Postulate ale psihologiei sociale educaţionale studiate din perspectivă

interculturală (principiul simplei expuneri, conformisul).

Psihologia socială a fost definită ca studiul felului în care gândurile, sentimentele şi

comportamentele oamenilor sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginată a celorlalţi.
Psihologia socială este o ştiinţă întrucât utilizează metoda ştiinţifică pentru a construi şi testa
teorii. La fel cum fizica foloseşte concepte ca electroni, atomi, cuante pentru a explica
fenomene fizice, în câmpul psihologiei sociale au apărut concepte ca atitudine, disonanţă,
identitate, stereotip pentru a explica fenomenele psiho-sociale. Potrivit metodei ştiinţifice, nici
o teorie nu este adevărată numai pentru că are coerenţă internă şi se susţine din punct de
vedere logic. Dimpotrivă, teoria devine validă pe baza corespondenţei cu faptele. Psihologii
sociali construiesc teorii din datele despre realitate şi/sau din teoriile anterioare şi apoi
efectuează cercetări empirice în cadrul cărora sunt colectate şi analizate date pentru a-şi testa
teoriile.
Psihologia socială se situează la răscrucea mai multor discipline şi sub-discipline.
Multe studii de psihologie socială tratează interacţiunea între indivizi sau între membrii
aceluiaşi grup, în vreme ce obiectul propriu-zis al psihologiei îl constituie reacţiile indivizilor
la stimuli care nu sunt neapărat sociali (forme, culori, sunete, etc.). Psihologii sociali studiază
o gamă extrem de largă de fenomene: persuasiunea, conformismul, puterea, influenţa,
obedienţa, prejudecata, discriminarea, stereotipul, negocierea, sexismul, rasismul, grupurile
mici, categoriile sociale, relaţiile intergrupuri, comportamentul în condiţii de densitate,
conflictul social, schimbarea socială, luarea deciziilor, leadershipul, comunicarea, limbajul,
atitudinile, formarea impresiei, auto-prezentarea, identitatea, emoţiile, atracţia interpersonală,
prietenia, dragostea, comportamentul sexual, agresivitatea, comportamentul altruist, etc.
O teorie psiho-socială este un set integrat de propoziţii ce explică determinarea
comportamentului social în termeni de procese psiho-sociale. Teoriile se bazează pe postulate
explicite despre comportamentul social şi conţin un număr de concepte şi de propoziţii
formale despre relaţiile dintre concepte. Aceste relaţii au o esenţă cauzală. Teoriile sunt
construite în aşa fel încât pot genera ipoteze testabile empiric. Ele sunt foarte diferite din
punct de vedere al rigorii, testabilităţii şi generalităţii. Unele se constituie ca mini-teorii de
rang inferior, căutând să dea seama de fenomene specifice, în vreme ce altele sunt foarte
generale, explicând clase largi de comportamente.
 De exemplu, teoria identităţii sociale, una din cele mai cunoscute din psihologia socială
contemporană, este o teorie de rang mediu. Ea are la bază patru premise: Comportamentul
interpersonal şi comportamentul intergrupuri sunt fenomene diferite; Activitatea cognitivă
simplifică percepţia lumii sociale, îngăduind adaptarea socială a individului; Societatea este
structurată în categorii sociale distincte între care există diferenţe de putere şi status; Indivizii
au nevoie de stimă de sine pozitivă.
Relativ recent a apărut o tendință de a creşte atenția acordată de specialişti psihologiei
interculturale. Psihologia interculturală evocă o realitate amplă. Ea înglobează ceea ce Berry
(1994) numeşte psihologie culturală - atât studiul legăturilor între apartenența culturală şi
variabilele psihologice, ceea ce el denumeşte psihologie etnică, cât şi studiul relațiilor între
variabilele psihologice şi apartenența la un grup etnocultural particular integrat într-o națiune,
ca şi analiza naturii şi efectele legăturilor dintre aceste două grupe. Prin extensie, psihologia
interculturală include şi studiul relațiilor dintre persoanele sau grupurile aparținând unor
națiuni diferite, ca şi fenomenele care decurg din acestea.
Psihologia interculturală examinează procesele psihologice în contextul lor cultural. Ea
permite depăşirea viziunii psihologiei etnocentrisme, elaborată într-un context occidental. Şi
poate creşte astfel potențialul de aplicare în mediul şcolar, adesea multicultural. Definind
abordările interculturale în ştiințele educației, Dasen (2000) reține trei tipuri de studii: 1.
studiul fenomenului în interiorul unei singure culturi, având ca obiect influența culturii asupra
acesteia, sau interacțiunile între fenomenul abordat şi cultură; 2. studiul comparativ al unui
fenomen în interiorul mai multor culturi; 3. studiul proceselor antrenate de întâlnirea unor
persoane cu origini culturale diferite, unde se întâlnesc două sau mai multe culturi.
Astfel, psihologia interculturală este interdisciplinară şi face apel la alte discipline sociale
care permit asocierea variabilelor la nivelul societății şi al caracteristicilor individului. Ce
urmare, primele două tipuri de demersuri se apleacă în mod special asupra etnologiei (sau
antropologiei culturale) şi cel de-al treilea asupra sociologiei şi psihologiei sociale, căutând să
se constituie ca o disciplină autonomă, centrată pe studiul interculturalității (Camileri, 1995;
Clanet, 1986, 1990; Denoux, 1985, 1995).
Concepţia simţului comun asupra influenţei de grup are la bază ideea că interacţiunea de
grup dă naştere compromisului. După o discuţie intensă, la care au participat mai mulţi
indivizi cu opinii diferite, este probabil ca fiecare să fi cedat mai mult sau mai puţin şi ca
fiecare să se afle mult mai aproape de medie decât înaintea discuţiei. În fond, concepţia
aceasta din cunoaşterea comună este similară concluziilor lui Sherif din 1935.
 Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de risc, ea conduce la
presupunerea că grupurile sunt reţinute şi prudente (regresia către medie îi astâmpără pe cei
prea curajoşi), iar indivizii sunt relativ dispuşi să rişte. Problema aceasta, a luării deciziei în
grup cu privire la chestiuni riscante, este una din cele care a dat prilejul psihologiei sociale să
contrazică simţul comun. În ciuda intuiţiilor naive ale fiecăruia din noi, psihologii sociali au
demonstrat că grupurile sunt mai puţin conservatoare în deciziile pe care le iau decât indivizii.
Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decât
indivizii izolaţi.
Astfel, s-a ajuns ca psihologia socială să-şi asume cercetarea acestei teme incitante.
Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendinţa discuţiilor de grup de a produce
decizii de grup mai riscante decât media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie. În
deceniul al 7-lea s-au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui Stoner.
Fenomenul schimbării riscante apărea în mod constant, dar câțiva ani psihologii sociali nu au
putut formula explicaţii plauzibile. Cele două explicaţii credibile făceau apel la ideea de
difuziune a responsabilităţii (în grup, responsabilitatea pentru eventualul eşec din cauza
deciziei riscante se împarte) sau la ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuşi să rişte
se bucură de mai mult prestigiu decât cei prudenţi).
Astfel, psihologii sociali au realizat că acest fenomen de grup nu este, aşa cum s-a crezut
la început, o schimbare consistentă către opinii mai riscante, ci mai curând o calitate a
discuţiilor de grup de a întări opiniile iniţiale ale membrilor.
Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme ori de a
intensifica opiniile membrilor în direcţia în care ele înclinau deja înaintea discuţiei de grup.
Polarizarea nu semnifică nicidecum că discuţia de grup ar împărţi membrii în două tabere. Ea
corespunde grupării opiniilor la un pol (la o extremă), şi anume la polul spre care opiniile
membrilor tindeau în faza de pre-interacţiune.
Natura socială a deciziilor în dilemele sociale este foarte limpede: actele fiecărui individ
influenţează bunăstarea celorlalţi. Cercetările din domeniul dilemelor sociale s-au concentrat
asupra situaţiilor în care indivizii se comportă mai curând egocentric. Ele au furnizat concluzii
valoroase cu privire la comportamentele egocentrate şi cele altruiste, la factorii situaţionali
sau de personalitate care marchează comportamentul de cooperare. Astfel de cercetări au
arătat că multe probleme ale societăţii sunt determinate, cel puţin în parte, de tendinţele
egoiste ale indivizilor. Perpetuarea unui mediu înconjurător murdar şi nesănătos, de pildă, se
datorează reţinerii indivizilor de a renunţa la comportamente care le aduc foloase imediate
minore.
 În mod ideal, psihologia socială ar trebui să ne permită să obţinem ceea ce lipseşte din
psihologia socială convenţională - o viziune coerentă asupra naturii umane.
Potrivit psihologilor evoluţionişti, selecţia naturală produce indivizi care se comportă
respectând strict nişte principii generale, dar care pot dovedi şi o flexibilitate adecvată
circumstanţelor.

Cercetările lui Solomon Asch despre Conformism.

Experimentul lui Asch asupra conformismului este probabil cel mai cunoscut
experiment din psihologia socială. Alegerea sarcinii, ingeniozitatea montajului experimental,
eficienţa măsurătorilor, limpezimea concluziilor - toate fac din el o cercetare absolut clasică.
Trebuie menţionat însă că începuturile au fost şovăielnice : ipotezele de start ale lui Asch
anticipau refuzul subiecţilor de a se supune presiunii de grup. Punînd, în ceea ce priveşte
paradigma Sherif, totul pe seama ambigiutăţii stimulului, psihosociologul american
considerase că o situaţie bine structurată, înfăţişînd un stimul absolut neîndoielnic, îl va ajuta
să demonstreze capacitatea indivizilor de a rezista unei norme aberante. Rezultatele au
infirmat - din fericire ? - această predicţie experimentală, făcînd din efectul Asch un bun
exemplu a ceea ce Merton a numit “serendipitate”.
Dar chiar şi aşa el a năruit construcţia teoretică a lui Festinger (1950), care afirmase că
opiniile indivizilor cu privire la realitatea fizică pot fi numai cu greu influenţate, şi a rămas
cea mai limpede demonstraţie a tendinţei indivizilor de a-şi pune opiniile în acord cu
majoritatea. Teoria comparării sociale ale lui Festinger(1954) reprezintă prima şi cea mai
cunoscută tentativă de a explica maniera în care indivizii adună garanţii de corectitudine
pentru opiniile lor. De fapt, o definiţie evidentă a ceea ce este “corect” într-o anumită situaţie
o găsim în comportamentul celorlalţi. Totuşi, ceilalţi nu fac eforturi să ne indice în mod
explicit ceea ce cred ei că este corect şi, de multe ori, nici nu sunt conştienţi că ne raportăm la
ei ca surse ale adevărului.
Festinger a distins două tipuri de realitate în legătură cu care ceilalţi ne pot oferi
informaţii: realitatea fizică şi cea socială. Realitatea fizică este clară, lipsită de ambiguitate,
percepţiile asupra ei sunt verificate şi de aceea e puţin probabil ca individul să facă apel la
ceilalţi pentru a emite o judecată validă asupra ei. Totuşi, o bună parte din mediul nostru nu
este nici pe departe atât de bine definit. În ceea ce priveşte realitatea socială, dupa Festinger
indivizii caută sprijin informaţional la ceilalţi. Comparându-şi opiniile cu ale altora
semnificativi pentru ei, pot să stabilească veridicitatea( socială) şi corectitudinea acestora.
 S-ar părea că există numeroase tipuri de conformism sau motive pentru care oamenii
îşi modelează comportamentul. În 1958, Kelman a identificat trei forme principale de
conformism, fiecare putând avea ca rezultat modelarea comportamentului, dar nu prin exact
aceleaşi metode.

Prima formă de conformism şi cea mai superficială este complianţa- adoptarea opiniei
majorităţii pentru a evita respingerea sau pentru a dobândi recompense de tipul acceptării sau
al aprobării sociale.

A doua formă de conformism este identificarea. Individul se conformează la anumite

momente de timp şi în anumite feluri, deoarece acest lucru face parte dintr-o serie de relaţii
generale pe care încearcă să le păstreze. În acest timp de conformism, comportamentul
adoptat nu este important în sine, ci doar pentru că reprezintă o parte din sistemul de
comportamente prin care se stabileşte sau se menţine un anumit tip de relaţie. De exemplu, un
vânzător care doreşte să stabilească o relaţie de muncă pozitivă cu şeful său va avea tendinţa
să se conformeze comportamentului aşteptat de la un “bun vânzător”, fiind amabil cu clienţii,
rapid şi corect în deservire, politicos şi atent faţă de alţi angajaţi etc. Deşi individul va crede,
probabil că fiecare dintre aceste acte de conformism reprezintă o manieră corectă de a se
comporta, niciunul dintre actele individului nu va avea prea mare importanţă în sine. Toate
acestea apar din identificarea persoanei cu rolul de vânzător şi din conformarea la
comportamentul cerut de rol.
A treia formă de conformism identificată de Kelman este interiorizarea. Această
formă are în vedere propriul sistem valoric al unui individ, modalitatea acestuia de înţelegere
a lumii şi a moralitaţii, atât în problemele importante cât şi în problemele mărunte. O persoană
poate să accepte influenţa altei persoane şi se poate conforma solicitărilor sau expectanţelor
deoarece este întru-totul de acord cu principiile subiacente.
În cadrul acestui tip de conformism, comportamentul specific este posibil să dureze
mult mai mult timp decât o cere situaţia concretă, deoarece individul l-a “adoptat” pentru sine,
făcându-l să devină parte a sistemului său interior de valori. Un exemplu de acest gen ar fi
situaţia în care cineva descoperă că alte persoane cunoscute întreprind o acţiune caritabilă.
Individul poate decide să se conformeze acestui comportament, dar motivele nu trebuie să fie,
neapărat acceptarea sau evitarea respingerii- de fapt, actul poate fi îndeplinit fără ca alţii să
ştie de el. Comportamentul este adoptat deoarece este compatibil cu sistemul propriu de valori
al persoanei în cauză, care îl consideră corect.
 Putem vedea din aceste forme de conformism că un individ poate acţiona în
concordanţă cu alţii din diverse motive şi că acest conformism nu este neapărat un lucru rău.
Totuşi, parţial, probabilitatea de conformare depinde atât de aprecierile noastre de sine cât şi
de solicitările altor persoane.
Totuşi, uneori, nu ne supunem altora. Uneori suntem încăpăţânaţi şi ne menţinem
părerile şi acţiunile, indiferent de presiunea socială la care suntem supuşi. Chiar unii dintre
subiecţii studiilor lui Milgram au refuzat să se conformeze. Gretchen Brandt a crescut în
Germania nazistă, iar Jan Rensaleer a trăit în Olanda înainte şi în timpul celui de-al doilea
război mondial. Ambii erau conştienţi de consecinţele obedienţei negândite şi au refuzat pur şi
simplu să se conformeze experimentului lui Milgram. Refuzul lor a fost destul de calm şi
hotărât. E adevărat că Jan Rensaleer s-a enervat doar atunci când i s-a spus că “nu are de ales”
şi că trebuie să continue cu şocurile. El a subliniat cu înflăcărare că, de fapt, are de ales. Când
i s-a spus că responsabilitatea aparţine experimentatorului şi nu lui, a răspuns că ar fi un act de
laşitate şi că el insuşi este responsabil de actele sale.
Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. El a lucrat tot cu judecăţi
perceptive şi a folosit subiecţi complici, cum făcuse şi predecesorul său. Stimulul se prezintă
sub forma a trei linii verticale, din care una este egală ca lungime cu o linie etalon. Subiectul
este introdus într-un grup de complici şi i se cere ca, atunci cînd îi vine rîndul, să aprecieze
care din cele trei linii corespunde ca mărime segmentului etalon. În total au loc 18 încercări,
iar complicii furnizează aprecieri eronate începînd cu cea de-a şasea.
Deşi sarcina este cît se poate de simplă şi de clară (în grupul de control se observă
0,68 % de răspunsuri greşite), grupul izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor - 32 %
din răspunsurile acestora se dovedesc eronate. În medie, cei din grupul de control (în care
indivizii emiteau judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului) au comis 0,08 greşeli, faţă de
3,84 greşeli ale celor din grupul experimental (Asch, 1951).
Din chestionarele post-experimentale a rezultat că dezacordul cu ceilalţi, în ciuda
evidenţei perceptive, a provocat incertitudinea şi nesiguranţa subiecţilor. pentru care
subiecţii emiteau cu voce tare aceeaşi judecată eronată ca şi ceilalţi l-a constituit evitarea
dezaprobării sociale.În aceste condiţii, Deutsch şi Gerard (1955) au avansat ipoteza că
anonimatul subiectului şi faptul de a nu se afla în nici un fel sub supravegherea grupului va
conduce la dispariţia totală a presiunii spre conformism şi, deci, a conformismului. Deşi s-a
obţinut o scădere senificativă a nivelului influenţei, a reieşit că 23% din subiecţi au
continuat să dea răspunsuri eronate chiar şi în condiţii de anonimat.
 Crutchfield (1955) a rafinat tehnica experimentală, şi a contribuit la explotarea factorilor
ce modelează conformismul. Dintre aceştia, cercetările ulterioare au avut în vedere mai cu
seamă, caracteristicile individuale şi cele ale situaţiei.

Bibliografie

1. Psihologie interculturală, Alin Gavreliuc, Ed Polirom, 2011.

2. Psihologia socială și dinamica personalității, Alin Gavreliuc, Ed Polirom 2019.
3. Beauvois, J.L., Dubois, N., (1994), Croyances internes et croyances externes în
Moscovici, S., Psychologie sociale des relations a autrui, Paris, Nathan Université.
4. Camilleri, C., (1995), La psychologie, du culturel a l’interculturel în Bulletin du
Psychologie, no. XLVIII (419).
5. Charbonneau, C., (1998), La psychologie interculturelle în Revue quebecoise de
Psychologie, vol. 19, no., 3.
6. Dasen, P.R., (1991), Contribution de la psychologie interculturelle a la formation
des enseignants pour une éducation interculturelle în Lavallee, M., Ouellet, F., şi
Larose, F., Identité, culture et changement social, Paris, L’Harmattan.
7. Dasen, P.R., (1993), L’ethnocentrisme de la psychologie în Rey, M., Psychologie
clinique et interrogations culturelles, Paris, L’Harmattan.
8. Dasen, P.R., (1995), Fondements scientifiques d’une pédagogie interculturelle în
Camilleri, C., Différence et cultures en Europe, Strasbourg, Les Editions du
Conseil de l’Europe.
9. Dasen, P.P., (2000), Cadres theorique en psychologie interculturelle în Adair, J.G.,
Belanger, D., Dion, K., L., Advances in Psychological science (Recents
developpements en psychologie scientifique), vol. I, Social, Personal and Cultural
Aspects, London, Psychology Press.