Sunteți pe pagina 1din 6

Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I

Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I

Arhitectura ca instrument: recuperarea versus ștergerea memoriei: locuri,


oameni, fapte
(o comparație între Muzeu Evreiesc din Berlin și problematica țesutului urban tradițional din
București)

„Cum își poate păstra un loc identitatea sub presiunea forțelor istoriei? Cum se poate
adapta un loc nevoilor vieții publice și private în continuă schimbare? Atitudinea din
prezent se bazează pe respingerea totală a primei întrebări și pe o acceptare oarbă a
nevoii de schimbare. Am încercat însă să aratăm ca identitatea umană presupune
identitatea locului și că stabilitas loci este deci o nevoie umană de bază.”1

Stabilitas loci este, așa cum susține si Norberg-Schulz, o condiție esențială pentru ca
spiritul locului să nu dispară, acesta prezentând în lucrarea sa Genius Loci: Towards a
Phenomenology of Architecture trei exemple de locuri care îndeplinesc acestă condiție: Praga,
Khartoum și Roma. Cele trei orașe pot fi considerate cazuri ideale unde fiecare nouă intervenție a
fost realizată având în minte problemele actuale ale orașului fără a se abate însă de la spiritului
locului rezultând locuri în care omul se poate orienta și cu care se poate identifica2.
Un exemplu de intervenție care ține cont de memoria, de istoria și implicit de spiritul
locului poate fi considerat Muzeul Evreiesc din Berlin, acesta fiind un proiect menit să evoce
evenimentele petrecute în oraș, și chiar pe întregul continent, în perioada celui de-al doilea
Război Mondial. Libeskind însuși explică faptul că în momentul lansării concursului pentru
proiect nu a fost interesat atât de terenul în sine și de elemente ca orientarea geografică, el
considerând că viitorul proiect avea deja o orientare dată de catastrofele întamplate în perioada
războiului. Acesta considera că oamenii care au trăit în oraș în acea perioadă nu pot fi reduși sau
cuantificați într-o serie de numere și că memoria acestora continuă să trăiască în oraș.

1
NORBERG-SCHULZ, Christian, Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture, Rizzoli, New York, 1991, p.
180, (traducere proprie)
2
Ibidem, p. 19
Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I
Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I

Fiecare gest din proiect evocă memoria evenimentelor: de la volumul contorsionat din
exterior, care așa cum explică Libeskind reprezintă toată violența și ruptura din istoria evreilor
din Germania la cele trei coridoare din interior care reprezintă trei mari direcții: Continuitatea,
Holocaustul și Exilul. Deși pare arbitrară, forma in zig-zag se ghidează după anumite elemente
prezente pe sit cum ar fi copacii. Deși la exterior conexiunea dintre clădirea veche și proiectul
nou nu este vizibilă, acestea comunică la interior printr-un turn de beton care străpunge clădirea
veche și prin care se realizează intrarea în clădirea nouă, cele două devin strâns legate.
Proiectul are trei elemente principale: cele trei coridoare marcate de zone luminoase la
nivelul tavanului care se întâlnesc într-o zonă comună, fiecare dintre aceste coridoare
reprezentând un moment crucial din istoria evreilor.
Axa Continuității este cea mai lungă dintre cele trei și conduce către galerie, aceasta este
considerată de Libeskind ca fiind o reprezentare a continuității evreilor în Germania. Aceasta se
deschide pe verticală ăn zona scării care te înalță și te conduce din nou către lumină din spațiul
întunecat al coridorului.
Celelalte două axe devin și spații expoziționale, acestea conțin obiecte comune
(fotografii, obiecte personale, scrisori) dar care în acest context devin suveniruri ale Exilului și
ale Holocaustului. Axa Holocaustului se termină într-o ușă neagra care conduce către un turn din
beton aflat aproape în întuneric – Turnul Holocaustului.
Axa Exilului conduce către o grădină exterioară – Grădina Exilului cu patruzecișinouă de
copaci plantați în piloni de beton înclinați ca simbol al dezrădăcinării poporului evreu în perioada
de exil.
Ambele zone, Turnul Holocaustului și Grădina Exilului, sunt fundături, nu se poate ieși
din acestea decât prin întoarcerea pe coridoare către spațiul în care acestea se intersectează.
Pe lângă cele trei axe, Libeskind a gândit și o serie de spații „vide” fără nicio funcțiune
anume, printre care și spațiul numit „vidul memoriei” – un spațiu înalt, gol, care conține
împrăștiate pe podea doar o serie de obiecte metalice care abstractizeză chipul uman și al căror
sunet metalic umple golul spațiului.
Libeskind a reușit prin acest proiect, așa cum afirma și el să construiască o poveste care
să continue să creeze tensiune între ce poate fi spus și ce nu poate fi spus, și între ce poate fi doar
intuit.
Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I
Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I

Câteva decenii mai tărziu de la evenimentele celui de-al doilea Război Mondial, deși nu
la același nivel catastrofal, în România au avut loc o serie de evenimente de dezrădăcinare a unei
părți din populație în special în cazul orașului București. Aceste fenomene de dezrădăcinare au
survenit în urma marilor din perioada socialistă cand o parte importantă din țesutul vechi al
orașului a fost demolat pentru a face loc noilor proiecte ale regimului. Cel mai brutal exemplu
este cartierul Uranus, ai cărui oameni au fost evacuați din locul în care au trăit întreaga viață,
casele au fost demolate, străzile șterse, în locul lor construindu-se ansamblul Casei Poporului.
Din întregul cartier au rămas în prezent doar amintirile oamenilor și Biserica Mânăstirii Mihai
Vodă, salvată prin translatare în spatele unor blocuri.
Demolările din perioada socialistă au însemnat o rană atât pentru comunitate cât și pentru
memoria orașului și pentru spiritul locului care a fost alterat ireversibil. Tot țesutul urban
dezvoltat după Marele Incendiu și în perioada interbelică este agresat printr-o serie de demolări
și de reconstrucții care schimbă brusc scara și care introduc un mod de locuire și de viață care nu
mai păstrează nimic din spiritul locului. Așa cum observă și Augustin Ioan, în cazul orașului
București nu mai poate fi cazul de îndeplinire a condiției necesare existenței umane introdusă de
Christian Norberg-Schulz și anume: stabilitas loci.

„Ce se întâmplă atunci cu un loc al cărui <<caracter>> nu ţine de invarianţă, ci


de schimbarea – mereu violentă, mereu radicală - a proiectelor sale de constituire? Este
evident că nu putem vorbi aici despre capacitate de absorbţie înlăuntrul limitelor şi,
deci, nici de stabilitas loci. Bucureştilor pare a le fi proprie mai degrabă uciderea
reciprocă a geniilor succesive abia schiţate, care nici nu apucă să se înfiripe, sau
instaurarea de spirite malefice ale locului, pe care le voi numi djinn-i.”3

Agresiunile asupra țesutului istoric nu se încheie în perioada socialistă. Deși, în prezent,


demolările nu mai au aceeași amploare clădirile vechi dispar însă constant fiind înlocuite cu
imobile care modifică scara și alterează spiritul locului. Unele dintre zonele cele mai expuse
agresiunilor sunt zonele cu țesut urban tradițional difuz, unde locuințele mici și medii sunt în
permanent pericol de dispariție – fie din cauza unor prăbușiri spontane sau în urma unor
demolări controlate. În prezent asistăm la dispariția sistematică a unor cartiere întregi – imobil cu

3
IOAN, Augustin, Genius Loci. Djinn al locului. Loc (in)toxic(at), eseu pe atelier.liternet.ro, consultat pe 28.05.2020
Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I
Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I

imobil, locuințele vechi sunt demolate și înlocuite cu inserții incompatibile cu atmosfera și


identitatea zonei. Dacă acest proces continuă rezultatul final va fi comparabil cu cel din cartierul
Uranus, dispărut în totalitate în prezent, singura diferență fiind că procesul actual de demolare
este mai lent și încă poate fi oprit.
Memoria locului poate fi asociată și cu istoria locului care face referire la o serie de
evenimente din trecut legate de locul respectiv, dincolo de a fi doar o înșiruire de evenimente
memoria există însă, într-o legătură personală și intimă cu locul și în special cu viața de zi cu zi a
oamenilor și a comunității.
Memoria locului este inevitabil și memoria oamenilor care au trăit și care trăiesc în acel
loc, oameni însă sunt vremelnici. Salvarea memoriei vine însă din direcția caselor care, păstrează
în ziduri memoria locului și spun povești despre cum locuiau și mai ales despre cum trăiau
oamenii din secolele trecute.

„După cum s-a mai spus, nu se știe exact dacă noi locuim în case sau ele locuiesc
în noi. Uneori casele supraviețuiesc, chiar dacă ele au fost dărâmate, chiar dacă au
murit, la fel cum un om drag supraviețuiește în cei care i-au fost apropiați. De obicei
însă, casele sunt cele care rămân în picioare și după moartea noastră, sunt cele care
poartă amintirea vieții, în timp ce oamenii trec dincolo de ele, ca apa.”4

În cadrul proiectului pentru Muzeului Evreilor din Berlin are loc un exercițiu de păstrare
a memoriei, în cazul orașului București asistăm însă la gesturi care presupun ștergerea memoriei
prin demolarea sau alterarea țesutului istoric.
Deși la o primă privire poate părea că intervențiilor contemporane le revine un procent
mic din fondul construit, influența acestora asupra țesutului este deja pregnantă: vechile locuințe
individuale sunt înlocuite cu imobile de locuințe colective care, pe lângă introducerea unui mod
diferit de locuire în țesut, schimbă scara locului și felul în care construitul se raportează la
neconstruit. Noile imobile de locuințe ridicate în ultimii nu sunt compatibile cu tipologia de țesut
urban tradițional difuz căruia îi este caracteristică trama stradală veche care s-a dezvoltat organic
cu străzi relativ mici și cu parcele înguste rezultate în urma diviziunilor succesive. Intervențiile

4
PÂRVULESCU, Ioana, prefață la Casele vieților noastre, Humanitas, București, 2014, pp. 7-8
Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I
Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I

contemporane ies din scara fondului construit existent, aglomerează și sufocă spațiul urban
rezultând într-o supradensificare a țesutului.
Dacă în cazul Muzeului Evreilor din Berlin arhitectura devine un instrument de
recuperare al memoriei unui eveniment catastrofal din istoria poporului evreu, în cazul
Bucureștiului arhitectura, în perioada socialistă dar și în prezent, este un instrument de ștergere al
memoriei.
Demolările masive din perioada socialistă și intervențiile punctuale din prezent reprezintă
atât o ruptură în țesutul urban tradițional cât și o traumă pentru memoria și identitatea orașului
București. Dispariția fondului construit din aceste zone înseamnă mai mult decât o rană fizică în
țesutul urban. Această dispariție înseamnă ștergerea din memoria colectivă a unui București ai
cărui oameni nu mai sunt, însă despre a căror viață încă mai povestesc casele în care aceștia au
trăit acum mai bine de un secol.
Libeskind, așa cum afirma și el, se folosește de mijloace arhitecturale ca: materialele,
proporțiile, lumina, pentru a genera spații care au un rol mai important decât acela de a oferi o
simplă experiență scenografică. Pentru Libeskind a experimenta spațiile create în Muzeul
Evreilor din Berlin înseamnă a experimenta într-o oarecare măsură poveștile poporului evreu din
perioada celui de-al doilea Război Mondial.
În direcția diametral opusă acestei atitudini se găsește atitudinea față de memoria orașului
București, unde arhitectura devine un instrument de ștergere al memoriei și așa cum susține și
Augustin Ioan, în cazul Bucureștiului spiritului locului este ucis constant de schimbarea mereu
violentă, mereu radicală.

Bibliografie:
NORBERG-SCHULZ, Christian, Genius Loci: Towards a Phenomenology of Architecture,
Rizzoli, New York, 1991
TABACU, Gabriela (coordonator), Casele vieților noastre, Humanitas, București, 2014
Webografie:
IOAN, Augustin, Genius Loci. Djinn al locului. Loc (in)toxic(at), eseu pe atelier.liternet.ro,
consultat pe 28.05.2020
Video:
Architectures - Volume 3 – Daniel Lbeskind, Jeish Museum Berlin
Arhitectura sub semnul integrării –Itinerarii arhitecturale și urbane semestrul I
Șopîrleanu Maria Cristina SDA anul I