. Rosetti sunt de fapt forme timpurii ale manifestării junimismului. Tot la
acest capitol trebuie inclusă şi prima reuniune a tinerilor care vor forma apoi
nucleul de bază al societăţii, cu care ocazie, din iniţiativa lui Maiorescu, P. Carp
a citit traducerea tragediei “Macbeth”.
Reuniunea aceasta fu urmată de altele, desfăşurate de obicei duminică,
după prelegerile de la Universitate, când se comentau mai ales probleme legate
de subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de loc populare datorită
publicului care le frecventa - lumea bună a Iaşilor -, a temelor dezbătute şi
modalitatea tratării ). La una dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea
înfiinţării unei societăţi literare. Se propune drept nume “ Ulpia Traiana”.
Nimeni n-a acceptat însă denumirea din cauza izului latinizat pe care viitorii
junimişti nu-l prizau. Discuţiile continuară câteva duminici la rând, când Th.
Rosetti propusese “ un nume fără pretenţie” acceptat de toţi: Junimea. Pogor
sancţiona botezul printr-un hazliu ritual popesc, ad-hoc inventat. Fondatorii
erau: Titu Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi.
Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp,
principala formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi
vreme, în şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii ,
pentru care membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia
a luat fiinţă , dar a dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră
decât şapte titluri , dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi
Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu Despre scrierea limbii române , restul
sunt modeste manule şcolare .
La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă
publicaţie din a doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui
I. Negruzzi . Direcţia revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe
care a ocupat-o timp de douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la
dispoziţie un instrument permanent , cu ajutorul căruia îşi va face publice
punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se adaugă : Gr. Buicliu, Th.
Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D. Xenopol -încă în
timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler, V.
Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V.
Conta , I. Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după
1880) etc. Junimea creşte în notorietate , şi luptele începute înainte câştigă în
amplitudine.
5
Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc

mirare. Iaşul a cunoscut în deceniul al şaptelea o viaţă culturală submediocra,
dominată de figurile suficiente ale unor profesori secundari sau universali , care
se distingeau mai ales prin diluţie verbală şi retorică abundentă. În raport cu
aceştia , grupul tinerilor ce se vor organiza în Junimea , mai toţi cu pregătire
culturală şi filosofică , informaţi şi la curent cu viaţa cultural-ştiinţifică
europeană , se impune cu pregnanţă, cucerind simpatii şi , evident , antipatii.
Lucrurile nu se prezentau mult mai bine sub raportul vieţii culturale nici în
capitala ţării. Literatura trece şi ea printr-o perioadă grea. Avântul paşoptismului
fusese potolit de reacţiunea coalizata a burgheziei şi moşierimii. Scriitorii care
dăduseră viaţă programului Daciei literare şi creaseră generoasa literatură
paşoptistă nu mai scriau sau, istoviţi, produceau lucrări inferioare operei de
tinereţe. Vasile Alecsandri , retras la Mircesti , avea să strălucească din nou de-
abia spre sfârşitul deceniului , când începe publicarea pastelurilor. Dintre
scriitorii afirmaţi în aceşti ani , numai numele lui Haşdeu şi Odobescu impuneau
, distingându-se net în epocă. Pe acest fond cultural şi literar, junimiştii se
afirmă , mai ales că revista lor nu are cu cine concura într-o perioadă când
publicaţiile cunoşteau parcă obligatoriu o existentă efemeră, dispărând după
câteva luni de la apariţie.
La începutul deceniului următor (1881) , va apărea Contemporanul , care
se va strădui să încline balanţa aprecierii publice în defavoarea Convorbirilor.
Deocamdată, însă, Convorbirile literare , junimismul în general , beneficia de o
situaţie favorabilă ascensiunii.
Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se
întrevadă unele elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării .
Cuvântul către cititori, iscălit de Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum
mărturiseşte mai târziu redactorul Convorbirilor , prevenea că ‘’ atunci când
vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite’’. De
astfel , Negruzzi mărturiseşte că Maiorescu şi-a argumentat propunerea pentru
înfiinţarea revistei demonstrând că e nevoie de o publicaţie ‘’ în care s-ar tipări
scrierile cetite şi aprobate de societate ‘’, dar şi în care ‘’ să putem rezuma o
parte din discuţiile noastre ce prezentau un interes general’’. Spiritus rector al
societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face publice punctele de vedere pe care le
împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp.
Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu
au fost însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei,
junimismul îşi face cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a
discutat mult, Maiorescu şi Carp dovedindu-se neobosiţi în efortul de a imprima
societăţii o concepţie unitară, un punct de vedere comun asupra tuturor
problemelor abordate. Lecturi în comun , recomandarea unei anumite cărţi sau a
unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi se luau în discuţie ideile sau
unele probleme mai importante punse de carte, pentru a se ajunge la o apreciere
comună, la un punct de vedere unanim. Maiorescu- secondat de Carp – era cu
6
deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea

logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe
preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea
– din această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici,
magistraţi, profesori, militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un
organism capabil să imprime o direcţie a sa în cultura românească.
Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate
ortografiei şi pentru alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La
început haotică, discuţia în jurul ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la
clarificări datorită spiritului sistematizator al lui Maiorescu , care aduce în toiul
dezbaterilor , la una dintre şedinţe, primul capitol din Despre scrierea limbei
române , întregită săptămânal cu câte un nou capitol. Bazat pe ultimele cercetări
lingvistice , Maiorescu face propuneri raţionale, care nu puteau să nu-şi
demonstreze superioritatea şi exagerările fonetismului.În liniile sale de bază,
lucrarea lui Maiorescu s-a demonstrat de mare valoare ştiinţifică, reprezentând
un moment important în evoluţia lingvisticii româneşti, propunerile fiind, nu
fără îndelungate dispute, unanim acceptate nu numai de Junimea.
Discuţia în jurul poeziei româneşti a pornit, de la necesitatea stabilirii
unui sumar la proiectata antologie.Hotărârea fusese luată încă în 1865, şi fiecare
dintre membrii mai pricepuţi în ale literaturii primiseră însărcinarea de a citi
opera câtorva poeţi, din care să propună apoi ceea ce li s-a părut mai
reprezentativ. Propunerile erau citite la şedinţele săptămânale, pentru a obţine
aprobarea întregii societăţi , condiţie fără de care piesa aleasă nu putea intra în
sumar.Începu discuţia asupra condiţiei poeziei , Maiorescu aducând şi aici
luminile sale ordonatoare. Aceasta este originea studiului maiorescian O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.
Estetica idealistă, folosind teze platoniciene şi posthegeliene din fondul
comun al esteticii germane a epocii,pe care o profesa Maiorescu atunci, îşi
îndeplinea misiunea. Principiile estetice prescrise de Maiorescu, aplicate cu
rigoare , anunţau că sumarul antologiei se va subţia, de unde la început unii
dintre membrii cenaclului erau îngrijoraţi de dimensiunile mari ale volumului.
Studiul, apărut mai întâi în Convorbiri literare şi apoi în acelaşi an în volumul
(Poesia română), indicând şi linii de orientare pentru viitor, a stârnit aprinse
dispute, calificat fiind de unii, pe baza unor principii extraestetice, ca un act ce
interzicea chiar tema patriotică în poezie, într-o epocă în care lupta pentru
cucerirea indipendenţei naţionale era o problemă de prim ordin, pasionând
spiritele cele mai înaintate.
După afirmarea programului estetic şi social-politic, junimismul şi-a
expus într-o formă concentrată ideologia.În contra direcţiei de astăzi în cultura
română, publicat tot de Maiorescu în acelaşi an 1868 în Convorbiri, reprezintă o
piesă de bază în donctrina ideologică junimistă, mereu completată cu studiile lui
Th. Rosetti sau discursurile lui Carp, dar întotdeauna reluând sau pornind de la
una din temele principale expuse în 1868.
7
Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile
lui Carp, junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi
orientarea pe plan estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii
aveau un caracter negator, ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră
sectoarele cele mai importante ale suprastructurii.Junimismul se voia însă nu
numai negator, ci un curent capabil să imprime societăţii şi culturii româneşti o
anumită direcţie în dezvoltare.
În 1874, Maiorescu , deputat şi ministru încă din 1871, se mută la
Bucureşti.Societatea rămâne fără mentor, încât, notează Negruzzi, ’’ a fost un
moment teama că societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei ’’. Alarma,
adaugă Negruzzi, s-a dovedit falsă.Maiorescu continua să se ocupe de mersul
societăţii , se îngrijea de tinerii de talent,pe care îi forma în spiritul ideologiei şi
esteticii junimiste.Ba,nu o dată, se deplasa la Iaşi pentru a participa la o
’’junime’’. În acelaşi timp, Maiorescu încerca organizarea unei filiale
bucureştene a Junimii, organizând la locuinţa sa reuniuni în care se făceau
lecturi. Unele materiale erau expediate Convorbirilor spre publicare, Maiorescu
însuşi continuând să trimită din când în când câte un articol,fără ca de acum
încolo colaborarea lui să atingă frecvenţa celei din deceniul
precedent.Maiorescu plecat fiind, Junimea începe să fie găzduită de I.
Negruzzi , alternând săptămînal cu Pogor. Societatea primeşte membri noi
dintre tinerii ieşeni. Atmosfera şedinţelor se schimbă, cei ce-şi impun acum
punctul de vedere sunt tinerii, pâna mai ieri tăcuţi şi ascultători, ocupând locuri
modeste în caracudă. Gazdele erau acuma Negruzzi si Gane, acceptat după
lungi potestări şi lamentaţii îngrijorate.
În 1885, i-a venit rândul lui Negruzzi să se mute la Bucureşti.Invitat la
Universitatea din Bucureşti pentru a ocupa o catedră rămasă vacantă,după
ezitări şi consultări,I.Negruzzi se mută. O dată cu el pleacă din Iaşi
Convorbirile , si vechea Junime de fapt se destramă. La Bucureşti, reuniunile
din casa lui Maiorescu au şi ele cu totul un alt caracter. Populate cu femei din
înalta societate,de tovărăşia cărora Maiorescu nu se putea lipsi, şi de oameni
politici influenţi, dar fără nici o legătură cu literatura. Nimic nu mai reanima
tradiţia şedinţelor lipsite de protocol în care prima anecdota, când interlocutorii
îşi zvârleau reciproc perini, caracuda şi grupul ’’celor zece’’ chestionând mereu
pe lectori şi declarându-şi deschis ignoranţa.Totul acuza acum
oficializare,îmbătrânire.Anul 1885 înseamnă de fapt sfârşitul Junimii ( nu şi al
junimismului ), încât I. Negruzzi are într-un fel dreptate când spune :
„ Societatea literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi ;
ea a pierit prin plecarea mea’’.
Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea
trăise un deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele
Eminescu, Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu
Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar Convorbirile literare au publicat cele mai multe
dintre antumele lui Eminescu, marile piese ale lui Caragiale, poveştile şi
8
amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui Slavici şi Duiliu Zamfirescu,
unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările cultural-filosofice din
perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc. Fără a intra acum
în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a determina
măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în sine că
în acest deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de
colaborarea celor trei mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost
Conta, a unui sociolog şi istoric de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la
începutul deceniului al nouălea un organism care se bucura - pentru sfera
literaturii - de recunoaşterea şi aprecierea unanimă a tuturor personalităţilor
(din toate generaţiile) literare ale vremii. E momentul culminant în istoria
Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale, cucerind pe deplin
prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai
clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă.
Realitatea este şi a fost recunoscută de chiar apologeţii junimismului :
orientarea ideologică şi estetică a junimismului nu mai satisfăcea, intrând într-o
criză cronică. Literatura noastră intrase într-un nou moment al evoluţiei sale ,
reclamând o altă, fundamental deosebită direcţie estetică. Junimismul îşi trăise
veacul.
În cele peste două decenii de existenţă a Junimii, organismul nostru
economico-social făcuse paşi hotărâţi pe drumul evoluţiei spre capitalism.
Rânduielile feudale îngemănate cu relaţii specifice capitalismului comercial,
atât de mult apărate de junimism , îşi dovediseră pregnant fondul anacronic.
Evoluţia – pe plan economic – trăită în aceşti ani de ţara noastră , a operat
însemnate modificări şi în organismul social al României. Pe arena istoriei
apăruseră clasa muncitoare, care începe să se afirme şi pe tărâm politic, aducând
în mişcarea ideologică a epocii idealurile ei de clasă, concepţia ei filosofică.
Convorbirile literare continuă să apară, agonizând aproape jumătate de
veac.Dar numai periodic câte un număr jubiliar mai amintea de vechea Junime
şi de îmbătrânitul junimism. Avea dreptate Lovinescu : „junimismul îşi
încheiase ciclul”. Ceea ce publică acum Convorbiri literare , o îmbătrânită
revistă academizantă, iese din sfera acestei discuţii. Postmaiorescenii , noile
generaţii de junimişti prin formaţie , vor apăra mai ales idealurile estetice ale
maiestrului.Pe plan sociologic şi ideologic , junimismul –cu anume corectări - a
fost preluat de sămănătorism , care în estetică profesa principii în bună măsură
opuse junimismului.
OBIECTIVELE “JUNIMII”:
 Să organizeze după modelul Occidental conferinţe publice pe care
ei le-au numit “prelecţiuni populare “, cu scopul educării publicului
 Să fixeze ortografia limbii române
 Să alcătuiască o antologie de poezie română pentru şcolari
9
TRĂSĂTURILE “JUNIMII “:
 Spiritul critic
 Spiritul filosofic
 Gustul pentru clasic
 Spiritul oratoric
 Ironia
SPIRITUL CRITIC
Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului, definitorie
pentru această mişcare culturală .
“Spiritul critic completează imaginea structurii junimiste. Ea este poate
cea mai de seamă trăsătură a întregului şi în tot cazul aceea care a fost
remarcată mai des. […] Criticismul junimist se caracterizează deci pentru noi
nu atât din punctele de doctrină pe care le împărţea cu cei mai mulţi dintre
contemporanii şi înaintaşii imediaţi, cât din unele înclinări altoite pe trunchiul
doctrinei amintite şi pe acea atitudine centrală făcută din ceea ce Maiorescu a
numit respectul adevărului.” (Tudor Vianu, Junimea , în Şerban Cioculescu ,
Tudor Vianu , Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne ).
Maiorescu trasează principalele direcţii în dezvoltarea literaturii române
moderne prin spiritul critic pe care îl impune atât în cadrul şedinţelor “Junimii “
şi în paginile revistei, cât şi prin studiile O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867 (1867) şi Direcţia Nouă în poezia şi proza română (1872).
Un rol important îl are criticul şi în intuirea genialităţii lui Mihai
Eminescu. În Direcţia nouă în poezia şi proza română, Titu Maiorescu îl
plasează pe tânărul Eminescu imediat după Vasile Alecsandri în seria valorică a
poeţilor români, punctându-i defectele , dar subliniindu-I , în egală măsură,
calităţiile :
“Cu totul osebit în felul său , om al timpului modern, deocamdată, blazat
în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate , reflexive mai peste marginile
uitate , până acum aşa de puţin format , încât ne vine greu să-l cităm îndată după
Alecsandri , dar , în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai
Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri
literare , care toate au particularităţile arătate mai sus , însă au si farmecul
limbagiului( semnul celor aleşi ) , o concepţie înaltă şi, pe lângă aceste ( lucru
rar între ai noştrii ) , iubirea şi înţelegerea artei antice . “
Titu Maiorescu elaborează, de asemenea , primul studiu dedicat lui Mihai
Eminescu în anul morţii acestuia( Eminescu şi poeziile lui , 1889) şi îi ia
apărarea lui I.L. Caragiale în scandalul provocat după premiera comediei D-ale
carnavalului (Comediile d-lui I.L.Caragiale , 1885 ) . Criticul stabileşte
valoarea dramaturgului şi evidenţiază rolul moralizator al artei , combatând
astfel părerile celor care catalogaseră comediile lui Caragiale ca fiind imorale.
Activitatea membrilor de bază ai Junimii
10
Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare.

Printr-o formulă junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea
Junimii se pierde în negura timpului".
“Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de
şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără
legătura între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874,
prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi
istoria şi cultura naţională.
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale
popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează
preocupările la elmentele naţionale ale culturii noastre şi la influenţele
consecutive exercitate asupra poporului român.
“Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini.
Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor,
dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite
“Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare,
puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va
bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de
la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin
spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Înca de la începuturile ei, mişcată
de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea”
abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la
întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin.
În şedinţe însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la
Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din
urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în
vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general
pentru producţiile care trebuiau respinse.
Convorbiri literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii
“Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări
literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.
Mentorul Junimii, Titu Maiorecu, se detaşează prin publicarea mai multor
studii şi cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filosofice şi estetice
ale culturii române. Dintre acestea amintim:
 Despre scrierea limbii romane (1866)
 cercetare critica asupra prozei romane de la 1867 (1867)
 Directia noua in poezia si proza romana (1872)
 Neologismele (1881)
 Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)
Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu

Maiorescu, sunt larg receptate, încăt, în anii 1880-1881, Academia Română îşi
11
însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii

române moderne.
În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi
direcţiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O
cercetare critică asupra poeziei române, el conchide că „frumosul este ideea
manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferenţiază între ele,
pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se
bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte
materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei
literare, Maiorescu stabileşte, pentru prima oară conceptele: „condiţia
materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul
literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu
ajutorul lor.
Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840,
Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un
academician, avocat, critic literar, eseist, estetician,
filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-
ministru al României între 1912 şi 1914, ministru
de interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a României
sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului
secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii
sociologice a formelor fără fond, baza
Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe
care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion
Luca Caragiale sau Ioan Slavici
Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut
la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu,
este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu
era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan
Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt
Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru
Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se
dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el
rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc
modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la
12
Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soţia,
Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti,
Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic
urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu
scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în
legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit
funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a
Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii
Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti.
Copilăria
Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.
În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main,
Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin
decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu
ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar
(1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează
primele două clase elementare.
Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris
la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin
strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din
Schei, apoi protopop al oraşului. El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul
românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi
va lăsa o impresie de neşters.
La Academia Tereziană
În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său
era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris
în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene.
Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în
clasa a II-a.
În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile
Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor
zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de
manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat
din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o
preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă
din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine,
pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în
faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl
priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie
Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de
care dăduse dovadă.
13
Studiile universitare
Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după
numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum
laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un
an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea
pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se
instaurează acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de
Transilvania cu intenţia de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din
Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenţiona să
publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou".
Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A.
Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi
încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În
1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare
şi franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă
lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm
(viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann.
Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude.
Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani
de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul
„Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
Doctorat
În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin
echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin
lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form
(„Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui
Herbart şi Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in
gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare
verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“,
Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi
va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la
philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.
Cariera universitară
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi
procuror. Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna
noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al
Gimnaziului central din acelaşi oraş.
14
În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema

„Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la
moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”.
Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie
a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii
din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii
Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română,
psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica
pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi
Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de
disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale
studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu
Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu
Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea
„fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea
ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca
într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere
din Iaşi.
Implicarea în viaţa socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die
alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie
franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la
Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi
reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea
de filozofie.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du
régime dotal".
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea
în familie”. Tot în decembrie se întoarce în ţară şi se stabileşte în Bucureşti.
Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie
din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe
făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care
totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de
cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la
vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de
conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi
rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române)
la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost
mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost
intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi
15
suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din
anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva
lui.
Fondarea Junimii
Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“
(conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul
de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P.
Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la
Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei
Convorbiri Literare.
Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de
împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile
erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu,
Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o
nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei
politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice
şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl
face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în
care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi
cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de
cultură al poporului român.
Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul
aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători
revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe
Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti,
deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de
poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate
faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a
adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă
Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică
judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera
literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe
o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul
Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar
acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se
nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat
nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea
s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care
avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din
16
tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli

de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii),
de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat
mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează
profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române:
perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de
creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala,
lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este
celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost
nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul
Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un
moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în
acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav,
care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale
permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la
Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:
„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule
Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai
voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori
entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-
tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată
exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am
contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi
făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de
orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Misoginism
Titu Maiorescu a declarat într-o conferinţă de la Ateneul Român din 1882,
susţinând că femeile îşi merită locul de la marginea societăţii din cauza
creierului lor prea mic:
 „Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor
fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi
creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi
prosperităţii materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame
greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei“.
 „Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului devine mai
greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în
economia socială şi să fie în stare a-şi asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El
trebuie să mişte cultura, el să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele,
el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin
descoperiri şi perfecţionări zilnice, aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e
17
redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte. De aici, nici
îndoială, diferenţa craniană“.
Petru Maior
Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş —
d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric,
filolog şi scriitor român transilvănean, protopop
greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al
Şcolii Ardelene.
Biografie
A fost fiul protopopului român unit Gheorghe
Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni).
Şi-a efectuat studiile primare la Căpuşu de Câmpie,
unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod
(Mureş). După studii la Colegiul Reformat din
Târgu Mureş (1769-1772) şi la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei şi
teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), apoi a făcut
studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).
Devine profesor de logică, metafizică şi dreptul firii la gimnaziul din Blaj
(între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat şi protopop al Gurghiului (între 1785 -
1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) şi corector al cărţilor româneşti care se
tipăreau la Buda (1809 - 1821).
A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania,
participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea
celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus
Valachorum.
În lucrarea Procanon a exprimat unele poziţii anticuriale, pe fondul
conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziţii au fost prezentate în mod
diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei
primatului papal, deşi această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.
A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus
şi prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice, a combătut
istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel
şi Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea şi continuitatea
românilor pe teritoriul fostei Dacii.
Petru Maior a aparţinut etniei romilor. Acest lucru rezultă dintr-o epistolă
pe care Ioan Budai-Deleanu i-a trimis-o acestuia: Cea mai de pe urmă să ştii că,
fiind eu ţigan ca şi tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru ţiganii noştri,
ca să perceapă ce feliu de strămoşi au avut şi să înveţe a nu face şi ei doară
nebunii asemenea, cand s-ar intampla să vie candva la o întamplare ca
aceasta.
18
Opera
Lucrări teologice
 Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi
desăvârşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericeţască spre folosul mai de seamă
a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin
Erbiceanu la Bucureşti, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în
1948, (XXIV + 154 p.);
 Protopapadichia, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Cluj-Napoca,
1997.
 Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor
româneşti din Ardeal (1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul
Grigorie Silaşi în foaia "Sionul Românesc", Viena, (1865 - 1866);
 Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40
predici şi 11 "iertăciuni"; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);
 Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi,
Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);
 Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului, 3 volume, Buda,
1810 - 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume,
Cluj, 1906);
 Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de
Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
 Petru Maior, Istoria bisericii românilor,ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan
Chindriş, I, Bucureşti, 1995.
Lucrări istorico-filologice
 Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În acelaşi volum se
găsesc şi lucrările: Disertaţie pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru
literatura cea vechie a românilor. Ediţia a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu şi
Damaschin Bojâncă, Buda, 1834; ediţia a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediţie critică
şi studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., Bucureşti, 1970, 279 + 293 p.;
 Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul
Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G.
Bogdan-Duică, Cluj, 1923);
 Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta,
1815;
 Ortographia româna şi latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis
vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră
nepot şi unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în Lesicon românesc-latinesc-
unguresc-nemţesc..., cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 -
102, la redactarea şi revizuirea căreia a lucrat şi Petru Maior).
 Petru Maior, Scrieri, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, prefaţă de Maria Protase,
Bucureşti, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru
începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputaţii, Ortografia
română, Dialog);
 Petru Maior, Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită de Nicolae Albu,
Bucureşti, 1968, XXII + 169 p.
 Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae,
ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995.
19
Traduceri şi prelucrări
 Învăţătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haint Francisc ... , Buda, 1812, 171
pagini;
 Învăţătură de a face sirup şi zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules
cucuruzul de pre ei, întocmită de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.;
 Disertaţie a lui Ioan Burger - M. D. despre zahăr, carele din must de tulei de cucuruz
şi de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini;
 Învăţătură despre agonisirea viţei de vie şi despre măiestria de a face vin, vinars şi
oţet, întocmită de autorii Saptal, Rozier, Parmentier şi Dussieux şi întru acest chip
scurtată de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;
 Învăţătură pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce se încing prin ţeară şi a celor
ce se leagă şi a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor
celor cu coarne precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;
 Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fénelon,
arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească
prefăcută, Buda, 1818, 287 pagini.
,,CONVORBIRI LITERARE”
Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui
Iacob Negruzzi,în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre
operele marilor clasici: Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine
curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a epocii.
Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-
a ocupat timp de 28 de ani.
Convorbirile apar la început
bilunar,în 16 pagini,într-un tiraj de 300
de exemplare.Prin comparaţie cu
programul coerent pe care îl formulase
cu decenii în urmă Dacia literară,care
debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică
culturală bine definită de la primul
număr,Convorbirile puteau trece drept o
iniţiativă modestă,amatoristă
chiar.Revista nu este exclusiv literară;ea
acorda un spaţiu important studiilor
ştiinţifice şi general culturale,înscriindu-
se în curentul epocii.
Printre primii autori de literatură
publicaţi de revistă se numărau Iacob şi
Leon Negruzzi, M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi
dintre ei catalogabili în a doua linie valorică .Primul succes remarcabil este
cooptarea lui Alecsandri,care îşi publică începând cu nr.20 “Cânticele
comice”.Rar ,revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu,
20
Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice

cele mai remarcabile producţii literare ale momentului: 1868-
Alecsandri,încredinţează colegilor săi Pastelurile,iar în 1872-poemul
istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea cu Eminescu ( Venere şi
Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei poeme îi furnizau lui
Maiorescu argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia semnalată în
1872.
Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu,pe ardeleanul
Slavici,care îşi publică aici poveştile şi basmele populare,apoi nuvelistica
exemplară:Popa Tanda,Scormon,Budulea Taichii(1880).Revista publică nuvela
lui Eminescu-Sărmanul Dionis,apoi Făt-Frumos din lacrimă.Direcţia nouă a
prozei româneşti(anticipată de Maiorescu din 1872) este spectaculos ilustrată în
pag. revistei care publică jurnalul lui Alecsandri-Călatorie în Africa şi apoi
poveştile,nuvelele şi Amintirile lui Creangă. Nu trebuie omise nici Scrisorile
Către V.Alecsandri ale lui I. Ghica.
Dramaturgia este strălucit ilustrată de Convorbiri,prin publicarea integrală
a pieselor lui Caragiale, începând cu Noaptea furtunoasă (1879),dar şi a
creaţiilor teatrale târzii ale lui Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei
traducerile din marea literatură a lumii
(Homer,Ovidius,Lamartine,Shakespeare,Schiller,Goethe,Byron,Baudelaire şi
mulţi alţii) şi nici literatura populară.
Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică,cele mai
spectaculoase intervenţii fiind disputele filologice prilejuite de reforma
ortografică. Maiorescu le inaugurase prin studiul său Despre scrierea limbii
române.Revista mai găzduieşte Critica ortografiei d-lui Cipariu,urmat apoi de
o întreagă serie de studii maioresciene.Dar mentorul Junimii nu a dus singur
această bătălie extrem de importantă pentru dezvoltarea viitoare a limbii
româneşti.A ţinut să i se alăture filologul Vasile Burlă,cu nişte Observări
polemice asupra gramaticei limbei române de T. Cipariu,urmate de un protest
Contra ortografiei impuse şcoalelor române din Moldova de Ministerul
Instrucţiunii Publice.
Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să
creeze cadrul cel mai propice apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor
asigura longevitatea acestor preocupări în paginile Convorbirilor.Totodată,în
cadrul cenaclurilor sunt stimulate discuţii pe teme istoriografice,preocupări care
au creat premisele apariţiei în cercul junimist şi implicit în paginile
Convorbirilor a unei generaţii de istorici,între care Xenopol şi apoi N. Iorga. Nu
lipsesc însă nici preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici
încredinţa Convorbirilor ale sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu
publica în 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate.
Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885)
a fost o tribună fără precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în
21
repetate rânduri de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit

să rămână o publicaţie literară şi ştiinţifică.
Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el
şi Convorbirile,mutare ce avea să consolideze şi mai mult noua filială.Noul cerc
intelectual va furniza Convorbirilor material ştiinţific din
plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică,dar şi economie politică
sau studii juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o
consacrase.Cei mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era
bolnav,şi nu mai dăduse după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai
slăbit de crizele epileptice nu poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce
veneau la redacţie;Caragiale se abţine de la scris după eşecul comediei D’ale
carnavalului şi va reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie
de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu de stabilit data naşterii acestui
fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat.
Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop atrage noi generaţii
de intelectuali în sfera sa de influenţă,dorind să formeze o nouă Junime, însă
Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea
revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical orientarea.Acesta
este practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se încheiase.
Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă
sau cei ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi
descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut ca Mihail
Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau
Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet,
prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii
români şi de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.
Data şi locul naşterii

Într-un registru al membrilor Junimii
Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din
Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data
de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în
lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui
N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai
Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe
surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este
22
confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul
naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului
Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul
Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina
din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase.
[necesită citare]
Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui Cuparencu, nu
departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranţii transilvăneni. Bunicii
paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, şi poetul, născut mult mai
târziu, nu-i cunoaşte şi nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui
Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de
administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază
gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.
Primul născut dintre băieţi, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843,
va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n.
1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar
moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul
de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate.
Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieşte în Ipoteşti şi are
doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a
fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai
mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este
singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi a devenit
căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice
publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate,
data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute.
O posibilă explicaţie este că în secolul al XIX-lea speranţa de viaţă nu
depăşea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar
pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea
penicilinei.
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…
sau O, rămâi).
23
Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National

Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. Frecventează aici
şi clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaştem unde face primele două
clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învăţători pe Ioan
Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice
cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa culturală şi întocmesc manuale
şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit
legat, afectiv, de învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a
III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72
de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a
făcut două clase de gimnaziu.
Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din
Cernăuţi înfiinţat în 1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în
Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor
prin buna organizare administrativă şi marea severitate în procesul de
învăţământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii şi
colaborează la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de română, destul
de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a
literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium şi fraţii
săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învăţătură. Nu are notă la română pe primul semestru şi este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a
promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel
de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe
Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie
populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în
ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un
semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe
ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de
matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la
învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la
Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învăţământului din
Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa
nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la
ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-
Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca
24
practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la
comitetul permanent judeţean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul
cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul
M. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat
în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.
Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până
la ultimul tom.
Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24
ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură,
Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-
iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul
semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif
Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de
alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci
poezii.
Sufleor şi copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu –
Giurgiu – Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti, un pelerinaj
transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de
a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în
fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale
şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică,
după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Formula AS nr. 367)
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie
1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi
reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea
anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu,
unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la
Bucureşti.
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale,
apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor
şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această
trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în
Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu),
25
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării

dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care
concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi
actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la
Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a
întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă
şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti,
Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulţumit de
Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În
29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine
de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru
marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei
organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediţia a II-a).
Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre
manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena şi Berlin

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor
extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte
facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la
pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia
împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din
Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a
acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreună cu alţi tineri, cercul literar Orientul,
care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a
documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se
fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele
provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte
întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly
în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2
octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a
26
făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din
Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a
înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-
una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor şi
telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.
Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou,
1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de
iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După
aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat
două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită.
Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele
probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu
impresia puternică provocată de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin
poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după
terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i
oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent,
participanţi activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi
compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul
societăţii România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din
comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din
Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de
poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat
după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an în Convorbiri
literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în
ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie,
apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenţionează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de
10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost
bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de
ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e
într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8
aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa
unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-
a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare
de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca
student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile
la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate:
din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.
27
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă
între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de
urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din
Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru
depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în
tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1
septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe
lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la
Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare
adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a
abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie,
Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa
curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în
familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie,
Şerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în
spital prin intervenţia agenţiei române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a
promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o
poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat
moartea lui Şerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus
îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început
traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion
Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul
de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat
cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca
sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite
Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului,
a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar
în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care
a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă
asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi
didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul,
28
Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15

iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor
şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către
Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să
fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul
Parchetului din Iaşi.
În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost
înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august
a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion
Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la
Ipoteşti, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor
din judeţul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul
raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de
urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în
ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit
„nesuferiţi“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în
redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-
a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la
Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au
făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de
lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a
primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici
dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a
publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al
Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi
Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri
literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi
l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în
familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de
Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi
redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică
excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile, Luceafărul, etc.).
29
Boala
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în
mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un
comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în
stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc
„iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în
spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba
germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat
semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost
internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-
depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele
poetului (locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse
din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei
amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20
octombrie şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de
un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul
acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la
sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.
În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se întoarcă în ţară, iar
în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin
Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de
Chibici.
În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai
mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a
fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25
octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă,
care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de
unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă
nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri
şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare
pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii.
În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea i-a
30
publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la

bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la
Mânăstirea Neamţ.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta,
şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au
organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripţie publică pentru
întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult
medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul
Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor
Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un
spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că
le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite,
rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată
i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la
Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a
depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni
din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului,
de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail
Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit
la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În
15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest
început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat,
unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna
aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia
Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Şuţu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la
20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail
Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă
şederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa
judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul
anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a
fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe
umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.
Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care
l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi
31
peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji
pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le
ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci"
Cauza exactă a morţii sale rămâne însă învăluită în mister, existând
suspiciunea că ar fi murit ucis.
Ion Creangă
Ion Creangă (n. 1 martie 1837,
Humuleşti; d. 31 decembrie 1889, Iaşi) a
fost un scriitor român. Recunoscut datorită
măiestriei basmelor, poveştilor şi
povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii
române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.
Biografie
Data naşterii lui Creangă este incertă.
El însuşi afirmă în Fragment de biografie că
s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă
variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839,
conform unei mitrici (condici) de nou-
născuţi din Humuleşti, publicată de Gh.
Ungureanu.
Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina,
Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei,
Maria şi Ileana în 1919.
Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale
capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe şcoala de pe lângă biserică din
satul natal. Fiu de ţăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care
mama sa îl încredinţează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David
Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni,
unde continuă şcoala. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu
Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia
Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este
înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub
numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După
desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul
inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.
S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum mărturiseşte în
Amintiri:
32
„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii

mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la
săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram
dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi
mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a
tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile
din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului iar apoi, luându-şi
atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi cu Ileana, fiica
preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind
diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
La 19 decembrie 1860 se naşte fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi,
unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a
numit învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi,
este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a
părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a
tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În
1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [4] Ca urmare a
excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă
venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post.
A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare.
În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat
în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua
Ţicău (bojdeuca)
În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi
Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie
cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie[2] şi a suferit foarte mult la
aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul
Ţicău.
La 1 martie 1837 se naşte la Humuleşti Ion Creangă , primul dintre cei 8
copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi a Smarandei Creangă. În 1846 începe
sa frecventeze şcoala primară din satul natal , primul său învăţător fiind bădiţă
Vasile , dascălul bisericii , pe care îl evoca cu multă dragoste în Amintiri din
copilărie.
În 1847 dascălul Vasile este luat la oaste , elevii rămânând în grija
dascălului Iordache.
33
Bunicul David Creangă îi duce pe fiul său Dumitru şi nepotul său Nică la
şcoala lui Alecu Balş , în Broşteni , unde era profesor Nicolae Nanu.
Frecventează pentru scurt timp cursurile şcolare , îmbolnăvindu-se de râie ,
episod înfăţişat în Amintiri din copilărie.(1848)
În 1852 , Ion Creangă asistă la inaugurarea Şcolii domneşti din Târgu-
Neamţ, ale cărei cursuri le şi urmează.
La 1854 se înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. Toamna , la 1855 ,
Creangă urmează seminarul de la Socola , e lângă materii teologice studiind
istoria , aritmetica , gramatica , geografia , latina şi elina.
În 1858 moare tatăl lui Ion Creangă. În acest an viitorul scriitor termină
cursul inferior al Seminarului şi cere hirotonisirea ca diacon.
La 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu , fiica părintelui Ioan Grigoriu.
În luna decembrie a aceluiaşi an este hirotonisit diacon.
În 1860 , 19 decembrie , se naşte unicul său fiu , Constantin Creanga.
În 1861 se înscrie la Facultateade de Teologie , pe care însă o abandonează
după scurt timp.
Ion Creangă se înscrie la Şcoala normală Vasiliană de la Trei Ierarhi din
Iaşi. Directorul acestei şcoli este Titu Maiorescu.(1863)
La 1864 ocupă prin concurs postul de institutor la Şcoala primară de la
Trei Ierarhi. Decretul de numire este semnat de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. Viitorul scriitor va rămâne credincios carierei didactice până la sfârşitul
vieţii.
În 1865 termină cursurile Şcolii normale şi obţine diploma de absolvire.
Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii şi muncii de elaborare a
manualelor şcolare. (1866)
1867-apariţia primului abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă
nouă de scriere şi citire.
În 1871 apare în Columna lui Traian articolul MIsiunea preotului la sate,
semnat de preotul Ion Creangă. În acelaşi an este exclus din rândurile bisericii ,
fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat
Învăţătorul copiilor , unde inserează trei povestiri : Acul şi barosul , Prostia
omenească şi Inul şi cămeşa.
La 14 iulie 1872 este exclus şi din învăţământ şi, în ciuda plângerilor şi
protestelor sale , situaţia rămîne aceeaşi. Îşi câştigă existenţa ca mandatar al
unui debit de tutun.
La 1874 , Titu Maiorescu devine ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii
Publice , odată cu numirea acestuia fiind posibilă ş reintegrarea în învăţământ a
lui Ion Creangă , la Şcoala primară de băieţi numărul 2 din suburbia Păcurari-
Iaşi.
1875-acum îl cunoaşte pe Mihai Eminescu , legându-l de acesta o prietenie
trainică. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde
citeşte din scrierile sale. În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu
trei nurori şi Capra cu 3 iezi.
34
În vara lui 1876 Ion Creangă îl găzduieşte pe Eminescu în bojdeuca sa din

Ţicău.
Publică povestirea Moş Nichifor Coţcariu şi basmul Harap-Alb.(1877)
La 1878 , pentru activitatea sa didactica , este decorat cu ordinul Bene-
merenti . Publică basmul Ivan Turbincă.
În colaborare cu G. Ienăchescu şi V. Răceanu , tipareşte la 1879 Geografia
judeţului Iaşi.
La 1 ianuarie 1881 publică în Convorbiri literare prima parte din Amintiri
din copilărie , urmată şi de partea a II-a. În urma primelor semne de boală
(epilepsie) , se internează la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti.
La Craiova , în 1883 , apare broşura Două istorioare prea frumoase din
viaţa lui Cuza Vodă de Ion Creangă.
1885-Ion Creangă călătoreşte la Slănicul Moldovei pentru a-şi îngriji
sănătatea.
Scriitorul îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţului.(1887)
La 1888 , în cadrul Cenaclului literar al lui N. Beldiceanu citeşte partea a
VI-a din Amintiri din copilărie.
La 31 decembrie 1889 se stinge din viaţă în urma unui atac cerebral.Ion
Creangă este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Ioan Slavici
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Şiria,
judeţul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos,
în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) a fost un
scriitor şi jurnalist român.
A fost al doiela copil al cojocarului Sava
Slavici şi a Elenei Slavici (născută Borlea). A
frecventat şcoala greco-ortodoxă din satul natal,
gimnaziul maghiar din Arad şi a urmat cursurile
Liceului din Timişoara.
Debutează în Convorbiri literare (1871), cu
comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu
pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare
România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de
la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La finalul anului 1874,
se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi,
profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc,
editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele
Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei Române (1903).
Slavici şi-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll şi
Haben—Chestiunea Ovreilor din România (Bucureşti, 1878) că evreii sunt o
boală, şi că ar trebui aruncaţi în Dunăre. Articolele virulente scrise de Slavici
împotriva evreilor, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus situaţia de a fi citat
35
consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în

România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a
antisemitismului hiper-violent din anii '30-'40 ai secolului XX. Alături de el au
fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secolului XIX românesc, precum Vasile
Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Haşdeu sau filosoful Vasile Conta şi istoricul
Nicolae Iorga[2].
Datorită diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a
lungul timpului, Ioan Slavici a fost un „abonat" al închisorilor epocii, fapt
reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată „Închisorile mele",
publicată în 1921. Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa
care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală. La 17 august 1925,
scriitorul se stinge din viaţă, fiind înmormântat la schitul Brazi.
Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852,
Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale,
judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director
de teatru, comentator politic şi ziarist român, de
origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare
dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi
scriitori români. A fost ales membru al Academiei
Române post-mortem.
Viaţa
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă
astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl
său (1812 - 1870) şi fraţii acestuia, Costache şi Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George
Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa şi cântăreaţa
Caloropulos, de care s-a despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o
familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca
Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de
la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele
primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe Bazil
Dragoşescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii
Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la
Bucureşti.
Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din
Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal.
Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă
36
a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50

de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să
scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de
trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său
autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele
acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit
să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi
cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a
fost numit copist la Tribunalul Prahova.
La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei
Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul
stării civile. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia,
era sufleur şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur şi
copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly.
Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând
cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). S-a născut,
prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va
supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.
În 1889, la 7–8 ianuarie s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica
actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete:
Ioana (n. 24 octombrie 1889) şi Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de
timpuriu din cauza unei tuse convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24?
martie 1891)[4]. La 3 iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat
articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul
Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la
Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de a se muta la
Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905,
la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.
Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului
maghiar Kemény István, intitulată „Nenorocul”. Acuzaţia a apărut în 1901 în
două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios,
Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C.
Al. Ionescu), l-a acţionat in justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei
avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia
dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a
primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Ecaterina Cardini
din Şcheii Braşovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momolo a
soţului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[5][6]
37
Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin,

evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să
publice, în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: 1907 din primăvară până'n
toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea marii mişcări
ţărăneşti din primavara lui 1907. Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură,
Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia şi cea mai
însemnată parte a viitoarei broşuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu
semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după
izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în
care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele
şi bărbaţii noştri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a
scris emoţionat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca
judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor
noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a
celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de
viu ...”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din
care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara
noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie să-ţi fie îndemn în
dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la
bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă,
tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi nici un rău arătându-se pe biata noastră
ţară.”
A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri
critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul şi viţelul, a fost tipărită în fruntea
numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul,
cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ După un an ..., M. Dragomirescu,
editorul revistei, afirma:
„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai
desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca
odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfinţească şi să întărească
importanţa activităţii Convorbirilor critice şi să dea modestului râu măreţia
fluviului ...”
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a
piesei lui Niccolo Machiavelli, „Nunta lui Belphagor”.
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la
Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele
pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger
Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui
38
Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu

rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a
făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la
biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat
apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte,
la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuţă,
Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, O.
Densuşianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea şi
alţii. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe,
menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în
mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu
se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o
dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a
rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor.”
Caragiale s-a bucurat de recunoaşterea operei sale pe perioada vieţii sale,
însă a fost şi criticat şi desconsiderat. După moartea sa, a început să fie
recunoscut pentru importanţa sa în dramaturgia românească. După moartea sa,
piesele sale au fost jucate şi au devenit relevante în perioada regimului
comunist. În 1982, între Groapa Fundeni şi Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a
început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-
ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comunişti în faza în care nu i se
definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa
sistemului de atunci.
Deşi Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg
român prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi
comportamentul românilor. Opera sa a influenţat şi pe alţi dramaturgi, cum ar fi
Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, „Ion Luca Caragiale”: „He
prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are
masters of it as I am.' "
Contradicţia lui Maiorescu de Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu spune că vresurile baladei “Meşterului Manole” pot
avea şi un alt înţeles,că, în creaţie nu există un început unic absolut,că fiecare
început presupune “un zid parasit”, adică un început anterior.El se întreabă dacă
istoria culturii noastre nu decurge dintr-un sacrificiu originar,ci mai degrabă
este un şir de sacrificii.Manolescu crede că ne lipseşte un Homer, ca simbol al
întâiului descălecat cultural deoarece cărturarii nostril suferă de obsesia
începutului şi încearcă să facă ei adevăratul început.Despre Maiorescu spune că
nu este “original” la fel ca alţii deoarece a vrut să construiască pe zidul
“nemantuit” de predecesori, un zid mai trainic.
39
Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii

ale începutului şi niciun început indiscutabil.
Omenirea este tot mai interesată să-şi găsească începuturile.
Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea
contradicţiile ei, deoarece un început absolut se constituie în sine, fără opoziţie,
pentru că el afirmă ceva fără să nege nimic.Maiorescu afirmă negând, într-o
continuă opoziţie cu “Formele fără fond” ale înaintaşilor.Structura însăşi a
operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului “religios” al întemeietorului
îi raspunde spiritul “polemic”al celui care neagă.
În limbă, Maiorescu a făcut abstracţie de starea istorică a controverselor
dintre specialişti şi abea mai târziu şi-a adus aminte de ei şi i-a combatut, pe
etimologişti, pe fonetişti, pe latinişti şi pe italienişti.
Spiritul “religios” şi cel “polemic” nu sunt numai simultane la Maiorescu,
ci de multe ori ele se confundă.Ca să fim consecvenţi, trebuie să spunem că ceea
ce am numit “Contradictia lui Maiorescu” este o contradicţie lăuntrică a operei
şi a personalităţii.
Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor
discursuri devine polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia.
Apelând la Maiorescu şi la opera lui, ca la simbolul unui început trebuie
să ne întrebăm prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care avem
nevoie.
Maiorescu este astăzi punctul de vedere al unei şcoli de importanţa
structuralismului.Pentru structuralişti, criticul este gândit de critică, supus
presiunii, unei ideologii şi a unui limbaj.Structuralismul se opune umanismului
modern în această idee precisă: omul nu gândeşte, acţionează, vorbeşte, ca liber
subiect, el este gândit, acţionat şi vorbit,deci, după expresia lui Lacan,
“descentrat” ca subiect.Eroarea principală este ignorarea dialecticii.La mijloc
este o contradicţie.
Maiorescu este văzut permanent ca fiind un simbol pentru început, dar să
nu uităm că acest simbol implică o contradicţie internă.Exemplaritatea lui
Maiorescu nu provine doar din năzuinţa de a începe absolut cultura, dar , în
egală măsură, din eşecul acestei năzuinţe. Maiorescu nu este nici numai prin
vocaţie începutul absolut, nici numai prin ratare, ci tocmai prin această
contradicţie, care-l împinge de-o potrivă spre impresonalitate şi spre polemica,
spre abstragere din condiţia sa istorică şi spre opoziţie faţă de ea, pe care el a
trăit-o ca nimeni altul.Pentru ca, în ultima instanţă, contradicţia însăşi devine
40
exemplară prin cel ce o trăieşte.Primul critic român nu poate avea alt destin
decât criticii care l-au urmat.Criticul sintetizează destinul criticilor.
Nicolae Manolescu spune că păstrând toate proporţiile, contradicţia lui
Maiorescu este şi contradicţia lui.Manolescu a scris prin opoziţie şi nu a început
cu adevărat decât după ce a polemizat.Tonul cărţii este, pe alocuri, de pledoarie,
deoarece a scrie prin opoziţie nu înseamnă doar a respinge, ci şi a apăra.
Dintr-un punct de vedere absolut, cartea este un eşec,dar un eşec de care
Manolescu a fost conştient.Fiind conştient de această contradicţie, el şi-a
asumat-o şi a transformat-o într-o condiţie necesară.De aceea, Manolescu îl
vede pe Maiorescu criticul exemplar.În condiţiile în care cultura romană începe
de mai multe ori în fiecare secol, dar fără să aibă niciodată conştiinţă
începutului dintâi, nu se poate vorbii de o libertate a criticului de
circumstanţe.Dacă sunt scriitori care au iluzia libertăţii, criticii sunt mai lucizi şi
mai sceptici şi se lasă zidiţi în timpul lor cu bună-ştiinţă, convinşi că nu au de
ales.Legenda înfăţişează mai multe sfârşituri pentru Manole, dar unul singur
pentru Ana.
Niciun mare critic român nu a putut să fie numai impersonal;polemica a
fost întotdeauna actuală.Este semnificativ că, la Maiorescu însuşi, ne întoarcem
mai des ca la cel care a pus capăt culturii vechi, decât ca la întemeietorul culturii
noi.Polemistul a fost necontenit preferatul cititorului, şi cele mai multe exemple
de stil maiorescian s-au tras din polemici.”Pendantul” pozitiv al ironiei lui
Maiorescu a fost rareori luat în considerare.Când spunem o data la un sfert de
secol”avem nevoie de un Maiorescu”, ne gândim, aproape fără excepţie, ca
avem nevoie de cineva care să lupte contra tiraniei mediocrităţii.Creatorul de
cultură Maiorescu nu este simţit ca o ficţiune la fel de necesară cum este simţit
polemistul Maiorescu.
În 1869, Maiorescu scria în apărarea “criticii”, a polemicii, următoarele
cuvinte: “Din momentul în care se recunoaşte că santem în tranzitiune, din acel
moment se recunoaşte şi legitimitatea criticii şi se osândeşte lenevirea, care
aşteaptă binele în viitor fără nicio luptă şi care, văzând răul, îl măguleşte, cu
speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în
capetele unei generaţiuni;căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate
a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se
impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privata,
de toate zilele, care mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi nefericirea
naţiunii din care s-a nascut.
41
Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu

rezultă că se poate justifica.
Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai
strânsă.De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie
culegere de poezii, ni se obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt
mici!
Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înţelesul ce se dă cuvântului
mic.Dacă e vorva de cantitate sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că
începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensive, atunci
toate începuturile sunt mari”
În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu
sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te
smulge departe în larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub
nisip şi ciulinul creşte pe marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit
odinioară, îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi.”
Suntem obligati să trăim în prezent deoarece o eventuală abstragere se
numeşte laşitate.Fiecare descoperire este de fapt o redescoperire.Avem
conştiinţa că începem mereu şi scepticism faţă de toate începuturile.Noi trăim în
cultul provizoriului şi al relativului.Sub orice construcţie pe care o începem
bănuim că a fost cândva “un zid părăsit şi neisprăvit”
“Ceea ce a trebuit să placă străinilor in poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu,
Eminescu şi Şerbănescu şi novelele lui Slavici , Negruzzi şi Gane este , pe lângă
măsura lor estetică , originalitatea lor naţională. Toţi autorii aceştia , părăsind oarba
imitare a concepţiunilor stăine, s-au inspiriat de viaţa proprie a poporului lor şi ne-au
înfăţişat ceea ce este , ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea
mai aleasă a firei lui entice . Acest element original al materiei , îmbrăcat în forma
estetică a artei universale , păstrând şi în acestă formă ca o rămăşiţă din pământul
său primitiv , a trebuit să încânte pe tot omul luminat şi să atragă simpatica lui luare
aminte asupra poporului nostru. Căci orce individualitate de popor îşi are valoarea ei
absolută , şi îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un
răsunet de iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei “
( Titu Maiorescu : Literatura română şi străinătatea )
42
În contra direcţiei de astăzi în cultura română

În contra direcţiei de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu
Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a
conştientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face şi un istoric al crizei
respective descriind progresul şovăitor al culturii române care, până la începutul
secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din
epoca paşoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la
studii din Franţa şi Germania, aduc idei noi dar şi forme culturale noi care
înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural": "În aparenţă, după
statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare
occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi
literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune.
Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament,
stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale
românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos
devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de
forme culturale străine care nu se potriveşte deloc fondului naţional.
Modernizarea i se pare lui Maiorescu forţată el fiind de părere că numai fondul
esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române.
Opera poetică a lui Mihai Eminescu

Cronologie
Pe data de 12/24 ianuarie 1866, moare Aron Pumnul, profesorul său de
literatură la Colegiul din Cernăuţi unde învăţa elevul Mihai. Cu această
împrejurare şapte gimnazişti tipăresc o broşură cu Lăcrimioare... la mormântul
prea-iubitului lor profesoriu. A doua din aceste poezii este semnată: M.
Eminoviciu, privatist.
Pe 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aş
avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele din Eminovici
în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna.
Pe 15/27 mai - I se publică poezia O călărire în zori, pe 16/29 iulie revista
Familia îi publică poezia Din străinătate, iar pe 14/26 august apare poezia La
Bucovina, în revista Familia, unde mai apar alte poezii, în 11/23 septembrie,
poezia Speranţa, iar pe 16/28 octombrie, Misterele nopţii.
În lunile octombrie - noiembrie în cinci numere consecutive aceeaşi revistă
îi publică nuvela Lanţul de aur, tradusă după Onkel Adam, scriitor suedez.
Pe 2/14 aprilie 1867 apare una din cele mai cunoscute poezii de tinereţe
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în revista Familia.
În data de 18/30 iunie Apare poezia La Heliade.
43
În anul 1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i

publice poezii - Junii corupţi.
Pe 11 aprilie - Apare în Familia poezia Amicului F. I..
Cu ocazia morţii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Ştirbey,
publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui
Ştirbey.
Din 1870 datează primele sale încercări publicistice, astfel în 7/19 1870 şi
9/21 ianuarie publică în gazeta Albina care apărea în limba română la Budapesta
articolul O scriere critică, în care ia va lua apărarea lui Aron Pumnul împotriva
unei broşuri a lui D. Petrino din Cernăuţi. Publicistul va trece la situaţia politică
a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând,
sub pseudonimul Varro, în Federaţiunea din Pesta, trei articole, strâns legate
între ele, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta: Să facem un
congres (5/17 aprilie), În unire e tăria (10/22 aprilie) şi Echilibrul (22 aprilie/4
mai şi 29 aprilie/11 mai)
În luna martie 1870, alături de N. Teclu, preşedinte, Eminescu, în calitate
de secretar al comitetului de organizare a aniversării mănăstiriii Putna,
semnează un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna.
În 15 aprilie poetul va publică în Convorbiri literare din Iaşi poezia
Venere şi Madonă, analizată de Titu Maiorescu în studiul său, Direcţia în
poezia şi proza română, 1872.
Pe data de 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei
Convorbiri literare, lămurindu-i ideea fundamentalã din Epigonii.
În 15 august publică Convorbiri literare din Iaşi poezia Epigonii.
În 4/16 septembrie îi va scrie din nou o scrisoare lui Iacob Negruzzi
rugându-l sa publice în Convorbiri literare notiţa ce-i trimite, asupra
proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna. Tot atunci
trimite povestea Făt-Frumos din lacrimã, care se tipăreşte în Convorbiri
literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie.
În 1871, dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o
formã iniţială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele
Comunei din Paris. Poemul va fi continuat şi desăvârşit în anii următori. El a
stat la baza poemului Împărat şi proletar. Lucrează la un amplu poem epic
Panorama deşertăciunilor.
În luna februarie a aceluiaşi an în câteva scrisori succesive, îl va pune pe
Negruzzi la curent cu proiectele sale literare şi i-l recomanda călduros pe Ioan
Slavici.
Pe data de 1 martie apare în revista Convorbiri literare poezia Mortua est,
trimisă lui Negruzzi în scrisori.
Pe data de 8 aprilie Asociaţia România junã a studenţilor români din Viena
ţine şedinţă de unificare a conducerii, alegând primul său comitet, cu I. Slavici,
preşedinte şi Eminescu, bibliotecar.
44
Pe data de 15 iunie, Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi

Noaptea ...
Pe data de 1 august, În şedinţa Asociaţiei care s-a ţinut în Cernăuţi, s-au
desăvârşit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu
această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei şi ale adolescenţei sale. Se
opreşte chiar pe la Botoşani şi Ipoteşti.
În numărul din 3/15 august, în ziarul Românul Eminescu publică împreunã
cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică
semnificaţia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Ştefan cel
Mare.
Pe data de 1 septembrie 1872 participă la o şedinţă a Junimii din Iaşi, unde
citeşte fragmente din Panorama deşertăciunilor, Egipetul şi începutul Evului de
mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenţa în ţară a poetului este confirmată
şi de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botoşani, în august, lui Titu
Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert
al acestuia.
Pe data de 7 septembrie, Mihai Eminescu citeşte în şedinţa Junimii două
poezii: Înger şi Demon şi Floare albastră.
Pe data de 1 octombrie, poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.
Pe data de 1 decembrie se tipăreşte în revista Convorbiri literare nuvela
Sărmanul Dionis.
În 1873 poetul începe să prelucreze literatură folclorică, începe să lucreze
la primele versiuni la Călin (file din poveste) şi Luceafărul. Pentru a-şi putea
asigura o existenţă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul
român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui
N. Kretulescu. Tensiunea dintre tată şi fiu l-a determinat pe poet să ceară
exmatricularea şi eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie
a urmat două semestre.
Pe 1 ianuarie se retipăreşte în Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.
Pe data de 1 aprilie apar poeziile Înger şi demon şi Floare albastră în
Convorbiri literare.
Pe 1 noiembrie 1874 publică în Convorbiri literare un articol despre
Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii. Colaborează la Lexiconul
Brockhaus cu un articol despre Arthur Schopenhauer.
Pe 1 decembrie apare poezia Împărat şi proletar în Convorbirile literare.
Pe 1 februarie 1875, publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din
tei.
Pe data de 9 iulie apare în Curierul de Iaşi, fără semnătură, schiţa La
aniversară.
Pe 6 august apare în acelaşi ziar nuvela Cezara, retipărită şi în numerele
din 11, 13, 15 şi 18 august.
Pe 1 septembrie apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa
din poveşti, Lacul şi Dorinţa.
45
Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.

Pe 1 decembrie apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.
În anul 1877 publicistul îşi continuă activitatea ziaristică la Curierul de
Iaşi. Publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează
în dese rânduri casa bătrânului Micle şi participă la şedinţele Junimii. Anul se
scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani
nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iaşi spre a-i pune chipul în tabloul
cu portretele junimiştilor.
Pe data de 12 august, într-un articol de tip polemic, ia apărarea manualului
de logică al lui Maiorescu, sub titlul Observaţii critice, în Curierul de Iaşi.
În anul 1878 va avea o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la
şedinţele săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi
în Bucureşti îi ocupă serile.
În data de 28 ianuarie, sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o
scurtă cronică teatrală.
Pe 1 martie va publica în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului,
Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase
insistenţe din partea lui Iacob Negruzzi.
Pe 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează
pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul
român (1893).
Pe 26 mai citeşte acasă la Titu Maiorescu poezii, prezent fiind şi Vasile
Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.
În luna iulie, urmînd sfatul medicului, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la
Floreşti, Dolj la moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea
Ministerului Cultelor şi Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente
din istoria românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.
În 1879 creşte în intensitate pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă
lecţii de limba română şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl
alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua
de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca
de gazetar. În redacţie are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile
repetate ale lui Negruzzi şi-i trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri
literare:
Pe 1 februarie publică un grupaj de trei poezii Pajul Cupidon..., O, rămâi,
Pe aceeaşi ulicioară...
Pe 1 septembrie apar alte trei poezii De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui
dac şi Atât de fragedă...
Pe 1 octombrie în aceeaşi revistă vor apărea alte poeme, sonetul Afară-i
toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de codru, Revedere,
Despărţire şi Foaia veştedă.
Pe1 aprilie 1880 - Apare în Convorbiri literare poezia O, mamă...
46
Pe parcusul anului 1881 deşi era complet absorbit de activitatea ziaristică,

găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o
încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui
Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot
în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai
am un singur dor.
Pe 1 februarie publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.
Pe data de 18 martie îi scrie tatălui său, bolnav fiind, cerându-i iertare că
nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de
„dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei„. Totodată
îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la
scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe
care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană. Pe 28 martie, seara, Titu
Maiorescu citeşte Scrisoarea III în cenaclul Junimii, la Iaşi. Pe 1 aprilie criticul
publică Scrisoarea II în Convorbiri literare, iar pe 1 mai, se tipăreşte
Scrisoarea III.
Pe data de 1 septembrie, se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în
Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.
Pe 8 octombrie 1882, poetul citeşte şi corectează poemul „Luceafărul”
împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.
Pe 23 martie 1883, La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa
lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a dat acestuia
textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare.
Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost
răsplătit în toată activitatea sa literară.
Pe24 aprilie apare S-a dus amorul..., pe 15 mai Când amintirile..., pe 5
iunie, Adio, pe 17 iulie, Ce e amorul?, pe 28 august , celebrul poem Pe lângă
plopii fără soţ..., pe 13 noiembrie , Şi dacă...
În luna aprilie, poemul Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în
Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena.
Pe 4 iunie, Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în
calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel
Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã
ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia
Doină.
Pe 1 iulie se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.
În luna august, revista Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul
tipărită iniţial în Almanahul de la Viena. Pe data de 14 octombrie - Alecsandri
citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din
vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor
pentru plecarea lui Eminescu. În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul
Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, şi portretul autorului
47
(e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Volumul cuprinde şi 26

de poezii inedite.
În 1884 , revista Convorbiri literare în numerele din lunile ianuarie şi
februarie îi publică douăzeci şi una din cele douăzeci şi şase de poezii, publicate
ca inedite în volumul de la Socec.
Pe data de 12 februarie, apare poezia Din noaptea... în revista Familia,
ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.
În 1885, Apare la editura Socec ediţia a II-a a volumului de poezii, cu
acelaşi conţinut. Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă şi predă lecţii
la şcoala comercială.
În luna iulie apare poezia Sara pe deal în "Convorbiri literare".
Pe data de 1 ianuarie 1886 publică în revista Epoca ilustrată publică
Dalila (fragment). Poezia apare postum în întregime în Convorbiri literare la 1
februarie 1890.
Pe data de 2 martie, România liberă informează despre o conferinţă
publicată lui Vlahuţă asupra lui Eminescu, lăudând poeziile şi criticând aspru pe
cei care au avut alte păreri asupra lor.
Pe data de 15 martie, albumul literar al societăţii studenţilor universitari
Unirea îi publică poezia Nu mă-nţelegi
În luna decembrie, apare în revista Convorbiri literare poezia La steaua.
Pe data de 1 februarie, 1887 apare în Convorbiri literare poezia De ce nu-
mi vii iar pe pe data de 1 iulie, apare în Convorbiri literare poezia Kamadeva.
În luna decembrie 1888 participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei,
unde scrie articole la 4 şi 11 decembrie, semnând cu iniţiale.
Pe data de 25 decembrie, se anunţă în revistă apariţia volumului de poezii,
ediţia a III-a, cu un adaos de trei poezii faţă de ediţiile precedente: La steaua,
De ce nu-mi vii şi Kamadeva.
În luna octombrie1889, va fi trimisă la tipar ediţia a IV-a a volumului de
poezii de la Socec, cu un studiu al lui Titu Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.
Eminescu şi poeziile sale

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat
în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză
/ interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul
eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene).
Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la
viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză
a operei acestuia („poeziile lui”).
În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui
Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena
şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889.
48
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite

ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost
declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia
s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz
de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu
factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături
definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum
imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al
credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere
(interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice
etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în
discuţia cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic:
inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles
de societate.
Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ
( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a
sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce
exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi
oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi
dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu
nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din
conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea
tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a
alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a
lui Eminescu.
Partea a doua a studiului, consacrată operei lui Eminescu

Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative
care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al
conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului.
Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu
opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor
filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna
cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima exact ideile). Remarcă multitudinea
de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu,
şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul
excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor
mai potrivite pentru exprimarea ideilor
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut
în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată
49
că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci

platonismul.
Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit
criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei
tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul
prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzătoare, în
care rimează un cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar - („nalte” cu
„încalte”) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu
(„zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri
noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre
sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii
(Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi
faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o
perfecţiune aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost
confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura
(poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului
eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată
poezia secolului următor).
50
Concluzie-Criticismul junimist
Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală
înfiinţată la Iaşi în anul 1863.
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri şi
subsumate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creatiile lor au
încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă
filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în
neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care îşi
propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul
că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi ca tot
timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu
este numai un curent cultural si literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei
Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după
legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a
fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalitatile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine
poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul
existentei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită
ordine sistematică a lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijeşte de formarea
noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă
“Junimea”, produsul deliberat al voinţei de a se organiza, pluteşte duhul unei
înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a
istoricului este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.
Tudor Vianu punea în evidenţă cinci serii de trăsături distincte ale
junimismului: A. Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic
E. Gustul pentru clasic şi academic
Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“, elaborată de
Maiorescu, atât de controversată, în perioada postbelică, a răspuns, în timp,
necesităţilor obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de
impostură manifestate în artă.
Junimea şi Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura şi literatura
română. După cum este unanim recunoscut şi după cum au subliniat cei mai
51
reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii, trebuie să recunoaştem

că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei
de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea
tematică.
Interesante şi instructive Memorii de la Junimea au lăsat doi dintre
participanţii la lucrările societăţii, George Panu, Ioan Slavici şi Iacob Negruzzi,
fiul lui Costache Negruzzi . Evident un alt material foarte bogat se găseşte în
Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu Maiorescu.
52
Bibliografie-Criticismul junimist
Maiorescu, Titu Eminescu şi poeziile lui,Editura Sosec, 1889
Manolescu, Nicolae Contradicţia lui Maiorescu,Editura

Humanitas,2000
Amintiri din Junimea, Casa de editură Viaţa

Negruzzi, Iacob
Românească
Panu, George Amintiri de la Junimea din Iaşi,Editura Minerva,

1998
Vianu, Tudor Junimea, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971
Internet
53
Cuprins-Criticismul junimist
1.Introducere........................................................................... pag 2-4
2.Analiza cazului....................................................................pag 5-50
3.Concluzie...............................................................................pag 51-52
4.Bibliografie...........................................................................pag 53
54

Criticismul Junimist

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Criticismul Junimist

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu de caz

Introducere -Criticismul junimist

înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic;

următoare se consideră îndreptăţită să reaşeze fundamentele culturii române

Analiza cazului-Criticismul junimist

Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc

deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea

Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare.

Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu

însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema

Implicarea în viaţa socială

Titu Maiorescu, critic literar

tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli

Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice

repetate rânduri de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit

Data şi locul naşterii

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National

rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării

Student la Viena şi Berlin

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15

publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii

În vara lui 1876 Ion Creangă îl găzduieşte pe Eminescu în bojdeuca sa din

consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în

Ion Luca Caragiale

a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50

Exilul voluntar la Berlin

Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin,

Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu

Contradicţia lui Maiorescu de Nicolae Manolescu

Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu

( Titu Maiorescu : Literatura română şi străinătatea )

În contra direcţiei de astăzi în cultura română

Opera poetică a lui Mihai Eminescu

În anul 1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i

Pe data de 15 iunie, Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi

Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.

Pe parcusul anului 1881 deşi era complet absorbit de activitatea ziaristică,

(e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Volumul cuprinde şi 26

Eminescu şi poeziile sale

Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite

Partea a doua a studiului, consacrată operei lui Eminescu

că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci

reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii, trebuie să recunoaştem

Manolescu, Nicolae Contradicţia lui Maiorescu,Editura

Amintiri din Junimea, Casa de editură Viaţa

Panu, George Amintiri de la Junimea din Iaşi,Editura Minerva,

Vianu, Tudor Junimea, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971

2.Analiza cazului....................................................................pag 5-50

S-ar putea să vă placă și