NORME DE REDACTARE

A UNEI LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

pr. asist. Jean NEDELEA

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Justinian Patriarhul”, Bucureşti

O lucrare științifică trebuie să respecte anumite norme de întocmire a aparatului de

note, a bibliografiei, precum și anumite norme de tehnoredactare. Normele acestea sunt
stabilite de obicei de către cei care solicită lucrarea (editură, comitetul unei publicații
periodice, organizatorii unei conferințe etc.). La Facultatea de Litere din Cluj, spre pildă,
cutuma academică pretinde redactarea cu Times New Roman de 12 pct, spațiat la 1, 5
rânduri pe o pagină cu margini uniforme de 2, 5 cm, cu excepția celei din stânga, de 3 cm
(aici se leagă lucrarea de obicei).
Normele de întocmire a sistemului de referințe sunt, în general, în funcție de
sistemul ales (francez sau american). Odată stabilit sistemul de referinţe, el trebuie
respectat întocmai de la începutul până la sfârșitul lucrării.
Condiţiile tehnice solicitate pentru publicare, de pildă, de Redacţia revistei Studii teologice
pot fi consultate la adresa:
http://www.studiiteologice.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=24

Sistemul european (francez), recomandat tradiţional de Academia Română

A. B I B L I O G R A F I A se întocmeşte alfabetic (numerotată sau nu), după iniţiala

numelui autorilor, după modelul: Nume, Prenume, Titlul cărții, Editura, Locul, Anul.

Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2002.

Menţionarea ediţiilor ulterioare ale unei cărţi se introduce între titlul lucrării şi editură.

1
 Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,
ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2002.

Mai nou însă, ediţiile ulterioare ale unei cărţi se menţionează cu cifra mică corespunzătoare
ediţiei plasată sus în spatele anului apariţiei.

Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2002².

- titlul cărţii se scrie cu litere cursive (italice), despărţindu-se prin virgulă atât de numele
autorului, cât şi de indicaţiile de editare;

- în cazul antologiilor sau al volumelor colective, enciclopediilor, dicționarelor, numele

antologatorului este urmat, între paranteze, de indicaţia (ed.) sau (coord.), dacă este un
singur editor/coordonator, sau (eds.), (coord.), dacă sunt mai mulţi;

Exemplu: ICĂ jr., Ioan., MARANI, Germano (eds.), Gândirea socială a Bisercii,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

- titlurile de publicații periodice (reviste şi ziare) se dau în italice, iar titlurile articolelor
din periodice sau din culegeri şi antologii de texte se dau cu caractere normale, între
ghilimele;

Exemplu: NISTEA, Pr. Iulian, „Internetul: tendinţe şi pastoraţie”, în Studii

teologice, 4/2010, pp. 85-92.

SAU:

Exemplu:  PLEŞU, Andrei, „Educaţia religioasă”, în Dilema Veche, 3 mai 2008, p. 6.

2
SAU:

Exemplu: SOLOVIOV, Vladimir, „Din discursurile în memoria lui Dostoievski”,

în Marele Inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice, trad. de Leonte Ivanov, Ed.
Polirom, Iaşi, 1997, pp. 43-56.

B. APARATUL DE N O T E poate fi alcătuit doar din note de subsol, respectiv note de

final, sau şi din note de subsol şi din note de final. În acest ultim caz, notele de final sunt
cele mai importante, notele de subsol rezervându-se unor comentarii legate de traducere,
polisemii etc.

Notele de final pot apărea la sfârşitul lucrării, departajate pe secţiuni marcate prin titlurile
capitolelor în care apar – caz în care numerotaţia nu se reia la fiecare început de capitol –
sau la fiecare final de capitol, caz în care numerotaţia reîncepe de la 1 cu fiecare nou
capitol. Dacă cităm în text, în limba română, din lucrări în alte limbi, în traducerea
noastră, aceste citate vor apărea în text în original și vor fi marcate cu notă, iar la subsol se
va oferi traducerea citatului. Trebuie evitate traducerile duble, adică citarea lui Olivier
Clement, de pildă, după un volum în engleză; se va folosi fie originalul francez, fie
traducerea românească.

ABREVIERI necesare în redactarea notelor:

- prima ocurenţă în note a unui autor, lucrări etc. se dă complet, exact ca în bibliografie
(cu excepția numelui, care se dă în ordinea obişnuită, fără virgulă, după modelul Prenume
Nume), cu menţionarea obligatorie a numărului paginii (p.) sau a paginilor (pp.). De câte
ori apare o referinţă nouă, se dau în notă toate indicaţiile din bibliografie.

Exemplu: Fericitul AUGUSTIN, Mărturisiri, trad. de Nicolae Barbu, ed. a II-a, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p.
231.

- pentru referințele de pe internet (webografice), prima trimitere se face respectând

tiparul:

3
Prenume, Nume, „Titlul articolului”, www.adresasiteului, data publicării articolului,
accesat ultima dată pe data de xxxx, la URL: http://toata_bara_de_link a paginii, după care
următoarele ocurențe respectă tiparul bibliografic obișnuit.

Exemplu: Andrei PLEŞU, „Condamnarea creştină a anti-comunismului”, în

Dilema Veche, 07 Octombrie 2013, http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-
line/articol/condamnarea-crestina-anti-comunismului, 16 octombrie 2013.

- Idem/Id. – înseamnă „acelaşi autor” şi se referă la autorul menţionat în nota imediat

anterioară. Se foloseşte dacă numele autorului este recurent în note consecutive.

Exemplu: 

Nota 2:

John MEYENDORFF, Teologia bizantină, ed.a II-a, trad. de pr. prof. univ. dr.
Alexandru I. Stan, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p. 309.

Nota 3:

Idem, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, trad. de Angela Pagu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 133.

Nota 4:

Idem, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, trad. de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1996, p. 107.

- Ibidem/Ibid. – înseamnă „în acelaşi loc” şi se referă la lucrarea şi pagina menţionate în

nota imediat anterioară; dacă referinţa este aceeaşi lucrare, dar la o pagină diferită, se
menţionează şi noul număr de pagină (Exemplu: Ibidem, p. 34). Pentru că referă la un titlu
de operă, se dă cu caractere cursive (italice). Se foloseşte dacă numele operei este recurent
în note consecutive.

4
 Exemplu: 

Nota 2:

John MEYENDORFF, Teologia bizantină, ed.a II-a, trad. de pr. prof. univ. dr.
Alexandru I. Stan, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p. 309.

Nota 3:

Ibidem, p. 310.

Nota 4:

Ibidem, p. 311.

- op. cit. sau loc. cit., respectiv lucr. cit. – înseamnă „opera citată”, „locul citat”, respectiv
„lucrarea citată”, se dă în cursive pentru că se referă la o operă şi se foloseşte dacă
utilizarea lui Idem, Ibidem nu este posibilă, pentru că între prima ocurenţă a unui autor, cu
opera lui (în nota 2, să spunem), şi ocurenţa a doua a aceluiaşi autor, cu aceeaşi operă (în
nota 5, de pildă), există notele 3 şi 4 la care sunt citate alte lucrări. Utilizarea acestei
trimiteri este posibilă numai dacă bibliografia nu conţine mai multe titluri ale aceluiaşi
autor (caz în care, în loc de op. cit. vom folosi Prenume, Nume, Titlul operei, cu
indicarea paginii).

Exemplu: la nota 2 avem:

Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, trad. de Alex Moldovan, Ed. Galaxia

Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 34;

la notele 3 şi 4 se trimite la alţi autori. Atunci, la nota 5 reţinem doar:

Exemplu: Étienne GILSON, op. cit., p. 47.

Dacă însă la nota 2 am, de pildă, Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, trad. de Alex
Moldovan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 34, iar la nota 4 Étienne
GILSON, Filozofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 569, atunci la nota 8 nu

5
mai pot avea Étienne GILSON, op. cit., p. 35 (pentru că nu se poate şti la care dintre cele
două lucrări ale lui Gilson, citate anterior, fac referire!), ci, de

Exemplu: Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, p. 56.

- apud – înseamnă „după” sau „după cum apare la” şi se utilizează pentru citatele
preluate, adică se referă la un autor, operă, pagină citat(e) de un alt autor, operă, pagină,
care se află în bibliografia noastră.

Exemplu: T. RENDTORFF, Ethik, Bd. I, Stuttgart, 1990, p. 62, apud Georgios

MANTZARIDIS, Morala creştină, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 13.

- cf. sau v., respectiv v. şi – înseamnă „confer” sau „vezi”, respectiv „vezi şi”, referă la
lucrarea sau lucrările în care apare argumentul (ideea, conceptul) pe care îl susţinem în
text, cu cuvintele noastre (sau în parafrază, dar nu în citat), acolo unde operăm nota. De
exemplu, într-o lucrare unde susţinem ideea că autorul este o ficţiune, vom marca o notă,
iar în corpul notei vom da cf., urmat de numele unui singur autor, cu titlul operei (după
modelul din bibliografie) unde apare această idee, sau chiar a mai multor autori, cu operele
lor, unde ideea este prezentă. De fapt, cf. introduce câte o mini-bibliografie pe o anumită
temă pe care o atingem în argument. Cu cf. menţionarea paginii sau a paginilor este
opţională. Nu se foloseşte cf. pentru a da în notă autorul şi opera din care este extras un
citat din textul nostru. Dacă vrem să dăm referinţele unui citat din text, nota va conţine,
fără altă menţiune, numele, titlul şi restul indicaţiilor din bibliografie, cu numărul paginii
menţionat obligatoriu.

- v. sopra sau v. infra – înseamnă „vezi mai sus” şi „vezi mai jos” şi, utilizate într-o notă,
trimit la nota anterioară, respectiv următoare.

- passim – înseamnă „fără loc precizat, în trecere” şi referă la lucrarea sau lucrările în
care apare argumentul (ideea, conceptul) pe care îl susţinem în text, însemnând că
argumentul nu este precizat la o pagină anume. Nota va conţine indicaţia după modelul
bibliografic, dar în loc de pagină apare passim

6
- subl. aut. sau s. a., respectiv subl. m. sau s. m. sunt urmate de o liniuţă de despărţire
după care urmează iniţialele celui care face sublinierea şi se dau între paranteze în corpul
textului, unde apare o subliniere în citatul dintr-un autor, operă:

Exemplu: (s. a. – G. M.) pentru autorul Georgios Mantzaridis sau (s. m. – C. X)

pentru comentatorul lui Mantzaridis, Cutare Xulescu

- (sic!) – se dă în corpul textului, dacă trebuie să cităm fragmente care conţin greşeli de
gramatică, de exprimare, anacronisme, inexactităţi recunoscute etc.