Justitia în Roma antică

Codul lui Hammurabi (Babilon)scris în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog:
 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să plătească de douăsprezece
ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece. Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească doi șekeli.
 Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea. Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar
acesta își face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit. Dacă grădinarul
nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție de producția vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său și pe fiica sa să
muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de
bun, nu pot exista obiecții.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori. Dacă cineva lovește pe
altcineva de același rang, va plăti o mina de aur. Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
 Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi șekeli pentru fiecare
suprafață a casei. Dacă însă nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât. Dacă
fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.
 Dacă un fiu își lovește tatăl, fiului i se vor tăia mâinile.

Solon, el fiind primul care a introdus „Dreptul la apărare” 

Dimitrie Cantemir- Descriptio Moldaviae- 1714- CAPUT XI - DE LEGIBUS MOLDAVIAE PROVINCIALIBUS

'Legile celor XII Table'

   Normele juridice erau transmise pe cale orala, erau cunoscute doar de pontifi si erau aplicate de ei in mod arbitrar. In secolul al V-lea
i.e.n. plangerile si agitatia plebeilor, clasa de mijloc, impotriva nobilimii, au dus la redarea in scris a   obiceiurilor juridice existente si la
adaugarea unor noi principii necunoscute legii de pana atunci. Primul pas in directia dreptului scris, si totodata a secularizarii dreptului,
a fost facut odata cu inregistrarea cutumelor, a dreptului consuetudinar, in 451 i.e.n. In acelasi an 'Legile celor XII Table' au fost
compilate de catre o comisie de zece membri (decemviri, initial numai patricieni, apoi si plebei, cate 5) si acceptate de adunarea
poporului. Acest cod de legi a inaugurat reguli convenabile unei comunitati agrare; a stabilit egalitatea plebeilor si a patricienilor in fata
legilor si urma sa fie pretuit de romani, fiind sursa legii publice si private. Sistemul legal infiintat sub acest cod, si corpul de legi care s-a
format in jurul acestuia,  s-a aplicat exclusiv cetatenilor romani si era cunoscut sub numele de jus civile. Aceste legi au ramas, timp de
trei sau patru secole, singurul izvor scris al dreptului roman (Cicero afirma ca intreaga legislatie romana de mai tarziu   a fost, in fond, o
dezvoltare continua a principiilor enuntate in 'Legile celor XII Table'); ceea ce a fost posibil datorita fapului ca prevederile acestora erau
erau modificate si dezvoltate, adaptandu-se la noile conditii. Locul central in 'Legile celor XII Table' il ocupau prevederile referitoare la
organizarea familiei (era interzisa casatoria dintre patricieni si plebei; era declarata autoritatea nelimitata a parintelui), la proprietate
(furtul in timpul zilei era sanctionat cu amenzi mari si cel din timpul noptii era pedepsit cu moartea) si la succesiune (era declarata
libertatea de a lasa mostenire).
   Textul original al „Legii celor XII Table”- gravat pe 12 table de bronz, expuse in For, distruse in timpul incendierii Romei de catre gali
in 387 i.e.n.- a fost reconstituit pe baza scrierilor unor juristi romani si a dispozitiilor juridice ulterioare.Din izvoare scrise aflam ca, in
scoli, chiar dupa patru secole de la publicarea lor, elevii erau obligati sa invete pe de rost textul acestui monument juridic, care se
considera ca in acest fel contribuie in mod fundamental la educatia cetateneasca a tineretului.
   In a doua perioada a Republicii (sec. II-I i.e.n.), datorita noilor cuceriri militare au avut loc o serie de schimbari importante in dreptul
roman. In primul rand se separa dreptul civil (jus civile) de „dreptul popoarelor”  (jus gentium), valabil pt. tarile supuse. Totodata s-a
stabilit o distinctie clara intre posesiune si proprietate, s-a introdus clauza „bunei credinte” (bona fides), autoritatea tatalui a scazut si
s-a inregistrat o emancipare a femeii, divortul devenind posibil nu numai daca ambii soti erau
de acord, ci si prin hotararea unilaterala a unuia dintre ei. In aceasta perioada Roma a adoptat
uneori si elemente din sistemele juridice ale altor popoare.
   O alta schimbare importanta a avut loc in plan juridic- jurisprudenta, ansamblul solutiilor
date de judecator intr-o anumita chestiune, iese de sub competenta pontifilor pentru a fi
transformata intr-o disciplina speciala, aplicata de magistrati.

Dreptul roman este fundamentul multor sisteme legale din lume. Dreptul
jurisprudențial (comun) (Common-Law) a fost la origine bazat pe dreptul roman, înainte
de a-și dezvolta o proprie tradiție în Anglia, În contrast, așa-numitele sisteme bazate
pe Codul Civil sunt direct bazate pe dreptul roman. Sistemele legale ale celor mai multe
țări in Europa continentală și din America de Sud au intrat în această categorie, frecvent
prin Codul Napoleonian. Acestea sunt numite sisteme judiciare latine (sau "jure
latino curente").
 Dreptul roman- Dura lex, sed lex
Ius , -uris (jus )= dreptul
Iustus, a um adj.= drept, corect
Iustitia (justitia) = dreptatea
Iudex- judecator
Testimonium
Culpa-vină
Damno, condamno- condamn
Absolvo- absolv, iert, dezvinovățesc
Delictus- infractiune

Zeita dreptății, avad ca simboluri balanța și sabia= Themis (normele, legile) Dike (pedeapsa), la romani Iustitia, legată la ochi cu o
eșarfă, „Fiindcă ochiul, închis afară, înăuntru se deschide” – nu privim , ci judecăm, decidem.
Ad calendas graecas – „La calendele greceşti” În Roma antică datoriile se plăteau de obicei în prima zi a fiecărei luni, zile denumite
Calendae. Grecii nu denumeau astfel începutul lunii şi de aceea ad calendas graecas înseamnă „niciodată”. Expresia provine din ad
calendas graecas solvere, a plăti la calendele greceşti, adică niciodată.
Ad-hoc – „Pentru acesta/în acest scop” Expresie folosită pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a realiza o misiune
determinată, cu caracter temporar
Addendum – „Adaos/completare”; (act adiţional) Acord de voinţă intervenit între părţile care au încheiat un contract în timp ce
acesta îşi produce efectele, acord prin care părţile modifică clauze ale contractului.
Ad-interim – „Temporar/provizoriu” Se foloseşte pentru caracterizarea statutului unei persoane care este însărcinată să exercite o
funcţie în mod temporar în locul titularului funcţiei care din diferite motive nu o poate exercita. Termenul are o largă aplicabilitate în
relaţiile diplomatice. Ad litteram – „Cuvânt cu cuvânt/în mod literal” În domeniul juridic, expresia este folosită în cadrul operaţiunii 25
Adoptio imitatur naturam de interpretare a unui text, atunci când este stabilită o concordanţă perfectă între textul normei juridice şi
raporturile sociale pe care respectiva normă le reglementează.
Ad referendum – „Pentru a-şi exprima părerea”
Alibi – „Altundeva; în alt loc” Apărare prin care se invocă împrejurarea că acea persoană în momentul săvârşirii infracţiunii se afla
în alt loc decât în cel în care s-a săvârşit infracţiunea.
Corpus delicti – „Corpul delictului”
De facto – „De fapt”
De iure – „De drept”
Dolus – „Viclenie/înşelă- ciune”; (dol)
In rem – „Cu privire la lucru/fapt” Expresia se referă în general la orice act încheiat, la orice măsură luată sau activitate desfăşurată
în considerarea unei fapte sau a unui lucru. (v. actio in rem; in personam)
Lato sensu – „În sens larg” Denumeşte înţelesul cel mai larg al unei dispoziţii legale sau al unei instituţii juridice. (stricto sensu)
Modus operandi – „Mod de operare” Se foloseşte, în general, pentru a desemna modul de săvârşire a unei infracţiuni. Modus
probandi – „Mod de a demonstra” Modus procedendi – „Mod de a proceda” Expresie care indică ordinea în care urmează să fie duse la
îndeplinire anumite angajamente sau acţiuni. Modus vivendi – „Mod de existenţă (de viaţă)”; (fel de a trăi)
Persona grata – „Persoană agreată” În relaţiile de drept internaţional prin această sintagmă se indică diplomatul care a primit
agrementul din partea statului acreditar. Persona non grata – „Persoană neagreată” În relaţiile de drept internaţional prin această
sintagmă se indică diplomatul care nu a primit sau căruia i-a fost retras agrementul din partea statului acreditar.
Post factum – „După consumarea faptului”
Quid pro quod – „Unul în locul altuia”
Sine die – „Fără termen” Expresie folosită pentru a se arăta că realizarea unor acţiuni a fost amânată, fără a se preciza un termen
pentru aducerea lor la îndeplinire.
Sine qua non – „(Condiţie) fără de care nu”
Solvens – „Care plăteşte”
Testis unus, testis nullus – „Un singur martor (înseamnă) niciun martor” Adagiu din dreptul roman conform căruia nu
este suficient un singur martor pentru a se stabili adevărul într-un proces.
Verba volant, scripta manent – „Cuvintele zboară, cele scrise ră- mân” Din punct de vedere juridic adagiul exprimă importanţa şi
avantajele pe care le prezintă înscrisurile în domeniul probaţiunii judiciare.
Veto – „Mă opun/refuz”
Vox populi, vox Dei Adagiul exprimă, din punct de vedere al dreptului public, ideea că suveranitatea aparţine poporului, acesta
constituind singura sursă de putere legitimă.
Procese celebre(religioase, istorice(Nurenberg-procesul criminalilor de razboi), politice, literare)
Socrates si Iisus
La modul cel mai strict şi obiectiv, nimic din ceea ce a făcut Iisus nu era ilegal, nici după legea evreiască şi nici după
legea romană. Părerile personalităţilor vremii erau împărţite: „Este un om bun!” spuneau unii, în timp ce alţii replicau: „Nu,
el îndepărtează poporul de calea cea dreaptă!” Reprezentanţii autorităţii iudaice vroiau de mult să se debaraseze de Iisus,
căci predicile Lui le subminau autoritatea. Unul dintre aceştia, Caiafa, a solicitat o intervenţie radicală: „Nu înţelegeţi că este
în interesul vostru să moară un singur om în loc să fie distrusă o naţiune?” Din acel moment, autorităţile au hotărât că Iisus
trebuia să moară – dar vroiau să salveze aparenţele. Nu era suficient să scape de el punând, de exemplu, un criminal să-l
asasineze. Pentru autorităţile iudaice, era important să existe o decizie judecătorească prin care Iisus să fie condamnat şi
astfel, să dispară.
Arestat noaptea, pe ascuns, în cadrul unei operaţiuni „discrete”
În perioada respectivă, statutul judiciar al Iudeii era dublu, căci ţara se afla sub dominaţie romană. Pe de o parte,
Sinedriul, condus de Marele Preot, avea puterea de a decide în toate chestiunile care ţineau de legea iudaică. În Palestina
antică, Sinedriul era curtea de justiţie, constituită din 71 de membri din rândul aristocraţiei sacerdotale şi civile. Sub
dominaţia romană, Sinedriul reprezenta în faţa autorităţilor romane interesele şi chestiunile iudaice. El nu mai avea atunci
puterea de a condamna la moarte – această decizie trebuia ratificată de către procurator (magistrat roman). În perioada în
care a fost condamnat Iisus, autorităţile romane erau reprezentate la Ierusalim prin procuratorul Pilat din Pont, care se
ocupa de cazurile considerate a fi cele mai grave, în special cele care reclamau pedeapsa cu moartea.
Fiind conştient de duşmănia autorităţilor iudaice şi de pericolul care îl pândea la Ierusalim, Iisus a ocolit în
peregrinările sale Oraşul Sfânt o bună perioadă de vreme. În anul respectiv, El s-a dus totuşi la Ierusalim şi astfel a fost
arestat pe ascuns, noaptea, ceea ce prevesteşte şi dovedeşte totodată din plin faptul că acesta nu avea să fie nicidecum un
caz judecat cinstit. Astfel, în noaptea de joi spre vineri înaintea Paştelui evreiesc, Iisus şi câţiva discipoli se retrăseseră pentru
a se odihni în grădina Ghetsimani de pe o colină denumită Muntele Măslinilor, care se află la răsărit de Ierusalim. În toiul
nopţii, o trupă de soldaţi a dat năvală peste ei şi l-a arestat pe Iisus. Cine erau aceşti soldaţi? Este puţin probabil că arestarea
lui Iisus a fost înfăptuită de soldaţi romani, fiind mult mai probabil vorba de garda Templului, alcătuită din soldaţi evrei, care
se supuneau autorităţii Sinedriului. De altfel, Iuda, unul dintre discipolii apropiaţi ai lui Iisus, în schimbul a 30 de arginţi, le-a
indicat preoţilor locul precis unde se afla Iisus în noaptea respectivă. Arestarea nocturnă a fost o modalitate de a evita
prezenţa şi intervenţia mulţimilor care îl urmau pe Iisus, astfel încât să nu fie compromisă întreaga operaţiune.
Prizonierul a fost dus imediat la Anna, fostul Mare Preot (deşi acesta nu mai avea o funcţie activă în cadrul
Sinedriului), pentru un prim interogatoriu, care s-a referit la elemente ale „doctrinei” predicate de Iisus. După un scurt
răstimp, Anna îl trimite pe Iisus, care în tot acest timp este legat cu lanţuri, în faţa Sinedriului. Astfel, în aceeaşi noapte, Iisus
este dus în casa Marelui Preot Caiafa (care pe de altă parte era ginerele lui Anna), compărând în faţa acestuia, care era
înconjurat de o parte a Sinedriului. Prin urmare, prima înfăţişare în cazul „procesului” lui Iisus a avut loc în faţa unui consiliu
restrâns. De altfel, nu este vorba decât de o parodie de proces, căci Sinedriul apelează la martori şi aduce în discuţie unele
capete de acuzare care la modul esenţial sunt toate de natură religioasă: Iisus ar fi fost chipurile un fals profet care s-a
prezentat în mod mincinos ca fiind Mesia. Mai multe mărturii false reproduc în mod deformat unele afirmaţii făcute de Iisus,
iar acesta refuză să vorbească şi să se apere. Mărturiile respective au fost toate depuse împreună, ceea ce este contrar legii.
În plus, declaraţiile lor nu erau concordante şi de aceea, în mod normal, ele erau lipsite de valoare juridică şi nu ar fi trebuit
să fie luate în considerare. Neputând să se pronunţe, consiliul restrâns al Sinedriului întrerupe procesul pentru câteva ore,
lăsându-l pe deţinut în mâinile gărzilor, care l-au insultat şi l-au lovit. „Iisus Cristos la judecată” de Quentin Metsys
Problema autorităţilor: găsirea unui cap de acuzare
 În zori, tribunalul suprem, Sinedriul, s-a reunit din nou, de data aceasta în
forma sa completă, şi Iisus a fost adus în faţa sa. Chestiunea era urgentă pentru
autorităţile iudaice, care vroiau cu disperare să găsească un cap de acuzare care să
permită condamnarea galileanului. Consiliul se reunise de altfel înainte şi discutase
acest caz, soarta lui Iisus fiind deja pecetluită şi condamnarea sa la moarte deja
hotărâtă. Problema era însă inexistenţa vreunei acuzaţii precise. Marele Preot l-a
întrebat pe Iisus: „Eşti tu Mesia, Fiul lui DUMNEZEU?”, iar El i-a răspuns: „Tu ai spus-o”.
Aceasta era „blasfemia” de care avea nevoie Sinedriul pentru a inventa o acuzaţie. În
mod teatral, Marele Preot îşi rupe veşmântul pentru a-şi dovedi indignarea şi declară:
„A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui.” Apoi îi întreabă pe
ceilalţi membri ai consiliului: „Care este părerea voastră?”, iar aceştia îi răspund:
„Merită să moară”.
 Totuşi, dacă Sinedriul putea pronunţa o pedeapsă cu moartea, nu avea şi
dreptul de a o executa, căci numai autorităţile romane puteau executa condamnările la
moarte, după ce în prealabil le ratificau. Prin urmare, prizonierul înlănţuit a fost dus în
faţa lui Pilat din Pont. Procuratorul Iudeii, a cărui reşedinţă era în mod normal în
Cesareea, era la momentul respectiv în Ierusalim, împreună cu un mic contingent
militar, cu ocazia sărbătorii Paştelui care ar fi putut eventual degenera în mişcări populare contra autorităţii romane.
Deoarece pentru evrei era considerat un păcat să intre în zi de sărbătoare în casa unui roman, Pilat a trebuit să iasă el în prag
pentru a discuta cu cei care l-au adus pe Iisus. El a întrebat de la bun început ce acuzaţii s-au formulat împotriva deţinutului
care i-a fost adus.
 
Cu abilitate, membrii Sinedriului au lăsat deoparte chestiunile religioase, care aveau prea puţină însemnătate
pentru Pilat, şi i-au adus lui Iisus trei acuzaţii de factură politică. Ei au afirmat că Iisus îi instigă pe oameni la revoltă împotriva
romanilor, că îi împiedică să-şi plătească impozitele către romani şi că se prezintă pe sine însuşi ca fiind „rege”. Primele două
acuzaţii nu l-au impresionat pe Pilat, fiind foarte uzuale în domeniile ocupate de romani, dar în schimb cea de-a treia acuzaţie
i-a atras interesul, căci romanii erau foarte suspicioşi faţă de orice pretenţie regală a unor personalităţi care ar fi putut stârni
revolte cu şanse de succes în provinciile colonizate. Nefiind însă deloc convins de afirmaţiile Sinedriului, Pilat se simte totuşi
obligat să îl interogheze pe Iisus: „Eşti regele iudeilor?”, reuşind să obţină de la acesta un răspuns laconic: „Tu ai spus-o.”
Pilat este pus în încurcătură. Pe de o parte, este presat de autorităţile iudaice care, vociferând, cer executarea celui
pe care l-au condamnat la moarte. „Nu văd niciun motiv pentru a-l condamna la moarte pe acest om” – le spune acestora
Pilat, căci, pe de altă parte, ezită să condamne la moarte un om despre care ştia că are foarte mulţi simpatizanţi în rândul
poporului evreu. Aflând că Iisus este galilean, el vede o portiţă de scăpare, pentru a nu trebui să ia nicio decizie, şi îl trimite
pe Iisus în faţa tetrarhului Galileii, Irod Antipa, sub jurisdicţia căruia se afla Iisus. Irod s-a bucurat într-o primă fază că i-a fost
adus în casă un personaj despre care auzise atât de mult vorbindu-se. Lui Irod i-ar fi plăcut să discute cu Iisus, dar acesta
refuză o dezbatere care ar fi fost cu siguranţă plină de capcane; din cauză că Iisus a refuzat încă o dată să vorbească, Irod,
ofensat, l-a trimis înapoi la Pilat.
Justiţia „se spală pe mâini”
Pilat este în continuare indecis. În faţa membrilor Sinedriului şi a mulţimii care a început să se adune în faţa
locuinţei sale, procuratorul reafirmă că el nu vede nimic condamnabil în acţiunile lui Iisus, dar asta nu rezolvă situaţia şi nu
calmează spiritele. În disperare de cauză, Pilat are ideea să recurgă la obiceiul care exista în perioada Paştelui, ca
guvernatorul roman, pentru a-şi arăta respectul faţă de evrei, să elibereze un prizonier. În temniţele Ierusalimului se afla la
momentul respectiv închis Barabas, un tâlhar condamnat la moarte pentru răzmeriţă şi crimă, iar Pilat le propune evreilor să
elibereze un prizonier, mai precis, pe Iisus sau pe Barabas. El adresează în faţa mulţimii adunate întrebarea: „Pe care dintre
cei doi vreţi să-l eliberez?” Mulţimea, instigată de preoţi şi agitatorii acestora, răspunde urlând: „pe Barabas”. „Şi ce să fac
atunci cu acest Iisus, pe care voi îl numiţi Mesia?” mai întreabă Pilat. Răspunsul a fost: „Să fie răstignit!” şi aşa se face că
verdictul, în procesul lui Iisus, a fost „formulat” de urletele mulţimii stârnite de preoţi.
  „Iisus Hristos în fața lui Pilat” de Tintoretto
 
Constrâns să accepte acest „verdict” în faţa unui grup numeros şi
agitat care ameninţa să devină violent şi periculos, Pilat îl eliberează pe
Barabas şi îl dă pe Iisus pe mâna soldaţilor romani. În mod ostentativ, el îşi
spală mâinile într-un gest care a devenit notoriu şi simbolic, pentru a arăta,
chipurile, că se degrevează de orice responsabilitate în cazul acestei
condamnări. Prizonierul a fost apoi dus până la locul unde se executau
condamnările, traversând întregul oraş. Locul supliciului, aflat pe o colină
denumită Golgota (care înseamnă „craniu”) a devenit ulterior celebru. Iisus
a fost răstignit între doi tâlhari condamnaţi la moarte, iar deasupra capului
său a fost pusă o placă pe care scria în trei limbi (latină, greacă şi aramaică)
motivul pentru care a fost condamnat: „Iisus din Nazaret, Regele Iudeilor” –
abreviat, INRI.
Pilat le-a permis discipolilor lui Iisus să desprindă trupul acestuia
de pe cruce şi să îl depună într-un mormânt. Iosif din Arimateea, un adept
al lui Iisus, le-a pus la dispoziţie în acest scop un mormânt nou care tocmai
fusese construit la Ierusalim. Învelit într-un linţoliu, trupul lui Iisus a fost
depus în acest mormânt sub paza gărzilor romane oferite de Pilat. Apoi a
început Sabatul şi s-a lăsat liniştea asupra Ierusalimului, până în ziua
următoare.
Cine este responsabil pentru moartea lui Iisus? Motivaţia
religioasă şi politică a jucat un rol evident în toate fazele procesului său.
Sinedriul a avut un rol decisiv prin faptul că l-a condamnat pentru blasfemie
şi aceasta doar pentru că activitatea şi popularitatea lui Iisus erau considerate periculoase pentru Sinedriu (sau, altfel spus,
neconforme intereselor sale). Pe de altă parte, pronunţând verdictul de condamnare la moarte şi executând răstignirea, Pilat
este cel care practic se face răspunzător de moartea lui Iisus, căci Pilat a acceptat acest verdict doar pentru a ie şi din situaţia
dificilă în care fusese pus. Dintr-un anumit punct de vedere, procesul nedrept al lui Iisus nu a fost pentru contemporanii săi
decât un fapt divers, limitat ca interes la zona Ierusalimului. Ulterior însă, discipolii lui Iisus şi în special cei care au ajuns să fie
denumiţi cei 12 apostoli au făcut din aceste patimi îndurate de Christos şi din învierea sa, evenimentul central al unei noi
religii, creştinismul, care s-a răspândit în lumea întreagă.

Pilat din Pont, un prefect sub presiune

Pentru conducerea diferitelor provincii ale imensului lor imperiu, romanii trimiteau guvernatori (sau prefecţi sau
procuratori) care erau acreditaţi cu putere administrativă, judiciară şi militară, căci atribuţiile lor se intersectau cu toate
aceste domenii. Romanii aveau unele principii înţelepte pentru a guverna popoarele, atât de diferite, care locuiau în
numeroasele provincii ale imperiului: conform acestora, trebuia să se ţină cont de particularităţile etnice şi religioase ale
fiecărui popor şi să se evite perturbarea acestora, menţinând totodată ordinea publică. Un contraexemplu elocvent, Pilat din
Pont, procurator al Iudeii între anii 26 şi 36 e.n., nu a respectat mai deloc aceste reguli de bun-simţ.
Exemplu tipic de funcţionar incompetent, Pilat nu a fost capabil să reconcilieze legile romane cu mentalitatea şi
obiceiurile iudaice. Rolul său necesita o mare abilitate şi diplomaţie, care îi lipseau cu desăvârşire – de aceea a şi fost demis
din această funcţie şi repatriat în anul 36. Se pare că el nu s-a preocupat să cunoască obiceiurile şi caracteristicile
iudaismului, şi prin acţiunile sale iresponsabile şi lipsite de consideraţie i-a jignit pe evrei, nesocotindu-le credinţele
religioase, ceea ce a condus în diferite ocazii la evenimente sângeroase. La începutul mandatului său, el a lăsat să intre în
Ierusalim trupe de soldaţi ce purtau flamuri cu efigii ale împăratului roman. Întrucât legea iudaică interzicea plasarea în
Oraşul Sfânt a oricărei reprezentări de acest gen, locuitorii Ierusalimului au fost indignaţi. A urmat o revoltă populară căreia i
s-au alăturat şi locuitorii oraşelor învecinate şi, în cele din urmă, Pilat a fost nevoit să retragă din Oraşul Sfânt flamurile
romane.
Pilat nu a ţinut cont de acest prim avertisment. Ulterior, atunci când a vrut să construiască un apeduct, a cerut
fonduri din tezaurul sacru al Templului, provocând violente contestaţii. De data aceasta însă, Pilat a prevăzut problemele şi a
infiltrat în mulţime soldaţi romani înarmaţi cu bastoane care, la comanda sa, i-au lovit pe manifestanţi. Incidentul s-a soldat
cu numeroase morţi în rândul evreilor.
Şi în cazul lui Iisus, procuratorul Iudeii nu a fost la înălţimea situaţiei. Somat să îl judece pe Iisus, în ciuda propriilor
îndoieli, el a cedat presiunii populare. Astfel el a eşuat să-şi îndeplinească obligaţiile de magistrat. Gestul lui Pilat de a-şi spăla
mâinile a devenit celebru. Confruntat cu riscul unei revolte populare, Pilat îl abandonează pe Iisus mulţimii şi apoi rosteşte
cuvintele care au devenit celebre: „Eu nu sunt vinovat de sângele acestui om drept.” Este doar o modalitate de a afirma că îşi
declină orice responsabilitate, dar aceasta nu-l absolvă nicidecum de vină.
Cariera lui Pilat s-a încheiat cu un ultim act de violenţă, când  a ordonat masacrarea samaritenilor adunaţi pe
muntele Garizim. De data aceasta, Imperiul nu a mai tolerat acţiunile procuratorului, care a fost demis şi escortat înapoi la
Roma de către guvernatorul Siriei, Vitellius. Pilat a revenit astfel la Roma la scurt timp după moartea împăratului Tiberiu. Nu
se cunoaşte precis destinul său ulterior. Conform unor istorici, el ar fi fost exilat în Galia, conform altor surse el s-ar fi sinucis.
Indiferent de soarta sa ulterioară, Pilat a rămas cu reputaţia unui execrabil om politic şi magistrat.

Spiritul critic şi înţelepciunea, condamnate la moarte

  Socrate a fost la vremea sa ţapul ispăşitor ideal. A avut perfectă dreptate atunci când le-a spus judecătorilor săi că
el moare ca victimă a unui exces de democraţie şi a dictaturii ignoranţei. În primăvara anului 399 î.e.n., Socrate a fost
subiectul unei plângeri depuse la Arhonte (acest titlu era dat în Grecia, şi în special în Atena, magistraţilor care conduceau
cetatea. La atenieni, de exemplu, existau nouă arhonţi, şi ei erau numiţi pentru un an). Acuzatorul lui Socrate era un oarecare
Meletos, un poet ratat, susţinut de un tăbăcar bogat, Anytos şi de un orator puţin cunoscut pe nume Lycon. Acuzaţia
formulată este gravă: „Socrate încalcă legea pentru că el nu recunoaşte zeii cetăţii şi introduce noi divinităţi; el încalcă de
asemenea legea pentru că îi corupe pe tineri. Pedeapsa solicitată: moartea.”
  „Moartea lui Socrate” de Jacques-Louis David
 Arhontele solicită o anchetă rapidă şi apoi trasmite dosarul
tribunalului, conform legii. Procesul urma să se desfăşoare în faţa unui juriu
alcătuit din 501 de cetăţeni ai Atenei, traşi la sorţi. În cursul procesului,
Socrate a fost discreditat şi acuzat de tot felul de grozăvii: că şi-ar fi bătut joc
de religia tradiţională, că s-ar părea că se îndoieşte de existenţa
„nemuritorilor”, că susţine că ar fi fost inspirat de un demon – acesta, de
altfel, i-ar fi sugerat să rămână în oraş şi să se prezinte la proces. Mulţi ar fi
preferat ca el să părăsească oraşul, căci fiind foarte renumit, condamnarea sa
ar fi fost în defavoarea Atenei. După cum s-a exprimat Anytos: „Odată ce
Socrate a fost chemat în judecată, el trebuie să moară, căci altfel fiii noştri
vor fi pierduţi dacă îi vor urma învăţătura.” Aici este de fapt miezul
problemei: spiritul critic al lui Socrate este deranjant pentru contemporanii
săi, căci el şi-l exercită asupra a tot şi a tuturor, incitând oamenii să pună
unele întrebări incomode. Încă din anul 423 î.e.n., Aristofan l-a portretizat
într-un personaj al piesei „Norii”, care îi convingea pe tineri să se poarte fără
respect faţă de părinţii lor, chipurile prin intermediul filosofiei. Socrate este
autorul celebrei maxime: „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”, prin aceasta criticându-i pe cei care se credeau
învăţaţi şi nu erau capabili să recunoască sincer dacă nu ştiau ceva.
 
„Este mai dificil să eviţi răul decât moartea”
 Socrate nu şi-a pregătit apărarea, afirmând că preferă să se încreadă în înţelepciunea concetăţenilor săi. El a
refuzat oferta lui Lysias, un avocat celebru, de a-l apăra. Ca şi acuzatorii săi, a luat cuvântul pentru un timp limitat, măsurat
de o clepsidră cu apă. Socrate a ales o apărare riscantă în faţa unui tribunal deja instigat împotriva lui. El afirmă că a fost
calomniat într-atât de mult încât ar avea nevoie de săptămâni în şir pentru a lua în discuţie fiecare aspect amintit de
acuzatorii săi şi a dovedi falsitatea acuzaţiilor. De asemenea, el respinge în ansamblu toate argumentele acuzării afirmând că
„nici măcar un singur cuvânt din acestea nu este adevărat”. În plus, el explică faptul că i-a pus în dezavantaj pe cei puternici şi
astfel şi-a făcut numeroşi duşmani răuvoitori care au impresia că ştiu totul, dar în realitate nu ştiu nimic. El reaminteşte cu un
aer ironic modul în care îşi pune în încurcătură interlocutorii, evidenţiindu-le contradicţiile. El susţine că întreaga sa viaţă
pledează în favoarea sa, dar pe de altă parte era conştient că soarta sa era deja hotărâtă dinainte de proces.
I s-a reproşat că nu se implică în acţiuni publice în acea perioadă de criză, marcată de diverse dezastre – el a
răspuns că este mai valoros să se preocupe de sufletul său decât de cetate, şi că astfel serveşte Atena în felul său, fără a se
implica în certurile diferitelor facţiuni, în luptele şi vendetele neîntrerupte care au urmat după moartea lui Pericle, victoria
Spartei, instaurarea guvernului celor 30. Nimeni nu a amintit de eroismul de care a dat dovadă Socrate în război, de refuzul
său de a se supune tiranului Critias, atunci când acesta i-a interzis să vorbească în public. După Socrate, este mai bine să te
supui zeilor şi nu oamenilor, şi deoarece a slujit binelui întreaga viaţă, aceasta ar trebui să îi atragă recunoştinţa oamenilor şi
nu vreo condamnare. El a cerut în acest context să fie hrănit de către comunitate pentru tot restul vieţii sale, iar judecătorii
au considerat această solicitare o insultă. Publicul a fost uimit şi de faptul că Socrate nu a fost însoţit de soţia, copiii şi
apropiaţii săi la proces, considerând aceasta un afront în plus.
Uluitor este nu atât faptul că în acest proces s-a pronunţat o condamnare la moarte, cât slaba majoritate cu care
sentinţa a fost adoptată: din 501 de juraţi, s-a decis condamnarea la moarte cu foate puţine voturi în plus (după unele surse,
doar 3, după altele, 30 de voturi în plus). Socrate a comentat: „Pentru a fi achitat ar fi fost suficient să vă spun ceea ce
doreaţi să auziţi, dar prefer să mor decât să trăiesc o viaţă cumpărată cu acest preţ. Cel mai dificil nu este să eviţi moartea, ci
să eviţi răul. Drumurile noastre se despart: eu sunt condamnat la moarte, voi vă faceţi vinovaţi de impostură şi nedreptate în
faţa Adevărului.”
Contrar obiceiurilor ateniene, execuţia sentinţei nu a urmat imediat după proces. Socrate a mai dispus de o lună,
perioadă în care a fost închis, iar mulţi sperau că el va fugi – prietenii săi au pus la cale planuri de evadare. Fidel principiului
său de a nu răspunde unei nedreptăţi cu o altă nedreptate, Socrate a ales să rămână în închisoare, dezamăgindu-i astfel pe
toţi cei care considerau că sentinţa ce i-a fost dată era o mare greşeală. În momentul execuţiei, el a fost obligat să se
sinucidă, respectiv a băut o cupă cu otravă (aşa era obiceiul să fie omorâţi condamnaţii la moarte), înconjurat de discipolii şi
prietenii săi.
Pentru mulţi atenieni a fost evident că Socrate a demonstrat lipsa de substanţă a acuzaţiilor care i-au fost aduse şi
condamnarea sa la moarte era nedreaptă şi nejustificată. Pentru Platon, prieten apropiat al lui Socrate, indignarea pe care i-a
trezit-o procesul a determinat dedicarea sa totală către filosofie. Socrate nu a fost condamnat din motive politice sau
religioase şi nici măcar dintr-o răzbunare personală, ci pentru a satisface mediocritatea majorităţii, incapabilă să se ridice la
înălţimea lui. Aceasta este revenirea la democraţie şi la puterea pe care democraţia o dă fiecărui cetăţean în a decide dacă
un mare înţelept trebuie să moară sau să trăiască. Cu ani în urmă, tiranul Critias l-a cruţat pe Socrate, deşi acesta nu i s-a
supus; mai apoi, poporul îl ucide, cu o decizie luată cu o majoritate de 30 de voturi, adică insignifiantă, dar în numele
libertăţii – şi nimeni nu poate împiedica această crimă. Aşa cum le-a spus Socrate acuzatorilor săi, el a murit ca victimă a unui
exces de democraţie, democraţia fiind „dictatura ignoranţei”.

Cicero, cel mai mare avocat al lumii romane, a luat-o pe căi greşite în politică
Înainte de a părăsi lumea romană pentru a analiza o altă eroare judiciară celebră (condamnarea lui Socrate), merită
să menţionăm unele detalii mai puţin cunoscute despre Cicero. Considerat a fi cel mai mare orator şi avocat al Imperiului
Roman, jurist reputat pentru integritatea sa, Cicero a afirmat în repetate rânduri că acţiunile sale sunt guvernate întotdeauna
de onoare. Totuşi, după apariţia unor personalităţi precum Cezar în rândul grupării politice a reformatorilor (populares), el s-
a alăturat conservatorilor (optimales).
În ciuda excelentei sale reputaţii, Cicero este responsabil de unele nedreptăţi şi erori judiciare. Un astfel de caz este
acela al lui Clodius, cunoscut inamic al lui Cicero. Rivalitatea celor doi a pornit de la faptul că Clodius, desfrânat notoriu, s-a
deghizat în femeie pentru a asista la un ritual iniţiatic al unor femei romane. Fiind descoperit, a urmat un mare scandal şi un
proces, în cadrul căruia Cicero a fost acuzatorul. Incoruptibilul avocat l-a spulberat pe Clodius în discursul său, dar cu toate
acestea respectivul a fost pus în libertate. De atunci, cei doi au rămas duşmani declaraţi până la moartea lui Clodius, care a
fost asasinat de un anume Milon. Motivat de ură, Cicero s-a oferit să îl apere pe ucigaşul lui Clodius şi a ţinut un discurs
fulminant, dar contrar oricăror principii ale dreptăţii sau bunului-simţ, acoperindu-se de ruşine cu acea ocazie.
Tot Cicero a fost responsabil şi de aşa-numita afacere Catilina. În anul 63, Catilina, candidat din partea
grupării populares, a pierdut – în mod nedrept, de altfel – alegerile şi a pus la cale o conspiraţie. Cicero, pe atunci consul, l-a
interpelat în plin Senat, dar nu s-a mulţumit cu aceasta, ci a pledat pentru promulgarea unei decizii a Senatului care l-a
condamnat la moarte, fără judecată, pe Catilina. Cicero a fost convins la momentul respectiv că gestul său a salvat Republica.