Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Biofizica Sistemelor Disperse MG 2012-2013 PDF
Biofizica Sistemelor Disperse MG 2012-2013 PDF
Concentraţia
Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se
foloseşte un parametru intensiv de stare numit concentraţie. Unitatea de măsură a
concentraţiei molare în SI (sistemul internaţional de mărimi şi unităţi) este numărul de
Kmoli de solvit pe unitatea de volum de soluţie (Kmoli/m3):
ν solvit
Cm = [ ]S . I . = Kmol
, Cm 3
Vsolutie m
Concentraţia molală (molalitate) reprezintă numărul de moli de solvit la 1 kg de
solvent.
Concentraţia procentuală de masă exprimă masa de solvit aflată în 100 de
grame de solvent, în timp ce concentraţia volumică arată câte grame de solvit se
găsesc în 100 ml de soluţie.
Concentraţia normală (normalitate) pentru soluţii de electrolit reprezintă numărul
de echivalent de solvit la 1 litru de soluţie (un echivalent este egal cu cantitatea de
substanţă care conţine NA de sarcini electrice elementare).
Soluţiile moleculare
Au diametrul particulelor solviţilor mai mic decât 1 nm, sunt sisteme omogene,
monofazice, starea de agregare a solventului putând fi oricare (gazoasă, lichidă sau
solidă). Solventul este constituentul lichid aflat în cantitate cea mai mare al soluţiei
moleculare. Excepţie de la această regulă face apa care este întotdeauna solventul (de
exemplu, o soluţie de alcool 75% are ca solvent apa). Soluţiile apoase sunt de foarte
mare importanţă în medicină.
Pentru studiul teoretic al sistemelor disperse se foloseşte conceptul de soluţie
ideală caracterizată prin faptul că este foarte diluată. Soluţia nu mai este ideală atunci
când concentraţia ei creşte. Concentraţia limită a solvitului la care acesta nu se mai
dizolvă, ci precipită se numeşte solubilitate, iar soluţia obţinută se numeşte soluţie
saturată. Solubilitatea unei soluţii depinde de natura solventului şi a solvitului (nu toate
substanţele produc soluţii saturate, există substanţe care formează faze omogene,
indiferent de concentraţie), temperatură şi de presiune. Saturaţia este o stare de
echilibru, condusă de legile termodinamice ale echilibrului.
Solubilitatea se poate explica pornind de la interacţiunile care există între
particulele de solvent şi particulele de solvit. Dacă interacţiunea dintre tipurile diferite
de particule este mai puternică decât interacţiunea dintre particulele aceleiaşi faze,
solubilitatea creşte, soluţia se formează spontan, particulele de solvit sunt înglobate
între particulele de solvent.
Suspensiile
Sunt sisteme disperse care au gradul de dispersie cuprins în intervalul
105 – 107 m-1, dimensiunile particulelor lor fiind mai mari decât 10-7 m şi mai mici decât
10-5 m. Suspensiile pot fi solide şi lichide sau gazoase.
Suspensiile medicamentoase sunt suspensii solide care se prepară printr-o
mărunţire mecanică şi dispersarea particulelor în mediul de dispersie sau prin scăderea
solubilităţii anumitor substanţe dizolvate. Aerosolii care se administrează sub formă de
inhalaţie se obţin prin pulverizarea unor soluţii de substanţe medicamentoase solide
dizolvate într-un lichid. Stabilitatea suspensiilor creşte cu gradul de dispersie (scăderea
dimensiunilor particulelor solvitului) deoarece particulele mai mici sunt mai bine ţinute în
suspensie prin fenomenele de tensiune superficială.
2
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
Emulsiile
Sunt sisteme alcătuite dintr-un lichid dispersat într-un lichid (laptele care este o
emulsie de globule mici de grăsime într-o soluţie apoasă de săruri minerale, lactoză,
proteine etc.), dintr-un gaz dispersat într-un lichid (spuma) sau dintr-un lichid dispersat
într-un gaz (ceaţa). Formarea unei emulsii presupune o creştere a suprafeţei interfaciale
dintre cele două faze nemiscibile (Fig. 1), şi este însoţită de o creştere a energiei libere.
Fig.1 Formarea unei emulsii la punerea în contact a două faze nemiscibile lichide
3
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
4
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
5
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
Membrane permeabile
În cazul în care două compartimente care conţin aceeaşi soluţie, dar în
concentraţii diferite, sunt separate de o membrană de grosime δ, în desfăşurarea
6
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
Dβ
unde parametrul P = reprezintă coeficientul de permeabilitate a membranei pentru
δ
solvit.
Difuzia electroliţilor
Dacă, pe lângă gradientul de concentraţie, între cele două compartimente
separate de o membrană permeabilă există şi un gradient de potenţial E = ∆V, apare un
transport de ioni, dirijat înspre stabilirea echilibrului electric. În final, fluxurile de
substanţă vor tinde la realizarea unui echilibru electrochimic. Energia potenţială totală
trebuie să fie aceeaşi în ambele compartimente.
Energia potenţială chimică (potenţialul chimic):
µc = Wp,chim = µ0 +RT ln c
unde c este concentraţia ionului, iar µ0 reprezintă potenţialul chimic standard.
Energia potenţială electrică:
Wp,el = zFV
unde z este valenţa ionului, F este constanta lui Faraday, iar V este potenţialul electric.
Energia potenţială totală:
Wp = µ0 + RT ln c + zFV
Wp este potenţialul electrochimic al substanţei.
Diferenţa de potenţial electrochimic între două compartimente pentru care nu s-a
stabilit un echilibru va fi :
∆Wp = µ0 + RT ln c2 + zFV2 - (µ0 + RT ln c1 + zFV1) = RT ln c2/c1 + zFE
La echilibru ∆Wp = 0, de unde:
-RT ln c2/c1 = zFE
E = (RT/zF )ln (c1/c2)
Aceasta este o ecuaţie de tip Nernst. Pentru ν moli:
E = (νRT/zF )ln (c1/c2)
Exemplu:se consideră cazul unor membrane inegal permeabile pentru diferite
specii sau selectiv permeabile. Două compartimente sunt separate printr-o membrană
inegal permeabilă, în ambele compartimente se găseşte NaCl dar în concentraţii
diferite, c1 şi c2. Permeabilităţile pentru Na+ şi Cl- sunt şi ele diferite: PNa < PCl. Clorul se
acumulează pe faţa a doua a membranei (datorită gradientului de concentraţie). Se
creează un gradient de potenţial care favorizează difuzia Na+. La echilibru apare o
diferenţă de concentraţie dependentă de permeabilitate.
Osmoza
Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea
mai concentrată printr-o membrană semipermeabilă.
Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară pentru
împiedicarea osmozei şi se datorează mişcării de agitaţie termică a moleculelor de
solvit care ciocnesc membrana pe o singură parte neputând să o străbată (Fig. 3).
7
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
Fig. 3 Presiunea osmotică este datorată moleculelor de solvit care ciocnesc membrana semipermeabilă
neputând trece.
π∼c
8
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
π∼T
Sau π = kcT, enunţ similar cu cel al legii transformării izocore a gazelor ideale.
3. Presiunea osmotică a unei soluţii în care faza dispersată este alcătuită din substanţe
diferite, este egală cu suma presiunilor osmotice ale fiecărei soluţii în parte, iar fiecare
substanţă dizolvată îşi are presiunea ei proprie, ca şi cum s-ar afla dizolvată singură în
întreaga cantitate de solvent. Această lege este analogă legii lui Dalton cu privire la
presiunea totală a unui amestec de gaze, care egală cu suma presiunilor parţiale ale
componentelor.
4. Presiunea osmotică a unei soluţii este independentă de natura substanţei dizolvate,
ea depinde numai de numărul moleculelor din soluţie. Astfel, soluţiile de concentraţii
molare egale ale diferitelor substanţe au aceeaşi presiune osmotică dacă nu intervin
alte fenomene. Această lege este similară legii lui Avogadro care afirmă că acelaşi
număr de molecule ocupă acelaşi volum şi exercită aceeaşi presiune, la temperatură
dată. De exemplu, o soluţie de zahăr 1M (340 g/l) exercită o presiune osmotică egală
cu cea exercitată de o soluţie 1M de glucoză sau de acid tartric. Dacă în loc de apă se
foloseşte alt solvent, la aceeaşi concentraţie molară, presiunea osmotică rămâne
nemodificată, deoarece, fiecare moleculă, indiferent de tipul ei, exercită aceeaşi
presiune osmotică.
Combinând cele două relaţii (legile 1 şi 2) se obţine că :
π = kcT
S-a constatat că: k≡ R.
Dar c = ν/V, de unde:
π = RTν/V şi: πV = νRT
Aceasta este legea Van’t Hoff, similară ecuaţiei termice de stare pentru gazul ideal.
Pentru soluţiile disociate de electroliţi presiunea osmotică are expresia :
πV = iνRT
unde i este indicele de disociere.
Travaliul osmotic este lucrul mecanic efectuat de solvent la traversarea unei
membrane semipermeabile (similar cu lucrul mecanic efectuat de un gaz ideal într-o
transformare izotermă):
W = νRT ln c1/c2
c1, c2 - concentraţiile molale iniţială şi finală ale soluţiei, ν - numărul de moli de solvent.
10
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
⎛ n
⎞
J apa = − Papa ⎜ ∆p − RT ∑ ε i ∆ci ⎟
⎝ i =1 ⎠
Deosebim două cazuri distincte, funcţie de valorile relative ale diferenţei dintre
presiunile efective de o parte şi de alta a membranei, ∆p, şi diferenţa dintre presiunile
osmotice ∆π ale soluţiilor aflate de-o parte şi alta a membranei :
- dacă ∆p > ∆π are loc ultrafiltrarea (sub acţiunea presiunii mecanice apa trece în
celălalt compartiment (fiindcă numai ea poate trece). Ultrafiltrarea reprezintă separarea
coloizilor şi a macromoleculelor de cristaloizi şi de moleculele mici, prin difuzia acestora
printr-o membrană sub acţiunea unui gradient de presiune (prin aceasta deosebindu-se
de dializă). Presiunea are rolul nu atât de a accelera ultrafiltrarea, cât să împiedice
endosmoza.
- dacă ∆p < ∆π se produce osmoza.
Membranele biologice sunt selectiv permeabile, deci osmoza este întotdeauna
însoţită de difuzie. Contribuţia proteinelor la presiunea osmotică a lichidelor biologice
este mică, dar ele determină o repartiţie inegală a cristaloizilor.
Osmoza în biologie
Compoziţia osmolară şi ionică a fluidelor biologice este aceeaşi. Dacă o soluţie
urmează a fi injectată, ea trebuie să aibă aceeaşi presiune osmotică ca a plasmei
sanguine - soluţie izotonică (izoosmotică). În caz contrar apar două posibilităţi (Fig. 5):
- soluţie hipertonică (hiperosmotică) πsoluţie > πplasmă: apa părăseşte hematiile, acestea
micşorându-şi volumul;
- soluţie hipotonică (hipoosmotică) πsoluţie < πplasmă: se produce hemoliză, hematiile îşi
măresc volumul datorită influxului masiv de apă şi se sparg.
Fig.5 O hematie introdusă într-o soluţie hipertonică îşi va micşora volumul (ratatinare), în timp ce o
hematie introdusă într-o soluţie hipotonică îşi va mări volumul (turgescenţă)
Rinichiul artificial
Fiind un catabolit al metabolismului proteic, ureea trebuie să aibă un nivel
constant în sânge de 35 mg o/oo, peste acest prag apar deficienţe renale grave, fatale.
Creşterea concentraţiei de uree apare ca urmare a dezechilibrului în producerea urinei
legate de pierderea funcţiilor renale. În aceste cazuri, detoxifierea sângelui se face cu
ajutorul rinichiului artificial (Fig. 7).
12
Curs Biofizica MG 2012 – 2013 “Biofizica sistemelor disperse”
Sângele este filtrat prin dializă care foloseşte o membrană din plastic,
semipermeabilă, care permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi molecule sau
ioni, să o străbată în ambele direcţii, în timp ce particulele coloidale şi macromoleculele
sunt reţinute de o parte (Fig. 8).
Soluţia de dializă este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o
presiune osmotică mărită în compartimentul care conţine sângele, determinând apa să
treacă în dializor (curent endosmotic).
Fig. 8 Sângele în contact cu soluţia de dializă prin intermediul unei membrane semipermeabile
13