Sunteți pe pagina 1din 56

Dogmatică

1. Revelația naturală și supranaturală

Ceea ce deosebește creștinismul de celelalte religii este că acesta nu e produsul rațiunii


omenești ci are temeiul în lucrarea lui Dzeu.
Revelația este actul prin care Dzeu se face cunoscut oamenilor, voia și planurile Sale pt ca
omul cunoscând să se mântuiască. Dumnezeu ni se descoperă pe cale naturaă și supranaturală.
1.Revelația naturală – are ca și continut omul, natura, cosmosul. Întreaga creație e opera
Sfintei Treimi. Tot ce e creat are o raționalitate proprie și omul o poate cunoaște. Părintele
Stăniloaie spunea că Logosul a fost în lume încă de la începutul ei prin rațiunile lucrurilor și
prin persoanele umane. Lucrurile sunt plasticizări ale chipurilor rațiunilor divine și sunt create
prin cuvintele poruncitoare ale Logosului. Omul e creat ca un partener de dialog cu Logosul
iar lumea este spațiul acestui dialog.
În om se împlinește și se finalizează întregul cosmos. Sf Părinți spun că omul e un
microcosmos dar vine SF Maxim care spune că e mai bine ca omul să fie considerat un
macrocosmos, el fiind chemat să cuprindă în sine toată lumea. Deci lumea e chemată să
primească în sine întreaga pecete a umanului. Astfel omul e făcut pentru veșnicie, infinitate,
absolut pe care le găsește în comuniunea cu Dzeu. El trebuie să se autodepășească pt aceasta.
Dumnezeu îi oferă ajutor omului prin dialogul cu El, prin intermediul creaturilor, dialog care
se întemeiază pe iubire. Sf Maxim arată că Logosul se ascunde tainic în rațiunile lucrurilor și
se oferă spre înțelegere omului prin fiecare din lucrurile văzute, ca din toate acestea să ne
adune treptat la Sine. Sf Vasile cel Mare spune că privind la cele înconjurătoare vei ajungă să
cunoști Rațiunea care a dus la împobobirea celor ce se văd. Lumea e școală a sufletelor
raționale și locul unde se învață cunoașterea lui Dzeu, fiind prin cele văzute o călăuză a minții
în contemplarea celor nevăzute.
În acest sens avem mai multe mărturii Scripturistice: Ps 18,1: „Cerurile spun slava lui
Dzeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.”
Romani 1,19-20:„ Cele nevăzute ale lui Dzeu se văd de la facerea lumii înțelegându-
se din făpturi.”
Credința că lumea e făcută cu un scop de către Creator (scopul se alfă în Dzeu) are rol
în această Revelație.

2. Revelația supranaturală- vine ca o confirmare a revelației naturale.


De ce? Revelația naturală are insuficiențe- lumea ar fi singura realitate, e cunoscută prin
simțuri. –omului în aspirația sa după veșnicie i se opune moartea și astfel n-ar ajunge nicăieri
fără intervnenția lui Dzeu.
Prin aceasta Dumnezeu se face cunoscut mai clar.
Părintele Stăniloaie spune că Logosul apare în Revelația VT pregătind pe oameni pt
venirea Sa în lume ca Logos întrupat- Iisus Hristos. Cum?- prin cuvinte directe șoptite în
inimile proorocilor și prin fapte care erau distincte de împrejurările naturale. Patriarhii și
proorocii au trăit prezența directă a Logosului deși Aceasta nu a intrat în comunitatea
oamenilor ca Logos-Întrupat. Sf Maxim: Înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui
Dumnezeu, venea în mod spiritual la patriarhi și prooroci.
Dumnezeu se impune și prin fapte supranaturale, prin minuni. În Vechiul Testament au fost
minuni mai ales asupra naturii, iar poporul evreu ajunge la concluzia că e condus de Dzeu.
Acesta lucrează și prin cuvintele Sale. În Hristos aceste acte se referă la toate minunile Sale și
tot ce a făcut pt îndumnezeirea firii Sale umane luate din Fecioara Maria prin Sf Duh.
Părintele Stăniloaie: Sf Maxim: Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul
tuturor ghiciturilor și tipurilor Scripturii și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate. În
Logosul întrupat culminează nu numai Revelația, ci cosmosul întreg. Totul culminează în
Persoana de la care totul provine. Pantocratorul e persoană: Logosul întrupat.
Întreaga istorie a mântuirii e călăuzită și întărită de Revelația dumnezeiască.
Pe Dumnezeu îl putem cunoaște deci catafatic, apofatic și din împrejurările vieții.

2. Sfânta Scriptură și Sf Tradiție, căi de transmitere a Revelației


Revelația dumnezeiască se găsește în Sf Scriptură și Tradiție. Biserica este
păstrătoarea Revelației.

1.Sfânta Scriptură- este colecția de cărți scrise de prooroci, drepți și apostoli sub inspirația
Sf Duh. Scriptura nu e numai o carte istorică ci și o carte ce spune planul Fiului lui Dzeu cu
lumea.
Sf Scriptură este alcătuită din 2 părți: Vechiul și Noul Testament. Vechiul Testament conține
Revelația făcută de la Adam până la Hristos și este format din 39 de cărți canonice și 14
necanonice sau bune de citit. Noul Testament conține Revelația făcută de Insuși Fiul Lui
Dzeu și transmisă prin Apostoli, fiind format din 27 de cărți canonice. De ce se numesc
părțile Testament? Pt că Hristos vrea ca cei ce cred în El să moștenească împărăția cerurilor.
Cel mai important moment în VT este legământul lui Dzeu cu Moise pe Sinai. De
aceea VT se numește și Legea Veche. În NT cel mai important moment este răscumpărarea
omenirii prin jertfa lui Hristos și Învierea Domnului. NT se mai numește Legea Nouă.

2.Legătura dintre Scriptură și Biserică- există sprijin reciproc. Scriptura a fost dată Bisericii
de la început, și Biserica a fost aceea care ne-a păstrat Sf Scriptură. Biserica nu e deasupra
Bibliei ci Biblia e în și prin Biserică. Sf Duh face din Biserică: “stâlp și temelie a adevărului,
Biserica Dumnezeului celui viu” (I Timotei, 3,15). În Ortodoxie Biserica ne învață ce să
credem, ea formează învățăturile pt ca să nu se facă interpretări după bunul plac și afara
Bisericii și să nu se facă interpretări greșite de cei necunoscători, și pt că Scriptura nu poate fi
normă de credință pt că avem și Sf Tradiție care o întregește.

3. Biserica- Tâlcuitoarea Scripturii. Doar Biserica face tâlcuirea Scipturii prin cei anume
pregătiți de ea. Famenul zice:cum voi putea înțelege dacă nu mă va călăuzi cineva? Filip il
ajută; Petru atrage atenția că sunt lucruri greu de înțelels pe care cei neștiutori le răstălmăcesc
spre pierzare. I petru3,16.;. Biserica ține cont de regula contextului, locurile paralele și norma
de credință.

4. Citirea Sf Scripturi- o datorie. E citită în cadrul cultului divin dar și înafara cultului.
Biserica Ortodoxă pune la dispoziție NT, Psaltirea, Scriptura și catehisme (explicații exegetice
și doctrinare)

2.Sf Tradiție- Sfânta Tradiție este totatlitatea adevărurilor revelate transmise prin viu grai de
către Mântuitorul și Sfinții Aposoli și păstrate de către Biserică până în zilele noastre. Tradiția
e viața Bisericii în Sf Duh și ea se dezvoltă treptat. Pavel arată că predica creștină ce naște
credința îsi are izvorul în cuvântul Domnului. Tradiția e Evanghelia predicată de la Ap până la
noi. Tradiția e memoria vie a Bisericii ca și cum Biserica a auzit și păstrat cuvintele lui Iisus si
Ap și le-a valorificat.
Evanghelia a fost vestită prin viu grai, Iisus n-a scris nimic, iar apostolii au scris o mică parte
din învățătura și faptele Domnului. „Sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris.”
(Ioan 21,25).
Primii creștini nu au avut Scriptura. Trăiau mai mult din Tradiție decât din Biblie. Tradiția
este cel mai bun comentar și tâlcuitor al Bibliei. Prin Tradiție conținutul Scripturii rămâne
mereu viu , actual și întreg.
2. Raportul dintre Sf Scriptură și Sf Tradiție.-completare, susținere și interpretare reciprocă-
ele redau împreună Revelația dumnezeiască și au fost inspirate de același Duh Sf.
Deosebiri- Nimeni nu poate contesta un adevăr scripturistic pt faptul că e enunțat o singură
dată. În cazul Tradiției omul dă mărturie despre un anumit adevăr iar Biserica confirmă
adevărata Tradiție prin glasul Sf Părinți.
-Scriptura a fost dată prin inspirație și e primită ca atare; Tradiția e aleasă prin discernământ
sub asistența Sf Duh.
-Tradiția completează Scriptura dar din punc de vedere dogmatic nu o completează ci
dezvoltă cele spuse de ea.
3.Aspectul statornic al Tradiției. Din Tradiția apostolică o parte s-a fixat în scris pe vremea
apostolilor formând Sf Scriptură, iar o parte în primele 8 secole formând tradiția apostolică cu
caracter statornic. Ev 2 si 3 au fost scrise dupa Tradiție. Tradiția Apostolică a rămas temelia.
Primirea ei s-a încheiat cu moartea ultimului Apostol. Urmează fixarea ei în scris in primele
VIII sec. Aceasta e Tradiția dumnezeiască apostolică.
4. Aspectul dinamic al Tradiției-ea nu se oprește la moartea ultimului apostol și nici la
încheierea unei epoci ci dă răspuns problemelor din fiecare epocă. Răspunsurile însă au la
temelie revelația. Multe dogme se afirmă în cântarea bisericească ca răspuns contra ereziilor.
5. Izvoarele sau documentele Tradiției apostolice
1.Simboalele de credință-Apostolic (trinitare, hristolo, coborârea la iad, loc de cinste), Niceo-
constantinopolitan(12 art), athanasian (Cesarie spune că apare in sec V în Galia de unde e ft
răspândit, sec X Roma, 40 art filioque, omousios).
2.canoanele apostolice-85 cuprind învățătura ap deși nu le formulează ei
3.cele 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade particulare
4. Litughiile și cărțile de slijbă
5. Def dogmatice împotriva ereticilor
6.Mărturisiri de credință ale martirilor
7.scrierile Sf Părinți
8,Mărturii arheologice

II. Dumnezeu Creatoul

1. Crearea lumii văzute. Dzeu Creatorul.Înv creștină despre creație. Lumea văzută

Unii au afirmat că Dzeu a făcut lumea dintr-o materie preexistentă, eternă, el fiind un
Demiurg. Alții spun că lumea e rezultatul atomilor. Panteiștii spun că totul este Dzeu, el
emanând în toate și din toate.
Primele cuvinte ale Scripturii mărturisesc: Facere 1,1: La început a făcut Dzeu cerul și
pământul. Iar în Crez mărturisim:Cred întru-unul Dzeu făcătorul cerului și al pământului.
Numai credința poate accepta acest mesaj. Pe cale naturală omul nu știe când și cum a apărut
universul.
Întreaga creație e opera Sf Treimi: Geneză1,26: Să facem om după chipul și asemănarea
noastră. Ioan1,3: Toate prin-trânsul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Sf Vasile spune că Tatăl e cauza inițiatoare a creației, Fiul e cauza eficientă, pt că prin El vine
la existență tot ce e creat și Sf Duh cauza sfințitoare.
Deci lumea este creată de Dumnzeu care a făcut toate din iubire și libertate, nu din
necesitate.:Ps 134,6:Dzeul nostru în cer și pe pământ toate a făcut câte a voit.
Creatio ex nihilo –Dzeu a creat lumea din nimic, El nu a avut nevoie de nimic pt a aduce
lumea la existență. Deci nu se poate vb de o materie preexistentă.
Creația s-a făcut deodată cu timpul.-Geneză 1,1: La început a făcut Dzeu cerul și pământul.
Apare ideea că prin creație intervine o schimbare în Ființa dumnezeiască. Acest lucru
e greșit deoarece ideea lumii a existat în Dzeu din veci, numai realizarea ei s-a făcut în timp,
crearea lumii nu-L schimbă pe Dzeu cu nimic, ea a fost creată nu din Ființa Sa ci prin
energiile Sale necreate.
Scopul creării lumii este lauda lui Dzeu și fericirea creaturilor. Ps18,1 :Cerurile spun slava
măririi lui Dzeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Matei 5,16: Așa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl
vostru cel din ceruri.
Lumea a fost creată de Dumnezeu din iubire care toate dintru neființă întru ființă le aduce, și
scopul lumii e acela de a-l apropia pe om de Dzeu, și a-l desăvârși, are rol pedagogic.

La început a făcut Dzeu cerul și pământul. Prin cer se înțelege lumea nevăzută. La început
pământul era netocmit, nevăzut și gol. Sf Vasile cel Mare explică că prin aceasta se înțelege
că era acoperit de ape, și fără viață. Apoi a creat Dzeu lumina și a despărțit ziua de noapte.
Ziua 2: A creat Dumnezeu tăria, cerul.
Ziua 3: a adunat Dzeu apele la un loc și sa arătat uscatul pe care-L numește pământ. Apoi a
zis să dea pământul verdeață, pomi..etc..a creat lumea vegetală.
Ziua 4: Crearea luminătorilor cerești, stelele, soarele ca luminător al zilei și luna ca
luminător al nopții ca să se deosebească ziua de noapte și anotimpurile
Ziua 5: Crearea animalelor de apă și păsărilor
Ziua 6: Crearea animalelor de uscat.
Tot în această zi îl face Dumnezeu și pe om (Facere 1,26) cu propriile mâini din țărână și ca
să fie viu suflă în el duh de viață. Îl pune stăpân peste întreaga creație fiind ultimul creat.
Perfecțiunea creației:Gem 1,31: Și a privit Dzeu la toate cele ce le-a făcut și iată, erau
bune foarte. Întreaga creație este bună, perfectă, și aspiră spre Creatorul ei. Sf Maxim spune
că rațiunea lumii nu este răul ci binele. Ea a fost creată perfectă, dar perfectibilă, pt că e
destinată unui scop spre care se mișcă. Era nevoie ca omul să persiste pe calea binelui, în
comuniune cu Dzeu spre a ajunge la asemănarea cu El.

2. Crearea lumii nevăzute

1.Crearea îngerilor
Geneză: 1,1 La început a făcut Dzeu cerul și pământul. Prin cer se înțeleg puterile
cerești, ingerii, creaturile spirituale fără trup, nemuritoare, dar cu rațiune și voință.
Ingerii sunt creati de D-zeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din sine.
In Geneză nu sa facut mentiunea speciala referitoare la crearea ingerilor pt că evreii inclinati
spre idolatrie ar fi cazut in inchinarea la idoli.
Ingerii au fost creați inaintea oamenilor, in momentul caderii omului, ispititorul era un duh
cazut imbracat in chip de șarpe. Ei existau inainte de ziua a IV-a cand Dzeu a facut stelele ei
il laudau.
2 Natura ingerilor.
Ingerii sunt duhuri sau spirite, imateriale, nevăzute, inferioare lui Dzeu si superioare
omului dar marginite. Nu se casatoresc, nu se inmultesc si nu mor. Sunt ființe raționale si
libere, nevăzute dar pot sa ia si forme omenești, sa vb, sa manance, și sa poarte aripi.
In Sf Scriptură se amintește de mai multe angelofanii dar nu se spoate concluziona ca ei
ar avea trupuri, așa cum din teofanii nu se poate spune că Dzeu ar avea trup. Sf parinti ii
numesc puteri ceresti netrupești, a căror materialitate nu este absolută ca a lui Dzeu. F.
August și Ghenadie atribuie îngerilor o corporalitate.
Îngerii nu pot fi în același timp în mai multe locuri. Când sunt în cer nu sunt și pe pământ
și invers. Ei se mișcă ft ușor dintr-un loc în altul. Ei nu au pasiuni trupești și de aceea viața
monahală e după chipul vieții îngerești.
Starea morală a îngerilor e una de sfințenie prin darul lui Dzeu. Ei cugetă și fac cele ale lui
Dzeu; conștiința lor e dreaptă, iar voința numai poate fi îndreptată spre rău. Ei au rezistat
ispitei și au primit de la Dzeu harul de a numai păcătui, rămânând neclintiți în bine. Ei au
putut să se îndrepte spre rău pt că au fost liberi prin natură, dar nu s-au abătut din
comuniunea cu Dzeu. De aceea Sf Scriptură îi numește aleșii lui Dzeu, ce înconjoară tronul
Lui și văd pururea fața Lui.
3.Nr și ierarhia: La Daniel 7 se vb de milioane de milioane de îngeri și la Matei 26 de
legiuni.
Sf Dionisie Areopagitul în Ierarhia cerească împarte în: I Serafimi, Heruvimi, Scaune; II
Domnii, puteri, stăpânii; III Îngepătorii, Arhangheli, Îngeri. Cunoaștem 3 nume: Mihail, Gaviil
și Rafael. Deosebirea între cete e o taină, ei se deosebesc după iluminare și rang. Cei de sus
luminează pe cei de jos. Toți trec prin iluminare, purificare, desăvârșire.
4.Menirea îngerilor: să-L slujească și preamărească pe Dzeu și să se bucure de
fericirea deplină. Înger=crainic, vestitor.
Sf Ioan Damaschin spun că scopul îngerilor e să laude pe Dzeu și să slujească voinței Sale.

5.Îngerii răi: Sunt numiți în Scriptură duhuri rele, necurate, ale răutății, demoni, draci, pe șef
Satana, Veliar, domnul dracilor. Mulți la nr grupați în: începătorii, domnii, stăpânii ale
întunerecului.
Ei sunt ființe reale, raționale, au voință proprie, și păcătuiesc din început. Moartea apare
prin lucrarea diavolului. Iisus atestă exisența diavolilor și a venit în lume să scoată pe om de
sub robia lor.
6. Originea îngerilor răi: Îngerii au fost creați De Dzeu buni, ca și întreaga creație (Facere
1,31) dar au devenit răi prin propria lor voință. Îngerii au putut cădea deoarece sunt ființe
raționale și libere cu posibilitatea de a progresa în bine sau de a se îndrepta și rămâne în rău.
Ei sunt deci schimbători, numai Dzeu e Același.
a.Îngerii răi au căzut înaintea căderii lui Adam și Eva.
b.Modalitatea căderii: Îngerii sunt persoane care posedă fiecare natura îngerească în mod
întreg. În Adam și Eva însă natura umană era în întregul ei, în ea fiind cuprinși toți urmașii
neamului omenesc, iar căderea lor a determinat căderea tuturor. În lumea îngerilor, păcatul nu
se transmite prin natură ci prin exemplu. Lucifer a căzut el însuși și i-a ispitit și pe alți îngeri
dar n-au căzut toți, nu s-a corupt natura îngerească toată. Dar în lumea oamenilor, prin
căderea lui Adam s-a corupt natura umană toată. Toți au căzut prin mândrie, adică
neacceptarea stării de dependență și ascultare de Dzeu, dorind independență totală față de
Creator și năzuind să fie asemenea lui Dzeu.
Căderea lor e ireversibilă pt că natura acestora s-a consolidat în rău, nemai fiind posibilă
pocăința lor. Ei sunt spirite pure și nu au ispite trupești. Nu ceva de dinafară i-a făcut să cadă
ci hotărârea lor liberă. Dzeu a acordat îngerilor răi un timp de pocăință dar au refuzat-o apoi
s-au impietrit în rău și au căzut astfel ireversibil.
c.Însușirile diavolului: ura față de adevăr și izvorul minciunii. Diavolii sunt amăgitorii omului,
ei uneltesc și crează nenorociri pt a-l face pe om să facă răul. (Iov). Dzeu îngăduie pe diavol
pt a-l încerca pe om și a întări pe cei buni, iar uneori pt a pedepsi pe cei răi. Diavolul nu se
poate atinge de libertatea omului. Omul prin rugăciune și Hr învinge. Diavolul ispitește dar
nu silește.
I Corinteni 5,5: Supuneți-vă lui Dzeu, stați împotriva diavolului și el va fugi de voi.

3. Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu

Omul a fost creat ultimul pt a fi pus ca un rege în regatul său.

a.Chip și asemănare Facere 1,26-28: „Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră, ca să
stăpânească tot pământul. Și a făcut Dzeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat și femeie. Și i-a binecuvântat
zicând: Fiți rodnici și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți.”
Sf Părinți fac deosebirea între chip și asemănare. Chipul se referă la rațiune și libertate în
inclinația lor spre Dzeu iar asemănarea e scopul omului în desăvârșirea sa morală.
Asemănarea poate fi atinsă prin statornicia în bine. Punctul de plecare e chipul lui Dzeu. Deci
chipul aparține omului prin creație iar asemănarea se află în potență.
Sf Vasile: chipul este asemănarea în potență iar asemănarea este chipul în actualitate.
Asemănarea se actualizează prin practicarea virtuții, e starea de sfințenie deplină, în
aspirație permanentă spre Creator.
Încă de la crearea omului se spune și menirea lui: preamărirea lui Dzeu și fericirea. Omul
trebuie să-L cunoască, iubească, preamărească pe Dzeu și astfel să ajungă la adevărata
fericire.
În raport cu sine însuși omul are menirea de a se dezvolta și desăvârși neîncetat până la
asemănarea tot mai mare cu Dzeu.
În raport cu lumea omul e purtătorul de cuvânt al ei în fața lui Dzeu și reprezentantul lui
Dzeu în ea, stăpânul ei. Omul trebuie să ducă creația la desăvârșire și îndumnezeire.

Capitolul 2 de la Facere ne detaliază actul creării primilor oameni: Adam și Eva


Facere 2,7: „Atunci luând Dzeu țărână a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă
vie.” Și a adus asupra lui Adam somn greu și a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta
luată din Adam a făcut-o femeie. (Facere 2,21-22).
Există un îndoit act creator: crearea simultană a sufletului și trupului omului.
Omul e creat din trup material , din țărână, prin care e înrudit cu creația văzută și suflet prin
care e înrudit cu lumea spirituală și Dzeu.

Cum era omul în rai? Starea primordială a omului: Adam era fără păcat, în rațiunea lui
Adam erau tot felul de cunoștiințe, în voința lui toată dreptatea și bunătatea. Căci el a
cunoscut pe Dzeu pe deplin atât cât i-a fost dat și prin El a cunoscut toate lucrurile.
Nu există o perfecțiune absolută în starea primordială pt că aceasta o are doar Dzeu iar omul
dacă ar fi avut-o n-ar mai fi putut să păcătuiască.
Adam a devenit stăpân al pământului, a dat nume animalelor, potrivite cu firea lor, a dat
nume femeii sale și a cunoscut cum a fost creată Eva, iar Dzeu n-a schimbat nimic din ce a
făcut Adam.
Moral era perfect, pt că voința lui era curată și dreaptă, supusă rațiunii și lui Dzeu. În el nu
exista dezarmonie între suflet și trup. Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau (F
Augustin), deși știau că sunt goi.
Bilogic-trupesc omul era perfect, căci trupul era sănătos, fără dureri, care sunt consecințe ale
păcatului. Era nemuritor și trupește. Nemurirea nu însemna că trupul era nemuritor ci putea
ajunge astfel.
Natura și viețuitoarele erau supuse lor iar munca lui era plăcută.
Prin harul lui Dzeu omul a putut petrece în starea primordială în comuniune și armonie cu
Dzeu, lumea și cu sine însuși.
Perfecțiunea lui însemna că el avea totul în cel mai înalt grad pt a-și împlini menirea. El
putea înainta în desăvîrșire căci altfel n-ar fi putut păcătui. Dar întreaga lui activitate era
teocentrică, adică orientată spre Dzeu.
Omul trebuia să-și manifeste credincioșia față de Dzeu și să dobândească și un
oarecare merit și pt aceasta trebuia doar să nu mănânce din Pomul cunoștinței binelui și
răului, pt că dacă va mânca va muri. Facere 2,17. Ispitită de diavolul, Eva mănâncă, mănâncă
și Adam. Dzeu îi strigă, dar ei se ascund, nu își cer iertare și sunt izgoniți din rai. Consecințele
căderii lor sunt:
-lipsirea de frumusețea Edenului
-chipul dumnezeiesc din om a avut de suferit: rațiunea s-a întunecat, sentimentele s-au
pervertit, voința a slăbit.
-boala, suferințe și moarte
-nașterea de copii in chinuri pt femeie
-limitarea puterii de a stăpâni pământul. Pământul nu mai rodește, omul cu sudoare feței își
câștigă pâinea
-adâncirea în rău și imposibilitatea mântuirii fără întruparea Logosului.
Totuși căderea omului nu a distrus în totalitate chipul dumnezeiesc din el, omul fiind
capabil să facă binele, și să-L cunoască pe Dzeu.

III. Dogma Sfintei Treimi: însușiri specifice și distincții

I. Învățătura despre Sf Treime

Dumnezeu este Unul în Ființă, o singură substanță, Un singur spirit absolut, dar subzistă
în Trei Persoane sau Ipostasuri egale între ele. Sf Treime constituie baza mântuirii noastre.
1) Religiile păgâne au și ele remnișciențe ale Revelației primordiale, prin care se
preînchipuiește unitatea treimică.
În Vechiul Testament se fac aluzii că în Dzeul cel Unic în ființă subzistă mai multe
persoane. Mărturii:
Facere1,26: Să facem pe om după chipul și după asemănarea noastră.
Facere 11,6-7: Veniți și pogorându-ne să le amestecăm limbile
Sf Părinți spun că motivul pt care nu li s-a revelat evreilor clar Sf Treime a fost acela de a
păstra monoteismul și a nu cădea în politeism.
În Noul Testament avem mai multe mărturii:
a)Trinitatea persoanelor:
-Matei 28,19: Mergând învățați toate...
-Luca 1,35:Duhul Sf se va pogorâ peste tine ...
-Matei 3,16-17:Teofania de la Botez
-II Corint 13,13: Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dzeu Tatăș și...
Matei 5,16: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor.
Ioan3,16Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit..
Ioan14,26: Mângăietorul, Duhul Sf, pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va
învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

c)unitatea Ființei lui Dzeu sau consubstanțialitatea Persoanelor treimice:


-Ioan10,30:Eu și Tatăl una untem; Ioan10,38: Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl.
2) Formularea dogmei Sf Treimi în tradiția creștină
Formularea dogmei Sf Treimi la Sinoadele I, II Ecumenic
Primul afirmă deoființimea Fiului cu Tatăl. Sinodul II afirmă consubstanțialitatea Sf Duh cu Tatăl și Fiul
combătând pe Macedonie.
3Terminologia trinitară- se încearcă găsirea unor termeni pt a reda unitatea de Ființă și Treimea
Persoanelor divine.
-La unitatea de Ființă avem termenii: ființă, esență, substanță, natură. Termenul .ousia. de la Aristotel
desemnează esență individuală (eu, tu) sau esență abstractă, comună, ceea ce e comun în toți. Dacă am lua
primul înțeles ar exista trei dzei. Dacă am lua al 2lea ar reiese că persoanele divine au Ființa divină sau numai
parțial sau complet. Dar Părinții învață că cele 3 Persoane au aceeiați Ființă, nici una nu are mai mult sau mai
puțin decât celelalte.
Sf Vasile cel Mare explică: ousia sau esența reprezintă fondul naturii comune mai multor indivizi iar ipostasul e
individul subzistent în mod concret.Esența e aceiași pt toți cei de aceeiași specie. Individul însă subzistă fiecare
pt sine. Lemnul e natura din care a fost făcută o masă. Esența, natura, substanța sunt redate prin cuvântul Ființă.
-La treimea Persoanelor: persoană, ipostas, subzistență.

4.Distincțiile și antinomiile dogmei Sf Treimi


Distincții: Există un singur Dzeu și trei ipostasuri sau persoane, care se disting între ele fără a
se separa. Ele există una în alta fără a se confunda.Tatăl e principiul prim, din care izvorăște
ființa Fiului și Duhului Sf. Tatăl posedă Ființa de la Sine, Fiul o primește de la Tatăl prin
naștere iar Sf Duh prin purcerere de la Tatăl. Tatăl e necauzat, nenăscut, nepuces; Fiul e
născut din veci din Tatăl, Duhul e purces din veci din Tatăl. Fiecare Persoană posedă în mod
real și distinct Ființa divină.
Antinomii: Dzeu e unul în ființă și întreit în persoane. Cele trei persoane exista deodată, sunt
veșnice și totuși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Sf Duh. Fiul deși născut din veci din Tatăl
se naște și acum. Mintea omului nu poate înțelege aceste lucruri mari.
5. Proprietățile persoanelor Sf Treimi- interne și externe
Tatăl intern e cauza în Sf Treime și extern e creatorul. Fiul intern-nașterea Sa pasivă din Tatăl,
extern-mântuirea. Sf Duh intern-purcederea pasivă din Tatăl, extern-sfinșenia și desăvîrșirea.
Prin proprietățile interne ele se deosebesc întreolaltă. Nașterea și purcederea sunt acte
necesare, veșnice și spirituale. Texte referitoare:
-Pt proprietatea Tatălui- Ps2,7: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut; Ioan 15,26: Duhul
Adevărului care de la Tatăl purcede.
-Pt p. Fiului:Ps 109,3: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut
6. Perihoreza și apropierea treimică- Comuniunea persoanelor Sf Treimi provine din faptul
că Tatăl împărtășește ființa sa Fiului și Sf Duh, prin naștere și purcedere. Întreaga Ființă e
împărășită dar Tatăl își păstrează ființa întreagă și pt Sine. Persoanele treimice locuiesc una în
alta fără să se amestece=perihoreză. (Ioan Damaschin a dat termenul). Prin acest termen se
exprimă Unitatea și trinitatea persoanelor treimice, aceeiași ființă subzistă în trei persoane.
Ioan Damaschin explică perihoreza: Prin cele trei ipostasuri cunoaștem că dumnezeirea e
necompusă, neamestecată, iar prin faptul că ipostasurile sunt de aceeiași ființă, sunt unele în
altele și sunt identice ca voință, putere,mișcare, cunoaștem că dumnezeirea e neîmpărțită, e
un singur Dzeu.

Apropierea treimică=atribuirea unei însușiri sau lucrări comune Sf Treimi uneia din
Persoanele treimice pt a o înțelege și caracteriza mai bine. Apropiere=a face ceva propriu din
ceva comun. Tatăl e numit Dumnezeu, Fiul Dom și Duhul Spirit.
I se atribuie Tatălui hotărârea de a face, Fiului ascultarea, Duhului desăvârșirea. Tatălui i se
atribuie crearea lumii, Fiului răscumpărarea ei, Duhului sfințirea și desăvârșirea.Aceste lucrări
pot fi numite proprietăți personale externe, pt că se referă la acțiunea externă a persoanelor
divine și se deosebesc de proprietățile interne. care sunt incomunicabile.

IV. Dumnezeu Mântuirorul

1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos

Unirea ipostatică și concecințele ei

1.Conținutul unirii: Hristos este Dzeu adevărat și om adevărat, având 2 naturi sau firi unite
într-un singur Ipostas sau Persoană. În Hristos, natura umană își primește existența într-un
centru preexistent, în Ipostasul divin al Logosului. Ipostasul veșnic sau Persoana preia natura
omenească și devine ipostasul umanității, dar nu încetează a fi și ipostasul naturii Sale divine-
enipostaziere (Leonțiu dă termenul).
„Între oameni a pășit un om care nu mai e centrat în el însuși, ci în Dzeu, e identic ca persoană cu Dzeu.
Relațiile celorlalți oameni cu acest semen al lor nu sunt relații trăite înafară de Dzeu ci relații cu Dzeu
însuși.” (Stăniloaie)
Sinodul de la Niceea din 324 combate pe Arie care susține că Hristos e o creatură
superioară care mediază între Dzeu și creatura Sa. Sinodul afirmă deoființimea Fiului cu
Tatăl. Sinodul IV din 451 combate monofizitismul care distinge firile și nestorianismul care
le separă afirmând că: Hristos e Fiul lui Dzeu, Dzeu adevărat și om adevărat, întru toate
asemenea nouă afară de păcat, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire iar în zilele
de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoare de Dzeu după omenitate, cunoscut în 2 firi în
chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit unite ipostatic, adică o singură
persoană, Persoana lui Iisus Hristos”, prin perihoreză sau întrepătrundere.
Sinodul VI (Const 680-681) susține 2 voințe și energii, una divină și una umană unite
neseparat. Despre cele 2 firi ne mărturisesc:
a.Profețiile mesianice ale VT: Ps 2,7: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”.
Ps 109,3: „din pântece mai înainte de Luceafăr Te-am născut”
Ioan 3,16: „Atât de mult a iubit Dzeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat„
Ioan 3,13: Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este în
cer.”
Ioan 10,30:„ Eu și Tatăl una suntem”. Ioan 10,25: Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl.
Matei 16,16: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dzeu Celui viu.
Ioan 1, 14: La început era Cuvântul și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi și am
văzut slava Lui.
Filipeni 2,6-7: : ” Care Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o știrbire a fi El întocmai ca Dzeu ci s-a deșertat pe
sine chip de rob luând făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca și om. S-a smerit pe Sine
ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pt aceea și Dzeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui
nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al
celor pământești, și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui
Dzeu Tatăl.”
Unirea ipostatică are loc la întrupare. Natura omenească e arătată de genealogiile expuse de
Matei, în descrierea vieții pământești, patimilor și morții săvârșite cu trupul Său real, având
afectele nepătimașe.

2.Raportul unirii ipostatice cu Sf Treime


3. Consecințele unirii ipostatice: a.Comunicarea însușirilor: Întrucât Hristos, Logosul este
ipostasul ambelor firi, prin acest Ipostas se stabilește o comunicare reală între însușirile și
lucrările acestor două firi. Dacă nu s-ar face această comunicare, Ipostasul s-ar manifesta când
ca pur dzeiesc, când ca pur omenesc. Faptele și vorbele lui Hristos, minunile și pătimirea Sa
nu ar fi omenești-dumnezeiești deopotrivă. Dzeu nu s-ar fi umanizat, iar omul nu s-ar fi
îndumnezeit. Cele dumnezeiești devin ale omenescului și cele omenești ale dumnezeiescului.
b.Îndumnezeirea firii umane în Hristos: Sinodul VI arată că firea umană a lui Hristos e
ridicată la cel mai înalt grad al desăvârșirii rămănând în starea ei. Firea omenească fiind
indumnezeită nu s-a nimicit ci a rămas întreagă. Îndumnezeirea firii umane înseamnă
perfecțiunea ei fără schimbarea naturii.
Punctul culminant al îndumnezeirii e înălțarea cu trupul la cer.
c.Lipsa de păcat: Deși nu există om fără păcat (Romani 5,12) Iisus Hristos fiind Dzeul-Om a
fost fără păcat. Hristos nu are nici păcatul strămoșesc, pt că El nu se naște în urma voluptății
prin care se înmulțesc oamenii, ci se naște pe cale supranaturală fără inițiativa unei perechi de
oameni. Hristos are afectele sau pătimirile omenești, dar acestea sunt ireproșabile. Noi avem
afecte, dar prin liberul arbitru le putem activa păcătos. Sf Maxim spune că în Hristos liberul
arbitru nu a fost uman, ci era Logosul care călăuzea dzeiește voința omenească încât devine
incoruptibilă
„Și Sf care se va naște...”(Luca 1,35). Cine dintre voi mă vădește de păcat? (Ioan 8,46)
„Domnul n-a săvârșit păcatul și nici nu s-a aflat vicleșug în gura Lui”. (I Petru 2,22). „Voi
știți că El s-a arătat ca să ridice păcatele și păcat nu este în El” (I Ioan 3,5).
d.Lui Iisus I se cuvine o singură închinare, atât după umanitate cât și după divinitate.
Aceasta din cauza unirii lor. Închinarea, adorarea absolută se adresează Persoanei: Domnul
meu și Dzeul meu! (Ioan 20,28). Sf Maxim spune că Hristos și în smerenia Sa s-a arătat ca
Dzeu prin fire iubitor de oameni, făcându-se prin nașterea Sa din femeie, cu voia accesibil
nouă. De aceeia Ii aducem Lui și ca întrupat o singură închinare împreună cu Tatăl și Duhul.
Dacă I-am da lui Hristos 2 feluri de închinări L-am împărți în 2 persoane.
e.Fecioara Maria-Născătoare de Dzeu: Persoana care se naște din Fecioara Maria e
Persoana Cuvântului care prin întrupare se face și persoana firii omenești. Luca 1, 35: „Duhul Sf
se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pt aceea și Sf care se va naște din tine, Fiul lui Dzeu se va chema.” Dacă
Fecioara Maria nu este Născătoare de Dzeu, atunci nici cel ce s-a născut din ea nu este Dzeu
adevărat. Sinoadele 3,5,7 arată aceasta.
Sf Chiril al Alexandriei întreabă dacă Iisus e Dzeu atunci cum Fecioara Maria nu e ND? Sf
Ioan Damaschin afirmă și el că Fecioara a născut pe Fiul lui Dzeu după omenitate, pe Dzeu
întrupat. (înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire iar în zilele de pe urmă din
Fecioara Maria, Născătoare de Dzeu după omenitate IV Ec).
Lucrarea Sf Duh în nașterea Fiului lui Dzeu ca om. Însuși Ipostasul Logosului își formează
împreună cu Duhul Sf prin suflet, trupul.
Sf Duh lucrează asupra Fecioarei Maria. Eficiența lucrării Duhului asupra cuiva e
proporțională cu puritatea și disponibilitatea acelui lucrat. Maica Domnului se dăruiește
deplin Cuvântului, se pune total la dispoziția Lui. „ Iata roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”.
(Luca 1,38)
Leonțiu de Bizanț vb de mamelele unor prooroci care au fost sfințite de Duhul și prin aceasta
și proorocii din pântecele lor, dar numai Născătoare de Dzeu a avut pe Duhul însuși, umbrind-
o și sălășuit în ea și numai ea a născut pe Sfântul, care a și sfințit-o. Pt ca Ipostasul Logosului
să nu ia trupul Său dintr-un trup care avea păcatul strămoșesc și era născut în voluptate, trupul
fecioresc al Maicii Domnului a fost curățit de păcatul strămoșesc. Ea trebuia să fie fecioară
înainte de zămislire, la zămislire, la naștere și nu se putea să nu rămână și după aceea pururea
fecioară.
2. Mântuirea obiectivă sau întreita slujire a Mântuitorului

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească pe care o


îndumnezeiește și o eliberează de afectele și moartea provocate de păcatul strămoșesc, apoi ne
eliberează pe noi din robia păcatului, diavolului și morții și ne împacă cu Dzeu. Cele trei
direcții spre care se îndreaptă lucrarea mântuitoare a lui Hristos: spre Dzeu, spre firea Sa
umană și prin ea spre toți oamenii constituie o unitate realizată din trei chemări sau slujiri. În
fiecare dintre cele 3 sunt prezentate și celelalte 2. Centrul celor 3 slujiri e lucrarea arhierească
prin care împacă omul cu Dzeu.
1.Iisus Hristos- Învățătorul: Hristos este Pedagogul suprem al lumii întregi. El ne descoperă
adevărul absolut despre Dzeu și norma morală, confirmând prin fapte învățătura Sa: Ioan 14,6
:„Eu sunt calea, adevărul și viața”. Hristos e învățătorul și Proorocul prin excelelnță.
Ioan 8,12: „Eu sunt lumina lumii”. Ioan 1, 9-10: Cuvântul era lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul ce vine în lume.
Hristos vestește și învață pe ale Sale și ale Tatălui Său și săvârșește totul cu a Lui putere.
Proorocii vesteau adevărul primit de la Dzeu. Hristos vestește adevărul deplin, El este chipul
după care a fost creat omul și la care trebuie să ajungă, El este plinirea și desăvâșrirea
Revelației.
După înălțare Hristos, adevărul se comunică până la sfârșitul veacurilor prin Duhul Sf.
3.Iisus Hristos-Arhiereul: aci se înțelege suferința îndurată de la întrupare la moarte, mai
ales moartea pe cruce.
Isaia 53,4-8: „Acesta a luat asupra Sa durerile noastre și cu rănile noastre s-a împovărat. El a
fost pedepsit pt mântuirea noastră și prin rănile Lui toți ne-am vindecat...Ca un miel spre
junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde așa nu și-a deschis gura
Sa.”
Ioan 1,29: „Iată Mielul lui Dzeu care ridică păcatul lumii”.
Matei 20,28: Fiul Omului n-a venit să i se slujească ci ca să slujească El și să-și dea viața preț
de răscumpărare pt mulți”. Și să surpe prin jertfa Sa pe cel ce are stăpânirea morții, diavolul.
(Evrei 2,14)
Sf Scriptură Îl numește „Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec”. Spre deosebire de preoția
lui Aaron, cea a lui Hristos e veșică. „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără
răutate, fără pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile”. (Evrei 7,26).
Scriptura și tradiția accentuază ascultarea Mântuitorului până la moarte pe cruce și iubirea fața
de lume și om ca temei al patimilor sale.
4. Iisus Hristos-Împăratul:
În VT Mesia e înfățișat ca stând pe scaunul împăraților și ca cel ce judecă și face dreptate sau
ca cel ce stăpânește până la marginile pământului. În NT îngerul îl vestește pe Mesia ca
împărat veșnic, iar magi îi aduc daruri ca unui împărat. La intrarea în Ierusalim e numit
împărat și în fața lui Pilat recunoaște a fi împărat. Pavel îl numește împăratul împărților și
domnul domnilor, iar Hristos spune că i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. Puterea Lui
s-a exercitat în stăpânirea elementelor naturii, duhurilor rele, chiar și prin primirea morții. În
actele de învățător, căci vestea cu putere dumnezeiască și învăța ca unul care are putere.
Demnitatea împărătească și-o manifestă prin excelență după moarte, prin coborârea la iad și
înviere, sfărmând stăpânirea răului prin înălțare și șederea de-a dreapta Tatălui și prin
prezența continuă în biserică. Ultima manifestare e judecata universală.

V. Dumnezeu Sfințitorul: 1. Persoana și lucrările Duhului Sfânt


Sfântul Duh este Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. El este Dumnezeu adevărat,
deofiinţă şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. Acest adevăr îl mărturisim de fiecare dată când rostim
Crezul.
Dogmatică despre Sf Duhl (relația cu Tatăl și Fiul, perihoreza)
PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH
Cuvântul purcede înseamnă provine. Sfântul Duh, deci, îşi are obârşia în
fiinţa Tatălui, provine din El mai înainte de veci, adică dintotdeauna, la fel cum Fiul este
născut din Tatăl din veşnicie. Aceste adevăr este precizat de Mântuitorul: Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu Il voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la
Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (In. 15, 26).
Totuşi, în ceea ce priveşte modul purcederii, pentru noi, oamenii, rămâne o taină.

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH ÎN LUME


Chiar dacă îl numim pe Tatăl, Creatorul, pe Fiul, Mântuitorul şi pe Sfântul
Duh, Sflnţitorul, Persoanele Sfintei Treimi nu lucrează în lume separate Una de Cealaltă, ci
Ele conlucrează. Pentru a arăta această conlucrare, Biserica foloseşte sintagma: TATĂL
LUCREAZĂ PRIN FIUL ÎN DUHUL SFÂNT.
LUCRAREA DUHULUI SFÂNT începe de la crearea lumii: întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fac. 1, 2). De asemenea,
·         Duhul Sfânt a vestit pe Hristos proorocilor;
·         S-a coborât asupra Sfintei Fecioare Maria: ...Duhul Sfânt S;
·         S-a arătat Mântuitorului la Botez: Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi
Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. (Mc. 1, 10);
·         a apărut sub chipul unui nor de lumină la Schimbarea la Faţă:
·         La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost trimis de Dumnezeu-Fiul pentru a desăvârşi
lucrarea de mântuire, întemeind în felul acesta Biserica (Fapte, cap.2).

EFECTELE PREZENŢEI DUHULUI SFÂNT ÎN VIAŢA CREŞTINILOR


Duhul Sfânt ni se transmite nouă prin Sfintele Taine şi Ierurgiile Bisericii.
ROADELE PREZENŢEI DUHULUI SFÂNT sunt: DRAGOSTEA, BUCURIA, PACEA, ÎNDELUNGĂ-
RĂBDAREA, BUNĂTATEA, FACEREA DE BINE, CREDINŢA, BLÂNDEŢEA, ÎNFRĂNAREA,
CURĂŢIA (Gal. 5, 22-23).
Tot roade ale Duhului Sfânt sunt: pacea sufletească, întrucât este numit Mângâietorul (In. 14,
26); instaurare dreptăţii. Duhul Adevărului (rugăciunea „Împărate Ceresc"); ; bunătatea:
Vistierulbunătăţii (rugăciunea „Împărate Ceresc"); curăţirea sufletului de patimi: Vino şi te
sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea (rugăciunea „Împărate Ceresc"). Cea
mai mare roadă a Duhului Sfânt este DOBÂNDIREA SFINŢENIEI. Dar cum se revarsă peste noi
Duhul Sfânt? Prin harul divin.
HARUL. RAPORTUL DINTRE HAR ŞI LIBERTATE. PREDESTINAŢIA
Mântuirea fiecăruia dintre noi nu este numai rodul jertfei lui Hristos ci este şi rezultatul
străduinţelor şi al pocăinţei fiecăruia. „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea
voastră (Flp. 2, 12) ne spune Sfântul Apostol Pavel. Iar mântuirea se dobândește prin har,
credință și fapte bune.
a.Harul-este energie dumnezeiasca necreata distincta dar nedespartita de fiinta dumnezeiasca
care se impartaseste oamenilor in biserica de sf duh sau de Hristos in duhul sf. el apartine
tuturor persoanelor sf treimi si vine de la Tatal prin Fiul in Duhul Sf,de aceea se numeste
Harul Duhului Sf.
1.Harul e absolut necesar pt mantuire.
Ioan 3,5: De nu se va naste cineva din apa si din duh,acela nu va putea sa intre in imp lui D-
zeu.
Ioan 15,4: Ramaneti intru mine si eu intru voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la
sine daca nu ramane in vita, tot asa nici voi daca nu ramaneti intru mine.
2.Harul se da gratuit prin Sf Taine.
Oameni desi au pacatuit au fost indreptati in dar cu harul lui prin rascumpararea cea in Hristos
(Romani 3,24).Harul e un dar si omul nu poate obliga pe D-zeu ca sa il dea cu nici o fapta a
lui.
Tit 3,5: El ne-a mantuit nu din faptele cele intru dreptate savarsite de noi ci dupa a lui
indurare prin baia nasterii de a doua si prin innoirea Duhului Sf.
1 Timotei 2,4: Desi D-zeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca nu toti se mantuiesc.
Harul are destinatie universala dar nu lucreaza irezistibil,D-zeu face chemarea pt toti dar nu
toti raspund.
Apocalispsa 3,20: Iata stau la usa si bat,de va auzi cineva glasul Meu si va deschide,Eu voi
intra la el si voi cina cu El si el cu Mine.
Harul implica libertatea omului,nu o anuleaza (comandamentele positive ale NT).
Deuteronom: 30 ,15: Ti-am pus inainte viata si moartea,binele si raul,alege viata si vei trai.

b.Exigentele mantuirii personale:credinta si faptele bune.


Prin har,credinta si fapte bune omul isi insuseste roadele mantuitoare ale intruparii jertfei si
invierii lui Hristos.
Credinta inseamna primirea adevarului mantuitor descoperit prin Is Hr. ea nu e menita sa fie
o adeziune pur intelectuala ci o unire in iubire, o conlucrare cu Hristos(Staniloaie).
Credinta este usa prin care Hristos vine in noi, ea incepe prin ascultarea imediata a cuvantului
lui D-zeu, ceea ce presupune o atitudine de smerenie, vointa si de credinciosie totala fata de
cuvantul lui D-zeu care se exprima prin iubire.
Romani 10,17: Credinta vine din auzite, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos.
Hristos a facut apel la credinta oamenilor pt a le arata ca mantuirea este un act de libera
aderare si incredere a omului in D-zeu.
Faptele bune : sunt expresii si marturii ale credintei in Mantuitorul si de adevarurile
descoperite de El. Sunt fapte bune cele savarsite dupa voia lui D-zeu, in numele si dupa
puterea Lui.
Ele sunt expresia iubirii fata de D-zeu si fata de oameni. Ele sunt facute ca pt Domnul.
Matei 7, 21: Nu tot cel ce imi zice Doamne Doamne va intra in Imp cerurilor ci cel ce va face
voia Tatalui meu care este in ceruri.

VI. Sfânta Biserică


1. Întemeierea Bisericii
Aspectul dogmatic: prin Întrupare, Rastignire, înviere și Înalțare, Hristos pune în firea umană
asumată de El, temelia mântuirii tuturor oamenilor. Mântuirea propriu zisă a oamenilor se
realizează prin sălășluirea în ei a lui Hristos cu trupul Lui Înviat și Înălțat. Această sălășluire
înseamnă biserica. Biserica e întemeiată obiectiv prin actele mântuitoare săvârșite de Hristos
de la Întrupare până la Înălțare.
Aspectul văzut, istoric este ziua Cincizecimii, ziua în care Sf Duh se pogoară peste Sf
Apostoli care devin primele mădulare ale bisericii.
În acea zi minunată a Cincizecimii când toți apostolii erau adunați la un loc, Sf Duh s-
a pogorât peste ei și au început să vb în limbi. Și unii ziceau că sunt beți.
Iar Petru a ridicat cuvântul:„ Bărbați iudei și toți care locuiți în Ierusalim, aceasta să vă fie
cunoscută și luați în urechi cuvintele mele”.
El le vestește că apostolii nu sunt beți că e doar ora 9-ceasul 3- ci le arată folosindu-se de
proorocia lui Ioil, că au primit Sf Duh. El îl prezintă lumii pe Hristos, alesul lui Dzeu, care a
făcut minuni și semne dar ei l-au omorât, dar Dzeu L-a înviat, căci moartea nu putea să aibă
stăpânire asupra Lui. Petru îl evocă pe proorocul iudeilor, pe regele David, care a murit și s-a
îngropat, iar Dzeu i-a promis că din seminția lui se va naște izbăvitor, despre care David a
vorbit că nu va vedea putreziciunea. Deci iată pe Acest Iisus vestit de prooroci, Dzeu l-a
înviat, și noi apostolii suntem martorii. Acesta s-a înălțat la cer și ne-a trimis nouă Sf Duh.
Pe acest Iisus pe care voi l-ați răstignit, Dzeu l-a făcut Domn și Hristos.
Oamenii de față auzind acestea, pătrunși la inimă au zis: Fapte 2,37-38: Bărbați frați ce să
facem? Iar Petru a zis: Pocăiti-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Iisus Hristos
spre iertarea păcatelor și veți primi darul Sf Duh”. Și s-au botezat în ziua aceea 3000 de
suflete.
1. Însușirile Bisericii: credem într-una sfântă, sobornicească și apostolească
Biserică.
a. Unitatea Bisericii , este legată de constituția Bisericii ca trup extins al lui Hristos în istorie
prin Sf Duh. Biserica e una pt că Dzeu e Unu, Trupul lui Hristos este Unul, credința Bisericii
e una, Botezul e unul. Unitatea Bisericii e asigurată de aceeași învățătură dogmatică, aceleași
Taine, Scriptură, Liturghie, Euharistie. Păcatul, dezbinarea și ereziile pot afecta unitatea
Bisericii, dar unitatea ei fundamentală nu poate fi ruptă de timp și spațiu pt că ea e
comunitatea îngerilor și sfinților din totdeauna.
b.Sfințenia Bisericii: Biserica e Trupul lui Hristos și e sfântă pt că în ea strălucește sfințenia
lui Hristos. Nimeni nu se poate mântui fără participarea la sfințenia lui Hristos, lucrătoarea în
Biserică prin Sf Taine. Sfințenia Bisericii nu poate fi umbrită de păcatele membrilor ei, pt că
ea reprezintă Cincizecimea Duhului extinsă în umanitate.
c.Sobornicitatea, catolicitatea sau universalitaea Bisericii: Ea e universală, sobornicească
sau catolică, adică întreagă, completă, deplină. Catolicitatea se referă la faptul că ea are
plenitudinea mijloacelor de mântuire într-o formă văzută. Bisericile înființate de Apostoli erau
catolice. Biserica e chemată să cuprindă toate națiunile. Continuitatea în timp a Bisericii se
asigură prin succesiunea apostolică. Sobornicitatea arată și că Bisrica stă pe temelia
sinoadelor ecumenice.
d.Apostolicitatea Bisericii: BO a păstrat întreagă și neschimbată învățătura lui Hristos, așa
cum au propovăduit-o Sf Apostoli. Hristos conduce Biserica prin Apostoli și succesorii lor
( Episcopii) consacrați prin Hirotonie. Apostolicitatea implică succesiunea apostolică a
ierarhiei în sensul transmiterii neîntrerupte a harului episcopiei și a întregii credințe de la
Apostoli prin episcopii hirotoniți de ei și până la cei de azi.

2.Teologie Biblică

1. PENTATEUHUL – STRUCTURA SI PREZENTARE GENERALA

Pentateuhul este alcătuit din cinci volume, numite de iudei Tora Moșe (Legea lui Moise) sau
Tora Iahve (Legea Domnului) și a fost scris de Moise. Pentateuhul, este istoria întemeierii neamului
omenesc.
Centrul lucrării este, Legea. Pe Muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu și poporul lui
Israel prin Moise, legământ prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. Pentru păstrarea trează a ideii
mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea poporului de orice influență păgână și străină.
Separarea aceasta se asigură prin legi severe și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară
îmbelșugată: Canaanul.
Cuprinsul Pentateuhului:
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea cerului și a pământului, a
oamenilor și a tuturor lucrurilor. Introducerea arată dependența creaturilor față de Dumnezeu, Care
aduce totul din neființă la ființă; Aici se află geogonia,cele șase zile ale întocmirii Pământului sau
Hexameronul.
 Prima parte arată începutul neamului omenesc, starea paradisiacă, căderea în păcat, familia
lui Adam, fratricidul lui Cain, urmașii lui Cain și ai lui Set, înrăutățirea oamenilor, potopul.
 A doua parte arată cum Dumnezeu, in opera de mântuire trece de la calea universală la cea
particulară, alegând în scopul acesta o familie, pe care o face popor – familia lui Avraam și a
urmașilor acestuia, Isaac și Iacov.

2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din
robia Egiptului.
În prima parte Urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au devenit popor. Aceștia se află sub robia
egiptenilor iar sub Moise ies din Egipt. Este istorisită această ieșire, minunile care se petrec la curtea
faraonului (cele 10 urgii) și instituirea serbării Paștelui.
A doua parte cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea lor pentru primirea Legii
(trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său, ziua în stâlp de nor și noaptea în stâlp de
foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din stâncă, biruirea amaleciților prin
puterea rugăciunii).
A treia parte istorisește promulgarea Legii pe muntele Sinai. Moise, în singurătate timp de 40 de
zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și instrucțiuni, între altele și cele referitoare la
construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între timp poporul se închină vițelului de aur; la
întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe
cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește noi table ale Legii. Se construiește cortul sfânt.

3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții
referitoare la cultul sacru: felurile jertfelor, despre îndatoririle și drepturile preoților și dispoziții
referitoare la curățirea levitică.
4. Numerii își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul poporului
evreu. Evreii o denumesc „În pustiu”, deoarece cuprinde istoria peregrinării poporului în deșertul
Arabiei. Iudeii rebeli și răzvrătiți sunt respinsi ca unii care, deși martorii atâtor semne și dovezi ale
providenței divine, totuși sunt în continuă nemulțumire.
Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron și înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă
nesupunere, pedepsirea cu șerpii veninoși; șarpele de aramă.
5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde trei
cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, primite, și promise de Dumnezeu, pentru
împlinirea Legii. Se repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric cuprinde istorisirea alegerii lui Iosua,
ultima cântare a lui Moise, moartea și jelirea lui de către popor în câmpurile Moabului.

2. PERSOANA MANTUITORULUI IISUS HRISTOS DUPA PROFETIILE


MESIANICE

Dzeu le promite patriarhilor Avraam, Isac și Iacov, că din seminția lor va răsări
binecuvântare peste toate neamurile.
Dumnezeu îi promite de 3 ori lui Avraam că din el se va naște popor mare și se vor
binecuvânta întru el toate neamurile pământului când îl cheamă la slujire, când i se arată la
stejarul Mamvri și când Avraam nu îl cruță pe Isac, unicul său fiu. Lui Isaac Dzeu îi spune că
va respecta promisiunea făcută lui Avraam. Lui Iacov la Betel în visul său.

Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o persoană reală, divino-umană, scoțând în relief


când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană:
a) Firea dumnezeiască este mărturisită în:
Psalm 2,7-Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut
Psalm 109,3-Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut
Psalm 109: 1- Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale
Psalm 109: 4-Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec ()
Miheia 5: 1- Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşnice.
b) Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii :
Facere 3: 15:„ Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul Lui.
El e numit sâmânța lui Avraam a lui Isaac a lui Iacov prin care se vor binecuvânta toate
neamurile;
Profețiile mesianice ne arată pe Mesia Hristos ca „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11),
„Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele
Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14:- Iată fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și numele lui
este Emanuel.) Este arătat timpul și locul venirii Mântuitorului: cele 70 de săptămâni de ani
de la Daniel 9; Şi tu, Betleeme, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1);
La nașterea lui magii îi aduc daruri:Împăraţii Tarsisului daruri vor aduce, împăraţii arabilor
şi ai reginei Saba prinoase vor aduce (Ps 71);
Ioan Botezătorul, Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii.
La intrarea trimfală în Ierusalim pe asin: Veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei (Zah. 9);
La vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți: Și am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat
în vistieria templului Domnului, pentru olar (Zaharia 11);
La împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa: Împărţit-au hainele
mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21);
La patimile, moartea și învierea Lui: Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de
glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa (Isaia 53);
La adăparea cu oțet și fiere: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au
adăpat cu oţet (Psalm 68);
Vaietele celui nevinovat: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai
părăsit? (Psalm 21);

Noul Testament.
1. Evangheliile copilăriei lui Iisus și exegeza lor (Matei 1-2, Luca 1-2)

În antichitatea iudaică, băieţii ajungeau la majoratul religios la 13 ani iar fetele la 12, adică la
vârsta când puteau face deosebirea între bine şi rău, când aveau clar discernământul propriilor
fapte. Iisus se supune Legii și tradițiilor evreiești.
Evanghelistul Matei îşi începe scrierea prezentând o listă genealogică a
strămoşilor Domnului Hristos, de la Avraam la David şi până la Iosif, logodnicul Sfintei
Fecioare Maria, care a născut pe Hristos.
Listele la evrei se urmăreau numai pe linie bărbătească dar Matei amintește și câteva
femei: Tamara, Rahav, Rut, Betseba care arată că Mântuitorul avea printre strămoşii Săi şi
neamuri străine de poporul iudeu, trăgându-se astfel, ca om din toate popoarele.
Lista genealogică este împărţită în 3 serii de câte 14 neamuri.
Mântuitorul S-a născut în mod supranatural, prin umbrirea Sfintei Fecioare Maria de
către Duhul Sfânt, conform profeţiilor (Isaia 7, 14). Iosif avea intenția să o părăsească pe
Maria, știind că pruncul nu este al său. Dar Îngerul Domnului i se arată în vis și îi spune:
Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit în ea este
de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe
poporul Său de păcatele lor”. (Matei 20-21). În acest mod îndepărtează din sufletul lui Iosif
intenţia sa de a părăsi pe Sfânta Fecioară, aflând că avea să nască. (Istorisirea mai amănunţită
a Naşterii Domnului o expune Evanghelistul Luca (cap. I-II).
În cap II, Evanghelistul Matei ne istorisește că Iisus se născuse în Betleemul Iudeii, în
zilele lui Irod. Magii de la Răsărit conduși de steaua luminoasă au ajuns în Ierusalim la Irod
spunându-i ce aveau de gând să facă, iar acesta cu viclenie îi trimite să se închine noului
împărat iar la întoarcere să îi spună și lui locul unde se află pruncul, ca să se închine și el. Irod
avea intenția de a-L omorâ pe Iisus.
Magii erau nişte înţelepţi de la curţile regilor perşi, chaldeeni sau arabi - din răsărit.
Văzând steaua minunată pe cer, ei au înţeles că s-a născut în Palestina Mesia cel aşteptat de
iudei, căci cunoşteau Vechiul Testament în traducerea Septuagintei. Ajungând la peștera unde
era pruncul, magii i-au adus daruri, aur, tămâie şi smirnă.
După închinarea lor, la îndemn ceresc, (Iosife ia pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt),
familia sfântă se refugiază în Egipt, unde vieţuiau în siguranţă destui evrei. Irod, înşelat de
magi - care nu-l anunţă că au găsit pe Domnul - hotărăşte uciderea pruncilor din Betleem şi
împrejurimi mai mici de 2 ani. Numărul pruncilor ucişi nu se ştie. Jalea mare a mamelor
rămase fără prunci este, după Evanghelistul Matei, un antitip al distrugerii Ierusalimului şi
deportării tinerilor din acea vreme în robia babilonică. Durerea mamelor rămase fără fii de
atunci prefigura nenorocirea mamelor ai căror fii îi omorâse Irod, căutând să omoare pe Iisus.
Familia sfântă rămâne în Egipt un an şi câteva luni, până moare Irod, apoi se reîntoarce
în Palestina, dar nu în Betleem, cum intenţiona, căci peste Iudea domnea Arhelau, fiul crud al
lui Irod, ci în Nazaret, unde domnea ca Irod Antipa, pt a se împlini profeția conform căreia
Iisus, Nazarinean se va chema.

Evanghelistul Luca prezintă în cap III o linie genealogică descententă de la strămoşii


Prea Sfintei Fecioare Maria, până la Adam.
Prologul Evangheliei sale, cap. I, 1-4 este foarte important, căci ne arată că scrierea
este dedicată «prea puternicului Teofil», personaj cu rang deosebit în societatea romană şi
care primise de curând credinţa creştină. Evanghelistul Luca scrie despre viaţa şi învăţăturile
Domnului Hristos spre a-l întări în credinţă. Scrie cartea sa aşa precum s-au desfăşurat
evenimentele - în mod cronologic - pe care le-a aflat de la slujitorii Mântuitorului, plus că face
amănunţite cercetări proprii.
Cuprinsul propriu-zis al Evangheliei începe cu vestirea naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul (I, 5-25) dde către îngerul Gavriil. El vestește lui Zaharia că Elisabeta va naște un
fiu. Acesta va fi un prooroc, va duce o viaţă aspră şi va fi înaintemergătorul lui Mesia. Zaharia
se îndoieşte şi cere un semn doveditor. Îngerul îi spune că va fi mut până la naşterea
pruncului, ceea ce se şi întâmplă.
BUNAVESTIRE - După şase luni de la vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul,
acelaşi înger Gavriil se prezintă către Fecioara Maria din Nazaretul Galileii, logodită cu Iosif
şi-i vesteşte Naşterea Domnului Hristos (I, 26-38). „Bucură-te Marie cea plină de har,
Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei.” (Luca 1,29). „Iată vei lua în
pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui
Preaînalt. Maria se întreabă cum să nască pt că nu cunoscuse bărbat? Atunci îngerul îi spune:
Duhul Sf se va pogorâ... (Luca 1,36). Fecioara Maria se pune total la dispoziția voinței
divine: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. (Luca 1,38).
Auzind că ruda sa mai în vârstă va naşte, Sfânta Fecioară îi face o vizită Elisabetei,
spre a-i fi de ajutor. La intrarea Sfintei Fecioare, pruncul din pântecele Elisabetei se mişcă, iar
aceasta printr-o descoperire divină, înţelege faptul minunat petrecut cu Sfânta Fecioară în
Nazaret şi-i spune: „Binecuvântată esti tu între femei și binecuvântat este rodul
pântecelui tău. Și de unde aceasta să vină la mine, Maica Domnului meu?
Sfânta Măria îi răspunde printr-o cântare inspirată (I, 45-56), lăudând pe Dumnezeu.
„Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul
meu, că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate
neamurile. (Luca 1,47-48).
Sfânta Fecioară rămâne aproape trei luni la ruda sa. După plecarea ei se naşte Sfântul Ioan
Botezătorul (I, 57-80), la a cărui tăiere împrejur se deschide şi gura părintelui Zaharia, când i
se dă numele de Ioan.
După informaţiile despre Sfântul Ioan Botezătorul, Evanghelistul istoriseşte Naşterea
Domnului Hristos (II, 1-20), care nu se întâmplă în Nazaret, ci în Betleem, unde Sf. Fecioară,
împreună cu Iosif, pleacă spre a se înscrie, după porunca împăratului roman, care hotărâse un
recensământ. Recensământul se execută de către proconsulul Siriei, Qvirinus. Mântuitorul
se naşte într-o peşteră ce servea ca staul de vite, de lângă Betleem, din lipsă de locuri în
oraş. Cu această ocazie, un înger se arată unui grup de păstori, vestindu-le marea bucurie â
naşterii lui Mesia, pe care-L vor afla în staul, iar în văzduh apare o ceată de îngerii cântând:
slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După plecarea
îngerilor, păstorii vin şi se închină pruncului, istorisind cele spuse de înger.
La opt zile noul născut este tăiat împrejur (II, 21) şi i se pune numele Iisus, adică Mântuitor,
conform vestirii îngerului Gavriil.
La patruzeci de zile este adus la templu (II, 22-38), de părinţii Săi, «ca să-L pună înaintea
Domnului» şi să dea jertfa, pentru curăţirea mamei. Aici, un bătrân drept şi temător de
Dumnezeu, anume Simeon, printr-o descoperire divină, vede în pruncul Iisus pe viitorul
Mesia şi luându-l în braţe, rosteşte o inspirată cântare, : Acum slobozește pe robul tău
Stăpâne-.
El mai prezice că Mântuitorul, va fi învățătorul lumii, iar prin sufletul mamei sale va trece
sabia. De asemenea, o bătrână văduvă Ana, se adaugă grupului.
Evanghelistul Luca omite o serie de fapte istorisite de Matei, care urmează după
prezentarea la templu, ca: închinarea magilor, fuga în Egipt, uciderea pruncilor de către Irod,
reîntoarcerea familiei sfinte în Nazaret.
El istoriseşte, imediat, vizita Mântuitorului cu părinţii Săi la Ierusalim, la vârsta de
12 ani (II, 41-52), unde, după trecerea celor şapte zile, părinţii Săi vor să se reîntoarcă la
Nazaret fără să ştie că Fiul lor lipseşte. El rămase în curtea templului între învăţaţii de acolo
pe care îi uimeşte cu întrebările şi răspunsurile lui. Când mama Sa îl găseşte, după trei zile de
căutare şi-l mustră, pentru ce nu i-a urmat, răspunsul Domnului Hristos este tot atât de
profund. „Oare nu știați că în casa Tatălui Meu trebuie să fiu?”
Discuţiile din templu cu învăţaţii ne arată că Mântuitorul învăţa legea, să scrie şi să citească,
ca toţi copiii de vârsta lui care se pregăteau să primească majoratul ebraic, iar adâncimea
răspunsurilor vădeşte divinitatea Sa.

2. Învierea Mântuitorului după Evanghelia de la Ioan (Ioan 20,21)


Iosif din Arimateea, intr-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sa ridice trupul lui
Iisus. Si Pilat i-a dat voie. Deci a venit si a ridicat trupul Lui.
Si a venit si Nicodim. Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, și l-
au pus în mormânt nou.
(Invierea Domnului. El Se arata Mariei Magdalena, apoi ucenicilor si la opt zile, dupa aceea,
lui Toma.)
Cap 20: Iar in ziua intaia a saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormant dis-
de-dimineata, si a vazut piatra ridicata de pe mormant. Deci a alergat si a venit la Simon-
Petru si la celalalt ucenic pe care-l iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant
si noi nu stim unde L-au pus. Deci a iesit Petru si celalalt ucenic si veneau la mormant și
deși Ioan ajunge primul, a intrat Petru, apoi el. Au mers să le spună și celorlalți.
Iar Maria statea afara langa mormant plangand. Si pe cand plangea a vazut doi ingeri
in vesminte albe sezand. Si aceia i-au zis: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea le-a zis:
Ca au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus.
Zicand acestea, ea s-a intors cu fata si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus ci credea
ca este gradinarul.
Iisus i-a zis: Maria! Intorcandu-se, aceea I-a zis evreieste: Rabuni! (adica, Invatatorule)
Iisus i-a zis: Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la
Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru.
Si a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor ca a vazut pe Domnul si acestea i-a zis ei.
Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii (duminica), si usile fiind incuiate, unde erau
adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: Pace voua!
Si zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa. Ioan 21-23. Si Iisus le-a zis iarasi: Pace
voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand acestea, a suflat
asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si
carora le veti tine, vor fi tinute.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus.
Deci au zis lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea, in
mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca
nu voipune mana mea in coasta Lui, nu voi crede.
Dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma, impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile
fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua!
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o
pune in coasta Mea si nu fi necredincios ci credincios.
28. A raspuns Toma si I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu!
29. Iisus I-a zis: Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!
Deci si alte multe minuni a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea
aceasta. Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si,
crezand, sa aveti viata in numele Lui.
CAPITOLUL  21
Domnul Se arata ucenicilor la Marea Tiberiadei. Iertarea lui Petru si repunerea lui intre
apostoli.
Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi ucenicilor la Marea Tiberiadei.
Ucenicii au mers la pescuit noaptea dar n-au prins nimic. Iar facandu-se dimineata, Iisus a stat
la tarm; dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus. Iar El le-a cerut de mâncere iar ei au zis că nu au.
Iar El le-a zis: Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei si veti afla. Deci au aruncat-o
si nu mai puteau s-o traga de multimea pestilor.
Si a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci, cand au iesit la
tarm, au vazut jar pus jos si peste pus deasupra, si paine.
Aceasta este, acum, a treia oara cand Iisus S-a aratat ucenicilor, dupa ce S-a sculat din morti.
Deci dupa ce au pranzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu mai
mult decat acestia? El I-a raspuns: Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc. Zis-a lui: Paste
mieluseii Mei.

3. Pildele: Fiul risipitor, Semănător, Talanți, Vameș și fariseu, Samarineanului


milostiv.

Pilda fiului risipitor (Luca 15,11-32


Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea din moşie care mi se cuvine!» Şi
tatăl a împărţit între ei averea.[a] 13 Nu după multe zile, fiul cel tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară
îndepărtată, iar acolo şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. 14 După ce a cheltuit totul, a venit o foamete
mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. 15 A ajuns păstor de porci. 16 Ar fi dorit el să se sature din
roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni! 17 Şi-a venit în fire şi şi-a zis: «Câţi angajaţi ai
tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! 18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu. În timp ce el
era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el; a alergat la el, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat mult. 21 Fiul
i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău!» 22 Dar
tatăl i-a dat haina cea bună, un inel în deget şi sandale în picioare! 23 Aduceţi apoi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l!
[d]
 Să mâncăm şi să ne veselim, 24 pentru că acest fiu al meu era mort şi trăieşte iarăşi, era pierdut şi a fost găsit!»
Şi au început să se veselească.
25 
Fiul lui cel mai în vârstă era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi dansuri 26 şi  s-a
înfuriat şi n-a vrut să intre. Tatăl lui a ieşit afară şi a stăruit de el să intre. 29 Însă el i-a răspuns tatălui său:
– Iată, eu îţi slujesc de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am încălcat porunca! Şi mie nu mi-ai dat niciodată nici măcar
un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei! 30 Dar când a venit acest fiu al tău, lui i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat!
 
Tatăl i-a zis:
– Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este şi al tău. 32 Dar trebuia să ne veselim şi să ne
bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!“

2.Pilda semănătorului Lc. 8, 5-15


„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în
picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea
umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe
pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit,
să audă!“. Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi
tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă.  Iar
parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine
diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care
primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de
încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu
plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată
şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. (Lc. 8, 5-15)

3.Pilda samarineanului milostiv (Luca 10,25-37)


A venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa
cea de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar
pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să
se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om
oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au
dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa
şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând
lângă lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn
şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare,
scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da
înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a
răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.

4.Pilda talanților Matei 25


Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci
talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a
lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a
dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor
slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând:
Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-
a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră
întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti
om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am
ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă,
ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la
zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece
talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga
netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

5.Pilda vameșului și fariseului- Luca 18, 10-14


Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames.
Fariseul, stand drept, se ruga in sine astfel: Dumnezeule, iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni,
rapitori, nedrepti si desfranati, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate
cate castig. Iar vamesul, stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si
zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului. Va spun voua ca acesta s-a pogorat mai indreptat la casa sa,
decat acela; pentru ca oricine se inalta pe sine se va smeri; iar cel care se smereste pe sine se va inalta.

3. Morală

I. Decalogul, structură și interpretare

Decalogul-legea mozaică- acest ansamblu de legi a fost descoperit de Dzeu lui Moise cu
scopul de a pregăti umanitatea pt întruparea Logosului în istorie, şi de a-l opri pe om de la
săvârșirea păcatului, îngrădindu-i libertatea de alegere dintre bine și rău.
Aspectul moral al legii mozaice reprezintă vârful religiozităţii şi moralităţii înaintea venirii lui
Hristos şi exprimă culmea revelaţiei dinaintea întrupării. (Ieşire 20)

1.Eu sânt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din pământul Egiptului şi casa robiei.
Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Aici e fundamentat monoteismul iudaic. Dzeu se descoperă pe Sine ca un Dzeu gelos, între El
şi om existând un raport căsătorial, nupţial, de fidelitate. Idolatria poporului e văzută de Dzeu
ca desfrânare, trădare, înşelare, și pe această idolatrie Dzeu e gelos. Înafara Lui omul găseşte
doar moartea căci precum desfânarea seacă izvoarele vieţii aşa şi prin idolatrie omul se
închide în spaţiul morţii. Porunca I subliniază că Revelaţia e unicul izvor autentic pt
religiozitatea umană. Fără ea, omul rămâne prizonierul dumnezeilor străini și casei robiei
păcatului. Porunca se încalcă prin: închinare la zei, prin apostazie, ateism, răstălmăcirea
învăţăturii Bisericii, practici:vrăjiorie, ghicitorie, superstiţii, ocultism, secularism, spiritism,
antropocentrism.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în
cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te
închini lor, nici să le slujeşti că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos,
care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi
al patrulea neam şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi
păzesc poruncile Mele. 4-6
Idolii sunt invenţii ale omului căzut şi lipsit de Revelaţia supranaturală despre Dzeu.
Reprezentările materiale ale divinităţii pornesc de la ideea că divinitatea poate fi localizată in
acea statuie. Alteori idolii sunt consecinţe ale patimilor umane pe care omul le personalizează,
le absolutizează apoi li se închină. (Idolii sunt confecţionaţi de mâna omului, chiar zei fiind
sunt mai recenţi decât cei ce i-au confecţionat şi depind de mâna omului.Atenagora Atenianul.
Clement Alexandrinul învinuieşte pe cei ce numesc dumnezei lucrurile materiale şi astfel cad
în cel mai adânc întuneric. Tertulian acuză pe idolatrii că au transformat omenirea în
dumnezeire. Teofil al Antiohiei arată că în comparaţie cu numele de oameni morţi adorate,
Dzeu e veşnic.) Aşa apar zeii războiului, beţiei, curviei şi de aceea idolatria e închinare la
demoni.
Porunca a II-a nu vizează în niciun fel icoana creştină. Baza icoanei e întruparea Fiului
lui Dumnezeu în istorie. ‚Scopul imaginii(icoanei) spune Leonid uspenski, constă în
manifestarea cât mai fidelă şi completă a adevărului Întrupării divine-atât cât o permit
mijloacele artei. Imaginea omului Iisus este imaginea lui Dumnezeu; de aceea privindu-I
icoana părinţii Sinodului VII spuneau: în Acelaşi Hristos contemplăm deopotrivă negrăitul şi
ceea ce e înfăţişat.’ Icoana redă ‚carnea sfântă’ adică natura umană transfigurată a Domnului
Iisus. Încălcarea poruncii: facere de idoli cărora li se atribuie calităţi divine, şi prin căderea
în patimi numite în Scriptură închinare la idoli: iubirea de bani, desfrânare, lăcomie,
parvenetism.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului Tău în deşert că nu va lăsa Domnul
nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (7)
Numele lui Dzeu e luat în deşert în atitudinile de bagatelizare, în glumele care batjocoresc pe
Dzeu, în înjurături şi hule. Legea mozaică prevedea uciderea cu pietre pt încălcarea acestei
porunci. A lua in deșert numele lui Dzeu e tot una cu renunțarea la viață, pt că El e viața.
Rostirea numelui cuiva presupune o prezenţă a celui rostit şi o anumită relaţie cu el. În
viziunea Scripturii persoanele îşi primesc numele în funcţie de rostul cu care Dzeu le
cheamă la existenţă. Lucifer când refuză de a rămâne în comuniune cu Dzeu este numit
Diavol (cel care desparte, cel ce mişcă împotrivă).
Drăcuirea aduce prezenţă şi stăpânire supra celui care drăcuie. La celălalt pol e
dezvoltată o teologie a numelui în rugăciunea lui Iisus.
Porunca 3 se încalcă şi prin înjurături şi blesteme. Blestemele sunt formule prin care
Dumnezeu e chemat să se facă slujitor patimilor celor iraţionale. (bată-te Dzeu). Când
blasfemiatorul constată că Dzeu nu e părtaş la patimile sale cheamă pe Diavol de a-l sluji.
Încălcarea poruncii se face şi prin: jurământ mincinos, călcarea jurământului, cârtire
împotriva lui Dzeu, necinstirea lucrurilor sfinţite şi purtarea fără fior în Biserică.
4.Adu-ți aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea e odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea
zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fica ta,nici sluga ta, nici slujnica ta , nici boul
tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că şase zile
a făcut Domul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a
şaptea s-a odihit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. 8-11
Această poruncă rânduieşte cinstirea lui Dzeu prin Sabat. Sabatul era ziua de participare la
Cortul Sfânt, şi apţinere de la orice muncă fizică cu scop material. Totul era concentrat pe
cinstirea lui Dzeu şi a numelui Lui.
Creştinismul preia sensul Sabatului ca zi de odihă a Domnului, Dumica, Noul Sabat.
Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală sunt:
a. Dumnica a avut loc Învierea Domnului;
b. este prima zi a creaţiei lumii;
c. Duminica avut loc coborârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.
Duminica putea fi numită sărbătoare a Sfintei Treimii.
În Noul Sabat prin Liturghie, creştinii ospătează deja în împărăţia lui Dzeu care a şi venit. Pt
creştini ziua de duminică nu însemnă a nu face nici un lucru ci a face ceea ce Dzeu face, şi
lucrează, adică cele spre mântuire. Porunca 4 e încălcată când prin ceea ce face omul nu se
află în procesul sfinţirii şi îndumnezeirii vieţii. Păcatul fundamental e neparticiparea la
Euharistie.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. 12
Raportul drept cu Dumnezeu descris în primele 4 porunci trebuie să aibă expresia imediată în
raport cu semenii, între care părinţii sunt cei mai apropiaţi. Părinții sunt împreună lucrători cu
Dzeu la menţinerea vieţii pe pământ. Stricarea relaţiei cu părinţii aduce după ea şi vicierea
relaţiei cu Dzeu.
Tradiţia iudaică asupra cinstirii părinţilor este cuprinsă în cartea lui Iisus Sirah:„ Cu
fapta şi cu cuvântul cinsteştei ca să-ţi vină binecuvântare de la ei... Ca un hulitor este cel ce
părăseşte pe tată şi blestemat de Dzeu cel ce se mânie pe mama sa. (3,2-16). Cei ce nu-şi
cinsteau părinţii erau omorâţi pt că părinţii sunt înlocuitorii Domnului.
Apostolul Pavel îndeamnă la cinstirea părinţilor iar părinţilor le spune: ‚nu întărâtaţi la
mânie pe copiii voştri ci ceşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului’ Ef.6, 3,4.
Azi plannyng-ul familial este o luptă a părinţilor împotriva venirii pe lume a copiilor.
Porunca 5 se încalcă când copiii nu poartă de grijă faţă de posibilele patimi şi păcate ale
părinţilor. Copiii sunt chemaţi să răscumpere păcatele părinţilor şi după ce aceştia mor.
Cinstirea părintelui este încălcată când îl izolăm şi îl lăsăm departe de iubirea noastră. Iubirea
solicită prezenţă şi dialog.
6.Să nu ucizi- 13 Dumnezeu ne spune: Eu sunt cel ce sunt Ieşire3,14. Viaţa omului provine
de la cel ce este prin voinţa şi lucarea Sa creatoare. Dzeu e singurul creator şi dădător al vieţii
şi doar El poate să dispună de ea.
Venirea pe lume a unui om nu ţine de legile biologiei şi sexualităţii umane ci de voinţa
creatoare a lui Dzeu. Orice naştere este o nouă şi irepetabilă creaţie a lui Dzeu.
Uciderea unui om loveşte în actul creator al lui Dzeu şi în posibilitatea ca omul şi lumea să
nu-şi atingă scopul pt care au fost creaţi. VT nu avea această perspectivă bine definită, legea
mozaică prevedea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Mântuitorul cere şi mai
mult:Să nu ucizi, iar cine ucide va fi vrednic de osândă. Eu însă vă zic: oricine se mânie
pe fratele său va fi vrednic de osândă.’ Matei5. 21,22. Revanşa şi răzbunarea sunt excluse,
legea Talionului e desfiinţată. Mântuitorul ne învaţă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pt cei ce vă
prigonesc.
Cei ucişi pt Hristos devin martiri. Hristos le spune apostolilor: nu vă temeţi de cei ce
ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi
trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Mt10,28. Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde
iar cel ce-şi pierde viaţa pt Hristos acela o va izbăvi. Că ce-i foloseşte omului de va câştiga
lumea toată dar îşi pierde sufletul.?Luca9, 24-25. Adevărata salvare constă în feirea de păcate
şi patimi. Omul ucide şi se ucide prin păcate. Se încalcă porunca prin: avort, sinucidere,
experimente pe embrioni, euthanasie etc..
7.Să nu fi desfrânat 14
Desfrânarea în VT trebuie pusă în legătură cu idolatria. Când omul trădează credincioşia
sa faţă de Dzeu, devine desfrânat- părăseşte viaţa şi îl stăpâneşte moartea. Leviticul arată că
închinarea la zei, vrăjitoria înseamnă desfrânare. La fel se exprimă şi profeţii cu privire la
idolatrie ca desfrânare. Înlocuirea lui Dzeu e desfrânare aşadar şi aduce doar moartea. Orice
formă de credinţă eretică e desfrânare.
Sf Ioan Gură de Aur arată că fecioria nu e un concept ce ţine doar de sexualitate. Când
vorbeşte de fecioarele eretice acesta arată că deşi duceau o viaţă de extremă nevoinţă ele sunt
vrednice de plâns pt că prin credinţa lor eretică grăiesc cuvinte nelegiuite împotriva măreţiei
lui Dzeu iar aceasta e desfrânare chiar dacă nu au cunoscut de bărbat.
Grigorie de Nazianz spune că căsătoria creştinilor nu strică fecioria prin legătura trupească
legiuită. Aşadar fecioria şi desfrânarea în viziunea creştină nu vizează doar sexualitatea.
Conţinutul lor derivă din relaţia omului cu Dzeu.
Această poruncă vizează sexualitatea ca mişcare dezordonată a sufletului şi trupului. Pe
linia sexualităţii avem: malahia, curvia, pornografia, homosexualitatea, lesbianismul,
contraceptivele, adulterul, perversiuni, poligamia, căsătorii de probă, sterilizarea voită, incest,
inseminare in vitro. Desfrânarea înainte de a se manifesta în trup se manifestă în suflet (Ioan
Casian). Ea se luptă cu noi ca poftă sexuală şi o găsim în toate mişcările trupului şi sufletului.
Cum voi birui zice Ioan Scărarul pe cel pe care m-am obişnuit să-l iubesc din fire? Cum
îl voi omorî pe cel care va învia odată cu mine?..Îmi este şi prieten și vrăjmaş, de-l întristez îl
primejduiesc, de-l rănesc nu am prin cine să câştig virtuţile; pe acelaşi îl îmbrăţişez şi-l
resping. Eu am în mine fierbinţeala mea care se naşte din odihna şi faptele mele; eu zămislind
nasc căderile în desfrânare iar acelea nasc moartea prin deznădejde.

8.Să nu furi -15


În cartea Ieşirea este reglementat furtul ca însuşire necinstită de bunuri materiale: se plătea 5
boi pt un bou şi 4 oi pt o oaie iar dacă cineva prinde hoţul când fură e îndreptăţit să-l omoare.
Cel ce a furat să plătească şi dacă nu are cu ce să fie vândut el. E stabilită legea: dacă am
nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit.
Creştinismul recomandă munca cinstită. Bunurile materiale: sunt lucrarea creatoare a lui
Dzeu şi darul Lui şi au ca scop de a asigura viaţa omului şi de a-l bucura, dar și o garanție pt
frumusețea și plinătatea împărăției cerurilor.
Când îmbogăţirea nu e însoţită de milostenie devine necinstită iar munca devine furt.
În final materia trebuie să fie îndumnezeită iar omului îi este încredinţată misiunea de
înduhovnicire a materiei. Furtul distruge acest scop pt că prin furt nu se mai are în vedere
adevăratul rost al materiei.
Porunca se încalcă prin: furt, reţinere de bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute,
înşelăciune, comerţ necinstit, preţuri ridicate în timp de sărăcie, corupţie, fraudă fiscală,
risipă, bani mulţi daţi pe animale de companie, extravaganţe cu bani care ar ajuta mulţi săraci.
9. Să nu mărturiseşti stâmb împotriva aproapelui tău 16
Această poruncă opreşte falsificarea adevărului şi interzice minciuna. În VT Dzeu se
descoperă ca fiind izvorul adevărului, iar poporul ales trebuia să trăiască în adevăr şi să-l
mărturisească neamurilor împotriva idolilor mincinoşi.
În creştinism Hristos e Cuvântul întrupat, calea, adevărul şi viaţa iar a fi creştin
înseamnă a trăi în Duhul adevărului. Omul păcătos trăieşte în minciună şi adevărul nu este
întru el. Creştinul e dator să-L mărturisească pe Hristos-Adevărul chiar cu preţul martiriului.
(Dacă vestesc Evanghelia...Pavel)
Minciuna e lucrare demonică în om întrucăt diavolul e tatăl minciunii.
Spiritualitatea monastică prezintă mincinuna ca un cuvânt despăţitor de Dzeu. 3 feluri de a
minţi, Dorotei: în cuget, în cuvânt şi în viaţa omului. A minţi în cuget înseamnă a primi în
minte şi inimă bănuieli nefondate împotriva aproapelui. Minciuna prin cuvânt se face din
slavă deşartă pt a nu fi învinovăţit şi umilit, din iubire de plăcere, minţi pt a-ţi împlini o poftă,
din iubire de bani. A minţi cu viaţa înseamnă atitudinea de a poza virtuos când nu eşti.
Există şi o minciună bună care fereşte de necazuri. De nu minţi faci mai multe păcate:
un om acuzat de crimă se ascunde în chilia unui călugăr. Dacă il toarnă e prins şi omorât, dar
dacă nu îl lasă să se pocăiască în grija lui Dzeu. Trebuie avută mare atenţie când practicăm
minciuna bună şi ea trebuie urmată de căinţă şi pocăinţă înaintea lui Dzeu. Ioan Scărarul
spune că doar atunci când ne vom curăţi cu totul de minciună putem folosi minciuna cnd e
reală nevoie de ea.
Încălcarea poruncii: negare că eşti creştin în vreme de peresuţie, credinţă eretică, mărturie şi
jurământ fals, calomnie, clevetire, linguşire, laudă, divulgarea secretului spovedaniei, de
servici sau intime, făţărnicie etc.
10. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul
lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, şi nici unul din dobitoacele
lui şi nimic din câte are aproapele tău. 17
Această poruncă e văzută ca o pune către NT de la să nu faci, la să nu pofteşti.
Legea cerea poporului să fie sfinţi precum Dzeu e sfânt Levitic 19,2 dar această sfinţenie nu
putea elibera inima de păcate și era prizonieră în formalismul împlinirii Legii.
Creştinismul se dinstanţează de legea mozaică prin acest ‚să nu pofteşti’. Hristos arată că
păcatul ţine de interiorul omului, de inimă. Iisus arată că mânia e ucidere, gândul adulterin în
inimă e deja adulter. Pavel arată că deşi Legea e bună totuşi împlinirea poruncilor n-a
îndreptat inima omului. Rom7,14. Prin Lege omul cunoaşte păcatul dar n-are puterea de a nu
pofti averea şi femeia aproapelui.
Prin actul creator Dzeu a sădit în firea omului facultatea poftitoare şi prin ea omul dorea
unirea cu Dzeu. Pofta sufletului se împlineşte doar când îl află pe Dzeu:N Cabasila. Zidind pe
om spune Sf Maxim Dzeu a dat minţii o anumită capacitate de plăcere pt a se putea bucura în
chip tainic de El. Prin păcat partea poftitoare a omului şi plăcerea au fost orientată dinspre
Dzeu înspre zidire şi simţurile trupeşti sub guvernarea minţii. Plăcerea i sa făcut pricină de
cădere continuă pt că s-a lipit de cele stricăcioase.
Mutându-și ținta dinspre Dzeu înspre cele sensibile, partea poftitoare îşi subordonează mintea
obligând-o să-i procure neîncetat noi surse de plăcere. Plăcerea devine criteriul ce stabileşte
binele şi răul. Sf Grigorie Palama spune că tot cel ce stăruieşte într-o viaţă rea stăruieşte într-
una ce i se pare lui bună, dar nu e bună cu adevărat.
După cădere în păcat partea poftitoare a lui Adam s-a divizat în atâtea direcţii în câte
mintea percepea că prin simţuri lucrurile din lume i-ar procura plăcere. Doar în Hristos omul e
deplin liber în faţa păcatului, a firi sale şi a lumii.

II. Legea morală a NT

Predica de pe Munte și tâlcuirea ei: Fericirile, raportul dintre Legea Veche și Noua
Lege, despre milostenie, rugăciune, post, judecata semenilor.

I. Fericirile
Legea morală a Vechiului Testament, care îngrădea omului libertatea e înlocuită de legea
morală a Noului Testament, Fericirile. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament Dumnezeu se
descoperă pe Sine ca Absolutul, Plinătatea, Fericirea, iar chemările Lui vor fi chemări spre
fericire și plinătate. Omul creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în el setea de plinătate,
fericire, desăvârșire și tinde spre împlinirea fericirii.
În Noul Testament fericirea se descoperă ca o stare de participație și comuniune cu
dumnezeirea. Legea Noului Testament trebuie înțeleasă ca o viață a harului sau a libertății
depline, care izvorăște din cuvintele Luați mâncați..beți.

I Fericiți sunt cei săraci cu duhul că a lor este împărăția cerurilor (Matei 5,3). Cei săraci
cu duhul nu sunt aici cei mai puțin învățați ci sunt cei smeriți. Există 2 feluri de smerenie
precum și 2 mândrii. Smerenia intâi este a considera că aproapele e la toate mai bun decât
tine, dar tot crezi că însemni și tu ceva. Smerenia desăvârșită e aceea de a te socoti bun de
nimic și mai rău decât toți iar toate cele dobândite ca fiind darul lui Dumnezeu. Prima
mândrie este a te crede mai bun decât cel de lângă tine, și toate realizările tale a ți le însuși ție
nu lui Dumnezeu. Cea de-a doua mândrie e de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și a te
sinucide spiritual.
Omul smerit acceptă și se integrează revelației dumnezeiești. Cei ce se înving pe ei
înșiși dobândesc smerenia. Cel smerit dobândește o dublă cunoaștere. Una de ordin științific,
orizontală și una verticală dăruită de Dumnezeu, de ceea ce El ne descoperă. (cât avem
mândrie ne rezumăm doar la cunoașterea științifică). Cel care primește cunoașterea de la
Dumnezeu se numește teodidact. Cunoașterea pe verticală nu e dată marilor savanți, ci doar
celor ce în simplitate și-au deschis sufletul revelației divine.

II Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5,4). Unii plâng in momentele grele
ale vieții lor, din iubire, din ocară, din laudă, din mândrie sau din faptul că nu înțeleg planul și
voia lui Dumnezeu, alții sunt sensibili din fire, unii văzându-și starea de păcătoșenie, alții
dobândesc plânsul ca dar al lui Dumnezeu, plânsul duhovnicesc. E vorba aici de plânsul
duhovnicesc. El nu înseamnă neapărat recunoașterea tragediei vinei pt păcatele făcute ci și
recunoașterea a darurilor primite de la Dumnezeu. Ev Matei se referă la plânsul ce apare la cel
smerit. Sf Simeon Noul Teolog spune că cel ce plânge duhovnicește e în lumină adică e
capabil să cunoască Tainele dumnezeiești.
Plânsul după Dumnezeu e o simțire a inimii care a identificat în sine darurile vieții și
însetează după unirea cu izvorul lor. Pentru cei ce plâng lumea e o temniță, iar mângăierea lor
va veni în viața viitoare. Înainte de cădere Adam n-a cunoscut plânsul, în veacul viitor nu va
fi durere, întristare, și suspinare.
Dzeu nu vrea ca noi să plângem dar pt că păcătuim El ne dă o mângâiere în acest plâns
duhovnicesc.
Un exemplu al acestui plâns duhovnicesc e plânsul femeii desfrânate care cu lacrimile ei a
spălat picioarele lui Iisus, e plânsul care ne dezvăluie adevărata noastră față și neputință.

III Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul (Matei 5,5). Iisus zice: Învățați-vă de
la Mine că sunt blând și smerit cu inima. Există oameni blânzi din firea lor dar în această
fericire e vorba de blândețea dăruită de sus. Blândețea e în relație directă cu noțiunea de
răbdare. Blândețea o descoperim atunci când privind la omul de lângă noi vedem chipul lui
Hristos. Preotul trebuie să fie blând .Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii. Blândețea e
starea în care sufletul rămâne netulburat în necinstiri cât și în laude, e starea de dragoste și
bunătate față de toți. Oamenii doar plin blândețe mai pot fi îndreptați.

IV Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate că aceia se vor sătura (Matei 5,6).
Noțiunea de dreptate în Vechiul Testament ține locul celei de sfințenie. În Vechiul Testament
se afirma că doar Dzeu e sfânt. Prin întruparea Logosului în lume e adusă sfințenia. A fi
flămând și însetat după sfințenie înseamnă a păși pe calea sfințeniei. Deci aşa trebuie să se
cerceteze omul dacă flămânzeşte şi însetează după sfințenie adică după Dumnezeu; căci
putem găsi pe cineva care să caute dreptatea, dar nu flămânzeşte nici nu însetează după ea;
fiindcă dreptatea este Dumnezeu, aşa cum auzim că e numit soare al dreptăţii.
Din dreptatea înțeleasă ca sfințenie se naște și decuge și dreptatea socială. Invers nu e
adevărat.

V Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui (Matei 5,7). Milostenia e virtutea ce aparține
lui Hristos care s-a milostivit spre noi lăsând cerurile și venind în lume, ca să se jertfească.
Milostenia e expresia dragostei Lui Hristos pt noi pt că așezându-se în același plan ființial cu
noi, luând trupul nostru ne-a dat posibilitatea de a răspunde DA chemării Sale, căci dacă ni S-
ar fi arătat în deplinătatea dumnezeirii și slavei Sale cu siguranță nu am fi putut spune NU. În
această viață suntem milostivi în măsura în care suntem bogați în Dumnezeu căci unde e
comoara noastră, acolo e și inima noastră.
A fi milostiv înseamnă a te face ca Pavel tuturor toate. A fi milostiv înseamnă a te implica în
viața celuilalt. Cu vinul și untelemnul doar, samarineanul n-ar fi făcut mare lucru.
Când nu suntem cu Hristos identificăm valori acolo unde nu sunt valori. Satul românesc a fost
chipul milostivirii lui Hristos. Azi oamenii sunt decimați de interesul material.
VI Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Marile bătălii
se dau în adâncul ființei noastre. Atunci când apreciază pe oameni Hristos se referă la inima
lor. Inima e sediul faptelor. Cel ce se mânie în inima lui a făcut crimă, cel ce poftește o femeie
a săvârșit adulter în inima lui.
Doar o inimă curată și fără prihană îl poate vedea și percepe pe Dumnezeu. Cei curați cu
inima sunt pruncii, cei ce-l primesc pe Hristos în simplitatea cugetului lor. De nu vom fi ca
aceștia nu vom putea să ne golim de noi înșine pentru a ne deschide revelației dumnezeiești.

VII Fericiți făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5,9). Ce
înseamnă a fi fiu al lui Dzeu? Nu înseamnă că ești om creat de Dumnezeu ci mai mult decât
atât, înseamnă că ești introdus în circuitul dragostei dumnezeiești. Vedem că în primul rând
noi nu avem pace cu noi înșine. Fără Hristos viața noastră e un iad alături de alt iad (ius
popovici). Fiind făcător de pace după modelul lui Hristos înseamnă că ești fiu al lui
Dumnezeu. Dar cum a făcut Hristos pace? Hristos înainte de toate a împăcat cele contrare în
trupul său, deci în primul rând e nevoie să dobândim pacea lăuntrică, împăcarea cu noi înșine
și cu Dumnezeu la care ajugem prin Hristos.Căutați pacea și dreptatea lui Dumnezeu și toate
vi se vor adăuga vouă. De aceea Hristos e pacea noastră. Pacea Mea vă las vouă. Cel ce a
dobândit această pace, această comuniune cu Dzeu prin eliberarea de păcat o transpune în
viața sa și de aici în viața semenilor săi. El este fiu al lui Dumnezeu, prin har, și întreaga lui
viață e un urcuș spre asemănarea cu Dumnezeu.

VIII Fericiți cei prigoniți pt dreptate că a lor este împărăția cerurilor (Matei 5,9).
În această fericire e vorba de martirii sau mărturisitorii credinței cât și de cei prigoniți pt
credința lor și pt modul lor de viață creștină contrară cu cea a celor din jur. Dacă ați fi din
lume lumea ar iubi ceea ce e al său dar pt că nu sunteți din lume lumea vă urăște pe voi. Ioan
15,9. În lume necazuri veți avea zice Iisus, dar îndrăzniți că Eu am biruit lumea. Sf Antonie
zice că vor înnebuni oamenii iar pe cei ce nu sunt ca ei nebuni îi vor numi. În primele veacuri
creștine, creștinii erau acuzați că sunt atei, dar ei recunoșteau că sunt atei în ce privește
idolatria. Sfinții erau numiți nebuni pt Hristos.

IX Fericiți veți fi când vă vor ocărâ pe voi și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră mințind pt Mine. Hristos făgăduiește, promite fericirea creștină, modul
creștin al martiriului. Martiriul rămâne ca dar al lui Dzeu. În această fericire martiriul e înțeles
ca împlinire a vocației cu care suntem dăruiți.
În concluzie Fericirile inaugurează împărăția lui Dumnezeu care se trăiește în Hristos încă din
această viață.

Predica de pe munte: despre rugăciune, post, milostenie, judecata semenilor etc.


Despre lege
"Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc.
Caci adevarat zic voua: Inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta din Lege nu va
trece, pana ce se vor face toate.
Ati auzit ca s-a zis celor de demult: Sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu
insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda.
Judecata semenilor: Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul
tau. Iar Eu va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti
bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui
vostru Celui din ceruri; ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite
ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.
Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Oare nu fac si vamesii acelasi
lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Oare nu fac si paganii
acelasi lucru?
"Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si
proorocii" (Mt. 7, 12)
Nu este ucenic mai presus decat invatatorul sau, nici sluga mai presus decat stapanul sau. Nu
judecati, ca sa nu fiti judecati; caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura
cu care masurati, vi se va masura.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Fatarnice,
scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt.
7, 1-5)
Faptele bune
"Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de
ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru cel din ceruri".
Milostenia: Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele
tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu
fratele tau si apoi, venind, adu darul tau (Mt. 5, 17-24).
"Cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa
fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.
Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie
intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie".
"Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv (Lc. 6, 36). Ca de veti ierta oamenilor
gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor gresealele
lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresealele voastre (Mt. 6,14 1 5).
Rugaciunea
"Cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor,
stand in picioare, sa se roage, ca sa se arate oamenilor.
Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in
ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.
Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, ca ei cred ca in multa lor vorbarie vor fi ascultati.
Deci nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru de cele ce aveti trebuinta mai inainte ca sa cereti
voi de la El".
"Deci voi asa sa va rugati: Tatal nostru, Care esti in ceruri " (Mt. 6, 1-13).
Pocainta
"Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca
postesc.
Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti,
ci Tatalui tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Mt. 6,16-18).

III:Virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea

CREDINȚA
Nu există om care să nu aibă credință, ea e universală. Suntem creați pt a crede în ceva sau
cineva (om sau divinitate).
Dzeu s-a descoperit oamenilor prin Revalația naturală și supranaturală ca ei să creadă în EL.
Evrei 11, 1: Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute.
Credinta inseamna primirea adevarului mantuitor descoperit prin Is Hr și aderarea omului la
acest adevăr. Ea nu e menita sa fie o adeziune pur intelectuala ci o unire in iubire, o
conlucrare cu Hristos(Staniloaie).. Dzeu se descoperă și cheamă la comunicare cu El dar și
influențează prin har. Rămânerea în credință se datorează tot harului. De aceea credința e
socotită ca dar, pt că mulți sunt chemați dar puțini aleși. Harul nu constrânge, credința e o
decizie liberă a omului.Credința e un fenomen teandric, un act în care se împletește elementul
divin cu cel uman.
Matei 21,21-22: Adevar graiesc voua: daca veti avea credinta si nu va veti indoi veti face nu
numai ce s-a facut cu smochinul acesta ci si muntelui acestuia veti zice: ridica-te si te arunca
in mare. Si oricate veti cere rugandu-va cu credinta veti primi.
Credinta este usa prin care Hristos vine in noi, ea incepe prin ascultarea imediata a cuvantului
lui D-zeu, ceea ce presupune o atitudine de smerenie, vointa si de credinciosie totala fata de
cuvantul lui D-zeu care se exprima prin iubire.
Romani 10,17: Credinta vine din auzite, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos.
Hristos a facut apel la credinta oamenilor pt a le arata ca mantuirea este un act de libera
aderare si incredere a omului in D-zeu.
Credința Bisericii noi o primim la botez. Botezul ne pune în comunicare cu Hristos și ne
integrează în Biserică. Biserica e stâlpul și temelia adevărului, adică oferă garanția că
cuprinsul credinței este revelația lui Dzeu, fără falsificare omenească. BO se distinge prin
păstrarea neștirbită a cuvântului lui Dzeu.

Virtutea nădejdii

Omul nu trăiește în trecut sau numai în prezent ci e orientat și spre viitor. Această orientare
este universală. În această orientare trebuie să distingem între visuri și nădejde. Nădejdea e
altceva decât un simplu vis. Ea presune ca în viitor să vedem un bun spiritual sau biologic,
care să fie posibil realizabil, nu doar un vis. Această posibilitate transformă nădejdea în forță
motivatoare. Ea are o mare importanță în viața omului. Plugarul în nădejde seamnănă, părinții
în nădejde cresc copiii etc.
În viața religios-morală bunul suprem este Dzeu, mântuirea și fericirea veșnică. Care e
garanția că putem obține acest bun suprem? Dzeu cel ce ni s-a revelat și dăruit ca tot cel ce
crede îl El să nu piară ci sa aibă viață veșnică. În Hristos noi avem garanția raiului.
Nădejdea e dată în Taina Sf Botez, alături de credință și dragoste.
Nădejdea este deci virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinței lui Dzeu, avem încredere
că vom ajunge la fericirea veșnică și nu vom fi lipsiți de mijloacele necesare mântuirii.
În Sf Liturghie auzim: pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos să o
dăm. În nădejde și credință omorâm omul cel vechi pt a ne înnoi în Hristos. Sfinții Bisericii
ne spun să avem nădejde și în necazuri pt că necazul aduce răbdare, răbdarea încercare,
încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează.
Nădejdea e puterea ce mă face să mor pt mine pt a învia în Hristos. Credinciosul prin nădejde
trece la acțiune, la schimbarea vieții. Creștinul e omul nădejdii, el se roagă cu nădejde:
„Doamne ajută!”- sinergism ortodox.

Nădejdea are un caracter eshatologic. Nădejdea e pregătire- împlinire. Pregătirea presupune


adâncire continuă în bine, transformare a vieții noastre. Augustin spune și Pascal reia: nu m-ai
căuta dacă nu m-ai fi găsit.
Noi nu ne-am fi pregătit pt împărăția care va veni dacă nădăjduirea ei nu s-ar fi dat deja nouă.
Nădejdea te face pelerin, homo viator. Avraam a plecat fără să știe unde merge și pleacă fără
o intoarcere la punctul de plecare- pt aceasta e modelul ideal de nădejde.
Putem nădăjdui și în ajutorul Sf, Maicii Domnului și Bisericii pt că prin aceștia lucrează
aceeiași iubire a lui Dzeu, care vrea mântuirea noastră. Nădăjduin și în firea și voința noastră
care colaborează cu harul divin.
Deznădejdea e pierderea oricărei nădejdii în Dzeu și mântuirea proprie. Ea izvorăște din
cunoștința păcatului unită cu ideea că numai poti fi iertat (Iuda ex). Leac cugetarea la alți
păcătoși care au devenit sfinți.
Există și o încredere peste măsură, cu referire la Dzeu când zici că El ne iartă chiar dacă
păcătuim încontinuu și că e vreme de pocăință și când ne încredem că ne mântuim prin
puterile noastre fără ajutorul lui Dzeu (pelagianism) –mândrie.

Virturea iubirii.
Iubirea Dzeu-om: Omul e chip al lui Dzeu și orientat ontologic spre Dzeu. Tendința spre
comuniune care e iubirea are ca ultimă țintă pe Dzeu, pt că iubirea pretinde o unire veșnică.
Iubirea e tendință spre desăvârșire și desăvârșirea supremă e în Dzeu.
Pentru a atinge și rămâne în această comuniune e nevoie de reciprocitate, de coborârea
lui Dzeu la om in iubire și înălțarea omului la Dzeu în iubire. Dzeu s-a revelat tuturor
veacurilor ca iubire, ca iubire a Sf Treimi. I Ioan 4,8: „Dzeu e iubire.” El ne-a iubit din
veșnicie iar iubirea noastră e iubire-răspuns la iubirea Lui, dar când noi nu I-am mai răspuns,
El n-a încetat să ne iubească și la plinirea vremii, iubirea Lui se descoperă desăvârșit prin
Hristos. Hristos restabilește relația de iubire dintre Dzeu și om, tulburată de păcat.
În Iubirea Dzeu-om, omul își găsește suprema fericire pt că dragostea fără fericire nu e
dragoste, e un chin. Dzeu primește în locul și pt om crucea și moartea, moare moartea noastră
și suferă rănile noastre.
Iubirea presupune un angajament de o statornicie veșnică. Omul dăruindu-se lui Dzeu,
unindu-se cu El prin iubire, devine îndumnezeit. Și aici iubirea e unitate în dualitate,
nedizolvată de dualitate și nici absorbită de unitate. (Bulgakoff).
Iubirea e însoțită întotdeauna și de tăcere, de taină. Dzeu după înălțare vb prin Sf Duh,
iar aceasta e o vorbire- tăcere. Cabasila, spune că Dzeu în tăcere își declara iubirea Sa pt om
și tainicul Său respect pt libertatea omului. Forma maximă a iubirii e aceea în care Dzeu-
întrupat primește tăcut refuzul omului și jertfa Crucii. Iubirea lui Dzeu devine astfel o forță
educativă.

Iubirea Dzeu-om-oameni: Sf Maxim, leagă iubirea absolută de despătimire. În cel


despătimit, Dzeu va veni peste el, aducând iubirea. E vorbă de acea beție duhovnicească
(iubirea ca dar de sus), de care au fost beți apostolii și martirii și chinuiți fără să slăbească
dragostea pt Dzeu. Iubirea dzeiască pe această treaptă copleșește judecata omenească. De
aceea martirii par nebunii lumii acesteia, dar ei sunt adevărații înțelepți.
De la iubirea de Dzeu se ajunge la iubirea de oameni. Părintele Stăniloaie: deși mă
dăruiesc întreg și liber nu devin propiretatea exclusivă a ta, ci sunt al tău fără a înceta să fiu și
al meu și a-mi pierde libertatea. Eu sunt al nostru și tu ești al nostru. Plecând de lângă tine,
mor precum mori și tu când pleci de lângă mine. De ce? Pt că de la cel ce te iubește îți curge
atâta viață ca de la Dzeu, iar aceasta doar când el e în legătură euharistică cu Dzeu. Dionisie
Areopagitul: iubirea dzeiască e extatică, nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înșiși ci al
celor pe care îi iubesc. Și aici iubirea e unitate în dualitate.

Iubirea Dzeu-om-creație: În Dzeu, omul iubește întreaga creație pt că e imposibil să nu


iubești ceea ce El a făcut. Cine iubește pe Dzeu, iubește și pe fratele său și întreaga zidire.
Iubirea e forța spirituală prin care credinciosul se unește cu Dzeu și în El cu toată creația. Ea e
virtute pt că a răspunde iubirii lui Dzeu cu iubire, atârnă de libertate fiecăruia.
Iubirea e virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dzeu și
prin Dzeu cu întreaga creatură.
Iubire-Euharistie: O primim în Sf Taine culminând cu Sf Liturghie, în care prin Euharistie
se realizează o unire reală cu Hristos. Accesul la Euharistie e accesul la iubire. Euharistia e
taina iubirii lui Dzeu (Cabasila). Hristos nu e arătat în Sf Daruri, ci ne este dat. (Uspenki)
Sf. Grigorie de Nyssa spune că Euharistia e taina realei împărtășiri din trupul mărit al lui
Hristos. Noi o primim imd după Botez și ne facem consângeni și concorporali cu Hristos. Sf
Vasile îndemna la împărtășire zilnică căci Hristos spune că cine va mânca trupul și sângele lui
are viață veșnică. Vasile se împărtășea de minim 4 ori pe săptămână. Hristos coboară la noi și
participă la ceea ce e al nostru și se dă pe Sine nouă, omenitatea îndumnezeită a Lui, devine
omenitatea noastră.

IV. Familia creștină și provocările societății contemporane

A. Familia creștină în învățătura Vechiului și a Noului Nestament:

Familia este inseparabilă de căsătorie. Omul a fost creat pereche, luat individual el nu se simte
complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.
a) În Vechiul Testament: Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după
crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el şi a zis: Nu
este bine să fie omul singur, și din coasta luată din Adam a făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui
Adam (Facere 2). La vederea Evei, Adam a zis: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carnea din
carnea mea, ea se va numi femeie pentru că e luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Facere 2). Prima familie a fost
întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu: Creșteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul (Facere 1). Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea
situaţia se schimbă: Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni (Facere 3). Din aceste cuvinte
ale lui Dumnezeu rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat,
situaţie de care el va abuza.

b) În Noul Testament: Mântuitorul prin Duhul Sfânt purifică, înnobilează iubirea conjugală.
El îşi inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-
11), săvârşind acolo cea dintâi minune. Mântuitorul Hristos este împotriva poligamiei pe care o
denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: Dzeu de la început, a făcut bărbat şi
femeie (Matei 19). Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei: pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Matei
19).
În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: Ceea ce Dzeu a
împreunat omul să nu despartă (Matei 19). Ruperea unităţii familiale este permisă numai pentru
motive de desfrânare. Mântuitorul afirmă indisolubilitatea căsătoriei și egalitatea deplină a soților.
Iubirea căsătoriei și unitatea ei pot fi rupte doar de păcat, nu de timp și spațiu.
Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult. În familia creştină soţii
devin egali înaintea lui Dumnezeu.
Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (1 Corinteni 7), Sfântul Apostol
Pavel îndemnând la viaţa în feciorie: Bine este pentru om să nu se atingă de femeie, dar pentru
prevenirea desfrâului admite căsătoria: dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său... fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă (1
Corinteni 7).
Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: Să nu vă lipsiţi
unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp...şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă
ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre (1 Corinteni 7), aceasta pentru combaterea
concupiscenţei, cât şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire, întrajutorare reciprocă şi naştere de
prunci.
Drepturile și obligațiile în căsătorie sunt aceleași pt ambii soți: dreptul la iubire dreptul şi
stăpânirea asupra trupului celuilalt, obligaţia soţului de a purta de grija soţiei sale ca de însuşi trupul
lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5).
Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc de darurile şi virtuţile celuilalt, astfel: Bărbatul
necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeie necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul
credincios (1 Corinteni 7).
Sunt condamnate păcatele împotriva căsătoriei:
În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric: Femeia să nu se
despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7). Cei care s-au despărţit au
două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne
validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: Femeia este
legată prin lege atâta vreme cât trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se
căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul (1 Corinteni 7).
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar în Noul
Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire dacă sunt crescuți cum trebuie. Totuși dacă
unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. Avortul e crimă.
B. Problema familiei astăzi:

a) Criza familiei în Europa: Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul


căsătoriilor (5 căsătorii la 1000 persoane) și crește numărul divorțurilor. Copii mai puțini, bătrâni mai
mulți: un continent care îmbătrânește – aceasta este imaginea actuală a Europei.
Cauze care lovesc în familie: sărăcia, șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei
de mâine, emigrația spre țări mai bogate, seculazirarea, individualizarea, nihilismul, drogurile,
alcoolul, masturbarea, pornografia etc.
b) Efortul Bisericii de a apăra familia: Reintroducerea religiei în școală, specializarea în
teologie - asistență socială, prezența preoților de caritate în diferite instituții ale Statului, armată,
spitale, penitenciare.

c) Probleme de bioetică:

Avortul:
Biserica, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică,
calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.
În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei. Sfinţii
Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute
numai fecioria.
Astăzi, concluziile medicinii, și științei sunt de acord cu învăţătura Bisericii. Ele ne spun că
avortul, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile
din momentul conceperii.
Consecinţele avortului: - "uciderea" (Sf. Vasile cel Mare, can.2); - "Cei care dau medicamente
abortive sunt ucigaşi, şi ei şi cei care primesc otrăvuri ucigătoare de embrioni" (Sf. Vasile cel Mare,
can.8); - Complicitatea la avort este complicitate la ucidere.
Sf. Ioan Gură de Aur considera împreună vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii care
purcede la avort: " Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile
care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice.
Pentru Biserica lui Hristos, avortul este ucidere cu premeditare, pentru că ia dreptul la viaţă
unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.
Biserica este datoare:
 Să afirme tare avortul este ucidere și păcat; să atragă atenţia duhovnicilor să nu se arate
indulgenţi; să facă apel la medici, la personalul medical să refuze astfel de acţiuni păcătoase.

Contracepția:
Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care sunt
practici îndreptate împotriva vieţii
Fecundarea in Vitro: Embrionii in laborator, mare grijă să nu moară. Experimente pe
embrioni. Donator străin. Mamă surogat.

d)Adoptiile: 58% din copiii români se nasc în afara căsătoriei.


Prin comunicatul de presă din februarie 2004, Sfântul Sinod a hotărât să nu se încurajeze
principiul și practica adopțiilor internaționale, „socotind că România nu este atât de săracă încât să nu-
și poată hrăni și crește copiii. Continuându-și experiența de până acum, aceea de adopție a copiilor în
familii de credincioși și preoți din România, Biserica Ortodoxă Română binecuvântează și sprijină
orice inițiativă și faptă de acest fel”.

e) Implicații pastorale ale căsătoriilor mixte: Pavel interzice căcăstoriile între creștini și
păgâni: Ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar? (2
Corinteni 6). Dar când unul dintre soți se convertește la religia creștină, căsătoria este permisă . Când
însă, în viața Bisericii și-au facut apariția învățăturile greșite și schimbarea în rău, cutuma bisericească
și sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu necreștinii și cu ereticii și
schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreștini, cât și pe eretici și schismatici ca, înainte de a
încheia căsătoria cu creștinii ortodocși, să treacă la dreapta credință, primii prin Botez și Mirungere,
ceilalți numai prin Mirungere, în urma mărturisirii dreptei credințe, dacă au avut Botezul săvârșit
valid, în numele Sfintei Treimi. Astfel, Biserica a impus și obligativitatea botezării și educării copiilor
rezultați din asemenea căsătorii în dreapta credință.

f) rolul familiei în educația copiilor și a tinerilor:.


Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut în faţa
televizorului e timp mort. Apoi defectele părinţilor se vor regăsi în comportamentul copilului devenit
adult. Așa se transmite lăcomia de avere și confort, zgârcenia, violența, alcoolismul și celelalte.
Juvenal făcea următoarea remarcă: «Părinţii răi au fiii şi mai răi.
În ajutorarea familiei în vederea educării copiilor, un rol important îl are Biserica, prin
activitatea ei social-filantropică, ce urmărește, printre altele:
 prevenirea instituționalizării;
 prevenirea abandonului copilului;
 prevenirea abandonului școlar;
 diminuarea fenomenului de violență domestică;

g) problema eutanasiei în concepția Bisericii: Prin eutanasie, care înseamnă „moarte


frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o
boală incurabilă. Eutanasia este crimă. Viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu
distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a
apela la mila lui Dumnezeu.
Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L
iubească cu toată inima lui și cu tot sufletul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-
l iubească ca pe sine însuşi. Față de sine omul trebuie să aibă grijă în primul rând de suflet, şi mai apoi
de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este
rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu
El.
h) inițiative pastorale privind protecția persoanelor în vârstă:
Marginalizarea: face persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar şi a
abandonării, a solitudinii, a izolării. Bătrânul nu se mai simpte util, important, de folos și își pierd de
multe ori sensul în viață. Asistența: institutul de binefacere se poate transforma într-un fel de separare
a persoanei de contextul civil. Biserica o poate administra prin activitatea socială a ei asistenţa la
domiciliu. Solutie: Participarea vârstnicilor la activitățile Bisericii:

i) pastorația familiilor defavorizate: Parohia oferă, oportunităţi de cunoaştere a indivizilor


aflaţi în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate
- bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe - în cadrul contextului social în
care aceasta trăieşte. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii. Membrii
comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi.

6. Liturgică
1. Sfânta Liturghie: prezentare istorică și rânduială

Cea mai alească și mai înaltă slujbă prin care membrii Bisericii îl cinstesc, slăvesc și îi
multumesc lui Dzeu, este Sfânta Liturghie. Ea este slujba divină la care participă tot poporul,
cler și mireni și îl laudă pe Dzeu prin jertfa nesângeroasă a lui Hristos, se împărtășesc din
darurile acestei jertfe prin Trupul și Sângele Domnului. Sf. Liturghie poate fi săvârșită numai
de episcop și preot, în biserică și paraclis unde există Antimis.
Sfânta Liturghie înfățișează în mod simbolic toată istoria mântuirii: vesirea întrupării
de către prooroci, nașterea Domnului, ieșirea la propovăduire, moartea, îngroparea, învierea,
înălțarea și pogorârea Sf Duh.
Istoric:
Ea a fost întemeiată de însuși Mântuitorul, la Cina cea de Taină, când luând pâinea și
binecuvântând-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor zicând: „Luați, mâncați, Acesta este trupul
Meu”. Apoi luând paharul și mulțumind le-a dat zicând:” Beți dintru Acesta toți, Acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pt voi și pt mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. (Matei
26,26-28). „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea”( Luca 22,19). Urmând această poruncă,
Apostolii, și mai apoi ucenicii lor săvărșeau zilnic Jertfa Mântuitorului, rugându-se ca pâinea
și vinul să se prefacă în însuși Trupul și Sângele Domnului, apoi se împărtășeau. Același lucru
îl fac până azi urmașii apostolilor, episcopii și preoții.
În perioada Apostolică și cea de după, structura Liturghiei era una mai simplă față de
Liturghia de azi și consta în rugăciunile pentru frângerea pâinii prin care se amintea de jertfa
și moartea Domnului, lecturile din Scriptură, predica, cântările religioase și colectele pt săraci.
Liturghia primelor III sec are la bază rânduiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim,
săvârşită de Sfinţii Apostoli, Liturghie atribuită mai târziu Sfântului Iacob, fratele
Domnului.
În Biserica Ortodoxă se săvârșesc trei Sfinte Liturghii: Liturghia Sf Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Cele două Liturghii bizantine (a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan) sunt amândouă
prelucrări ale uneia şi aceleiaşi Liturghii mai vechi, adică aceea a Sfântului Iacob. Ele sunt
deci Liturghii surori, formate aproape în acelaşi timp; cea dintâi reprezintă probabil varianta
capadociană, iar cea de a doua, varianta constantinopolitană a vechii Liturghii a Sfântului
Iacob. Ele au aceeaşi rânduiala şi nu se deosebesc între ele decât prin textul diferit al
anaforalei (Rugăciunea Sfintei Jertfe), mult mai scurt la Sfântul Ioan Gură de Aur decât la
Sfântul Vasile, precum şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite astăzi de către preot în taină.
De la Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan - sau din vremea lor - nu provine decât partea din
Liturghia de astăzi cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi rugăciunea
amvonului.
În limba română, Liturghiile Ortodoxe au văzut pentru prima oară lumina tiparului la
Braşov, în 1570, sub îngrijirea diaconului Coresi, apoi la Iaşi sub mitropolitul Dosoftei.
Traducerile acestora au fost înlocuite însă de cea definitivă, datorită mitropolitului Antim
Ivireanul şi răspândite apoi în toate provinciile româneşti.
A. PROSCOMIDIA

Proscomidia a existat încă de la începutul Liturghiei creştine. Ea este partea în cadrul


căreia se pregătesc darurile pt jertfa euharistică în locul numit proscomidiar.
În primele 4 sec., ritualul aducerii darurilor la altar avea loc la începutul Liturghiei
credincioşilor, aproximativ în momentul corespunzător astăzi Heruvicului sau ieşirii cu
Cinstitele Daruri. Duceau doar cei botezați darurile de pâine și vin.
Transferarea rânduielii Proscomidiei la începtul Dumnezeieştii Liturghii în locul numit
proscomidiar, a avut loc, prin secolele VI-VII, pt că rânduiala catehumenatului se încheie și
rânduiala proscomidiei e din ce în ce mai extinsă.
La început, se aduceau şi se alegeau pentru săvârşirea Sfintei Euharistii pâini întregi
care nu se deosebeau prin nimic, de cele din uzul comun.
De la un timp, împuţinându-se treptat numărul celor care se împărtăşeau şi schimbându-se
modul împărtăşirii lor (cu linguriţa), a fost îndeajuns pentru aceasta o singură pâine
obişnuită, care ia mai târziu forma şi mărimea prescurii de astăzi. Cu timpul, n-a mai fost
nevoie nici de o prescură întreagă pentru pregătirea Sfântului Trup, ci a început să se taie
pentru aceasta numai o parte aleasă din ea (de obicei din mijloc) numită: Agneţ adică miel de
jertfă. Aşa s-a ajuns, treptat, la rânduiala scoaterii şi pregătirii Agneţului în sec VIII.
Liturghisitorii scoteau cu copia Agneţul, care îl simboliza pe Hristos, mielul care se va jertfi și
îl puneau pe disc, turnau vin şi apă în potir;
Miridele: Miridele pentru sfinţi (cele 9 cete): Pt Maica Domnului, Pt cele 9 cete îngerești; pt
conducătorii Bisericii; pt conducătorii țării; pt ctitori; pt vi; pt morți; pt episcopul a cărui
Liturghie se săvârșește și pt preotul care săvârșește Liturghia.
Cât priveşte cele două rugăciuni care însoţesc scoaterea miridelor pentru vii şi adormiţi
constituie o particularitate a Liturghierului românesc, începând cu ediţia de Iaşi, 1845.
IV. Rânduiala pregătirii sfinţiţilor slujitori pentru Dumnezeiasca Liturghie
În sec IX e mentționată pregătirea și îmbrăcarea sfintelor veşminte.
B. LITURGHIA CATEHUMENILOR
În vechime catehumenii (cei nebotezați) nu aveau voie să participe la toată Sf Liturghie.
Parțile cele mai însemnate:
1-binecuvântarea Mare; 2- Ectenia mare (cereri pt credincioși)
3- Antifoanele (imne în cinstea Mântuitorului)- sec VI
4-Vohodul mic- sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie simbolizează ieșirea lui Hristos la
propovăduire.
5-Imnul „Sfinte Dumnezeule...” a fost introdus, în rânduiala Liturghiei, între anii 450-453, pe
vremea patriarhului Proclu.
6-Citirea din Apostol, care simbolizează alegerea și trimiterea Apostolilor la propovăduire
7-Lectura din Sf Evanghelie.
8- Citirile biblice, adică Apostolul şi Evanghelia, reprezintă elementul cel mai vechi şi cel mai
important. Lecturile din Vechiul Testament au dispărut din rânduiala Liturghiei (Sec VII-VIII).
9-După lecturi urma omila sau predica, destinată în primul rând educării catehumenilor care
urmau să iasă din biserică. După ce catehumenii mai puteau rămâne şi la Liturghia credincioşilor,
predica se transferă, puţin câte puţin, spre sfârşitul Liturghiei.
10-Ectenia şi rugăciunea pentru catehumeni (cei chemaţi), sunt deci singurele care se mai
păstrează.
C. Liturghia credincioşilor
1- Rugăciunile pentru credincioşi fac parte din rânduiala primară a Liturghiei.
2- Heruvicul, este generalizat în rânduiala Liturghiei încă din sec. VI (anul 574) printr-un decret
al împăratului bizantin Justin II.
El înlocuia, de altfel, un psalm care se cânta în acest loc, menit să umple golul creat în
timpul în care credincioşii veneau înaintea Sfântului Altar, pentru a da diaconilor darurile de
pâine şi de vin pentru Sfânta Euharistie.
3- Vohodul Mare sau ieşirea (intrarea) cu Cinstitele Daruri sec. VI. Simbolizează drumul
făcut de Hristos de la Vitania la Ierusalim și îngroparea Lui.
4-Sărutarea păcii a dispărut azi: bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de împăcare
şi de iubire reciprocă.
5-Crezul. Introducerea pentru prima oară a Crezului în rânduiala Liturghiei este pusă de către
tradiţie pe seama patriarhului Petru Gnafevs în anul 417 la Antiohia. La Constantinopol el ar fi
fost introdus mai târziu, pe vremea patriarhului Timotei, sec VI.
6-Anaforaua sau Rugăciunea Sfintei Jertfe
Anafora= ridicare, înălţare, iar mai apoi: ofrandă, jertfă. Anaforaua liturgică cuprinde ultimele
părţi componente:
a. Marea rugăciune euharistică, care recapitulează toate momentele principale ale iconomiei
mântuirii, de la creaţie până la înălţarea Mântuitorului la cer.
b. Anamneza – în cadrul căreia se face o scurtă enumerare a faptelor sau momentelor principale
din istoria Răscumpărării.
c. Epicleza (invocare, chemare). În timpul ei se săvârşeşte sfinţirea şi prefarecea Darurilor.
d. Diptice.
De origine ceva mai târzie sunt cele două adaose introduse în a doua jumătate a anaforalei, şi
anume troparul Ceasului al treilea (Sec 12, generalizat în sec 15) („Doamne, Cela ce pe
Preasfântul Tău Duh...”) şi Axionul.
7-Tatăl nostru
8-Împărtşirea şi rânduielile finale
9-Miruitul credincioşior la sfârşitul Dumnezeiştii Liturghii este o practică mai nouă.
-Împărţirea anaforei este o practică destul de veche. Potrivit unora, anafora a apărut atunci când
credincioşii au început să nu se mai împărtăşească la fiecare Sfântă Liturghie (Sfârşitul sec. IV
sau începutul se. V). Anafora poate fi însă considerată şi o reminiscenţă din vechile agape sau
mese frăţeşti.
2.Sfintele Taine: instituirea și importanța lor în viața creștină

Sfintele Taine
Taine sau mistere sunt lucrurile nepătrunse cu mintea: crucea, întruparea, mântuirea, învierea. În
înțeles restrâns sunt Taine acele lucrări sfinte vizibile, întemeiate de Hristos și săvârșite de
Biserică de preot, prin care se comunică în mod real celor ce se împărtășesc de ele harul nevăzut,
mântuitor. Sunt recunoscute 7 Taine:Botez, Mirungere..etc.
Hristos a instituit toate Tainele dar asta nu inseamnă că a stabilit toate detaliile lor. Primele 3 se
numesc Taine de inițiere ( Botez, Mirungere și Euharistie- comentez), prin Spovedanie primim
iertarea păcatului și refacerea comuniunii cu Dzeu, prin Maslu primim vindecare trupească și
sufletească, prin Hirotonie se primește iconomia harului dumnezeiesc și prin Cununie are loc
unirea dintre un bărbat și o femeie în legătură sfântă.
Sfintele Taine se săvârșesc în biserică, și în unele situații (în special caz de boală) la casa sau
spital.
Temeiul general al tainelor este: Ioan 10.10: „Eu am venit ca oamenii să aibă viața și din belșug
să o aibă”.
Sf Taine sunt porți ale harului și raiului. Tainele sunt instituite de Hristos și sunt săvârșite după
voia Lui. Tainele sunt eficiente pt că Hristos Arhiereul veșnic e săvârșitorul lor prin mâna
preotului. De aceea formula Tainelor nu este Eu fac, ci se botează, se cunună... pt că Hristos face
prin mine. Preotul nu lucrează în Biserică in persona Christi, ca vicar al Lui, ci el este doar
chipul lui Hristos Care lucrează în Biserică prin Sf Duh. Preotul nu înlocuiește pe Hristos ci
Hristos lucrează nevăzut prin preot. „Tu ești cel de aduci și cel ce te aduci, cel ce primești și cel
ce te împarți Hristoase”.
Fapte Ap 3,6: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te și umblă”.
Starea morală a preotului nu are influențe asupra validității Tainei dar harul altfel lucrează în
sufletul virtuosului.
Toți cei botezați pot primi Tainele, dar e nevoie de cercetare și pregătire. I Corinteni 11,28-29:
„Să se cerceteze omul pe sine”.

I”. Taina Botezului, este Taina în care prin întreita cufundare în apă în numele Sf
Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele, renaște la viața
în Hristos și devine mădular al Bisericii-Trupul lui Hristos.
Săvârșitrul e preotul, episcopul sau orice creștin în caz de necesitate.
3.Instituirea Tainei: se face de Hristos. Botezul a fost prefigurat în VT prin tăierea
împrejur, trecerea prin Marea Roșie și Botezul lui Ioan. Botezul lui Ioan e inferior celui creștin pt
că era doar un botez al pocăinței spre iertarea păcatelor. Hristos care va boteza cu Duh Sf și cu
foc nu a botezat pt că Duhul va fi dat la Cincizecime.
Hristos a instituit taina după învierea din morți odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire:
Matei 28,19-20 și Marcu 16,16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui iar cel ce nu va
crede se va osândi.”
Apa e necesară pt Botez. Ioan 3,5: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să
intre în Împărăția lui Dzeu.”
Cuvântul botez, a boteza înseamnă cufundare. Botezul se face prin 3 cufundări în apă în numele
Sf Treimi: Se botează robul lui Dzeu în numele Tatălui... etc. Acestea semnifică cele 3 zile
petrecute de Hristos în mormânt și învierea Sa a 3 a zi din morți. Cel ce se botează moare
păcatului împreună cu Hristos și învie cu El într-o viață nouă.
4.Botezul ca moarte a omului vechi și ca renaștere: Romani 6,8: „Și dacă am murit
împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El.” Moartea noastră în Botez e și o
predare deplină lui Dzeu, ca să nu mai trăim nouă ci lui Dzeu. Murind lui Dzeu intrăm în viață.
Romani 6, 4-6: „Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin Botez, pt ca precum Hristos a înviat
din Morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții.”
5.Alte efecte al Botezului: Curățirea de păcatul strămoșesc și de cele personale. Fiu al lui
Dzeu prin har și membru al Bisericii. Botezul e irepetibil.
6.Necesitatea Botezului pt mântuire: Păcatul strămoșesc e universal. Ioan 3,5.
Galateni 3,27 (câți în Hristos..); Tit 3,5: Botezul este baia nașterii celei de-a doua prin înnoirea
Duhului Sf.
7.Semnificația Botezului copiilor: Hristos poruncește botezarea tuturor neamurilor și nu
exclude pe copii. Apostolii sigur au botezat și copii: printre cei 3000 existau și copii, temnicerul
din Filipi cu toți ai lui, Lidia, casa lui Ștefana, Corneliu. Tradiția. Origen spune că Biserica a
primit de la Apostoli să boteze copiii. Inscripții din catacombe. În primele 3 secole, existau
catehumenii care amânau Botezul până și pe patul morții.
Biserica botează pe copii pt credința părinților și nașilor. Dzeu mânuiește pe unii pt credința
altora: sluga sutașului din Capernaum e vindecată pt credința stăpânului, fiica femeii cananeence,
fiul lunatic.

II”. Taina Mirungerii, este taina în care prin ungere de către preot sau episcop cu Sf Mir
la membrele celui botezat + Pecetea darului Sf Duh, se împărtășește harul întăririi, creșterii și
desăvârșirii începute prin Botez.
2.Legătura dintre Botez și Mirungere: Prin Botez creștinul participă la crucea, moartea
și Învierea lui Hristos, iar prin Mirungere la enegriile Sf Duh, primid puterea Lui. Mirul e
simbolul regenerării și al darurilor Sf Duh.
Taina Mirungerii nu are o introducere, ci după botez preotul citește o rugăciune în care cere
pecetea darului Sf Duh și îl unge pe mădularele trupului cu Sf Mir rostind Pecetea darului Sf
Duh. Amin. Noul botezat are nevoie de întărire și creștere în viața în Hristos. Peste cei botezați
de Filip în Samaria, Pavel și Ioan au pus mâinile la Ierusalim și aceștia au primit Sf Duh, Pavel
în Efes.
3.Instituirea provine de la Hristos deși nu e menționat clar. Mântuitorul făgăduiește că
va trimite Apostolilor Sf Duh, care se revarsă în lume la Cincizecime. În chip văzut aceasă taină
e instituită la Cincizecime. Apostolii împărtășeau Sf Duh peste cei botezați prin punerea mânilor.
4.Modul săvâșirii: se făcea prin punerea mâinilor dar apoi prin ungere cu Sf Mir.
II Corinteni 1,21: „Iar cel ce ne întărește pe noi înpreună cu voi în Hristos și ne-a uns pe noi
este Dzeu”.
I Ioan 2, 20: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate”.
Prin ungerea la toate mădularele trupului, omul se pune în legătură cu lumea și prin ea cu Dzeu.
Sf Mir ține locul punerii mâinilor și se prepară din untdelemn, vin și 35 de mirodenii care se
sfințesc în Joia Mare de epicopii unei biserici locale. Săvârșitorii sunt ep și preotul. Primitorii cei
botezati. Cei botezați în altă confesiune se primesc prin Mirungere.

III”. Taina Euharistiei, e taina în care, în chipul pâinii și vinului se împărtășește însuși
Trupul și Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de veci, înfățișându-se real și
nesângeros jerfta de pe cruce a lui Iisus.
2.Euharistia, depășește puterea noastră de înțelegere. Pâinea și vinul se prefac în însuși
Trupul și Sângele Domnului cu puterea Sf Duh.
Matei 26, 26-28: „Luați mâncați, Acesta este Trupul Meu și Beți dintru acesta toți, acesta este
Sângele Meu al legii celei noi, care pt voi și pt mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.
Dacă prin celelalte Taine ni se împărtășește harul dzeiesc prin Euharistie ni se dă insuși izvorul
harului, Hristos. Ea e Taină și jertfă reală nesângeroasă adusă de Hristos împreună cu Biserica,
Trupul Său tainic.
3.Instituirea: o face Hristos când o săvârșește la Cina cea de Taină. Matei 26,26-28;
Luca 22,19: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea”.
4.Aspectul văzut al Sf Euharistii: este pâinea și vinul curat amestecat cu puțină apă.
Catolicii folosesc azimă (general în sec XI). Cina cea de Taină a avut loc pe 13 nisan și s-a
folosit pâine dospită, nu azimă. În Spania sec VII s-a folosit prima dată azima.
5. Aspectul de Taină al Sf Euharistii: în Euharistie e prezent real Hristos cu Trupul și
Sângele Său și se oferă pe Sine tutoror.
Ioan 6,51: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va
fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o dau pt viața lumii e Trupul Meu.”
Ioan 6,53-56:„ Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți
bea Sângele Lui nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are
viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi....Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu
rămâne întru Mine și eu întru el.”
6.Aspectul de jertfă a Euharistiei: Jerfta euharistică e jertfa de pe Golgota actualizată
pe altare. La Cina cea de Taină e anticipată tainic jerfa de pe Golgota și învierea.
Jertfa euharistică a fost preînchipuită prin pâniea și vinul aduse de Melchisedec și de mielul
pascal, prezisă de Maleahi.
În Euharistie: Hristos e prezent cu trupul și sângele, sufletul și dumnezeirea Sa, adică cu toată
ființa, nu doar în momentul prefacerii ci și după aceea, întreg în fiecare părticică a pâinii și
vinului. Același Trup și Sânge există în Biserică oricâte Liturghii s-ar săvârșii și în oricâte
locuri.
Biserica recomandă împărtășire cât mai deasă, cel puțin de 4 ori pe an, in posturi. Pt împărtășanie
e nevoie de pregătie: post, rugăciune și căci: Oricine mănâncă și bea cu nevrednicie va fi vinovat
față de Trupul și Sângele Domnului. I Corinteni 11,27
IV. Taina Pocăinței: este taina prin care Dzeu iartă prin duhovnic, păcatele creștinilor
care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea Lui. Ea a fost numită Pocăință pt că trebuie însoțită
de regret profund și sincer; al doilea Botez; iertare, dezlegare, împăcare.
2.Instituirea Tainei Pocăinței: o face Hristos prin faptul că El însuși a săvârșit-o
acordând iertarea păcatelor unor persoane și dând Apostolilor și urmașilor lor, puterea de a ierta
păcatele.
Matei 18,18: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ
vor fi dezlegate și în cer”. Această putere le-o dă îndată după înviere.
Ioan 20,21-23: „Precum Tatăl m-a trimis pe Mine, așa vă trimit și eu pe voi. Și suflând asupra
lor le-a zis: Luați Duh Sf; cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi
ținute.”
Hristos însuși iartă prin episcop sau preot păcatele. Că păcatul există și e nevoie de mărturisire
vedem în VT. În NT Ioan Botezătorul îndeamnă la pocăință și cerea mărturisirea păcatelor celor
ce veneau la botez. Iisus îndeamnă la pocăință. Apostolii au hirotonit preoți și episcopi și au
săvârșit Taina Spovedaniei.
I Ioan 1,8-9: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi.
Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne
curățească de toată nedreptatea.”
3.Elementele esențiale ale Tainei Pocăinței: a. Înnoirea mărturisirii de credință făcută la
Botez. Penitentul trebuie să mărturisească Crezul. b. Conștiința stării de păcat și horătârea de a
pune un început nou vieții personale. Modele de pocăință: David și Manase, fiul risipitor,
vameșul. c. Mărturisirea propriu-zisă a păcatelor: să fie deplină. Cele mărturisite numai trebuie
mărturisite. Le mărturisim lui Dzeu însuși. Rușine.
d. Mărturisirea trebuie însoțită de căință și regret. e. Epitimiile sau canoanele (contraria contraris
urantur). Rugăciunea de dezlegare: Domnul și Dzeul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine ...
Copiii până la 7 ani nu trebuie spovediți.

V. Taina preoției: este Taina în care prin punerea mâinilor episcopului și prin rugăciune
se împărtășește harul dzeiesc într-una din treptele preoției, dându-i celui hirotonit puterea de a
învăța, conduce și sfinți. Această Taină se săvârșește în timpul Sf Liturghii. Cel hirotonit trebuie
special pregătit pt aceasta.
Episcopul și preotul sunt organele văzute ale Arhiereului nevăzut, Hristos.
2.Taina Preoției: 3. Insituirea Tainei: o face Hristos după învierea Sa din morți: Ioan 20, 21-
23: „Pace vouă!...”
Puterea deplină Apostolii o primesc în ziua Cincizecimii. Ei după învățătura lui Iisus au hirotonit
prin punerea mâinilor. Sf Ioan Hrisostom spune că se pune mâna pe om, dar toate le face Dzeu și
mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotonește. Pavel și Barnaba „cu rugăciuni și cu ajunări
au hirotonit preoți în fiecare Biserică. (Fapte 14,23). Iacob 5,14: „De este cineva bolnav între
voi să cheme preoții Bisericii să se roage pt el”. Pavel hirotonește episcopi pe Tit (Creta) și
Timotei (Efes). Lui Tit și Timotei, le spune să așeze preoți prin cetăți.
4. Arhieria veșnică a lui Hristos: Hristos e Arhiereul nostru veșnic iar puterea arhieriei
Sale, El o dă prin Sf Duh Apostolilor și prin ei urmașilor lor în Taina Hirotoniei.
Episcopul e reprezentantul deplin al lui Hristos. El nu e deasupra Bisericii ci în comuniune cu
toți preoții eparhiei sale și cu toți episcopii Bisericii întregi. BOR are o conducere sinodal-
ierarhică.
5.Aspectele văzute și nevăzute ale Tainei Hirtotoniei: punerea mâinilor și invocarea Sf Duh.
Preoția sacramentală se exercită prin:
-predicarea Evangheliei sau slujirea cuvântului
-săvârșirea Sf Taine, preoții fiind iconomi ai tainelor lui Dzeu
-slujirea pastorală, păstorul cel bun își pune viața pt oile sale. Și mirenii participă la preoția lui
Hristos.
Episcopul poate săvârși toate slujbele bisericii, sfințirea antimiselor, marelui mir și hirotonia.
Preotul poate totul înafară de ce poate numai episcopul. Diaconul nu poate face nimic fără preot.

VI” Taina Cununiei (p 165- 168)


Prima familie a fost intemeiată în rai, când Dzeu văzând că nu este bine ca omul să fie singur, îi
face lui Adam ajutor potrivit pt el, pe Eva, carne din carnea lui și os din oasele lui. Împreună ei
formează o unitate. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și
vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este, în Hristos și în Biserică. ( Efeseni 5,31-32)
Însuși Hristos a binecuvântat nunta prin săvârșirea primei sale minuni la Nunta din Cana Galileii
și a ridicat Nunta la rangul de Sfântă Taină.
Prin Taina Cununiei, un bărbat și o femeie care se iubesc și s-au hotărât să trăiască întreaga viață
împreună, primesc de la Dzeu harul divin ce sfințește unirea lor.
Înainte de cununie este Logodna, în cadrul căreia sunt binecuvântate inelele ce le vor purta pe
degete toată viața. Ele simbolizează iubirea infinită a soților. Se logodește robul cu roaba...etc
Lumânările nașilor simbolizează curăția, lumina și bucuria nașilor pt noua familie.
Urmează Cununia, iar preotul rostește: Se cunună robul...etc. apoi așează cununile pe capetele
mirilor. Cununile simbolizează cinstea impărătească de care se bucură mirii.
Slujba Cununiei și logodnei are loc în Biserică. Mirii sunt insoțiți de nași ortodocși, care ca
părinți spirituali îi conduc pe tineri în viața de familie.
Cei doi soți trebuie să. Căsătoria are ca însușiri: unitatea (un singur bărbat și femeie) și
indisolubitatea. „Ceea ce Dzeu a unit, omul să nu despartă”.

VII” Taina Maslului


Iacov 5,13-15: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pt el,
ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și
Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui”.
Mântuitorul chemând pe cei 12 le-a dat putere să vincede bolile. Sf Maslu este slujba...
El se săvârșește la capul bolnavului sau în biserică pt cei sănătoși pt că prin această taină se oferă
și iertare de păcate...
7 preoți, 7 pericope, 7 rugăciuni, 7 ungeri...
Minim 2 preoți și in caz extrem unul singur poate săvârși taina.
Cele mai importante momente sunt:rugăciunea de sfințire a untdelemnului de 7 ori citită,
pericopele Scripturistice, ungerea cu untdelemn.
Vindecarea nu e miracol, e mila lui Dzeu.

2. Ierurgiile în viața credincioșilor


Ierurgii legate de viață și ierurgii legate de moarte

IERURGIILE
GENERALITĂŢI
Def: Ierurgiile sunt slujbe speciale pentru binecuvântarea şi sfinţirea omului, naturii
înconjurătoare şi a lucrurilor.
Ele stau de obicei în legătură cu Sf Taine şi cu Sf Liturghie.
Efectele ierurgiilor:Prin ierurgii, puterea sfinţitoare a Bisericii se revarsă asupra omului şi
întregii creaţii prin harul Sf Duh. Ele pregătesc şi anticipează ,,acel cer nou şi pământ nou”.
Unele ierurgii se săvârşeşc în Biserică, altele se fac în case. Timpul săvârşirii lor este
legat de anumite sărbători: binecuvântarea salciei, a ouălor, a strugurilor, ş.a. Altele se săvârşesc
când este nevoie: sfeştanii, dezlegări.
Acestea le poate săvârşii doar arhiereul: sfinţirea Sf. şi Marelui Mir; Bisericilor, a
antimiselor şi hirotesiile.
IERURGIILE LEGATE DE NAŞTERE ŞI BOTEZ sau ierurgii legate de viață
Ierurgiile pt. pruncul nou-născut şi mama lui sunt următoarele trei:
1. Rânduiala din ziua întâi pentru femeia lăuză (îndată după naştere);
2. Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele, a opta zi după naştere;
3. Rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lăuzei, la 40 de zile după naştere.
1. În ziua întâi după naşterea pruncului, preotul face sfinţirea cea mică a apei. Apa sfinţită
acum e ca o preînchipuire a botezului. Cu ea se stropeşte casa, pruncul, moaşa şi toţi ai casei.
Apoi preotul citeşte trei molitve pentru mamă, și o rugăciune pt moașă, pentru iertarea păcatelor
ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de
întinăciunea trupească pricinuită de naştere, întrucât, zice Psalmistul (Ps. 50, 6), suntem zămisliţi
întru fărădelege şi născuţi în păcat.

2. Rânduiala punerii numelui celui nou-născut este prescrisă, după Molitfelnic, să se facă în
ziua a 8 a după naştere în pronaos. Preotul îl binecuvântează pe prunc, făcându-i semnul Sf Cruci
la frunte la gură, la piept. După aceea, îi citeşte o molitfă pentru punerea numelui, dându-i
numele, la cuvintele: «Să se însemneze lumina feţei Tale peste robul Tău acesta...»
Acest obicei e moștenit din Legea Veche, prin tăierea împrejur şi punerea numelui. Noi
creştinii am păstrat-o, pentru că şi Mântuitorul Însuşi, supunându-Se rânduielii Legii, a fost tăiat
împrejur a opta zi după naştere, când i s-a pus numele de Iisus. Numele care se dă pruncului,
este de obicei numele naşului sau al sfântului zilei de naştere sau de botez, ori al altui sfânt.
3.La 40 de zile după naştere se face rânduiala pentru îmbisericirea pruncului şi pentru curăţirea
lăuzei, datină pe care a păzit-o şi Maica Domnului, aducându-L pe dumnezeiescul său Prunc la
templu, a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de bătrânul Simeon. Pruncul este adus de maica sa ori
de naş înaintea uşilor bisericii, iar preotul citeşte cele cinci molitfe pt curățirea femeii și întârirea
pruncului.
Urmează apoi îmbisericirea pruncului, adică introducerea lui în biserică: preotul îl ia în braţe
pe prunc, închipuindu-l pe dreptul Simeon, şi face semnul Sf Cruci cu el înspre răsărit, zicând:
«Se îmbisericeşte robul (roaba) lui Dumnezeu în numele Tatălui...» etc. Apoi îl închină pe prunc
pe la icoane, zicând cele obişnuite. Dacă pruncul este parte bărbătească, preotul merge cu el şi în
Sfântul Altar. Apoi îl pune jos pe solee, în faţa Uşilor Împărăteşti, în semn că este închinat
Domnului, zicând: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne...»; mama (naşa), închinându-se de
trei ori, îl ridică pe prunc.
4.Tot în legătură cu naşterea pruncului, Molitfelnicul mai cuprinde şi o rugăciune pentru femeia
care leapădă pruncul.

AGHIASMA SAU SFINŢIREA APEI


Aghiazma mare se săvârşeşte la Praznicul Boboteazei de 2 ori, iar cea mică, la mai
multe ocazii.
1. Aghiazma mică sau sfeştania, se săvârşeşte în biserică şi prin case, iar uneori la râuri
şi fântâni, ţarine sau în orice loc curat.
Timpul săvârșirii. Aghiazmă mică se săvârşeşte în Biserică de regulă la fiecare zi întâi a
lunii, mai ales în 1 septembrie, precum şi în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul
Tămăduirii). Se poate săvârșii în timpul posturilor și oricând e nevoie.
Efectele şi folosul Aghiazmei mici: mijloc principal de spălare şi curăţire a oamenilor şi a
lucrurilor; alungarea demonilor şi a bolilor.
2. Aghiazma Mare
a. Timpul şi locul săvârşirii. Aghiazma mare se săvârşeşte la Bobotează, întru pomenirea
Botezului Domnului de către Ioan în râul Iordan.
Se numeşte Aghiazmă Mare, pt că e sfințită printr-o dublă epicleză, iar sfinţirea are loc în
însăşi ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a sfinţit apele, prin botezul Său în apa Iordanului.
În ziua ajunului Bobotezei, sfinţirea apei se face de obicei chiar în biserică (în pronaos),
dimineaţa, după Utrenie, cu mai puţină solemnitate, fiindcă, ea aminteşte atunci de Botezul Sf
loan Botezătorul. În ziua Bobotezei, slujba Aghiazmei Mari se săvârşeşte după Liturghie, în
biserică sau în faţa bisericii, ca reactualizare a Botezului Mântuitorului în apele Iordanului.
b. Rânduiala Aghiazmei Mari este încadrată în rânduiala Liturghiei (între Rugăciunea
amvonului şi otpust).
c. Originea şi vechimea slujbei. Iniţial, sfinţirea apei de la Bobotează era legată de
botezul catehumenilor, din ajunul Praznicului.
Rânduiala de azi a slujbei Aghiazmei mari este atribuită Sf Sofronie, patriarhul Ierusalimul.
e. Efectele Aghiazmei mari şi întrebuinţarea ei. Aghiazma Mare se păstrează nestricată
vreme îndelungată. O parte din ea se păstrează în biserică, în aghiazmatar, fiind folosită de preot
la o mulţime de slujbe (ierurgii): rânduiala la curăţirea fântânii spurcate, la vasul cel spurcat, la
binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a
veşmintelor bisericeşti ş.a. Aghiasma Mare se foloseste de asemenea la Sfintirea bisericii si a
antimiselor, a Sfantului Mir si a altora. 
În casele credincioşilor, aghiazma se păstrează la loc de cinste. Credincioşii gustă din ea
pe nemâncate, în zile de post şi ajunare sau la sărbători mari, fie înainte, fie după biserică. Când
ne âmpărtăşim, aghiazma se ia după împărtăşanie, iar când luăm numai anafura, aghiazma se ia
înainte de anaforă.
Atât Aghiazma mică, precum şi cea mare, este împreunată cu obiceiul «mersului cu
crucea sau cu botezul».

TEDEUMUL SAU DOXOLOGIA


1. Def Tedeumul este o slujbă de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite
ocazii festive din viaţa personală sau din cea socială a credincioşilor. Slujba aceasta se mai
numeşte şi Doxologie. Pe Tine Dzeule te lăudăm.
2. Tedeumul se săvârșește la începutul anului bisericesc (1 septembrie) şi al anului civil
(1 ianuarie), la sărbătorile naţionale (ca de ex., 24 Ianuarie, 1 Decembrie); la deschiderea
şedinţelor Sfântului Sinod, la deschiderea cursurilor în instituţiile de învăţământ religios, la
începutul conferinţelor de orientare a preoţilor, la vizitele chiriarhilor în eparhii, la zilele
onomastice ale chiriarhilor etc; la sărbătorirea a 25 de ani sau 50 de ani de la căsătorie, la
inaugurarea unei lucrări importante şi la sfârşitul ei, etc.
3. Cât priveşte locul unde se săvârşeşte Tedeumul, acesta este de regulă biserica dar poate
fi săvârşit şi în afară de biserică.
Te Deum laudamus a dat numele acestei slujbe. Unii îl atribuie Sf. Ambrozie al
Milanului. Alţii îl atribuie altor autori, alții Sf. Niceta de Remesiana.

IERURGIILE ŞI RÂNDUIELILE LEGATE DE MOARTE ŞI GRIJA PENTRU CEI


ADORMIŢI

În afară de scopul lor principal - cel soteriologic - aceste slujbe au şi unul catehetic şi
pedagogic. Prin ele, Biserica urmăreşte nu numai să mijlocească pentru cei adormiţi, ci să-i şi
mângâie pe cei rămaşi în viaţă, să le întărească nădejdea şi credinţa în nemurirea sufletului şi în
învierea morţilor.
Ierurgiile din categoria aceasta sunt patru:
1. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului,
2. Panihida,
3. Slujba înmormântării,
4. Parastasul.
1. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului. (sec IV) Când preotul este chemat în astfel de
cazuri citește 2 rugăciuni, Rugăciunea pentru sufletul cel osândit și Altă rugăciune pentru cel
ce se luptă greu cu moartea; și îl roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul muribundului de
blestemul sau de păcatul care-1 ţine legat de trup, să-i ierte păcatele şi să-i dea sfârşit uşor şi
grabnic, şi odihnă netulburată după moarte.
2. Rânduielile tradiţionale la moarte. Când începea agonia morţii, rudeniile îşi întorceau capul
catre Răsărit, puneau o lumânare aprinsă lângă patul lui şi chemau preotul ca să citească
rugaciunea “la ieşirea cu greu a sufletului”. Se trag clopotele bisericii . Trupul celui adormit este
spălat cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care adormitul a intrat în
Biserică; apoi este îmbrăcat în haine noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii,
cu care vom învia la ziua judecăţii. Celor necăsătoriţi li se pune cununa de nuntă. Tot trupul celui
adormit este împodobit cu flori. Trupul este pus apoi în sicriu, pentru a arăta că el se află sub
acoperământul Celui Preaînalt. Cel adormit este aşezat cu privirea spre răsărit, ca şi la botez
pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit Hristos, «lumina cea adevărată», şi tot dintr-acolo va veni El
la judecată. Pe piept, în mâinile care stau încrucişate, i se pune o icoană sau o cruce, pentru a
arăta că este creştin al lui Hristos, acestea fiind scut şi armă împotriva îngerilor răi.
La capul celui adormit şi în sfeşnicele aduse în jurul sicriului se aprind lumânări, căci
lumina este pe de o parte călăuză sufletului pe calea spre veşnicie și chipul lui Hristos şi al
Evangheliei Sale. Lumânările sunt apoi chipul candelelor aprinse sau lumina faptelor bune, cu
care creştinul îl va întâmpina pe Mirele Hristos la judecata de apoi, asemenea fecioarelor
înţelepte. Nu este îngăduit ca trupul mortului să rămână nepăzit de-a lungul nopţii, pentru că
sufletul lui “se înfricoşează”.
3. Fie chiar în ziua morţii, fie în ziua înmormântării preotul săvârşeşte, la casa
adormitului, slujba numită panihidă care nu e altceva decât o anticipare pe scurt a slujbei
înmormântării.
Lumânarea aprinsă care se pune în mâna celui adormit şi lumânările aprinse de la
înmormântare sunt chipul lui Hristos-Lumina lumii, și chipul luminii candelei credinţei şi a
faptelor bune, cu care îl vom întâmpina şi noi, împreună cu cel adormit, ca şi fecioarele înţelepte,
pe Hristos.
În timpul cât cel adormit stă în casă sau în biserică, pe lângă slujba obişnuită a Panihidei,
se pot citii stâlpii, adică pericope din cele patru Evanghelii.

Semnificaţia mistico-simbolică a slujbei înmormântării mirenilor


Înainte de a fi condus la mormânt, omul este adus in biserică, pentru a i se aminti de faptul ca,
viu sau mort, el aparţine acesteia. Biserica încearcă să aline suferința celui ce pierde pe cineva
drag. Binecuvântările subliniază realitatea relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Canonul de la
înmormântare continuă şi descrie această grijă părintească a lui Dumnezeu după venirea lui
Hristos. Condacul aduce tragedia morţii în centrul atenţiei. “Cu adevărat deşertăciune sunt
toate şi viaţa aceasta este umbra şi vis. În acest fel, slujba de înmormânatare preţuieşte viaţa, si
arată ceea ce este realitatea.
Ultima parte a slujbei de înmormântare este momentul despărţirii: sărutarea cea mai de pe
urmă dată mortului.
La groapă preotul, încheind slujba de înmormântare, aruncă untdelemn şi vin cruciş deasupra
mortului şi rosteşte: “Stropi-ma-vei cu isop şi mă voi curăţi” şi după aceea aruncă ţărâna şi zice:
“Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. După aceea urmează pomana. Pomana este
“simbolul solidarităţii sociale, pt a uita tristul eveniment, şi dorinţa de a continua viaţa”.

Ierurgiile şi rânduielile tradiţionale de după înmormântare. Pomenirile celor adormiţi.


1. Parastasele. Sfinţii Părinţi vorbesc despre “folosul” şi iertarea pe care o încearcă
sufletele celor adormiţi prin slujba parastasului. Parastas însemnează: mijlocire la
Dumnezeu pentru cei adormiţi. Parastasul se săvârşeşte fie la casa celui adormit, fie la biserică.
Se aduc spre pomenirea mortului colivă, pâine şi vin. Coliva, făcută din grâu fiert,
îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul celui adormit. Ea este, totodată, o expresie
materială a credinţei noastre în nemurire şi în înviere. (putrezire- înviere). Acelaşi lucru ca şi
coliva simbolizează şi pâinea sau colacul.
Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi la parastas şi de a turna din el cruciş peste
trupul celui adormit sau peste groapă (la cimitir) ori pe pardoseala bisericii (la parastas),
reprezintă o datină foarte veche fiind o prelungire a libațiunilor pe care strămoşii noştri romani le
făceau pe mormintele morţilor. La noi, stropirea aceasta a căpătat însă o semnificaţie creştină,
fiind chipul aromatelor şi al balsamului cu care a fost uns trupul Domnului.

Se face pomenirea celui adormit: ziua a 3a care corespunde de obicei cu ziua înmormântării
(în cinstrea Sf Treimi), ziua a 9 (9 cete ale sfinților, și în ceasul 9 Domnul a făgăduit tâlharului
raiul) şi ziua a 40 (Înălțarea la cer), după moarte; la trei luni, la şase luni, la nouă luni- în
cinstea Sf Treimi şi la 1 an- primii creștini făceau așa; apoi în fiecare an, în ziua morţii, până la
împlinirea a 7 ani de la moarte (7 zile ale creației).
3. Zilele în care se fac şi în care nu se fac parastase, în cursul anului bisericesc.
Sâmbăta, La hramul bisericii, la sărbătorile sfinţilor. Săvârşirea parastaselor în zi de
duminică este însă îngăduită doar ca o excepţie sau ca un pogorământ.
Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului bisericesc:
a. în cele 12 zile dintre Naştere şi Bobotează
b. La Praznicele Împărăteşti (bucurie)
c. În Săptămâna Sfintelor Pătimiri şi în toată Săptămâna Luminată, ,
d. De la lăsatul secului de carne (Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi) până la Sâmbăta a
doua din Postul Mare.
În timpul Postului Mare nu se fac parastase în zilele de rând
5. Despre dezgroparea celor adormiţi. Osemintele dezgropate se spală cu vin, se ung cu
untdelemn şi, fiind aşezate într-un sicriu mic ori într-un sac, se aşază la loc în mormânt, făcându-
li-se slujba parastasului ori panihida mică.

Misiune creștină și catehetică:


1. Familia creștină și biserica, factori esențiali în dezvoltarea religioasă a creștinului

1- Familia crestina si Biserica: factori esentiali in educatia religioasa a copilului


-
- Mediulâ Dumnezeu este cel care a intemeiat familia si Biserica si odata cu ele si scoala. Actul
educational

Familia a fost creată în rai de Dzeu, pt ca omul crescând și înmultindu-se să stăpânească


pământul și să dobândească împărăția cerurilor. Familia este cea mai puternica institutie umana.
In familie copiii primesc primele lectii despre Dumnezeu si despre viata. Familia reprezinta
factorul cel mai important al educatiei crestine, nu numai pt copii ci si pt toti membrii ei. Pentru
ca o familie sa conteze fundamental în educația crestină trebuie sa indeplineasca anumite
conditii:
-In familia creștină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască. Familia creștină
trebuie văzută ca icoană a iubirii lui Dzeu pe pământ.
-Familia trebuie să se caracterizeze prin unitate, trăinicie, sfințenie și egalitate între soți.
-Familia trebuie să fie un mediu de exploatare a calităților și virtuților umane. În acest sens copiii
trebuie deprinși cu munca, răbdarea, ascultarea și mersul la Biserică încă de mici.
-In familie trebuie să se dea intâietate valorilor religioase și apoi celor materiale.
-Comunicarea și ascultarea nevoilor copiilor e foarte importantă. Părinții pot colabora cu
proferorii și cu duhovnicul copilului, pe care părinții îl aleg.
Trebuie să afirmăm rolul important pe care Biserica îl are în educația copilului. În
Biserică aceasta începe dinainte de a se naște el pt că mama déjà e membră a bisericii și participă
la slujbele ei. După naștere și micul copil va deveni membru active al Bisericii prin Botez.
Expresia cei 7 ani de acasă arată cât de importantă e educația in familie. Familia e numită
biserica de acasă. Aici învățăm ascultarea și cinstirea părinților și a lui Dzeu.

2. Tinerii și Biserica în zilele noastre. Modalități de lucru și activități catehetice (manual 5)

Educatia – act sinergic şi teandric (colaborarea omului cu Dumnezeu). Dumnezeu a


întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a întemeiat şi şcoala, mai întâi în familie şi
apoi în Biserică, iar mai apoi autonomă. Cei care au încercat să facă "educatie" fără Dumnezeu,
au eşuat lamentabil. 
Iată de ce, toti pedagogii întelepti vor mărturisi smeriti, că Dumnezeu e Pedagogul suprem și
fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică. Pavel: " eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească.”
În familie, în primii 7 ani de acasă, copilul învață noțiuni elementare despre bine și rău,
urât și frumos, virtute și păcat, etc. Apoi merge la școală ,unde își conturează caracterul,
personalitatea, dobândește virtuțile și crește și se dezvoltă în ele, pt a fi un bun și dreptmăritor
creștin al Bisericii.
1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală. În cadrul programei școlare se află și ora de religie. Ce
pot face eu ca preot pt ora de religie a școlii din parohia mea? Preoții:
- pot să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză această disciplină, s-o accepte, arătându-le
avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, din parhie. (sfeştanie în şcoală, sau pentru a
primi copiii la spovedanie şi împărtăşanie). Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu
anumite materiale, ca de ex. Icoane, cărti şi reviste. Profesorul de religie trebuie să-i îndemne la
clasă pe copii să frecventeze biserica, și preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct,
sau prin părintii şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie.
2. Formarea de parteneriate. Pot fi implicați în ajutorarea tinerilor cu probleme oameni de afaceri
locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politişti”. În şcoli pot fiinta cabinete de
consiliere duhovnicească.
3. Slujba de la începutul anului şcolar: un bun început al conlucrării cu profesorul de religie,
cadrele didactice, cu elevii şi, totodată, cu părintii elevilor.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de religie, cu scopul
de a sustine activitatea de catehizare a copiilor. 
Avantaje: 
• ghidurile catehetice sunt structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi
captându-le atentia prin jocuri şi aplicatii care nu pot fi incluse într-un manual școlar; 
• faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală; pictura bisericii, mobilierul bisericesc sau
vasele liturgice constituie posibilităti de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lectii, și
elevul e mai receptiv.
5. Importanta legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic. 
Preotul se roagă pentru ca Dumnezeu să trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai
duhul întelepciunii, al ştiintei, al evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştintei
Sale, să le dea putere şi tărie pentru întelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învătătura
cea bună şi folositoare”. Elevii care merg la biserică duminică de duminică, se spovedesc și
impărtășesc sunt, de obicei, mai cuminti, învată mai bine, nu creează probleme.
Initiative recomandate profesorilor de religie: 
• să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu
directiunea; 
• să solicite deschiderea unui cabinet de consultantă duhovnicească; 
• să-i solicite preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie; 
• să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, sustinând la nevoie strana şi cântarea în
comun; 
• să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică

3.Educația religioasă în sistemele de învățământ din Europa


În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea educaţiei religioase
nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie nu este un program de
economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a umanităţii. Părinţii doresc o
educaţie religioasă care să asigure accesul la valorile autentice ale umanităţii, iar copiii sunt în
căutarea unor elemente pentru înţelegerea mesajului religios conţinut inclusiv în creaţiile literar-
artistice şi a unor modele care să-i conducă spre o mai bună înţelegere a persoanei umane şi a
lumii în ansamblul său.
Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ, 1-3
ore/ săptă mână, de exemplu: Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră, Austria - 2 ore, Belgia - 2 ore,
Grecia - 2 ore, Italia - 1,5 ore, Luxemburg - 3 ore, Malta - 2 ore, Spania - 1,5 ore.
În ţările europene, educaţia religioasă se realizează fie monodisciplinar , fie
pluridisciplinar îmbinând cunoștințe de etică, morală, ştiinţe sociale, fie se realizează o
abordare transcurriculară a acesteia.
Proiectarea programelor şcolare pentru educaţia religioasă reprezintă fie o
responsabilitate a statului, fie a cultelor sau a comunităţilor religioase locale, fie poate să
constituie rezultatul fericit al colaborării dintre Ministerul Educaţiei, şi cultele recunoscute
de către stat. De asemenea, între Stat şi Biserică se împarte şi responsabilitatea elaborării
manualelor şcolare şi a auxiliarelor didactice.

Istoria Bisericii Universale


1.Întemeierea și răspândirea creștinismului prin predica Sf Apostoli
In mod văzut Biserica creștină este întemeiată în ziua Cincizecimii, când se botează 3000 de
suflete.
Numărul creștinilor crește la început la Ierusalim, unde creștinii mergeau la Templu pt a se ruga,
a citi din Scriptrură dar aveau și un cult aparte –frângerea pâinii. Pt a nu fi confundați cu iudeii ei
se numeau creștini ai lui Hristos. În anul 36, separarea creștinismului de iudaism aduce și primul
martitiu, cel al Arhidiaconului Ștefan. Tot atunci apare și Pavel ca prigonitor, mai apoi ca
vestitor. Acesta intră in comunitatea apostolică în anul 39.
Se inițiază folosirea în comun a bunurilor. Creștinii puneau bunurile lor la picioarele apostolilor,
iar cei ce mințeau erau pedepsiți (Anania și Zafira). Prima vestire a Evangheliei de către Apostoli
se face în Ierusalim, acolo fiind și prima arestare a acestora pt a fi judecați de sinedriu. Aceștia
scapă prin intervenția lui Gamaliel. Apostolii organizează biserica primară în Ierusalim, lăsându-
l acolo episcop pe Iacov, fratele Domnului și pleacă pt vestirea Evangheliei la neamuri.
Diaconul Filip botează in Etiopia un eunuc. În Cezareea Palestinei îl convertește pe sutașul
Corneliu iar Petru îl potează la Ioppe. În Antiohia vestesc Saul și Barnaba.
În anul 42 moare din cauza persecuțiilor împăraților Caligula și Claudiu, Sf Ap Iacob, fratele Sf
Ioan.
Saul insoțit de Barnaba și Marcu pornesc în prima călătorie misionară. Trecând prin Asia
Mică, ajung până în Cipru. Pavel mai face două călătorii misionare.
În anul 50 are loc sinodul Apostolic la Ierusalim, unde se soluționează problema primirii noilor
creștini. Iudeo-creșinii impuneau intrarea păgânilor în creștinism prin circumcizia legii mozaice,
dar apostolii hotârâsc că numai e necesară această lege ci ferirea de idolatrie, desfrânare, consum
de sânge și animale sugrumate.
Tradiția Bisericii amintește activitatea celorlalți apostoli: Toma predică în Persia și India;
Andrei în Sciția; Ioan în Asia; Petru în Galatia, Pont, Capadocia, Asia, Corint, Roma unde și
moare; Tadeu în Palestina; Filip în Frigia; Simon Zelotul în Persia și Bablilonia; Matei ăn
Palestina și Etiopia. Până prin anul 70 apostolii au fost martirizați, doar Ioan moarte prin 100.

Cauzele persecuțiilor
Cauze religioase: Creștinismul era urât de păgâni deoarece era în contradicție cu practicile și
religiile idolatre și imorale. Creștinii erau considerați un cult secret și periculos, bazat pe magie
și vrăjitorie. Creștinii care au insultat pe zei erau de vină pt orice nenorocire ce se abătea asupra
populației. Creștinii la lei.
Cauze politice : În Imperiul roman toți cetățenii participau la toate manifestările religioase, iar
creștini refuzau acest lucru. Zeii erau protectorii imperiului iar neparticiparea la cultul lor aducea
suferința statului.
Cauze moral-sociale: creștinii erau acuzați că consumă carne și sânge de om, erau acuzați de
desfrâu, incest, crime secrete și că adoră soarele. Creștinii propovăduiau egalitatea între oameni,
și era socotit relige a sclavilor și săracilor.
Cultul împăratului: era religia de stat a romanilor. A respinge acest cult era un sacrilegiu adus
zeului împărat. Se aducea ofensă atât religiei cât și divinității.

Desfășurarea persecuțiilor: creștinii erau judecați ca și criminalii. Cei de neam nobil erau
deportați iar cei simpli decapitați. Întotdeauna li se confiscau averile. Erau exilați in locuri grele,
puși la munci ca sclavii. Femeile erau vândute la casele de toleranță. Erau ținuți în închisori si
torutați pt a apostazia.
2.Creștinismul în timpul Sf Împ Constantin cel Mare
Flavius Valerius Constantinus s-a născut prin 274, fiul lui Constanțiu Chlor și al Elenei. Acesta
apare pe scena politică în anul 306 când ia locul tatălui său în conducerea trupelor romane din
Apus. Imperiul Roman era condus de 4 auguști: Liciniu și Maximian în Răsărit; Constantin și
Maxențiu în Apus. Conflictul dintre Constantin și Maxențiu era inevitabil. Înainte de 312
Constantin era adeptul păgânismului reprezentat de zeul solar Mitra. Schimbarea se produce
când inaintea luptei de la Podul Vulturului cu Maxențiu, Constantin vede pe cer o cruce
strălucitoare înconjuratp de inscripția in hoc signo vinces. Noapte în somn i se arată însuși
Hristos care îi cere să pună pe steagurile de luptă crucea văzută pe cer ca semn protector. A doua
zi, cu acest semn pe steagurile de luptă Constantin cu numai 20.000 soldați învinge armata de
130.000 a lui Maxențiu.
Constantin și Liciniu ajung singurii împărați ai imperiului și în februarie 313 dau Edictul de la
Milano, prin care creștinismul devine din religie interzisă, religie liberă, protejată și privilegiată.
Sunt returnate bunurile confiscate, clericii erau scutiți de la plata impozitelor, sunt eliberate
biserici pentru creștini, sunt înlăturate pedepsele cu răstignirea, stigmatizarea și zdrobirea
picioarelor, se evită luptele de gladiatori. Din 321 Duminica e zi oficială de sărbătoare și odihnă
a Imperiului. Se scot monede cu monograma creștină și sunt inlăturate insemnele păgâne.
Îzbucnește un conflict între Constantin și Liciniu, cel de-al doile fiind invins și omorât în 324.
Constantin împreună cu mama sa Elena, creștină acordă sprijin pt zidirea de biserici în Ierusalim,
Belteem, Antiohia, Roma.
La 11 mai 330 este inaugurată noua capitală a imperiului, Constantinopolul, impodobit cu
biserici și edificii creștine.
În anul 324 Constantin cel Mare convoacă Primul Sinod Ecumenic la Niceea.
Constantin cel Mare a tolerat păgânismul însă la limitat. Păstrează cultul impăratului dar numai
ca o măsură de precauție pt unitatea și puterea imperiului. El însuși pe patul de moarte se botează
la creștinism de către Ep Eusebiu de Nicomidia. Moare la 22 mai 337 și e prăznuit alături de
mama sa Elena, pe 21 mai în fiecare an.

3.Formularea învățăturii de credință la Sinoadele Ecumenice

1. Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325


Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325
la Nicea. Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. Sinodul a adoptat 20 de
hotarari, inclusiv Crezul de la Niceea, Canonul Sfintei Scripturi si a stabilit tinerea Pastilor în
prima duminică după luna plina, a echinoctiul de primavara.
Principalul motiv al sinodului a fost combaterea lui Arie, un preot din Alexandria, care sustinea
ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu dar nu deoființă cu El căci nu era dinainte de a se naște
din Fecioara Maria, negand astfel divinitatea lui Hristos și erezia lui a fost bine-primită de mai
mulți clerici și mireni încât trebuia oprită. Se compun primele 7 articole ale Crezului.
La Sinod s-a hotărât ca pentru treapta preoției căsătoria să fie opțională, Pafnutie, ucenicul Sf
Antonie cel Mare militând pentru neobligativitatea celibatului. Se mai hotărăște că episcopul va
fi hirotonit de 3 episcopi.

2.Al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din 381


Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Teodosie I la Constantinopol, in 381,
la care au participat 150 de episcopi. Motivul convocării a fost eradicarea completa a
arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formuland invatatura despre
unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos. Macedonie invata ca Sfantul Duh nu
este o persoana, ci o simpla putere a lui Dumnezeu, afirmand deci ca Duhul este inferior Tatalui
si Fiului. Apolinarie folosindu-se de trihotomismul platonic care afirma că omul este compus
din suflet rațional, animal și trup afirmă că la întrupare Hristos a primit doar trupul omenesc și
sufletul animal, iar sufletul rațional a fost înlocuit de Logos, negând astfel integritatea firii
omenești.
Se alcătuiesc celelalte 5 articole din Crez.In privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit ca
Episcopul de Constantinopol are intaietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei.
Prin canonul 3 Roma se pune la Egalitate cu Constantinopol .
S-au remarcat: Sf. Grigorie Teologul care a prezidat Sinodl si Sf. Grigorie de Nyssa.

3.Al treilea Sinod Ecumenic din 431 de la Efes


Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes in 431, de catre Imparatul Teodosie. Sinodul
a condamnat invatatura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care invata ca in
Hristosul intrupat au existat doua persoane separate, una divina si una omeneasca.
Nestorie accentua firea omeneasca a lui Hristos in dauna firii divine, invatand ca Fecioara Maria
nascuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu ("Cuvantul" sau Fiul lui Dumnezeu).
Logosul doar ar fi locuit in Hristos, ca intr-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un "purtator de
Dumnezeu". Nestorie respingea denumirii de "Theotokos" ("Maica a lui Dumnezeu") și o numea
pe Fecioara Maria "Christotokos" ("Nascatoare de Hristos").
Sf Chiril al Alexandriei combate pe Nestorie și afirmă învățătura de credință a Bisericii:  „Unul
este Hristos, unul este Fiul, Unul este Domnul, pe care-l mărturisim. Din cauza acestei uniri
indisolubile, mărturisim că Sfânta Fecioară este Maica Domnului”
La acest Sinod au participat 200 de episcopi.

4.Al patrulea Sinod Ecumenic din 451 de la Calcedon


A fost convocat in 451 la Calcedon de catre Imparatul Marcian si sotia lui Pulcheria din cauza
lui Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, ce sustinea ca firea umana (mai putin
desavarsita) a lui Hristos ar fi fost complet absorbita de firea Sa divina, cele doua firi fiind astfel
confundate intr-una. Prin aceasta unire, Eutihe sustinea ca Hristos ar fi avut o singura fire.
Aceasta erezie s-a numit "monofizitism". 
Sinodul afirmă că Hristos e Fiul lui Dzeu, Dzeu adevărat și om adevărat, întru toate asemenea
nouă afară de păcat, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire iar în zilele de pe urmă din
Fecioara Maria, Născătoare de Dzeu după omenitate, cunoscut în 2 firi în chip neamestecat,
neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit unite ipostatic, adică o singură persoană, Persoana lui Iisus
Hristos. Hypostasis=persoană, nu substanță cum apare folosit la Niceea.
Biserica Apuseană a respins canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea
titlul de Patriarh, reafirmandu-se astfel hotararea de la al doilea Sinod Ecumenic care dadea
intaietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei.
Prin canonul 28 cele 5 scaune episcopale au fost ridicate la rang de Patriarhii. La Sinod au
participat 650 de episcopi.

5.Al cincilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din 553


Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, in 553, fiind convocat de Imparatul
Iustinian I. Controversa monofizita continuase dupa Sinodul IV.
Iustinian a luat initial apararea monofizitilor, insa ulterior a trecut de partea ortodocsilor.
Imparateasa Teodora i-a incurajat pe monofiziti sa genereze noi probleme, punand in discutie
pozitia teologica a trei teologi care murisera deja de un secol: Teodor din Mopsuestia,
Teodoret din Cir si Iba din Edessa dar și Origen. Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea
celor trei, chiar daca acestia erau morti. Iustinian a fost determinat sa convoace acest al cincilea
Sinod Ecumenic, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolului.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei insisi
anatemizati. 
Sinodl a confirmat invatatura Bisericii privind dubla natura a lui Hristos si a reafirmat ca El este
Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Insusi Imparatul Iustinian si-a marturisit credinta
ortodoxa in forma cunoscutului imn bisericesc "Unule născut Fiule si Cuvantul al lui
Dumnezeu", care se canta la Sfanta Liturghie. Se face distincția „in două firi” sau „din două
firi”. Se arată că închinarea nu se aduce firilor ci Persoanei. Sunt reluate învățăturile celorlalte
sinoade și întărite.

6.Al saselea Sinod Ecumenic din 680 de la Constantinopol


Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol in 680, fiind convocat de Imparatul
Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.
Împăratul Heraclie spunea ca in Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singura voie. Aceasta
invatatura s-a numit "monotelism".
Atat Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cat si Papa Honorius, au acceptat formularea
imparatului, prin care existau in Hristos doua firi, insa un singur mod de lucru. In afirmarea
invataturii insa, Papa a folosit nefericita expresie "o singura voie" in Hristos.
Sinod a stabilit ca "Hristos a avut doua firi cu doua moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrand
minuni, inviind din morti si urcand la cer; ca Om lucrand faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire
isi exercita propria ei voie". „Deosebirea firilor este că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le
este propriu, una în comuniune cu cealaltă.”

7.Al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea din 787


Acest Sinod a dezbatut in principal controversa referitoare la icoane. El a fost convocat
la Niceea in 787, de catre Imparateasa Irina, la cererea lui Tarasie, Patriarhul de
Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai inainte cu aproape 100 de ani, excesele religioase si minunile atribuite icoanelor au facut ca
cinstirea icoanelor sa aduca a idolatrie. Aceasta a generat controversa iconoclastă, prin care
icoanele au fost eliminate din viata liturgica a Bisericii. 
Sinodul a hotărât reintroducere a icoanelor in Biserică: "Spunem ca sfintele icoane, vopsite, in
mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse in sfintele biserici, pe vasele si pe vesmintele
liturgice, pe pereti, pe mobila, in case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului
Hristos, ale Fecioarei Maria, ale ingerilor si sfintilor. Mereu cand sunt privite, ele ii fac pe cei
care le privesc sa-si aduca aminte si sa iubeasca prototipul lor. Spunem, ca ele trebuie sarutate si
sunt obiecte de cinstire, dar nu de adevarata inchinare (latreia), care ii este rezervata numai Lui
Dzeu. Venerarea adusa unei icoane este de fapt transmisa prototipului ei. Cel care venereaza
icoana il venereaza in realitate pe cel reprezentat in ea".
Sinodul a emis 22 de canoane, condamnand simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea
episcopilor de catre autoritatea statala si construirea de manastiri mixte.
Carol cel Mare al Frantei a refuzat sa recunoasca acest sinod. El nu a fost de acord cu hotararea
de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, in 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin
care se condamna venerarea icoanelor si se respingea intregul Sinod.
Un al sinod s-a convocat la Constantinopol in anul 843, sub Imparateasa Teodora. Venerarea
icoanelor a fost solemn proclamata in Catedrala Sfanta Sofia. Ziua aceea de 11 mai s-a numit
"Triumful Ortodoxiei" si pana in prezent este sarbatorita in prima duminica din Postul Mare -
"Duminica Ortodoxiei".

Istoria Bisericii Ortodoxe Române

1. Începutul vieții creștine pe teritoriul țării noastre: dovezi lingvistice și arheologice


Spațiul carpato-danumbiano-pontic a fost locuit încă din sec V î.Hr, de geto-daci, care au
devenit o mare putere sub Burebista, apoi sub Decebal. În 106 sunt cuceriți de romani și
transformați în provincie romană. Muntenia, Moldova și Maramuresul sunt locuite încă de
dacii liberi. Populația nou formată se va numi daco-romană, iar mai apoi română.
În 241-274 sub Aurelian, Roma își retrage armata și administrația din Dacia.
In ceea ce privește viața bisericească a daco-romanilor izvoarele vremii arată că în Scythia
Minor au predicat Sf Apostoli Andrei și Filip. În restul teritoriului creștinismul a fost răspândit
de coloniști, soldați, negustori,sclavi și chiar preoți. Creștinarea și romanizarea geto-dacilor s-
a realizat concomitent, nu poate fi vorba de o increștinare în masă a lor, ci putem spune că
poporul românt s-a născut creștin. Spre sfârșitul sec IV populația daco-romană era increștinată.
În sprijinul acestui fapt avem mai multe dovezi arheologice și lingvistice:
Dovezi lingvistice
Noțiunile de bază ale credinței creștine sunt redate în lb română prin cuvinte de origine latină.
În rugăciunea Tatăl nostru și în Crez, peste 90% din cuvinte sunt de origine latină. De aici
rezultă că Tatăl nostru a fost tradus încă de la începutul sec II, iar Crezul imediat dupa
formularea lui.
Există cuvinte preluate din latina păgână, care au căpătat un înțeles creștin:
-biserică din basilica. Basilicile erau judecătorii, dar Constantin cel Mare le dă creștinilor pt a le
folosi ca locaș de cult.
-Dumnezeu din Domine Deus (invocație păgână a divinității)
-Duminică din Dies Dominica (ziua Domnului). Prin acest termen se înlocuiește sărbătoarea
păgână Dies Solis (ziua soarelui)
-Crăciun de la calatio sau creatio, ziua creării sau facerii lui Iisus. Cuvântul Crăciun este
specific limbii române și de a fost preluat de popoarele slave și de maghiari.
-Colindă de la colendae. Calendele erau primele zile ale lunii sărbătorite cu cântări și urări.
-Floriile de la Floralia, sărbătoare de primăvară a zeiței Flora sau a florilor, prăznuită în
apropierea Intrării în Ierusalim.
-Rusaliile de la Rosalia, zi a pomenirii morților când înfloreau trandafirii.
-Sărbătoare de la dies servatoria, zi închinată zeilor care ajutau și protejau pe om.
-Cimitir din cometerium; mormânt din monumentum; oseminte din osamenta.

Mai există cuvinte cu înțeles exclusiv creștin provenite din latina populară:
-Creștin din chrestianus, a boteza din baptizo, Altar din altare, a crede din credo, cruce din crux,
a cununa din cununare, a se închina din înclinare, înger din angelus, păcat din peccatum, părinte
din parens, a lăuda din laudare, a cânta din cântare, a se ruga din rugare, rugăciune din rogatio,
sfânt din sânt, Sântion, Sântoader, Sântpetru, Sântămărtie.

S-au creat și anumite expresii noi, specifice limbii române: credință din credentia; Făcătoru
lumii din facio lumen; împărăția lui Dzeu din imperium; ființă a lui Dzeu din fidentia; Tată din
tata (romanii au pater); Treime din Tria; Fecioară din fatiola(fată); suflet din sufflitus.
Acești termeni de origine latină sunt diferiți de cei pe care îi folosește biserica Apuseană. Ce
rezultă de aici? Că geto-dacii nu au fost încreștinați de misionarii catolici care le-ar fi trasmis
noțiunile lor creștine folosite și acum, ci creștinarea daco-romanilor s-a făcut treptat de la om la
om și prin preoți. Noi nu avem termeni ca Deus pt Dzeu, ecclesia, Virgo, fides pt credință, oraio
pt rugăciune, Pater pt tată etc.

Au existat și termeni grecești preluați prin sec III-IV: apostol, evanghelie, episcop, preot,
diacon, liturghie, icoană.
Mărturii arheologice:
-S-au descoperit peste 120 de obiecte paleocreștine pe teritoriul țării noastre
În predioada preconstantiniană:
-O gemă din onix la Potaissa (Turda) pe care era reprezentat un pește, chipul Bunului Păstor,
Iona.
-O gemă în Transilvania și 2 geme la Romula una decorată cu 2 pești și una cu 2 păuni și cruce
Din secolul IV:
-Donariumul din bronz la Biertan, folosit într-un lăcaș de cult.
-Fragment ceramic dintr-un vas liturgic la Porolissum (Sălaj) cu simbolurile: pom, pasăre, pâini.
-Opaițe de lut și bronz, cruci, inele, fragmente din candelabru de bronz în Transilvania, Oltenia
la Romula și la Lipova.
-Inel de aur gravat cu un păun și delfin la Băile Herculane(Banat)
Majoritatea obiectelor sunt aduse din alte părți ale Imperiului și deținute de daco-romani înainte
și după anii 271-274.
S-au descoperit lăcașuri de cult: urmele unei biserici la Slăveni din sev IV construită din piatră,
cărămidă și țiglă;
-la Porolissum un templu păgân refolosit ca biserică prin sec III.
-O biserică la Densuș sec III.
-O biserică cu baptiseteriu și 2 cripte la Morisena, sec IV-V.
-O biserică și 6 morminte, opaițe, cruciulițe, cărămizi cu semnul crucii, și inscripții la Sucidava.
O viață creștină exista și în teritoriile ce n-au fost încorporate în Dacia Traiana în 106:
-Un mormânt creștin, o fibulă de aur cu numele creștin Innocens, monograma lui Hristos (XP) la
Galați
-În Moldova se descoperă mai multe vase de lut ars pe care era semnul crucii; tipare din os pt
confecționarea unor obiecte creștine; un opaiț de bronz în formă de pește cu o cruce masivă;
câteva morminte.

2.Primele forme de organizare bisericească pe teritoriul țării noastre: Episcopia Tomisului

Ep Tomisului e cea mai veche episcopie atestată documentar pe teritoriul României. Nu


cunoaștem data și modul în care a luat naștere episcopia. Documentar este atestată în 369. Se
consideră că Ep Evanghelicus, Efrem și Tit, au păstorit aici.
Cu siguranță primul episcop care a păstorit aici este Vetranion, cunoscut din Istoria Bisericească
a lui Sozomen. El a respins cererea lui Valens de a accepta pe arieni și apărând învățătura
Sinodului I Ecumenic s-a retras cu credincioșii într-o altă biserică din Tomis. Deci iată existau 2
biserici în Tomis, iar viața bisericească era bine organizată, credincioșii urmându-l pe Vetranion.
Urmează Gherontie care participă la Sinodul II Ecumenic.
Apoi Sf Teotim I. A fost prieten cu Sf Ioan Gură de Aur, căruia îi ia apărarea în acuzațiile
origeniste, iar Sf Ioan îl ajută contra hunilor.
Timotei, participă la Sinodul III iar urmașul său Ioan este considerat unul din cei mai buni
teologi ai timpului și adversar ai ereticilor. La jumătatea sec VI, aici păstorea Alexandru care a
susținut condamnarea lui Eutihie.
Urmează Teotim II, apoi Paternus care era mitopolit, și ia parte la Constantinopol la alegerea
patriarhului Epifanie.
Ultimul episcop al Tomisului este Valentinian, sec VI. De la el s-a păstrat o corespondență cu
Papa Virgiliu.
La începutul sec VI în Scythia Minor existau 15 scaune episcopale, în frunte fiind mitropolia
Tomisului. După invazia avaro-slavă din Pen Balcanică din 602 nu mai avem știri din Scythia
Minor.

2. Recunoașterea mitropoliilor române; primele știri


1. Mitropolia Țării Românești

În Țara Românească unindu-se vechile cnezate și voievodate, are loc și unificarea bisericească.
Când Basarab I ajunge singurul domn al Ungrovlahiei, iararhul de la curtea sa devine
mitropolit. Primul ierarh atestat documentar în 1359 este Iachint de la Vicina. El a fost adus
de Nicolae Alexandru Basarab la Cânpulung apoi mutat la Argeș. Prin stăruințele domnitorului
în mai 1359, patriarhul ecumenic Calist I aprobă transferul lui Iachint de la Vicina în scaunul de
mitropolit al Ungrovlahiei. Drept catedrală mitropolitană a fost biserica Sf Nicolae din Curtea
de Argeș.
Jurisdicția mitropoliei se întindea asupra întregii Ungrovlahii și a teritoriilor obținute mai apoi.
În 1370 ia naștere a doua Mitropolie în Țara Românească, a Severinului, cu reședința la
Râmnic, deoarece hotarele țării s-au extins, nr credincioșilor a crescut și era nevoie și de o
apărare contra prozelitismului catolic.
După moartea lui Iachint, urmează Hariton, apoi Antim de la Severin. Din sec XV,
mitropoliții vor fi aleși dintre români, egumeni ai mănăstirii Cozia.

2.Mitropolia Moldovei
În anul 1363 voievodul Bogdan din Maramureș a trecut în Moldova ca voievod al acesteia și se
intemeia astfel statul feudal al Moldovei.
Primii ierarhi ortodocși din Moldova ar fi avut reședința la Rădăuți. Scaunul de la Rădăuți era
cunoscut în documente și sub numele de Mitropolie. Mitropolia Moldovei este recunoscută
de Patriarhia ecumenică în 1386. Actul intemeierii ar fi fost făcut prin 1381-1385, in timpul
domniei lui Petru Mușat care a și adresat cererea patriarhului ecumenic Nil. Apar neînțelegeri
intre mitropolie și patriarhia ecumenică, când Petru Mușat dorește să aducă 2 episcopi români,
iar patriarhia unul grec. Patriarhia trimite 2 mitropoliți greci care nu sunt primiți de moldoveni.
Neînțelegerile se aplanează când Alexandru cel Bun era pe tronul Moldovei iar Patriarhul
Matei I îl recunoaște pe Iosif ca mitropolit canonic al Moldovei..
Viața bisericii moldovene ajunge la o inflorire nemaintâlnită sub Stefan cel Mare,
apărător al ortodoxiei, ctitor și ajutător al bisericilor mitropoliei. Mitropolit era Teoctist, care și
sfințește mănăstirea Putna, ctitoria lui Ștefan, la 1470. Îi urmează mitropolitul Gheorghe
care a sfințit majoritatea ctitoriilor lui Ștefan.
Se mai înființează Episcopia Rădăuților în 1413, Romanului 1408. Episcopia
Romanului e împărțită în 2 mitropolii de fiii lui Alexandru cel Bun, una cu sediul la Suceava,
alta cu sediul la Roman.

3.Mitropolia Transilvaniei
În Transilvania, nobilimea maghiară este conducătoarea vieții politice, iar românii sunt
marhinalizați. Catolicismul se impune ca religie oficială iar biserica romănă este persecutată
și defavorizată prin orice mijloace. Cu toate acestea organizarea bisericească ortodoxă n-a
dispărut. Aceasta ne-o arată numărul mare de mănăstiri și biserici ortodoxe din sec XI-XV;
numele unor preoți și protopopi români. De aici deducem că existau și ierarhi care să
hirotonească clerici și să sfințească bisericile. Sunt cunoscute măsuri luate împotriva preoțimii de
către regii maghiari și inchiziție.
Documentele dovedesc că existau ierarhi în Transilvania în sec XIV-XV. O inscripție la
Râmeț arată numele episcopului Ghelasie in anul 1376, urmaș al ierarhilor de la Alba Iulia si
Dăbâca. De aici rezultă că în a doua jumătate a sec XIV românii din Transilvania aveau o
mitropolie sau arhiepiscopie.
În 1391 patriarhul Ecumenic numește un exarh patriarhal la Prie ce avea jurisdicție
asupra parohiilor invecinate, dar nu putea hirotoni.
După 1450 se mai cunoaște numele unui ierarh român: Ioan, apoi Ioanichie prin a cărui
stăruințe la curtea lui Matei Corvin, preoții ortodocși din Maramureș sunt scutiți de dări către
stat.
Spre sfârșitul sec XV sediul mitropoliei era la Feleac, lângă Cluj.
Mitropoliții erau hirotoniți de câtre mitropoliții Ungrovlahiei.Foarte mult biserica din
Transilvania a fost ajutată de domnii Țării Românești.

3. Contribuția BOR la dezvoltarea culturii și apărarea identității naționale

a. Mitropolitul Varlaam
Varlaam era originar din părțile de sud ale Moldovei, învățase carte grecească și slavonă în shitul
Zosim, se călugărește la Secu și ajunge egumen aici. Ajunge mitropolit al Moldovei în 1632 și
păstorește sub Vasile Lupu din 1634. Ultimii ani ai vieții îi petrece la Secu, unde moare în 1657.
Acesta îi cere și primește de la mitropolitul Kievului, Petru Movilă utilaj tipografic și
instalează prima tipografie din Moldova la mănăstirea Sf Trei Ierarhi din Iași, condusă de
Sofronie Pociațki.
În 1643 tipărește Cazania lui Varlaam, în 506 foi. Prima parte cuprindea 54 de redici la
duminici, iar a doua 21 la sărbătorile impărătești și ale sfinților mari. Izvoarele Cazaniei ar fi:
Comoara lui Damaschin Studitul, Evanghelia invățătoare a lui Chiril Staroveschi și unele izvoare
bizantine, slave și din Ardeal. Varlaam crează în Cazanie o autentică antologie românească
prin prelucrarea a două izvoare unul bizantin și altul slavo-ucrainean. Cazania s-a retipărit mai
mult de 10 ori și a constituit un indemn la unitatea națională.
A doua lucrare: Șapte Taine ale Bisericii în 340 foi explica dogmatic și canonic tainele
bisericii sub formă catehetică-întrebări și răspunsuri.
Calvinii maghiari tipăresc la Alba Iulia un Catehism calvinesc în română iar Varlaam
răspunde acestora prin „Cartea care se chiamă Răspunsul împotriva Catehismului
calvinesc”, în care se combătea calvinismul și se expunea învățătura ortodoxă. În prefața lucrării
apare ideea de unitate națională.
Ultima carte: Pravila lui Vasile Lupu, tradusă de Eustratie.
Varlaam a tradus în română Scara Sf Ioan Scărarul.
A sfințit mănăstirea Sf Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu, în care au fost așezate moaștele
Sf Paraschiva. A îndemnat pe domnitor să înființeze Colegiul din Iași cu 7 arte liberale.
Varlaam a fost unul din marii ctitori ai culturii românești, făuritor al limbii române
literare, sprijinitor al românilor de pretutindeni, apărător al Ortodoxiei și preoțimii, pregătitor al
sinodului de la Iași din 1639 și candidat pt scaunul de patriarh ecumenic.

b. Mitropolitul Dosoftei
Se naște la Suceava, studiază la Iași, apoi la Lvov și se călugărește la Probota. Ajunge episcop de
Huși și Roman de tânăr și apoi mitropolit al Moldovei în 1671 până la moarte în 1693.
La Probota a tradus pt prima oară în română Istoriile lui Herodot, un Pateric grecesc, și altele.
Ca episcop la Roman revizuiește traducerea NT a lui Nicolae Milescu și scrie Psaltirea în
versuri tipărită în 1673. Lucrarea conținea 8600 de versuri și peste 500 foi. Viersificarea
psaltirii o mai făcuseră și alții dar putem sublinia profunda originalitate a versiunii lui Dosoftei și
influența versului popular românesc a baladei Miorița, a Legendei mănăstirii Argeș sau a unor
vechi cântece ciobănești.
Dosoftei e primul care începe românizarea integrală a slujbelor bisericești.
- Tipărește ca anexă la Psaltirea în versuri, Acatistul Maicii Domnului.
- Dumnezeiasca Liturghie, a doua traducere în română după Coresi. Prefața continea ideea de
unitate națională. Tipărește și o a 2a ediție a Liturghiei.
-Psaltirea de-nțeles cu text paralel, slavon și român și un Molitvelnic care cuprindea un Poem
cronologic despre domnii Moldovei. A mai revizuit de 2 ori Poemul cronologic despre domnii
Moldovei, până la Constantin Cantemir.
-Viața și petrecerea sfinților în 4 volume. Tot în acest an sub porunca regelui Jan Sobieski e
deportat în Polonia, în cetatea Stryi, unde a trăit până la moarte, 1693.
-Traduce din neogracă drama Erofili, fiind prima încercare de acest gen in literatura română.
-Traduce din grecește în slavonă mai multe lucrări cu privile la Prefacerea Sf Daruri, alcătuind și
o culegere de texte cu titul Despre prefacerea Sfintelor Daruri.
Dosoftei este primul poet național, primul traducător din literatura dramatică universală,
unul din primii istorici, prozatori, susținător al unirii, primul viersificator al Psaltirii în Răsărit și
ctitor al limbii literare românești. A fost canonizat în 2005 și prăznuit la 13 Decembrie.

c. Antim Ivireanul
Antim Ivireanul, originar din Georgia, robit de tânăr de turci ajunge la Constantinopol. Acolo
studiază greaca, turca, araba, sculptura, caligrafia, pictura și broderia. Îl cunoaște aici pe
Constantin Brâncoveanu care îl aduce în Țara Românească. Ajuns aici Antim învață repede
româna și slavona și ajunge egumenul mănăstirii Snagov, întemeind aici o tipografie. În 5 ani
tipărește 15 cărți în greacă, română, slavonă.
În 1701 tipărește Liturghierul greco-arab, prima carte imprimată cu caractere arabe. Tot
în acest an se mută cu activitatea tipografică la București unde tipărește 15 cărți în română,
greacă și arabă. (Ceaslovul greco-arab)
În 1705 este ales episcop de Râmnic. Întemeiază aici o tipografie și în 3 ani tipărește 9
cărți. Tot aici tipărește, un Molitvelnic cu 2 volume ( un Liturghier și un Molitvelnic propriu-
zis). Contribuie așadar la românizarea slujbelor ortodoxe.
În 1708 e ales mitropolit al Ungrovlahiei. Mută tipografia de la Râmnic la Târgoviște,
unde tipărește 18 cărți, 11 în română. Sunt tipărite în română: Psaltirea, Octoihul,
Liturghierul, Catavasierul, Ceaslovul, Învățătură bisericească; Capete de poruncă la toată
ceata bisericească și Pilde filozofești.
Mută apoi tipografia la București și mai înfințează o tipografie la mănăstire Antim,
ctitoria sa.
În doar 25 de ani a tipărit 63 de cărți, 39 lucrate de el personal, 22 în română, fiind
considerat adevăratul ctitor al limbii liturgice românești.
În manuscris s-a păstrat: Arborele genealogic al lui Iisus Hristos în care se prezenta
istoric Scriptura. Lucrarea avea 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene cu personaje
biblice.
Opera cea mai valoroasă este Didahiile: 28 predici ale lui Antim în cursul păstoririi sale.
Inspirat din Scriptură, Sf Părinți, filosofi și poeți, Antim aduce și o critică a lumii contemporane,
a luxului și extravaganței boierești în defavoarea lumii sărace.
Antim este și ctitorul mănăstirii Toți Sfinții sau Antim din București. El o înzestrează
cu toate cele necesare lăsând un „Așezământ” în care dispune cum să fie administrată mănăstirea
și cum să fie ajutați credincioșii: întreținerea la scoală a 3 copii săraci 4 ani, înbrăcarea a 6
oameni în fiecare an, ajutarea anuală a unei fete pt căsătorie, ajutoare în bani pt înmormântări și
altele.
Viața lui Antim se sfârșește tragic. Pe tron ajunge primul fanariot, Nicolae Mavrocordat,
care acuzându-l că uneltește împotriva sa contribuie la caterisirea acestuia și exilarea lui în
Sinai. Pe drum e ucis de turci și aruncat într-un râu din apropierea Adrianopolului. BOR l-a
canonizat la 21 iunie 1992 și îl prăznuim pe 27 septembrie.

d. Andrei Șaguna
Andrei Șaguna se naște în 1808 în Mișcolț Ungaria. Învață în satul natal, continuând liceul
și universitatea de filosofie și drept la Pesta, apoi teologia ortodoxă la Vârșeț. Ajunge profesor la
seminar și secretar al Consistoriului Mitropoliei din Carloviț. E tuns în monahism cu numele
de Andrei și ajunge arhimandrit.
Ajunge în 1846 vicar al Transilvaniei iar în 1847 e numit de împăratul Austriei episcop al
Transilvaniei.
Principala preocupare a lui Șaguna ca arhiereu a fost aceea de a reînființa vechea mitropolie
a Transilvaniei, desființată în 1701 și separarea ei de biserica sârbă. În acest sens a întocmit
3 memorii, ca convocat 3 sinoade la Sibiu, iar în 1864 primește aprobarea din partea patriarhiei
Sârbe, de desfacere ierarhică a Bisericii Române de cea sârbă și de reînființare a
mitropoliei Transilvaniei cu Andrei Șaguma mitropolit. Noua mitropolie primește sub
jurisdicție Aradul și Caransebeșul.
Era nevoie de un statut de ocârmuire iar la 28 mai 1869, este aprobat de împărat Statutul
Organic al BOR din Transilvania, alcătuit de un Congres convocat de Șaguna la Sibiu. Aici
era expusă automonia (Biserica se conduce prin sine) și sinodalitatea (colaborarea între clerici
și mireni pt organizarea treburilor bisericești).
Parohia era condusă de sinodul parohial, prezidat de preot și format din membrii majori ai
parohiei. Sinodul alegea comitetul parohial, epitropia, pe preotul paroh și pe învățătorul
parohiei. Mai multe parohii formau un protopopiat, condus de un protopop, ajutat de sinodul
protopopesc.
Eparhia era condusă de un episcop, ajutat de sinodul eparhial și consistoriul eparhial.
Afacerile mitropoliei erau realizate de Congresul Național Bisericesc, format din 90
membrii 30 clerici și 60 mireni. Acest statut a stat la baza noului Statul din 1925 pt întreaga
BOR.
Șaguna este și un reprezentant al culturii românești. Întemeiază pe lângă parohii școli
primare confesionale, în care predau absolvenții Institutului pedagogic din Sibiu, condus de
Biserică. Preoții parohi erau directorii acestor școli, protopopii inspectori, iar episcopul
inspector suprem. Șaguna s-a îngrijit de clădiri, manuale și programe. S-au tipărit peste 25 de
manuale, existând la sfârșitul păstoririi sale peste 800 de școli.
De asemenea a stabilit ca preoții să țină pt analtfabeți cursuri serale, în care să predea
scrisul, cititul și aritmetica.
În ceea ce privește învățământul mediu, inființează un gimnaziu superior cu 8 clase la
Brașov, unul cu 4 clase la Brad, o școală reală și una comercială de 3 ani și pe bună dreptate
poate fi considerat unul din ctitorii învățământului românesc din Ardeal.
În ceea ce privește studiul teologiei, înființează Institutul teologic și pedagogic din
Sibiu, cu 3 ani de studiat teologia și 4 pedagogia. Pe cel mai bun student al anului îl trimitea la
studii în Austria și Germania.
Pt Institut a scris câteva manuale: Elementele dreptului canonic, Carte manuală de
canoane cu comentarii, Istoria BO răsăritene universale, Manual de studiu pastoral. A
retipărit: Dogmatica, Morala, Pastorala, Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, Predici,
Biblia cu ilustrații (unică în BOR). A tipărit Noul Testament și toate cărțile de slujbă.
Înființează Telegraful român din 1853 până azi, cu rol în culturalizarea maselor,
unitatea națională. Inițiază apariția Calendarului Arhiepiscopiei Sibiului și Asociația
transilvană pt cultura și literatura română (ASTRA) în anul 1861 cu sediul la Sibiu.
Starea materială a episcopiei s-a imbunătătiț în timpul său. A creat multe fonduri și
fondații pt studenti, elevi și tinerii meseriași. S-a îngrijit de starea clerului său.
A condus alături de episcopul unit Ioan Lemeni, Marea Adunare națională de pe
Câmpia Libertății de la Blaj în care s-a cerut libertatea și independența poporului român,
desființarea iobăgiei etc. A fost ales pt a prezenta Curții din Viena cererile românilor și a stat 1
an de zile acolo.
Moare la 16 iunie 1873, înmormântat de un singur preot și fără predică. Întreaga avere
600.000 coroane o lasă Arhiepiscopiei Sibiului. Pe bună dreptate Andrei Șaguna este considerat
cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut BOR a Transilvaniei în decursul istoriei sale.

4. Autocefalie și patriarhie
Autocefalia BOR
În ceea ce priveşte Biserica română se poate spune că procesul de afirmare a autocefaliei ei faţă 
de Patriarhia de Constantinopol , a fost  unul de lungă durată.
În spaţiul carpato-danubiano-pontic creştinismul a apărut încă din epoca apostolică . În secolele
următoare s-au  constituit aici eparhii, prima fiind Episcopia Tomisului.
Mai târziu , în secolul al XIV-lea , se organizează mitropoliile  din Ţara Românească şi Moldova
În sec XV, ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a ortodoxiei din toate  ţările
răsăritene. Tot  în această perioadă ierarhii erau aleşi în ţară şi abia apoi era  anunţată Patriarhia
Ecumenică ,doar pentru  confirmare . Episcopii erau aleși, investiți și hirotoniți în țară iar acesta
este elementul principal al autocefaliei. Au fost create eparhii noi: Episcopiile Râmnicului şi
Buzăului, Huşilor şi Argeşului .
Apoi probleme importante privind învăţătura de  credinţă ortodoxă au fost  discutate în
Ţările Române. Spre exemplu la Sinodul de la Iaşi din 1642 a fost  studiată Mărturisirea de
credinţă a  mitropolitului Petru Movilă , care a fost  adoptată apoi de întreg Răsăritul ortodox.
Mitropolitul Varlaam, a fost  chiar unul dintre  candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic.
Autonomia Bisericii din Ţările Române este  arătată și prin canonizarea de sfinţi.:
Cuviosul Nicodim de la Tismana , Sfântul Nifon patriarhul  Costantinopolului , și a Sfântului
Ioan cel Nou, instituirea de sărbători pt aceștia. Limba română era limba folosită în cultul
bisericii. Biserica deși era în comuniune dogmatică, canonică și cultică cu celelalte Biserici, a
inițiat diferite catehisme în română pt credincioșii români.
Unirea Principatelor Române , realizată în 1859,a fost premisa şi  spre o organizare
bisericească pe un plan superior .
În anul 1864 s-a  elaborat , Legea sinodală în care se prevedea că BOR este autonomă față de
celelalte Biserici și că păstrează unitatea dogmatică a credinței ortodoxe Rărăritene, fiind în
comuniune cu Biserica Ecumenică de la Constantinopol. Acestea sunt cele două  idei principale
care au stat  la temelia  autocefaliei.
,,Legea Sinodală,, ,  a dus la alcătuirea unui Sinod al Bisericii Moldovei și Țării
Românești și la aşezarea unui  mitropolit primat-mitropolitul Tarii Romanesti. De aici relațiile
cu Patriarhia Ecumenică se răcesc.
Sfinţirea Marelui Mir , la 25 martie 1882,joi în săptămăna patimilor,în Catedrala
Mitropolitană din Bucureşti , l-a făcut pe Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-ea să o considere
o îndepărtare de la  canoane.
Ioachim al IV-lea ,ajunge patriarh . In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea
oficială de  recunoaştere a  autocefaliei, iar  la 25 aprilie 1885 s-a convocat Sinodul Patriarhal şi
s-au întocmit: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori una către mitropolitul 
primat Calinic Miclescu şi alta către primul  ministru Sturza.Cele trei documente exprimă , într-
un cadru solemn,recunoaşterea  autocefaliei BOR.
Toate Bisericile Ortodoxe au fost  anunţate că, de acum,Biserica Română este Biserică soră cu
Biserica Ecumenică ,iar Sinodul roman este Sinod frate cu cel  constantinopolitan , în această
comuniune a egalilor.

Patriarhie
La 1 decembrei 1918 are loc unirea Transilvaniei cu România. În ce privește organizarea
bisericii se împunea o unire și reorganizare a mitropoliilor țării organizate în moduri diferite.
Doar Biserica din Transilvania și Banat avea o organizare adecvată datorită Statutului lui
Șaguna, a cărui principii erau sinodalitatea și autonomia față de stat.
Astfel în 1919 toți ierarhii țării s-au întrunit și l-au ales pe episcopul Caransebeșului
Miron Cristea drept mitropolit primat al României. În 1920 se întrunește la București
Constituanta bisericească în frunte cu Miron Cristea pt a întocmi un Statut de organizare și
funcționare a BOR.
BOR având peste 14 milioane de credincioși, 5 mitropolii și 18 eparhii, 2 Facultăți de
Teologie la București și Cernăuți, 5 academii teologice în Transilvania și numeroase seminarii,
fiind recunoscută prin teologii și misiunea ei in toată lumea creștină, se cerea ridicarea ei la
rangul de Patriarhie autocefală. La 23 februarie 1925 a fost promulgată „Legea pt ridicarea
scaunului mitropoliei Ungrovlahiei la rangul de scaun patriarhal”. Miron Cristea devine primul
patriarh al BOR, vestindu-se Bisericilor Ortodoxe înființarea patriarhiei. Patriarhul Ecumenic
Vasile III, dă Tomosulul pt recunoașterea Patriarhiei OR la 30 iulie 1925.
BOR era recunoscută ca patriarhie autocefală formată din 5 mitropilii și 22 de eparhii
până în 1940. În fruntea BOR se afla Sfântul Siod, format din patriarh, arhierei și vicari. Ca
organ deliberativ e format Consiliul Central (6 membrii pe eparhie), iar ca organ executiv
Consiliul Central Bisericesc (15 membrii),.
Biserica era formată din: Parohie, Protopopiat, Eparhie, și Mitropolie. Parohia are ca
organ deliberativ adunarea parohială, consiliul parohial ca organ executiv și epitropia.
Protopopiatul era format din 20-50 de parohii, condus de un protopop, avea organ deliberativ
adunarea protopopească, executiv consiliul protopopesc și o epitropie. Episcopia, condusă de
un episcop are ca organ deliberativ adunarea eparhială, executiv consiliul eparhial. Episcopul
putea avea un vicar, patriarhul 2.
Instanțele disciplinare erau: judecătoria protopopească, consistoriul spiritual eparhial, și
mitropolitan.
Preoții din Transilvania se alegeau conform statutului lui Șaguna de către adunarea
parohială, iar în restul țării erau numiți de chiriarh. Episcopii erau aleși de un Colegiu
electoral format din membrii Anunării eparhiale și membrii Congresului Național Bisericesc.
Patriarhul era ales de membrii Congresului Naional Bisericesc, membrii ortodocși ai Camerei
deputaților și Senatului și adunarea eparhială a Arhiep Bucureștilor.

5. Patriarhii Iustin și Iustinian


Iustin Marina, se naște în 1901 (1977), în jud Vâlcea, studiază la Seminarul din Vâlcea și la
Facultatea de Teologie din București. Ajunge învățător, apoi 12 ani preot la biserica Sf Gheorghe
din Râmnicu Vâlcea. E ales vicar al Iașilor iar în 1947 devine mitropolit al Moldovei. În urma
morții lui Nicodim Munteanu din 1948 devine patriarh timp de 29 de ani, până la moartea sa
din 1977.
Încă din primul an de patriarhat întocmește noul Statut pt organizarea și funcționarea BOR.
Reorganizează învățământul teologic. Începe apariția revistelor Ortodoxia și Studii
teologice la București. Se reeditează Biblia sinodală, Noul Testament și toate cărțile de cult, se
tipăresc manuale pt învățământul teologic universitar și seminarial, lucrări teologice și isorice.
Iustin a publicat 12 volume cu titlul Apostolat social, cu toate cuvântările, pastoralele și
articolele sale. În 1950 s-a hotărât pt prima oară canonizarea de sfinți români, generalizarea
cultului unor sfinți. S-au restaurat biserici și s-au zidit altele noi, a avut grijă de preoți
asigurându-le salarii și pensii. A creat așezăminte de asistență socială pt călugării și preoții
bătrâni.
A vizitat aproape toate bisericile Ortodoxe sau creștine. A susținut și îndrumat participarea BOR
la întrunirile ecumeniste, contribuind la promovarea ecumenismului local.
Moare pe 26 martie 1977 si e îngropat la biserica Radu Vodă din București.

Iustin Moisescu se naște în 1910 (1986), fiu al unui invățător din Cândești Argeș, mort în Primul
război mondial. Studiază la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung Muscel, apoi e trimis
de patriarhul Miron la studii în Strasbourg și Atena, unde obține titlul de doctor în teologie cu o
lucrare despre Evagrie Ponticul. Ajunge prof la Seminarul Nifon din București, apoi la
Facultatea de teologie din Varșovia unde predă NT. Din cauza celui de al doilea Război Mondial
se întoarce în țară la Facultățile de teologie din Cernăuți și București. Ca profesor de teologie a
publicat: Sf Scriptură și interpretarea ei în opera Sf Ioan Hrisostom; Originalitatea parabolelor
Mântuitorului; Activitatea Sf Pavel în Atena; Ierarhia bisericească în epoca apostolică. A tradus
Simbolica lui Hristu Andrutsos.
In 1965 e ales mitropolit al Ardealului și peste un an e ales mitropolit al Moldovei și
Sucevei.
A fost delegat de zeci de ori pt a reprezenta BOR peste hotare. A fost membru în Comitetul
Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor și în prezidiul Conferinței Bisericilor Europene. La
conferințele de la Rhodos și Chambesy a condus delegațiile Bisericii noastre. A vizitat alte
biserici. Îl putem numi unul dintre marii ecumeniști contemporani.
A restaurat o mulțime de monumente istorice și artă din București și a construit la centrul
mitropolitan Iași. A îndrumat apariția Mitropolia Moldovei și Sucevei.
Ca patriarh ales în 1977, a continuat activitatea lui Iustinian Marina. A inițiat coleția
Părinți și Scriitori bisericești în 90 volume.
Moare în 31 iulie 1986 și e ingropat la catedrala patriarhală.