Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ion Creangă, alături de Eminescu, Caragiale
și Slavici, este una foarte importantă în evoluția literaturii române prin modelele literare
propuse. În proza acestor scriitori se remarcă varietate atât la nivel tematic (banul,
dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri), cât și la nivelul orientării estetice
(romantismul, clasicismul, realismul, naturalismul) și al particularităților stilistice.
Una dintre direcțiile narative îndrăgite este fabulosul, ce apare în forme diferite la
Slavici (Zâna Zorilor, Doi feți cu stea în frunte), Eminescu (Făt-Frumos din lacrimă),
Creangă (Povestea lui Harap-Alb).
Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scriereea unor
basme în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a
realității, fantasticul fiind umanizat și puternic individualizat. Considerat a fi cel care a
consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în ,,Povestea lui Harap-
Alb” schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor, dramatizarea povestirii.
Împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al
basmelor, însă, în această creație narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cuevocarea
realistă a satului moldovenesc de unde reiese și oroginalitatea unică a acestei creații.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un
basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de
basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor
personajelor: Harap-Alb, personaj principal și eponim, este un personaj realist, fiind prietenos,
cuminte, milos și ascultător, ca un flăcău din Humulești;craiul are orgoliu familial, împăratul
Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul scoate în
evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un
pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie
colectivă, de familiaritate. Autorul este o ființă jovială, cu umor, plină de vervă, căreia îi place
să stârnească veselie. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile
verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal
evoluează în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și
localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Este vorba deci, despre o lume complet
țărănească, humuleșteană. Calul năzdrăvan sau Sfânta duminică se poartă omenește și vorbesc
cu fiul craiului, folosind termeni și expresii populare și chiar zicători. Ilustrativă este în acest
sens și relația dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este
inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si
inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor,
mincinos și abuziv care își maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine,
tremurând de ciudă”; ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar
monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Titlul basmului are o funcție de anticipare prin sugestia de parcurs existențial
spectaculos al eroului, subliniat prin substantivul povestea. Totodată, numele protagonistului
constituie un oximoron, prin reunirea a două trăsături contrare, harap și alb; aceste atribute
prezintă condiția specială a eroului care acceptă să fie sluga Spânului (harap), în vederea
depășirii stadiului de neofit (statut subliniat prin termenul „alb“).
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a
o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
Basmul urmărește evoluția spirituală a protagonistului. La început este naiv și impulsiv, însă,
pe parcurs, prin trecerea probelor, obţine calitățile necesare dobândirii statutului de împărat. O
dovadă a maturizării sale se observă în momentul în care se împrietenește cu cele cinci ființe
supranaturale, intuind că-i vor fi de ajutor, în felul profund în care percepe oamenii, trecând
de înfățișarea lor neobișnuită.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea
basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică
adaugă viziunii fabuloase şi una umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care
autorul le face însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care
trebuie să le treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a
băuturii, descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de situaţie este prezent şi comical
de limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân,
dar nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’,
,,mangosiţi’’, acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
Basmul Povestea lui Harap-Alb este o creație care confirmă geniul scriitorului
moldovean prin imaginea verosimilă a lumii, în care fantasticul și miraculosul sunt estompate
în favoarea umanului. Fantasticul servește ca introducere pentru universul ficțional, în care se
aduc în discuție concepte epice, morale și, fiind umanizat, prin comportamentul și limbajul
personajelor facilitează reconstituirea unei lumi asemănătoare cu cea din textul Amintirilor
din copilărie.
Prevestind capodopera "Amintiri din copilarie", basmele lui Creangă isi au ca spatiu
de desfasurare tot satul arhaic, satul atemporal încremenit însă, in traditia lui,
cu imparati si Feti-Frumosi, cu zmei si alte personaje malefice privite caracterologic.

Amintiri din copilărie de Ion Creangă

Este un roman autobiografic și opera de maturitate a scriitorului. Textul cuprinde patru

părți, care au fost publicate în intervalul 1881-1892. Deși se încadrează în genul
memorialistic, având puternice influențe autobiografice, opera lui Creangă include note lirice
și are potențial de Bildungsroman, prin reproducerea modului în care copilul descoperă
lumea-spectacol. Naratorul urmărește evoluția lui Nică, de la stadiul de „boț cu humă“ până la
tânărul independent și hotărât să-și desăvârșească vocația.
Două aspecte rețin atenția în acest roman: maniera în care este reprezentat spațial
natal, al Humuleștiului și felul în care este reprezentată vârsta fericită a copilăriei, în forma
copilăriei copilului universal, potrivit criticului G. Călinescu.
Spațiul humuleștean este văzut ca o matrice, ca un centru al lumii, spre care Nică,
protagonistul textului revine, la această matcă, după rătăcirea în labirintul experiențelor
comice sau grave. Satul tradițional de munte, de la începutul secolului al XIX-lea, devine în
ochii copilului Nică un spațiu al mitologiei personale, un loc în care se simte ocrotit și iubit;
când este nevoit să-l părăsească, pentru a studia mai departe, despărțirea are dramatismul unui
sacrificiu, enunțând abandonul fericirii originare.
Tema este evocarea satului românesc din a doua jumătate a secolului al Xix lea, dar și
copilăria evidențiată printr-o serie de motive ce proiectează opera în sfera semnificațiilor
general-umane, tendința fiind aceea de creare a unui mit: motivul labirintului, al drumului, al
obstacolelor, al prieteniei, al înoarcerilor la origini.
Textul este un roman al devenirii pentru că urmărește etapele transformării copilului în
adult. Copilul își creează un univers propriu, definit prin umor și fantezie. Amintiri din
copilărie depășește nivelul unui simplu text autobiografic, grație îmbinării maiestrite dintre
verosimil și imaginar și schimbării vocilor naratoriale, de la Nică, la scriitorul matur de mai
târziu. Aceste aspecte naratoriale converg spre realizarea unei narațiuni de un farmec mobil și
viu.
Dat fiind că este o scriere cu profil memorialistic, nu se poate vorbi de o cronologie
clasică, ci de o anamneză subiectivă, autorul alege să prezinte întâmplări care, din punctul lui
de vedere, au un farmec special prin coloratura anecdotică. Întâmplările, mai degrabă
obișnuite, devin, grație talentului de povestitor al autorului, unice, miraculoase.
Amintirile conțin, asemenea altei opere celebre semnate de Lucian Blaga, Hronicul și
cântecul vârstelor, portretele părinților, realizate cu iubirea și recunoștința filială. Este
descrisă casa părintească, sunt schițate portrete ale altor personaje rurale, sunt oferite detalii
legate de atmosfera, de realitatea socială și educațională a acelui timp. Experiențele școlare
prin care trece Nică, de la școala din sat la cele din Broșteni, Târgu-Neamț, Fălticeni,
Seminarul Teologic de la Iași constituie un pretext pentru a descrie modul în care se învăța
carte atunci.
Numarul personajelor ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare, fara ca
portretul care li se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar,
prin caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o
individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele.
Multe personaje se retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le face
autorul: Smarandita e o “zgatie de fata”, badita Vasile - “harnic si rusinos ca o fata mare” etc.
Altele seamana cu eroii din basme: Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o
varianta a lui Chirica din povestea “Stan Patitul”.
Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si
gospodar, dar dispretuieste invatatura, în timp ce portretul mamei este conturat cu duioșie și
dragoste, cu venerație și recunoștință reprezentând un arhetip al femeii de la sat.
Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al textului, si
in jurul sau sunt reunite toate semnificatiile. Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul
surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slavit de
lenes”, “un pierde vara” impins spre invatatura de mama si bunicul sau. Ipostazele devenirii
releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de contradictii. “Om din doi oameni”, framantat
din “huma din Humulesti”, si inzestrat cu har, apartine si spiritului inalt si lutului din care se
trage.
Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei menite sa infatiseze
varietatea firii umane.
În ceea ce privește apartenența estetică, romanul se înscrie în clasicism. Justificarea
acestei apartenențe este dată de construcția subiectului, de coerența textului. Originalitatea
operei este îmbogățită prin limbajul savuros, autentic, fără egal în literatura română. Limbajul
textului include regionalisme: a foșgăi, a clămpăni, arhaisme, proverbe, zicători: Golătatea
înconjură, iar foamea dă de-a dreptul, vorbe de duh, versuri populare sau fraze ritmate: Hai
fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare; acest mozaic lingvistic construiește
atmosfera rurală a Moldovei timpului. Arta narativă îmbină procedee precum oralitatea
populară, subiectivitatea naratorială, registrul ironic și autoironic, stilul indirect liber,
interferența real-fabulous etc., Creangă impunându-se prin coroborarea măiestrită a acestor
strategii narative ca un povestitor desăvârșit.
Amintiri din copilărie este romanul personalității unui tanăr și un bildungroman care
prezintă procesul educației și al experienței dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul
care realizează ”primul roman al copilăriei țărănești” din literatura noastră.
Pentru criticul Pompiliu Constantinescu, farmecul Amintirilor constă în: „omenescul
figurilor și sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridică a vieții, care se degajă dintre
fapte și psihologii“.