1.

Încheierea căsătoriei

1. Caracterele căsătoriei

 act juridic uniune: ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii
 act juridic bilateral
 act de stare civilă, de unde rezultă că are caracter civil. Celebrarea religioasă poate fi făcută
numai după încheierea căsătoriei civile. în raport cu art. 12 din Convenţia europeană, care
garantează dreptul la căsătorie, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că
obligaţia de a încheia o căsătorie în formele prevăzute de lege în locul unui ritual religios specific
nu reprezintă o încălcare a dreptului fundamental la căsătorie. Tot astfel, nu constituie o
încălcare a Convenţiei europene obligaţia de a respecta vârsta legală la căsătorie, chiar dacă
religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă inferioară acesteia.

 act strict personal – presupune consimţământul liber şi personal al viitorilor soţi. Nu se poate
încheia prin reprezentare.
 act juridic solemn – se încheie în formele prevăzute de lege, în faţa ofiţerului de stare civilă
 act juridic condiţie – părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al
căsătoriei să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
 act juridic cauzal – care implică valabilitatea cauzei. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii
unei familii, care este cauza necesară şi determinantă a acesteia. Căsătoria încheiată în alt scop
decât cel al întemeierii unei familii – cel mai adesea în scopul fraudării legii – este o căsătorie
fictivă, fiind sancţionată cu nulitatea absolută-
 act juridic pur şi simplu – care nu poate fi afectat de modalităţi (termen, condiţie).
 se încheie, în principiu, pe viaţă. Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi şi poate fi
desfăcută prin divorţ, de instanţa judecătorească, în condiţiile legii. De asemenea, căsătoria
poate fi desfiinţată, potrivit legii, dacă este afectată de o cauză de nulitate absolută sau
relativă.
2. Libertatea matrimonială

- căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie.

- C.E.D.O. consacră, în art.12, dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii de a se căsători, în

condiţiile legii. În dreptul intern, principiul este de ordine publică şi are o valoare constituţională:
potrivit art. 48 alin. 1 din Constituţie.

Libertatea matrimonială presupune :

a. dreptul persoanei de a se căsători;

- limite legale : limitările pe care le pot aduce statele acestui drept, prin impunerea unor condiţii
pentru încheierea căsătoriei, nu trebuie să-l restrângă încât să atingă substanţa lui.

- limite convenţionale. Clauzele de celibat

Sensul acestor clauze nu este acela de a institui o interdicţie totală de a se căsători, deoarece
interdicţiile sau piedicile la căsătorie, care sunt adevărate limite ale dreptului persoanei de a se
căsători nu pot fi instituite decât prin lege.

Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se (re)căsătoreşte,
căsătoria rămâne valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării clauzei de celibat, cel
în cauză pierzând însă drepturile sau avantajele condiţionate de respectarea clauzei de celibat.

Atunci când clauza de celibat este ilicită, nu numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să
încheie căsătoria, dar, prin anularea clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a
fost înserată, aceasta fiind reputată că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de
celibat este considerată licită, în cazul în care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor
pierde avantajele care erau subordonate respectării acestei clauze

- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că acestea sunt
nule, deoarece exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între a se căsători şi a
obţine avantajele pe care i le conferă clauza respectivă. În materia raporturilor de muncă au fost
considerate nule clauzele de celibat impuse salariaţilor.

- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o
liberalitate, în principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa a
analizat mobilul care l-a determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este legitim.
Dacă o asemenea condiţie este inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a nu se
recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi din căsătorie, pe care o nouă căsătorie a soţului
supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi considerată licită. Dacă însă
mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de gelozie postumă a
determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători

b. dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ;

c. dreptul de a nu se căsători – prezintă interes în două situaţii : contractul de curtaj matrimonial

(nu este reglementat în România) şi logodna.

Logodna – promisiune reciprocă de căsătorie

- natura juridică a logodnei este controversată. Teza cea mai răspândită : nu este un contract ci un
simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei.

- art. 266 C civ. logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind
condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia
avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, având astfel o natură consensuală, faţă
de căsătorie care este un act juridic solemn; logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.

- efectele logodnei : încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei; de

asemenea, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei.
- ruperea logodnei : nu poate fi sancţionată prin încheierea căsătoriei. Clauza penală stipulată
pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă. Ruperea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi.

Efecte patrimoniale ale ruperii logodnei

1. restituirea darurilor primite în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite

2. răspunderea pt ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a
logodnei. Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei
finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De asemenea, partea care, în mod
culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la
acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se prescriu în
termen de un an de la ruperea logodnei.

Condiţii de fond pentru încheierea căsătoriei

1. Pozitive

1. diferenţa de sex. Nici CEDO şi nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu
obligă statele membre la reglementeze căsătoriile între persoane de
acelaşi sex. Pe de altă parte însă, Curtea a reţinut că deşi uniunea
homosexuală nu intră sub incidenţa art. 12 din CEDO, aceasta
beneficiază de protecţia art. 8 din CEDO („viaţa de familie”) şi art. 14
(„nediscriminarea”), ce ce presupune ca statele să ofere acestor
cupluri posibilitatea recunoaşterii juridice a legăturii lor printr-o
reglementare adecvată. Or, din această perspectivă, se poate în mod
întemeiat discuta în ce măsură refuzul recunoaşterii unei asemenea
căsătorii încheiată în străinătate sau a unui parteneriat întregisrat
valabil încheiat în străinătate poate fi considerat ca o atingere adusă
art. 8 (dreptul la viaţa de familie) şi art. 14 (interzicerea 11
discriminărilor).
- persoana care şi-a schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate
căsători cu o persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio
interdicţie în acest sens
în planul jurisprudenţei CEDO, în anul 2002, Curtea a arătat că, într-
adevăr, art. 12 garantează dreptul pentru un bărbat şi o femeie de a se
căsători şi de a întemeia o familie, dar a admis că astăzi criteriul de
determinare a sexului nu mai poate fi exclusiv cel biologic.
Considerăm însă că ar trebui să se reţină obligaţia de comunicare a
acestei împrejurări viitorului soţ, în lipsă căsătoria fiind anulabilă
pentru dol.
2. Vârsta matrimonială - vârsta 18 ani.
(capacitatea Pt motive temeinice, minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători în
matrimonială) temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz,
a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
minorul îşi are domiciliul În cazul în care unul dintre părinţi refuză să
încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei
divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
 Motive temeinice : starea de graviditate, boala gravă a unuia
dintre soţi, starea anterioara de concubinaj
 Încuviinţarea părinţilor : are regimul juridic al unei autorizări.
Poate fi revocată până cel târziu la data celebrării căsătoriei, cu
precizarea că revocarea abuzivă ca şi refuzul abuziv pot fi
cenzurate de instanţă. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau
se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea
celuilalt părinte este suficientă.+ în totate cazurile în care
autoritatea părintească se se exercită de un singur părinte + în
cazul scindării autorităţii părinteşti (autoritatea îi revine unui
singur părinte iar celălalt alre dreptul de a veghea asuma
modului de creştere şi educare şi de a avea legături cu copilul).

- nu este prevăzută o vârstă maximă

- nu este prevăzută o anumită diferenţă de vârstă între soţi. Totuşi
diferenţa mare poate fi un indiciu, dacă dacă se coroborează şi cu alte
probe, că s-a dorit încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte
scopuri decât întemeierea unei familii.
3. Comunicarea - starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu
reciprocă a stării de constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu
sănătate ca viitorii soţi să se informeze reciproc asupra stării sănătăţii, pentru ca
hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoştinţă de cauză.
- obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea
sănătăţii lor (condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este
distinctă de obligaţia de a-şi comunica reciproc toate detaliile privind
starea lor de sănătate (condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei).
În jurisprudenţă s-a stabilit că nerespectarea acestei condiţii de fond
poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol, dacă sunt îndeplinite
condiţiile :
- unul dintre soţi suferă de o boală gravă: de exemplu, epilepsie,
impotenţă maladivă, imposibilitatea femeii de a procrea.
- soţul bolnav a cunoscut boala de care suferea şi gravitatea acesteia
- soţul bolnav nu a comunicat în mod deliberat boala sa celuilalt viitor
soţ, ascunzând-o cu viclenie, astfel încât celălalt soţ nu ar fi încheiat
căsătoria dacă ar fi fost informat cu privire la această boală.
4. Consimţământul la - consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi
căsătorie Condiţii de valabilitate a consimţământului
 1. Consimţământul trebuie să existe (sancţiune : nulitatea absolută).
Se poate vorbi de lipsa consimţământului în următoarele situaţii:
 eroarea ofiţerului de stare civilă în constatarea încheierii
căsătoriei;
 constatarea, de către ofiţerul de stare civilă a încheierii
căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi sau fără ca unul
dintre aceştia să îşi fi dat consimţământul la încheierea
căsătoriei;
 lipsa vremelnică a facultăţilor mintale a viitorului soţ;
 cazul alienatului sau debilului mintal care încheie căsătoria în
momente de lipsă de luciditate;
 eroarea unuia dintre soţi asupra conţinutului obiectiv al
manifestării de voinţă (eroare obstacol sau distructivă de
voinţă).
2. Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ : este
anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ. Numai lipsa accidentală a discernământului la
încheierea căsătoriei, datorată unor cauze diverse, altele decât cele
care se circumscriu alienaţiei sau debilităţii mintale, la care se referă
art. 276 C.civ.Astfel de situaţii de lipsă vremelnică a discernământului ar
putea fi determinate de beţie, hipnoză, starea de boală care afectează
discernământul.

3. Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la

încheierea căsătoriei sunt erorea, dolul şi violenţa.
- eroarea este viciu de consimţământ numai atunci când priveşte
identitatea fizică a viitorului soţ.
- dolul- dolul prin reticenţă intervine în cazul în care una dintre părţi a
omis s-o informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe se cuvenea
să i le dezvăluie.
- Violenţa – în condiţiile dreptului comun. În legătură cu constrângerea
morală – teoretic posibilă –, trebuie delimitată de simpla temere
reverenţiară, izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, care nu este
viciu de consimţământ.

4. Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii

5. Consimţământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar
în momentul încheierii căsătoriei

Condiţii de fond negative (impedimente)

- ca natură juridică, sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o
căsătorie (incapacităţi speciale).

Clasificare
- dpdv al sancţiunii : dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage
sancţiunea nulităţii căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni
administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor.

- din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele există
impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria unei
anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu
o altă persoană, determinată.

1. existenţa unei căsătorii - impedimentul este dirimant (încălcarea lui atrage nulitatea
nedesfăcute a unuia dintre absolută) şi absolut (persoana respectivă nu se poate căsători
soţi cu nicio persoană).

În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele

precizări, în raport cu soarta primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită
de nulitate, iar persoana în cauză încheie o a doua căsătorie,
nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată
nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece
nulitatea are, în principiu, efect retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există
bigamie, dar numai dacă cea de a doua căsătorie este
încheiată după data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ 1;
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi ,
nu există bigamie, dacă data încheierii celei de a doua căsătorii
se situează după data decesului. În cazul în care soţul din prima
căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea
ce interesează este data morţii stabilită prin hotărâre
judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară
încheierii noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Potrivit art. 293 alin. 2 C.civ., în cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă este
valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii. Art. 293 C.civ. prevede expres condiţia ca soţul
celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la încheierea
celei de-a doua căsătorii. Dacă însă soţul celui declarat mort a
fost de rea-credinţă, adică a cunoscut că, în realitate soţul
declarat mort este în viaţă, atunci se face vinovat de bigamie,
iar cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate, fiind
încheiată cu încălcarea impedimentului rezultat din existenţa
unei căsătorii anterioare nedesfăcute.
2. Rudenia - este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, la
nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv. Cu toate acestea, pentru motive
temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al

Tutela
Alienaţia, debilitatea mintală şi
lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale
patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea. Instanţa se va pronunţa pe baza unui aviz medical
special dat în acest sens.
- este un impediment dirimant (sancţionat cu nulitatea
absolută) şi relativ (există numai între rudele prevăzute de
lege).
- rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie
sau din afara căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este
impediment la căsătorie, chiar dacă nu a fost legal stabilită,
atunci când este de notorietate şi se reflectă într-o posesie de
stat evidentă ;
- impedimentul bazat pe rudenie se aplică şi în cazul adopţiei. În
acest sens, potrivit alin. (2) al art. 274, impedimentul
funcţionează atât între cei care au devenit rude prin adopţie
(rudenie civilă), cât şi între cei a căror rudenie firească a
încetat prin adopţie.
- în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terţ
donator, nu poate fi stabilită nicio legătură de filiaţie firească
între terţul donator şi copilul astfel conceput (art. 441 C.civ.),
ceea ce înseamnă că impedimentul din rudenie se va raporta la
filiaţia şi rudenia atribuite de lege. Apreciem însă ca fiind
judicioasă soluţia exprimată în literatura juridică, în sensul că,
încheierea căsătoriei poate fi considerată ca fiind o situaţie de
excepţie de la principiul confidenţialităţii informaţiilor
referitoare la reproducerea umană asistată medical şi prevăzută
de art. 445 C.civ., ceea ce înseamnă că, în baza autorizării
instanţei de tutelă, potrivit art. 445 alin. (2) C.civ., asemenea
date pot fi comunicate ofiţerului de stare civilă care
instrumentează dosarul de căsătorie.
- căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află
sub tutela sa. Evident, impedimentul funcţionează cât timp
există starea de tutelă. După încetarea funcţiei tutorelui sau
încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă
- impedimentul este dirimant şi relativ
- impediment dirimant (se sancţionează cu nulitatea) şi
absolut, deoarece persoana nu se poate căsători cu nicio altă
persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă
este sau nu pus sub interdicţie, deoarece textul nu distinge. De
asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici
măcar în momentele de luciditate pasageră.
Condiţii de formă ale căsătoriei

1. Formalităţi premergătoare căsătoriei : depunerea declaraţiei de căsătorie, asigurarea publicităţii

declaraţiei de căsătorie, verificarea de către ofiţerul de stare civilă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi
a absenţei impedimentelor la căsătorie şi soluţionarea eventualelor opoziţii la căsătorie.

Declaraţia de căsătorie - este actul prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea încheierii
căsătoriei. În cazul în care viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele, vor face personal o
declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei.

-declaraţia cu privire la nume : Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei,
să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze
numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

- Declaraţia cu privire la regimul matrimonial ales. În măsura în care viitorii soţi au optat pentru
separaţia de bunuri sau pentru comunitatea convenţională, este necesar ca aceştia să prezinte şi
convenţia matrimonială încheiată în formă autentică notarială
Potrivit art. 280 C.civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie,
potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
Declaraţia de căsătorie se înregistrează de către ofiţerul de stare civilă şi se fixează data încheierii
căsătoriei.

După înregistrarea declaraţiilor de căsătorie, se va face publicitatea intenţiei de căsătorie a viitorilor

soţi.

Opoziţia la căsătorie - actul juridic unilateral prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de
stare civilă existenţa unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerinţe legale pentru
încheierea acesteia. Ca natură juridică este un act potestativ negativ.

- opoziţia poate fi făcută de orice persoană, chiar şi de ofiţerul de stare civilă, se face în termen de
10 zile de la data înregistrării declaraţiei de căsătorie, în scris.

Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de stare civilă; ele
constituie doar acte oficioase, de informare.

Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

- juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem.
Dată fiind complexitatea acestor condiţii, se poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.

Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare
civilă, la sediul serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după caz, al primăriei în a
cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.
De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul
primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă.
- căsătoria va produce efecte ca şi cum ar fi valabilă, dacă a fost celebrată de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, chiar
dacă acea persoană nu avea această calitate (principiul error communis facit ius).

Publicitatea virtuală a căsătoriei

Căsătoria se încheie în mod public, potrivit art. 287 alin. (1) C.civ., adică în astfel de condiţii care să
permită oricărei persoane să asiste. Aceasta este o publicitate virtuală, spre deosebire de
publicitatea efectivă care este asigurată prin prezenţa celor doi martori . Aceasta înseamnă că nu
este obligatoriu ca, la încheierea căsătoriei, să asiste şi alte persoane, în afara viitorilor soţi şi a celor
doi martori, dar este necesar ca încheierea căsătoriei să se facă în asemenea condiţii încât să
permită şi accesul altor persoane.

- limba : Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba
lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această
limbă

- momentul încheierii căsătoriei : în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre

viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Formalităţi ulterioare

- după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de
stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de
stare civilă

De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat
convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Întocmirea actului de stare civilă şi înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă, ci este
doar un element de probă, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria
este valabil încheiată, chiar dacă ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie;
tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă, după întocmirea actului de căsătorie, s-a omis
semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.

Proba căsătoriei : cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de
probă (în caz de inexistenţă a registrelor de stare civilă, sau restituire/întocmire ulterioară a
actului de căsătorie).

Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a
principiului potrivit căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de probă,
întrucât pentru terţ căsătoria are valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu, în cazul
unui contract de întreţinere încheiat între foştii soţi sub condiţia rezolutorie a recăsătoririi fostului
soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc de probă recăsătorirea creditorului.
asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă în cazul în care, în cadrul unui
proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca martor.

Statutul general al persoanei căsătorite

Obligaţiile personale reciproce ale soţilor

 Obligaţia de sprijin moral reciproc
 Obligaţia de respect reciproc
 Obligaţia de fidelitate. Încălcarea acestei obligaţii, de către oricare dintre soţi, poate
constitui motiv temeinic pentru divorţ
 Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare). Codul civil prevede expres în art.
309 că soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice ei pot decide să
locuiască separat. Părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul dintre soţi sau
refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ reprezintă o
încălcare a obligaţiei soţilor de a locui împreună şi poate constitui motiv temeinic de divorţ.

Chiar dacă dreptul şi îndatorirea soţilor de a locui împreună are un caracter personal nepatrimonial,
aspectele privitoare la locuinţa familiei, inclusiv dreptul fiecăruia dintre soţi de a avea acces la
locuinţa comună au evident şi o componentă patrimonială.
Tot astfel, constatând privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l
primi în locuinţa comună, prin alungarea acestuia sau în orice mod, instanţa de judecată poate
dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, reintegrarea în locuinţă.

Controversată este problema de a şti dacă un soţ poate obţine evacuarea celuilalt soţ care, prin
comportarea sa abuzivă, face imposibilă convieţuirea. În principiu, s-a considerat că o asemenea
cerere este inadmisibilă, deoarece s-ar provoca o separaţie în fapt a soţilor, ceea ce ar fi contrar
legii şi instituţiei căsătoriei. Cu toate acestea, în mod excepţional, în măsura în care soţul a cărui
evacuare se solicită a săvârşit fapte grave, care pun în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa
celuilalt soţ ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanţa de tutelă .

Măsura nu are însă un caracter definitiv, de aceea poate fi dispusă chiar dacă soţul vizat este
proprietar exclusiv al locuinţei.

Considerăm că nu ar trebui exclusă posibilitatea ca un soţ să ceară încuviinţarea instanţei de a nu

mai locui împreună cu celălalt soţ, dacă locuinţa prezintă inconveniente de ordin fizic sau psihic
(insalubritate, insecuritate, promiscuitate) sau dacă acesta din urmă face imposibilă convieţuirea.

 Îndatoririle conjugale (debitum conjugale) – relaţiile intime dintre soţi. Refuzul unuia
dintre soţi de a întreţine relaţii intime cu celălalt poate constitui motiv temeinic de divorţ,
dacă este neîntemeiat, iar dacă este motivat de starea sănătăţii unuia dintre soţi, poate
duce la divorţul întemeiat pe starea sănătăţii unuia dintre soţi.
  obligaţia de a purta numele comun - soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat; dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun
şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea
acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ. Prin urmare,
această obligaţie presupune că, dacă soţii au dobândit un nume comun prin căsătorie,
niciunul dintre ei nu poate – fără consimţământul expres al celuilalt soţ – să îşi schimbe
acest nume comun, prin procedura administrativă. În cazul adopţiei unei persoane
căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează
adopţia. În cazul în care căsătoria se va desface prin divorţ şi se pune problema de a reveni
la numele anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele avut înainte de căsătorie,
ci va lua numele adoptatorului.

Aspecte ale intedependenţei persoanle a soţilor

A. Relaţiile sociale : niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să controleze şi să îşi impună propriul
punct de vedere cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (incluzând aici întâlnirile, comunicarea,
în general, şi corespondenţa de orice fel).

B. Independenţa profesională a soţilor. Aceasta implică libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia,
fără nicio discriminare între bărbat şi femeie.

Cetăţenia soţilor
Căsătoria nu are niciun efect asupra cetăţeniei soţilor, deoarece aceasta nu se pierde şi nu se
dobândeşte prin căsătorie.

Statutul patrimonial: în funcţie de existenţa regimului matrimonial care reglementează raporturile

patrimoniale dintre soţi, precum şi dintre soţi şi terţi+ între soţi funcţionează obligaţia legală de
întreţinere, ca un reflex al principiului solidarităţii familiale.

În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, potrivit art. 971 C. civ., soţul supravieţuitor este chemat la
moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, iar în absenţa altor moştenitori
legali sau dacă niciunul nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege
întreaga moştenire. De asemenea, el are, în anumite condiţii un drept de abitaţie (art. 973 C. civ.) şi
moşteneşte, când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, pe lângă cota succesorală care îi
revine, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu

Potrivit art. 39 alin. (1) C. civ., minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
Acest efect se produce în toate cazurile, cu excepţia minorului emancipat în condiţiile art. 40 C. civ.,
care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată.
 2. Desfiinţarea căsătoriei

- nulitatea căsătoriei, art. 293-306

- sancţiunea pentru căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor de fod sau de formă ce ţin de
esenţa acesteia.

- Desfiinţare: cauzele sunt anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, iar efectele sunt
retroactive (ex tunc).

Desfacere prin divorț: cauzele sunt posterioare încheierii căsătoriei şi produc efecte numai pentru
viitor (ex nunc).

Regimul juridic al nulităţilor

Nulitate Cine o poate invoca Prescriptibilitate Acoperire

Absolută orice persoană interesată : imprescriptibilă - poate fi acoperită doar în
soţi, terţi, instanţă din oficiu, cazul impubertăţii
procuror matrimoniale şi al căsătoriei
fictive
+ în cazul rudeniei de gradul
IV fără obţinerea prealabilă a
dispensei, nulitatea se
acoperă dacă se obţine
dsipsensa pană la declararea
nulităţii (soluţie
jurisprudenţială)
+ lipsa publicităţii
Relativă doar de soţul al cărui dreptul material la - se acoperă dacă intervine
consimţământ a fost viciat acţiune se prescrie în convieţuirea soţilor, sarcina,
sau de cel a cărui termen de 6 luni de naşterea unui copil sau au
încuviinţare era necesară şi la încetarea violenţei fost obţinute autorizările sau
a lipsit. sau de la încuviinţările prevăzute de
descoperirea erorii lege
sau a dolului ori a
lipsei de
discernământ (art.
301 C. civ.). În cazul
lipsei încuviinţărilor
cerute de lege,
termenul curge de la
data la care cel a
cărui încuviinţare sau
autorizare era
necesară a luat
cunoştinţă de
încheierea căsătoriei
Nulitatea se constată sau se pronunţă prin hotărâre judecătorească.

Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi sunt
opozabile erga omnes.

Acţiunea în anularea căsătoriei (nulitate relativă) are caracter personal – nu se transmite

moştenitorilor, care însă pot continua acţiunea începută de unul dintre soţi.

Acţiunea prin care se solicită anularea căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă,
indiferent de faptul că, anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese
desfăcută prin divorţ.

Cazuri de nulitate absolută

1. Lipsa materială a consimţământului

2. Lipsa vârstei Se acoperă :
matrimoniale/impubertatea a) dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
matrimonială ) judecătoreşti ambii soţi au împlinit
vârsta de 18 ani;
b) dacă soţia a născut;
c) dacă soţia a rămas însărcinată.
Căsătoria se menţine şi în cazul în care copilul s-a născut
mort sau femeia a întrerupt cursul normal al sarcinii,
întrucât s-a dovedit că soţia este aptă de a avea relaţii
conjugale normale.
3. Căsătoria fictivă - este încheiată în alte scopuri decât de a întemeia o
familie
- se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor,
soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani
de la încheierea căsătoriei.
Căsătoria fictivă nu este o simulație și nu i se aplică
regimul juridic al simulației din dreptul comun. Fictivitatea
poate să fie unilaterală sau bilaterală.
4. Bigamia - momentul în funcţie de care se verifică starea de
bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii
Cea de-a doua căsătorie este tot nulă, chiar dacă prima
căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, pentru că nulitatea
are la bază încălcări ale dispoziţiilor legale anterioare sau
concomitente încheierii căsătoriei, în timp ce la baza
divorţului stau motive temeinic justificate, care au condus
la destrămarea relaţiilor de căsătorie, intervenite ulterior
încheierii acesteia.
5. Rudenia în grad prohibit la între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie
 căsătorie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, indiferent dacă
rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, tot
astfel fiind oprit să se căsătorească cu rudele sale fireşti şi
adoptatul
6. Alienaţia sau debilitatea mintală Interdicţia este absolută – aceste persoane nu se pot
căsători niciodată, nici în momente de luciditate
7. Neîndeplinirea condiţiilor de
formă
8. Necompetenţa materială a Excepţie : eroarea comună invincibilă – error communis
ofiţerului de stare civilă facit ius - înregistrările au fost făcute în registrul de stare
civilă de o persoană necompetentă, care a exercitat în
mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o
stare de eroare comună invincibilă
9. Lipsa de solemnitate prezenţa a 2 martori şi a ofiţerului de stare civilă
10. Lipsa de publicitate Atrage nulitatea dacă prin aceasta s-a urmărit şi s-a
realizat încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege.
Această nulitate se acoperă printr-o posesiune de stat de
soţ legitim, adică printr-o publicitate ulterioară.
Cazuri de nulitate relativă

1. Viciile de consimţământ: eroarea (doar asupra identităţii fizice al

celuilalt soţ, dolul, violenţa)
2. Lipsa vremelnică a discernământului Poate fi invocată numai în termen de 6 luni de
când cel interesat a cunoscut lipsa vremelnică a
discernământului
3. Lipsa încuviinţărilor sau autorizărilor cerute se acoperă dacă s-au obţinut autorizările sau
de lege încuviinţările, soţia a născut sau a rămas
însărcinată
4. Existenţa tutelei se acoperă dacă soţul a împlinit 18 ani sau
soţia a născut sau a rămas
însărcinată.

Nulitatea relativă se acoperă dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei
sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.

Art. 303 alin. (3) C. civ. prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între
timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. soţi au
fost de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulabile.

Efectele nulităţii: este desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, a căsătoriei, ca şi cum ea
nu ar fi existat.

Efecte asupra raporturilor - numele soţilor – soţii redobândesc numele avut înainte de
nepatrimoniale căsătorie. Nu se poate păstra
numele ca în cazul divorţului.
- obligaţiile specifice căsătoriei încetează
 - dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu
va păstra capacitatea deplină de exerciţiu, ca în cazul
divorţului
Efecte asupra raporturilor - regimul matrimonial va fi retroactiv desfiinţat, bunurile
parimoniale dobândite în această perioadă vor fi considerate bunuri
proprii sau coproprietatea celor a căror căsătorie a fost
desfiinţată
- obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat
- nu poate exista dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor, chiar dacă nulitatea a fost pronunţată după
decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi

Exepţii de la efectul retroactiv :

1. Desfiinţarea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor (art. 305 C. civ.) – se vor aplica
prin analogie dispoziţiile privitoare la divorţ

2.Căsătoria putativă - căsătoria lovită de nulitate căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii
valabile, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-
credinţă la încheierea ei.
Condiţii
 existenţa unei căsătorii nule sau anulabile
 buna-credinţă a unui soţ sau a ambilor, în momentul încheierii căsătoriei

Efecte : excepţie de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de bună credinţă

2 situaţii
Ambii soţi au fost de bună- - până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
credinţă pronunţat nulitatea, între soţi a existat obligaţia de sprijin
moral reciproc şi de fidelitate
- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale
privitoare la divorţ
- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru
trecut această calitate
- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra
capacitatea de exerciţiu dacă este minor la data când căsătoria
a fost anulată
- lichidarea regimului matrimonial se face potrivit dispoziţiilor
legale privitoare la divorţ
- obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în
viitor
-dacă unul dintre soţi a decedat înainte de rămânerea definitivă
a hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei, celălalt are dreptul
la moştenire în calitate de soţ supravieţuitor
 Doar unul dintre soţi a fost de
bună-credinţă
- raportat la relaţiile personale, la dreptul la moştenire şi de
întreţinere – numai soţul de bună-credinţă va beneficia de
derogarea creată de legiuitor
- raportat la celelalte raporturi patrimoniale se aplică
dispoziţiile referitoare la divorţ

3. Divorţul

Potrivit art. 373 C. civ., „Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

Clasificare
divorţ remediu nu este condiţionat de culpă : divorţul prin acordul soţilor (art. 373
litera a) şi al divorţului justificat de starea de boală a unuia dintre
soţi (art. 373, litera d)
divorţul sancţiune care se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre
soţi. Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent şi se poate
obţine chiar când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, condiţia
fiind conduita culpabilă a unuia dintre soţi – art 373 lit. b şi c

1. Divorţul prin acordul soţilor : pe cale administrativă, prin procedură notarială, pe cale judiciară.
- condiţii generale de valabilitate : prin acordul soţilor presupune consimţământul liber şi neviciat
al soţilor + capacitatea deplină de exercţiu. În toate cazurile în toate cazurile, divorţul prin acordul
soţilor nu este admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

Sancţiunea nulităţii este aplicabilă şi în cazul divorţului pronunţat de instanţa de judecată, având
în vedere faptul că, în acest caz, nu se realizează o judecată propriu-zisă, ci instanţa doar ia act de
acordul soţilor, hotărârea judecătorească îndeplinind rolul de înscris autentic constatator al
acestui acord.

Divorţul pe cale - competenţa aparţine ofiţerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau
administrativă al ultimei locuinţe comune a soţilor. Cererea se depune de soţi împreună
(nu prin mandatar). Termen de reflecţie :30 de zile
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul
de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Condiţii : soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori

Acordul de voinţă al soţilor trebuie să privească în mod obligatoriu

 divorţul propriu-zis, precum şi efectele acestuia cu privire la numele pe
care soţii urmează să-l poarte după divorţ.

Dacă nu sunt de acord cu celelalte cereri accesorii, ei pot obţine

dispoziţia de divor iar celelalte cereri vor fi soluţionate de instanţă :
locuinţa, prestaţia compensatorie, pensia de întreţinere, partaj
Divorţul prin - este permis şi în cazul în care soţii au copii minori născuţi din căsătorie,
procedura notarială din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Articolul 375 alin. (2) prevede că, în mod obligatoriu, acordul soţilor
trebuie să privească atât divorţul, cât şi unele aspecte accesorii
acestuia, respectiv numele de familie pe care pe care să îl poarte după
divorţ şi, în cazul în care există copii minori, aspectele referitoare la
exercitarea autorităţii părinteşti, precum:
– exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu este
permis acordul în sensul exercitării autorităţii părinteşti asupra copiilor
minori de către unul dintre foştii soţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat
şi fiecare dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind
exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea
locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile
art. 376 alin. (5), adică notarul public emite o dispoziţie de respingere a
cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată

Competenţă: notarul public de la locul căsătoriei sau a ultimei locuinţe

comune.
- cererea se depune împreună şi li se acordă un termen de reflecţie de 30
de zile
!!! cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar
cu procură autentică.

Dacă există copii minori :

- este obligatoriu să existe la dosar raportul de anchetă socială, din care
să rezulte că proiectul de acord al soţilor este în interesul superior al
copilului
- ascultarea copilului este obligatorie, dacă acesta a împlinit vârsta de 10
ani
După admiterea cererii de divorţ, notarul public eliberează certificatul de
divorţ prin care constată desfăcută căsătoria, fără să facă vreo menţiune
cu privire la culpa soţilor.
Certificatul face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soţului precum
şi a numelui de familie după divorţ.
Nu există cale de atac împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului, dar soţii se
pot adresa cu cererea de divorţ instanţei. Se poate angaja răspunderea delictuală a
notarului/ofiţerului pt prejudiciul produs de refuzul abuziv – instanţa competentă este instanţa
de tutelă
Divorţul pe cale - indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii
judiciară minori rezultaţi din căsătorie
- poate fi pronunţat de instanţa de judecată la cererea comună a soţilor
sau la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ.
Întinderea acordului de divorţ
- este esenţial acordul soţilor cu privire la divorţ. Acordul cu privire la
accesoriile divorţului nu ţine de esenţa acestei proceduri, astfel încât
este posibil ca acordul soţilor să fie limitat numai la divorţ, iar cu privire
la celelalte aspecte care ţin de efectele divorţului, fie soţii se înţeleg şi
atunci cererea de divorţ va cuprinde acordul lor şi cu privire la acestea,
fie – dacă nu se înţeleg – vor solicita instanţei de judecată să hotărască.
Cererile accesorii : numele soţilor după căsătorie, exercitarea autorităţii
părinteşti, stabilirea locuinţei copilului după divorţ, stabilirea contribuţiei
fiecărui printe la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, precum şi alte cereri accesorii, care privesc
exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, atribuirea
locuinţei familiei, prestaţia compensatorie, dreptul la despăgubiri,
lichidarea regimului matrimonial (împărţirea bunurilor comune ale
soţilor, după caz), precum şi, dacă este cazul, pensia de întreţinere între
foştii soţi.

Unele din cererile accesorii trebuie să fie soluţionate chiar de instanţa

de divorţ :
 cererea cu privire la nume
 cererea referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti
 stabilirea locuinţei copilului după divorţ şi stabilirea contribuţiei
părinţilor la creşterea şi educarea copiilor
 stabilirea despăgubirilor şi a prestaţiei compensatorii

Modalităţi
A. Divorţul pe baza cererii comune a soţilor. Potrivit art. 930 alin. (1) C.
proc. civ., fiind întemeiată pe acordul soţilor se semnează de ambii soţi
sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă
mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor, potrivit legii.

Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra

probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea
părţilor, va pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ, soluţionând totodată
şi cererile privind exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor
la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor după
divorţ. Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanţa va
continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac
 prevăzute de lege.
Hotărârea pronunţată asupra divorţului pe baza acordului soţilor este
definitivă iar hotărârea pronunţată asupra cererilor accesorii, în lipsa
acordului soţilor, este definitivă numai cu privire la divorţ nu şi la
cereri.- art 931 Cproc.civ

B. Divorţul pe baza cererii unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ

Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta
recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa,
dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta
temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei.

Iniţial, cererea de divorţ, formulată de unul dintre soţi are ca temei

divorţul din cauza unor motive temeinice [art. 373 lit. b)], iar acordul
soţilor se formează practic chiar în faţa instanţei de judecată. Pentru ca
divorţul să se pronunţe prin acordul părţilor, vor trebui îndeplinite două
condiţii:
– recunoaşterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea
căsătoriei. Practic, prin recunoaştere pârâtul consimte la divorţ;
– reclamantul să fie de acord cu desfacerea căsătoriei pe baza acordului
soţilor. Chiar dacă pârâtul recunoaşte faptele care au dus la destrămarea
căsătoriei, nu se poate ajunge la schimbarea temeiului iniţial al cererii de
divorţ decât dacă reclamantul este de acord, la rândul lui, cu un divorţ
amiabil. Dacă reclamantul nu este de acord, atunci recunoaşterea de
către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei constituie
doar un mijloc de probă, pe baza căruia instanţa de judecată va admite
cererea de divorţ bazată pe motive temeinice, dovedite prin însăşi
recunoaşterea pârâtului, şi va stabili culpa exclusivă a pârâtului la
desfacerea căsătoriei, cererea de divorţ urmând să fie soluţionată potrivit
art. 934 C. proc. civ., adică în condiţiile divorţului judiciar bazat pe culpă
- în măsura în care pârâtul este de acord cu desfacerea căsătoriei, dar nu
există învoială cu privire la cererile accesorii, se aplică prevederile art 931
Cproc.civ.

2. Divorţul judiciar bazat pe culpă – divorţ sancţiune

- 2 cazuri: cel prevăzut la art. 373 lit. b), adică atunci când, din cauza unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi cel
prevăzut la art. 373 lit. c), respectiv la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat
cel puţin 2 ani.

a. Divorţul pentru motive temeinice bazat pe art. 373 lit. b) C. civ.

Desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) existenţa unor motive temeinice, adică a unor neînţelegeri între soţi de o anumită gravitate şi
durată, iar nu simple neînţelegeri trecătoare;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) datorită vătămării grave a raporturilor dintre soţi, continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Motive temeinice
 refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea
nejustificată a locuinţei comune
 infidelitatea unuia dintre soţi
 atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte
asemenea manifestări
 existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic
 existenţa unei boli grave incurabile a soţului pârât, ale cărei manifestări fac imposibilă
convieţuirea şi justifică refuzul soţului reclamant de a mai coabita. În aceste cazuri rolul
instanţei este foarte important, deoarece trebuie să cântărească interesul soţului reclamant
de a obţine divorţul cu faptul că îmbolnăvirea celuilalt soţ impune respectarea obligaţiei de
sprijin moral
 rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte de destrămare a vieţii de familie

Cu privire la alte împrejurări, s-a decis că:

 – separaţia în fapt nu poate justifica divorţul, decât dacă se datorează culpei soţului pârât;
 – împrejurarea că soţul pârât nu a contribuit la întreţinerea gospodăriei nu poate constitui
prin ea însăşi motiv temeinic de divorţ, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale
decât desfacerea căsătoriei.

Dovada motivelor temeinice: cu orice mijloc de probă, inclusiv proba cu interogatoriu. De

asemenea, potrivit art. 190 C. proc. civ. din 1865 şi art. 316 C. proc. civ., în procesele privitoare la
divorţ se vor putea asculta rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia
descendenţilor

Rolul culpei : divorţul poate fi pronunţat pt motive temeince fie din culpa exclusivă a soţului
pârât, fie din culpa ambilor soţi.

- divorţul nu se poate pronunţa din culpa soţului reclamant decât dacă soţul pârât a formulat o
cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului.

În ceea ce priveşte culpa comună a soţilor, din punct de vedere procesual, pentru a se desface
căsătoria din culpa comună a soţilor nu este necesar ca soţul pârât să formuleze o cerere
reconvenţională, invocarea culpei concurente a soţului reclamant putându-se susţine de către soţul
pârât pe cale de apărare (prin întâmpinare).

Dacă însă soţul pârât a formulat o cerere reconvenţională şi instanţa constată culpa comună a
soţilor, atunci va admite în parte atât cererea de divorţ, cât şi cererea reconvenţională.
Continuarea acţiunii de divorţ

Potrivit art. 380 C. civ., în situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), adică atunci când instanţa pronunţă
divorţul pe baza unor motive temeinice, în condiţiile art. 373 lit. b), dacă soţul reclamant decedează
în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea de divorţ continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa
exclusivă a soţului pârât.

În cazul în care instanţa, după introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului şi în urma

administrării probelor nu va reţine culpa exclusivă a pârâtului la divorţ, ci culpa comună sau chiar
culpa reclamantului, nu va pronunţa divorţul, ci va dispune închiderea dosarului, reţinând că, prin
decesul soţului reclamant, căsătoria a încetat.

b. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată

- se poate dispune şi din culpa reclamantului dacă este îndeplinită condiţia separaţiei în fapt a
soţilor de cel puţin 2 ani.

Stabilirea culpei reclamantului : art 379 aln 2 -în această ipoteză divorţul se pronunţă din culpa
exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul,
când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

c. Divorţul judiciar din cauza stării de sănătate a unui soţ

- conform art. 381, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă de
instanţa de tutelă fără a se face menţiune despre culpa soţilor, fiind în prezenţa unui divorţ
remediu.
- doar soţul bolnav poate cere desfacerea căsătoriei pentru propria boală. Celălalt soţ se poate
întemeia pe dispoziţiile art 373 lit b, invocând starea de boală a soţului pârât ca şi motiv temeinic
pentru desfacerea căsătoriei. O anumită dificultate există, având în vedere faptul că, potrivit art.
379 alin. (1) C. civ., în cazul divorţului pentru motive temeinice instanţa trebuie să stabilească fie
culpa soţului pârât, fie culpa comună a soţilor. Într-o asemenea ipoteză nu s-ar putea reţine culpa
soţului pârât, având în vedere faptul că starea de boală exclude ideea de vinovăţie a soţului pârât.

Efectele divorţului

Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, numai pentru viitor – ex nunc – şi
privesc raporturile dintre soţi şi raporturile dintre soţi şi copiii lor minori. Culpa la desfacerea
căsătoriei joacă un rol important pe planul efectelor.

Potrivit art. 382 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă. În cazul în care acţiunea de divorţ este continuată de moştenitori şi se
dovedeşte culpa exclusivă a pârâtului, căsătoria se consideră desfăcută de la data introducerii
cererii de divorţ.

În cazul prevăzut la art. 375 C. civ. (divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin
procedură notarială), căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

Efectele culpei

a. Cf art. 384 C. civ., divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă
s-a desfăcut căsătoria. Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care
legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt
pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor
b. în materia atribuirii beneficiului contractului de închiriere, potrivit art. 324 alin. (1) C. civ., culpa
la desfacerea căsătoriei este unul dintre criteriile legale de atribuire şi acordare a indemnizaţiei de
instalare.
c. în materia acordării despăgubirilor, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea
căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească (art. 388 C. civ.);
d) în materia obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, art. 389 C. civ. prevede că soţul vinovat de
desfacerea căsătoriei are dreptul la întreţinere numai în decurs de un an de la data divorţului, în
timp ce soţul inocent are dreptul la întreţinere pe durată nedeterminată; dacă ambii soţi sunt
vinovaţi de desfacerea căsătoriei, fiecare este îndreptăţit la întreţinere pe durată nedeterminată
în timp, deci cât durează starea de nevoie, pe considerentul că, în acest caz, culpele concurente se
anihilează;

e) în materia prestaţiei compensatorii, art. 390 alin. (1) prevede că în cazul în care divorţul se
pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţiecare să
compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale celui care o solicită

f) în materia exercitării autorităţii părinteşti, deşi legea nu interzice ca exercitarea autorităţii

părinteşti după divorţ să revină soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, căci un soţ rău poate fi un
părinte bun, totuşi, în anumite situaţii instanţa poate ţine seama de acest element, în funcţie de
natura faptelor săvârşite de soţul culpabil în desfacerea căsătoriei.

g) în materia donaţiilor, dacă sunt făcute în timpul căsătoriei, sunt revocabile potrivit art. 1031 C.
civ. numai în timpul căsătoriei; donaţiile făcute înainte de încheierea căsătoriei sunt revocabile în
condiţiile dreptului comun, iar hotărârea de divorţ care ar indica culpa unuia dintre soţi ar putea
constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii, în condiţiile art. 1023 C. civ.

Efectele nepatrimoniale ale divorţului

Raporturile personale dintre încetează pentru viitor drepturile şi obligaţiile reciproce ale
soţi soţilor (obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate,
îndatoririle conjugale, obligaţia de a locui împreună)
Numele soţilor - aspect obligatoriu de soluţionat în cadrul tuturor tipurilor de
divorţ prin acord (administrativ, notarial, judiciar) şi cerere

Capacitatea de exerciţiu
accesorie obligatorie la divorţul contencios
Regula : revenirea la numele anterior
Excepţia : se poate păstra numele din căsătorie în următoarele
cazuri
1. există acordul celuilalt soţ, fără a fi necesare motive
2. pt motive temeinice : justificate de insteresul soţului vizat
(este cunoscut în viaţa profesională sub acel nume) sau
interesul superior al copilului (încredinţarea copilului mamei
este un motiv temeinic pt păstrarea numelui).
- instanţa se pronunţă prin hot. de divorţ asupra numelui.
Dacă divorţul se pronunţă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani
de către soţul minor, acesta nu pierde capacitatea deplină de
exerciţiu – dobândită potrivit art. 39 alin. (1) C. civ. –, deoarece
efectele divorţului se produc doar pentru viitor.

Efectele patrimoniale ale divorţului

Încetarea regimului Potrivit art. 385 C. civ., în cazul divorţului, regimul matrimonial
matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate
acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului
prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Regimul primar va înceta la desfacerea căsătoriei prin hot.definitivă,

având în vedere faptul că acesta este intrinsec legat de însăşi
existenţa căsătoriei.

- încetarea regimului matrimonial de la data separaţiei în fapt nu

poate fi constatată de ofiţerul de stare civilă sau de notar.
Locuinţa de familie Potrivit art. 324 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este
posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg,
beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi,
ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de
culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale
foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este
dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea
cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care
divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă
există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra
cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea
 judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care
bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului
locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive
a hotărârii de partaj”.

Criterii de atribuire a fostei locuinţe a familiei:

1. interesul superior al copiilor minori – de regulă se atribui locuinţa
soţului la care se stabileşte locuinţa copiilor sau care exercită singur
autoritatea părintească.
2. culpa la desfacerea căsătoriei. Soţul nevinovat va primi folosinţa
locuinţei (dacă nu există copii minori ai căror interes să primeze).
3. posibilităţile locative proprii ale fiecărui soţ

Soţul căruia i s-a atribuitfolosinţa fostei locuinţe trebuie să îi plătească

celuilalt o indemnizaţie de instalare.

În ceea ce priveşte procedura de atribuire a beneficiului contractului

de închiriere, textul instituie obligativitatea citării locatorului, în
vederea asigurării opozabilităţii faţă de acesta a soluţiei de atribuire.
Criteriile şi regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului
de închiriere „se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este
proprietatea comună a celor doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei
conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a
hotărârii de partaj” – art. 324 alin. (4) C. civ

Dacă locuinţa, care a avut calitatea de locuinţă a familiei, este

proprietate exclusivă a unuia dintre soţi, în principiu nu poate fi
atribuită neproprietarului şi nici partajată. În literatura de specialitate
şi în practica judecătorească s-a admis totuşi că la cererea soţului
neproprietar instanţa poate obliga proprietarul, în temeiul obligaţiei
legale de întreţinere, să asigure soţului său, precum şi copiilor
încredinţaţi acestuia o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în
locuinţa proprietatea sa, fie într-o altă locuinţă. În anumite situaţii,
dacă nu este posibilă convieţuirea după divorţ se va putea dispune
evacuarea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de către
acesta a obligaţiei privind asigurarea spaţiului locativ.
Dreptul la despăgubiri Potrivit art. 388 C. civ., „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie
prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin
desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.
Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

- poate fi cumulat cu prestaţia compensatorie

- constituie o aplicaţie a răspunderii delictuale. În plus, faţă de
condiţiile răspunderii delictuale, o condiţie specială în persoana
creditorului, şi anume aceea ca soţul care solicită despăgubiri să fie
 nevinovat.
fapta ilicită: divorţul şi nu faptele ilicite care au dus la divorţ. Este un
element esenţial pt delimitare faţă de o acţiune de drept comun
întemeiată pe prejudiciul cauzat celuilalt soţ de anumite fapte ilicite.
prejudiciul : poate fi material sau moral

Potrivit art. 388 C. civ., cererea de despăgubiri va fi soluţionată de

instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ. Faţă de redactarea clară a
textului, considerăm că despăgubirile trebuie solicitate în cadrul
procesului de divorţ, ca o cerere accesorie, nefiind permisă acordarea
acestora pe cale separată, ulterior divorţului.
Prestaţia compensatorie Condiţii
1. divorţul să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât. Soţul
care solicită prestaţia compensatorie (creditorul) trebuie să nu fie
vinovat de divorţ, iar cel care este obligat la prestaţia compensatorie
(debitorul) să fie exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei.
2. un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale soţului inocent. Dezechilibrul semnificativ” în
ceea ce priveşte condiţiile materiale de trai după divorţ se apreciază
de la caz la caz de către instanţa de judecată, ţinând cont de condiţiile
concrete de viaţă ale soţilor, precum şi de perspectivele de trai ale
soţului inocent.
3. durata căsătoriei să fie de cel puţin 20 de ani
4. Soţul inocent să nu solicite pensie de întreţinere, ceea ce
înseamnă că el trebuie să opteze între prestaţia compensatorie şi
pensia de întreţinere, întrucât acestea nu pot fi cumulate. Dacă soţul
inocent a solicitat o prestaţie compensatorie şi aceasta nu a fost
acordată de instanţă, nimic nu-l împiedică să solicite şi să obţină,
ulterior, pe cale separată pensie de întreţinere, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale.

Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu

desfacerea căsătoriei. Cererea privind prestaţia compensatorie fie
este formulată ca o cerere accesorie cererii de divorţ şi odată cu
aceasta, fie pe cale separată, dar oricum înainte de pronunţarea
divorţului, urmând a fi conexată cererii de divorţ, astfel încât
soluţionarea ei să se realizeze prin aceeaşi hotărâre prin care se
pronunţă divorţul.

- stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele

soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul
divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea
regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile
de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a
soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi
urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de
 a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea

- forma : în bani (sumă globală sau rentă viageră într-o cotă

procentuală din venitul debitorului) sau în natură (uzufrucul unor
bunuri mobile sau imbile)

- debitorul poate fi obligat la garanţii reale sau la cauţiune pt

executarea rentei
- se poate modifica de instanţă în funcţie de evoluţia mijloacelor
debitorului sau a resurselor creditorului
- prestaţia compensatorie în bani se indexează de drept, trimestrial, în
funcţie de rata inflaţiei

Încetare : prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului

Obligaţia de întreţinere
Dreptul la moştenire
creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi
asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei
Articolul 389 C. civ. stabileşte că soţul divorţat are dreptul la
întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de
muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are
drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este
cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta nu beneficiază de întreţinere decât timp de un an de la
desfacerea căsătoriei, în timp ce soţul inocent poate primi întreţinere
pe durată nedeterminată, cât timp durează starea de nevoie
Întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul net al
celui obligat la plata ei, în raport cu ijloacele sale şi cu starea de
nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea
datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui
obligat la plată.
În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere
încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit
prin efectul divorţului încetează dreptul la moştenire

Efectele cu privire la relaţia dintre părinţi şi copii

Instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii
lor minori, chiar dacă niciuna din părţi nu a formulat o cerere accesorie divorţului având acest
obiect.
- copil – copiii minori ai soţilor + cei adoptaţi. Excepţie : nu se pot dispune măsuri cu privire la
minorul emancipat sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie, pentru că
aceştia nu mai sunt sub autoritatea părintească.
- principiul : interesul superior al copilului
Garanţii procedurale
 raportul de anchetă psihosocială
 ascultarea părinţilor şi a minorilor. Instanţa de tutelă este obligată să îi asculte atât pe
părinţi, cât şi pe copiii minori. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, dar
poate fi ascultat şi cel care nu a împlinit 10 ani, dacă judecătorul va considera necesar, iar
opinia sa va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
 Învoiala părinţilor – poate fi luată în calcul de instanţă (inclusiv dacă autoritatea părintească
se va exercita de un singur părinte) dacă corespunde interesului superior al copilului. O
asemenea învoială nu echivalează cu o renunţare la drepturile şi obligaţiile părinteşti,
pentru că nu priveşte decât exercitarea după divorţ a autorităţii părinteşti, iar nu însăşi
autoritatea părintească în întregul ei.

Modalităţi de exercitare a autorităţii părinteşti de către părinţii divorţaţi

A. Regula generală: exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

Excepţii
1. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte  : dacă există motive întemeiate (ex.
alcoolismul, violenţa, dependenţa de droguri).
Prin conţinutul ei, această măsură are ca efect „scindarea” exercitării autorităţii părinteşti. Prin
efectul acestei „scindări”, unul dintre părinţi va exercita drepturile părinteşti atât cu privire la
persoana, cât şi cu privire la bunurile copilului, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia
- această situaţie nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute de art. 507când exercitarea
autorităţii părinteşti se face de către un singur părinte, pentru că celălalt este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa. În toate aceste ipoteze prevăzute de
art. 507, exercitarea autorităţii părinteşti se face doar de unul dintre părinţi, în timp ce în cazul
prevăzut la art. 398 exercitarea autorităţii părinteşti se face tot de ambii părinţi, dar în mod inegal,
pentru să se produce o „scindare”, în sensul că drepturile părinteşti se exercită de unul dintre
părinţi, dar celălalt părinte nu pierde complet exerciţiul autorităţii părinteşti, pentru că păstrează
anumite drepturi „reziduale”, precum dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
a copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane - în mod excepţional, instanţa de tutelă
poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul
acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Această măsură are un caracter vădit excepţional, deoarece presupune practic îndepărtarea
părinţilor din funcţia de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la persoana copilului, prin
plasamentul acestuia la o terţă persoană. Astfel, măsura excepţională prevăzută de acest articol ar
putea fi luată numai în cazul în care o asemenea măsură ar fi impusă de comportamentul sau
imoralitatea părinţilor, neglijenţa manifestă a părinţilor faţă de copii, violenţa faţă de aceştia,
conduita imorală putând constitui astfel de motive.
Articolul 399 alin. (2) prevede că, în acest caz, persoana căreia i-a fost dat copilul în plasament
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, instanţa de
tutelă stabilind dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun
sau de către unul dintre ei.
Prin urmare, operează tot o scindare a exerciţiului autorităţii părinteşti, în sensul că aceasta se
exercită în parte de către o terţă persoană (cu privire la persoana copilului) şi în parte de părinţi (cu
privire la bunurile copilului). De asemenea, dacă instanţa dispune ca numai unul dintre părinţi să
exercite drepturile cu privire la bunurile copilului, atunci se realizează şi o scindare în ceea ce
priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti între părinţii divorţaţi.

Stabilirea locuinţei copilului

- în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului,
instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor.

În cazul în care instanţa de tutelă dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină doar unuia
dintre părinţi (art. 398 C. civ.), nu mai este obligatorie stabilirea locuinţei copilului, deoarece
devin aplicabile prevederile alin. (4) al art. 92 C. civ., potrivit cărora domiciliul minorului, în cazul
în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă este la reprezentantul legal, adică la părintele care
exercită autoritatea părintească.
De asemenea, în ipoteza în care s-a hotărât ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină unei terţe
persoane, prin măsura plasamentului dispusă în condiţiile art. 399 C. civ., devin aplicabile
prevederile art. 93 C. civ., iar domiciliul, deci şi locuinţa copilului, se află la instituţia, familia sau
persoanele cărora copilul le-a fost dat în plasament.

Părinţii se pot înţelege cu privire la locuinţa copilului, însă instanţa trebuie să verifice ca acordul să
respecte interesul superior al copilului.

Criterii pentru stabilirea locuinţei copilului

 locuinţa copilului se stabileşte la unul dintre părinţii divorţaţi, aceasta constituind regulă.
2 ipoteze: dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi instanţa îi stabileşte locuinţa
la unul dintre ei, ţinând seama de interesul superior al copilului, dacă până la divorţ nu nu a
locuit cu ambii părinţi, atunci instanţa de tutelă stabileşte locuinţa copilului la părintele cu
care locuieşte în mod statornic.

În al doilea rând, prin excepţie de la regula stabilirii locuinţei la unul dintre părinţii divorţaţi, art.
400 alin. (3) C. civ. permite instanţei de tutelă ca, în mod excepţional şi numai dacă este în interesul
superior al copilului, instanţa să stabilească locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane,
cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

Stabilirea locuinţei la alte persoane decât unul dintre părinţii divorţaţi nu se confundă cu măsura
exercitării autorităţii părinteşti de către alte persoane, care poate fi dispusă de instanţă în condiţiile
art. 399 C. civ. Stabilirea locuinţei copilului la o altă persoană, într-o asemenea ipoteză, este
independentă de exercitarea autorităţii părinteşti.

Drepturile părintelui separat de copil

Potrivit art. 401 alin. (1) C. civ., în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii
separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Tot astfel, art. 496 alin. (5) C. civ. prevede că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic
are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, instanţa de tutelă putând
limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În mod simetric, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau la unul dintre ei are dreptul de a avea
legături personale cu aceştia, exerciţiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în condiţiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

În principiu, modalitatea de exercitare a acestui drept se stabileşte de părinţi, împreună, prin bună
înţelegere. Dacă părinţii nu se înţeleg, va hotărî instanţa, care poate inclusiv să limiteze exerciţiul
dreptului, dacă este în interesul superior al copilului.

Stabilirea contribuţiei părinţilor

- instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Evident, părinţii se pot înţelege şi cu privire la acest aspect, iar în lipsa înţelegerii decide instanţa de
judecată.

În practică, instanţa se va pronunţa în funcţie de hotărârea luată cu privire la locuinţa copilului,

respectiv cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către o rudă, o altă persoană sau o altă
familie ori o instituţie de ocrotire:
a) în cazul în care locuinţa copilului a fost stabilită la unul dintre părinţi, instanţa va stabili obligaţia
celuilalt părinte de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, deoarece părintele la care locuieşte copilul îşi va executa această obligaţie în
natură
b) în cazul în care instanţa stabileşte locuinţa copilului la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire, ambii părinţi vor fi obligaţi să plătească,
solidar.
c) dacă instanţa ia măsura excepţională a plasamentului copilului la o rudă, o altă familie ori persoană
sau într-o instituţie de ocrotire, va trebui să stabilească contribuţia pentru ambii părinţi, în solidar,
însă aceasta va fi plătită, conform art. 67 alin. (1) teza a 2-a din Legea nr. 272/2004, la bugetul
judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti de unde provine copilul.

Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

Potrivit art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile
cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia
dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei
publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Modificarea poate să privească oricare dintre aspectele relative la raporturile dintre părinţii
divorţaţi şi copiii lor minori, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului,
exercitarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, modul în care a fost stabilită
contribuţia fiecărui părinte la suportarea cheltuielilor pentru creşterea şi educarea copilului minor.

4. Regimurile matrimoniale

Natura juridică a regimului matrimonial: o modalitate a patrimoniului fiecărui soţ.

Principii

 principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

 principiul libertăţii alegerii şi al modificării regimului matrimonial .

Alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei
convenţii matrimoniale. În concepţia Cod civil, libertatea de opţiune este limitată, în sensul că,
în conformitate cu art. 312 alin. (1) „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea
legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională + această libertate nu este
absolută, ci limitată de instituirea unui corp de norme imperative de la care nu se poate deroga
prin convenţie matrimonială şi care alcătuieşte regimul matrimonial primar.

În cazul în care, prin convenţie matrimonială, nu s-a ales un regim matrimonial concret, prin
lege este indicat regimul matrimonial aplicabil soţilor, care constituie astfel regimul matrimonial
legal.

 principiul subordărnării regimului matrimonial scopului căsătoriei

Întinderea în timp a regimului matrimonial

Potrivit art. 313 alin. (1) C.civ., între soți regimul matrimonial produce efecte numai din ziua
încheierii căsătoriei. De aseemenea, art. 319 alin. (1) C.civ. prevede că regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

În cazul divorţului, potrivit art. 385, în raporturile dintre soţi, regimul matrimonial încetează între
soţi la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi,
împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul
divorţului prin acordul soţilor constatat pe cale administrativă sau notarială.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi : hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat
divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în
condiţiile legii.

Aceasta înseamnă că se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Noul Cod
civil potrivit cărora hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este
opozabilă oricărei alte persoane cât timp nu s-a stabilit contrariul, precum şi cele ale art. 101 C.civ.
privind publicitatea pe marginea actului de căsătorie despre desfacerea căsătoriei şi încetarea
regimului matrimonial. Totodată, vor trebui îndeplinite formalităţile privind publicitatea în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale prevăzut de art. 334, prin aplicarea corespunzătoare a
art. 291. În lumina art. 335, divorţul nu va putea fi opus terţilor cu privire la actele încheiate de
aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art.
334 sau dacă terţii l-au cunoscut pe altă cale.

În ceea ce priveşte desfiinţarea căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, în principiu,
întrucât nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive se consideră că nu a existat niciodată regim
matrimonial. Excepţia de la acest principiu o constituie căsătoria putativă, adică acea căsătorie
lovită de nulitate absolută sau relativă, la încheierea căreia cel puţin unul dintre soţi a fost de bună-
credinţă.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (1), hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de
anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii, fiind aplicabile în mod
corespunzător prevederile codului referitoare la publicitatea încetării regimului matrimonial prin
menţiune pe marginea actului de căsătorie, precum şi cele privind publicitatea în Registrul naţional al
regimurilor matrimoniale.

Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act
încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate ori anulabilitate sau terţul a
cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.

Referitor la bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei lor în fapt, aceasta nu conduce de plano
la încetarea regimului matrimonial.

Cu toate acestea, separaţia în fapt a soţilor prezintă interes în ceea ce priveşte contribuţia fiecărui
soţ la dobândirea bunurilor comune în cadrul regimurilor comunitare.

Astfel, dacă soţul rămas în locuinţa comună, după despărţirea în fapt, a suportat sarcinile
gospodăriei şi a dobândit anumite bunuri comune, fără contribuţia celuilalt soţ, se va putea
constata – pe baza probelor administrate – că, astfel, cota lui de contribuţie la dobândirea şi
conservarea bunurilor comune este mai mare decât a celuilalt soţ. Tot astfel, în jurisprudenţă s-a
decis că, în cazul bunurilor cumpărate cu plata preţului în rate, valoarea bunului proporţionalcu
ratele plătite doar de unul dintre soţi după separaţia în fapt nu constituie bun propriu, ci doar
măreşte contribuţia acelui soţ la dobândirea bunurilor comune.

Convenţia matrimonială
- actul prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată durata
căsătoriei

- natură juridică : act bilateral, contract. Poate să conţină şi dispoziţii de altă natură decât cele prin
care se reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie, precum donaţii reciproce
între viitorii soţi sau donaţii făcute de alte persoane (de exemplu, părinţi) viitorilor soţi sau unuia
dintre aceştia ori alte dispoziţii care nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum
recunoaşterea unui copil (care este un act unilateral).

Încheiere

1. Condiţii de fond

Capacitatea -minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia o

convenţie matrimonială : persoana care împlinit 18 ani precum
şi minorul de 16 ani (cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi
autorizarea instanţei de tutelă).
- minorul emancipat poate încheia singur convenţia
matrimonială.
Nu s-ar putea admite ca minorul de 14 sau 15 ani împliniţi, care
potrivit dreptului comun are capacitate de exerciţiu restrânsă, să
încheie o convenţie matrimonială în vederea unei căsătorii pe
care n-ar putea s-o încheie decât după ce împlineşte vârsta
matrimonială, deoarece îi lipseşte însăşi capacitatea
matrimonială şi, prin urmare, nu are nici capacitatea de folosinţă
pentru a încheia o convenţie matrimonială.
Vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii
convenţiei matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei.

Consimţământ - consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin

mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut
predeterminat
- viciile de consimţământ sunt cele din dreptul comun al
contractelor şi nu au regimul special din materia căsătoriei
Obiect - regimul matrimonial pe care îl aleg soţii
Limite:
- limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se
poate deroga de la dispoziţiile imperative ale legii şi de la bunele
moravuri. Ca şi aplicaţii ale ordinii publice în materia convenţiilor
matrimoniale, art. 332 alin. (2) C.civ. prevede că nu se poate
aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau
devoluţiunii succesorale legale.
- limite speciale 
1. Libertatea de a alege sau de a crea un regim matrimonial.
- dreptul de opţiune este limitat la regimurile alternative
prevăzute expres de lege (comunitatea legală, separaţia de
bunuri sau comunitatea convenţională )
2. Libertatea de a aduce modificări conţinutului regimului
matrimonial ales – 2 categorii de limite
 - regimul primar imperativ- care se aplică de drept şi de la care
nu se poate deroga
-limitele intrinseci regimului matrimonial ales
Cauza intenţia viitorilor soţi de a stabili între ei raporturi patrimoniale
de natură să asigure cadrul necesar realizării vieţii de familie,
convenţia matrimonială repezentând o veritabilă „cartă
patrimonială a familiei”
Data încheierii De regulă, convenţia matrimonială se încheie înainte de
celebrarea căsătoriei dar produce efecte numai la data încheierii
căsătoriei.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată chiar în ziua căsătoriei,
dar mai înainte de celebrarea ei, după cum poate fi poate fi
încheiată şi în timpul căsătoriei, când are efectul unei convenţii
prin care se modifică regimul matrimonial

Condiţii de formă: este un act solement pt care se cere „ad validitatem” forma autentică notarială

- poate fi încheiată şi prin mandar, însă procura trebuie să fie autentică (principiul simetriei
consacrat de art. 2013 alin. 2 C.civ.), specială şi având conţinut predeterminat, adică să să
cuprindă în detaliu ansamblul clauzelor proiectului de convenţie matrimonială.
Întrucât convenţia matrimonială se încheie înainte de căsătorie, dar produce efecte numai de la
data încheierii căsătoriei, înseamnă că, până la momentul celebrării căsătoriei poate fi modificată,
cu respectarea aceloraşi condiţii de formă.

Desfiinţarea şi ineficacitatea convenţiei matrimoniale

Cauze de nulitate

1. Nulitate absolută

 lipsa consimţământului
 nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine publică ale convenţiei
 lipsa formei autentice notariale
 lipsa procurii autentice şi speciale, atunci când convenţia se încheie prin mandatar.

Regimul juridic al nulităţii absolute : cel de drept compun, sensul că nulitatea poate fi invocată de
orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţa fiind obligată s-o invoce din
oficiu. Contractul nu este susceptibil de confirmare, nulitatea putând fi invocată oricând, fie pe cale
de acţiune, fie pe cale de excepţie.

2. Nulitatea relativă
 Încălcarea dispoziţiilor privind - în lipsa încuviinţării ocrotitorului legal sau a autorizării
capacitatea matrimonială instanţei de tutelă, convenţia încheiată de minorul care nu a
împlinit vârsta de 16 ani poate fi anulată în condiţiile art. 46

- incapacitatea” minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi a

Vicii de consimţământ
încheiat convenţia matrimonială fără respectarea formelor de
abilitare nu poate fi opusă minorului de persoanele capabile
de a contracta;
- acţiunea în anulare poate fi formulată chiar de minorul care a
încheiat convenţia matrimonială sau de ocrotitorul legal
(chemat să încuviinţeze actul).
- dacă instanţa de tutelă constată existenţa unei convenţii
matrimoniale încheiate fără propria autorizare, va sesiza
procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare, deoarece
instanţa nu se poate învesti din oficiu cu o acţiune în anulare.
Dacă avem în vedere faptul că, pentru încheierea valabilă a
convenţiei matrimoniale, legea instituie condiţia capacităţii
matrimoniale, s-ar putea considera că sancţiunea ar trebui să
fie nulitatea absolută, atât pentru încheierea căsătoriei de
minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât şi pentru
încheierea unei convenţii matrimoniale cu încălcarea condiţiei
privind vârsta matrimonială.
se aplică dreptul comun

Efectele nulităţii:

Convenţia matrimonială lovită de nulitate este considerată ca şi inexistentă şi este desfiinţată cu efect
retroactiv.

Potrivit art. 338 C.civ., în cazul în care convenţia matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică
regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Prin urmare, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial legal, ca şi cum nu ar fi
încheiat o convenţie matrimonială.

Nulitatea convenţiei matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei

Caducitatea convenţiei matrimoniale

- dacă, după încheierea convenţiei matrimoniale, căsătoria nu se încheie, atunci convenţia matrimonială
devine caducă, deoarece în absenţa căsătoriei ea nu are raţiune şi nu poate produce efecte decât de la
data încheierii căsătoriei. Convenţia matrimonială este însă caducă numai atunci când părţile au
renunţat la căsătoria proiectată.

Cu toate acestea, vor supravieţui şi vor produce efecte actele juridice independente de regimul
matrimonial cuprinse într-o convenţie matrimonială şi pe care părţile nu le-au subordonat încheierii
căsătoriei. De exemplu, va deveni caducă orice donaţie făcută în vederea căsătoriei (propter
nuptias), dacă aceasta din urmă nu se celebrează, dar va produce efecte o recunoaştere de filiaţie.

De asemenea, desfiinţarea căsătoriei pentru o cauză de nulitate atrage caducitatea, iar nu însăşi
nulitatea convenţiei matrimoniale, având în vedere faptul că nu există un raport de
accesorialitate, iar convenţia matrimonială nu poate fi anulată dacă a fost încheiată cu
respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate. Cu toate acestea, în cazul căsătoriei putative devin
sunt aplicabile prevederile art. 304 alin. (2) C.civ., potrivit cărora raporturile patrimoniale dintre
foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, ceea ce presupune că, până
la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, convenţia matrimonială a
produs efecte, efectele acesteia încetând doar „ ex nunc”, de la această dată.

Opozatbilitatea convenţiei matrimoniale. Formalităţi de publicitate

- formalităţi generale, legate de căătorie

- formalităţi speciale, pt anumite categorii de persoane (profesionişti) sau bunuri (publicitae

imobiliară sau mobiliară).

Potrivit art. 313 alin. (2), faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă
cale. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii
să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial
al comunităţii legale.

- publicitatea prezintă interes practic în cazul regimurilor convenţionale, pt că în lumina art. 313
alin. (3) C.civ., neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face oricum aplicabil regimul matrimonial
al comunităţii legale, în raport cu terţii.

Formalităţi generale

1. Menţiunea pe actul de căsătorie : ofiţerul de stare civilă face de îndată menţiunea pe actul de
căsătorie şi comunică o copie notarului public care a autentificat convenţia matrimonială. ;enţiunea
se face în toate cazurile, chiar şi atunci când nu s-a încheiat o convenţie matrimonială, părţile
optând pentru regimul comunităţii legale de bunuri.

Dacă însă convenţia matrimonială se încheie în timpul căsătoriei, după autentificarea acesteia,
notarul public expediază din oficiu un exemplar al convenţiei matrimoniale la serviciul de stare civilă
competent pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie.

2. Înscriere în Registrul Notarial al regimurilor matrimoniale : înscrierea convenţiei matrimoniale

se face din oficiu de către notarul public care expediază din oficiu un exemplar la RNNRM. În cazul în
care convenţia matrimonială s-a încheiat înainte de căsătorie, înscrierea în RNNRM se face după
celebrarea căsătoriei şi primirea unei copii de pe actul de căsătorie de la serviciul de stare civilă
competent unde s-a încheiat căsătoria. Atunci când convenţia matrimonială s-a încheiat în timpul
căsătoriei, notarul public care a autentificat-o trimite câte un exemplar al convenţiei la RNNRM,
precum şi la serviciul de stare civilă competent, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie.

- în RNNRM se înscriu atât convenţia matrimonială, cât şi orice act prin care aceasta se modifică,
se revocă4 sau se anulează

Oricare dintre soţi poate însă solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate, caz în care cererea
de înscriere poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului.

În cazul în care, la încheierea căsătoriei soţii au optat pentru regimul comunităţii legale de bunuri,
înscrierea acestuia în RNNRM se face pe baza comunicării unei copii de pe actul de căsătorie de
către ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria

-Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea notarului public, a camerei notarilor
publici, a oricărei persoane interesate sau din oficiu.

Concursul între formalităţi

- opozabilitatea faţă de terţi este asigurată prin publicitatea în RNNRM, publicitatea prin
menţiunea pe actul de căsătorie având doar un rol de informare.
Aceasta înseamnă că, deşi s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie, dacă nu s-a realizat şi
înscrierea în acest registru, convenţia matrimonială nu este opozabilă terţilor (afară de cazul în
care ei au cunoscut-o pe altă cale, una dintre situaţii putând fi chiar prin luarea la cunoştinţă a
menţiunii de pe actul de căsătorie).
Invers, dacă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie
din cauza unei omisiuni a ofiţerului de stare civilă, convenţia matrimonială este opozabilă terţilor.

Consultarea registrelor : orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta
registrul special al regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase
certificate.

Formalităţi speciale de publicitate

Potrivit art. 334 alin. (4) C.civ., ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor
nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate
prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu
poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul RNNRM, ca şi aplicaţie a principiului consacrat în
art. 22 C.civ. privind concursul dintre formele de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi.

A.Publicitatea în registrul comerţului

- în registrul comerţului se înscriu menţiuni referitoare la convenţia matrimonială, încheiată înaintea

sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea
judiciară a regimului matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii
căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale,
precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exercitării activităţii economice.
B. Publicitatea imobiliară

- dacă convenţia matrimonială nu este notată în cartea funciară, deşi s-a făcut publicitatea în
RNNRM ea nu va fi opozabilă terţilor care sunt îndreptăţiţi să se bazeze doar pe înscrierile şi
notările în cartea funciară atunci când contractează cu unul din soţi. De exemplu, dacă soţii sunt
căsătoriţi sub imperiul unei comunităţi lărgite de bunuri, care presupune că sunt bunuri comune şi
cele dobândite în timpul căsătoriei de unul dintre soţi prin moştenire, iar în cartea funciară imobilul
este înscris doar pe numele soţului moştenitor, fără a fi notată convenţia matrimonială (sau măcar
calitatea de bun comun), terţul contractant este îndreptăţit să considere că numai soţul înscris în
cartea funciară este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dacă, prin convenţie matrimonială, soţii
au inclus în comunitate şi bunurile dobândite înainte de căsătorie, dar nu au notat convenţia
matrimonială în cartea funciară, faţă de terţi va fi considerat proprietar exclusiv doar soţul pe
numele căruia este înscris dreptul în cartea funciară.

Chiar în lipsa notării convenţiei matrimoniale în cartea funciară, opozabilitatea faţă de terţi
poate fi asigurată în condiţiile art. 902 alin. (1), dacă se dovedeşte că terţul a cunoscut existenţa
convenţiei matrimoniale, respectiv a regimului matrimonial pe altă cale.

Sancţiuniea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate  : inopozabilitatea faţă de terţi a regimului

matrimonial instituit prin convenţia matrimonială.

Lipsa formalităţilor de publicitate nu poate fi invocată decât de terţi faţă de soţi, iar nu de către
un soţ faţă de celălalt soţ sau de către soţi în contra terţilor.

Textul are în vedere pe terţii de bună-credinţă, care nu au cunoscut existenţa, pe altă cale, a
convenţiei matrimoniale.

- în ceea ce priveşte regimul comunităţii legale, publicitatea acestuia în RNNRM se face doar în
scop de informare. Prin urmare, chiar dacă, printr-o omisiune a ofiţerului de stare civilă, nu se
transmite la RNNRM o copie de pe actul de căsătorie şi nu face înscrierea regimului comunităţii
legale de bunuri, acesta oricum este aplicabil ca şi regim matrimonial legal şi este opozabil terţilor.

Pe de altă parte, chiar şi atunci când sunt îndeplinite formalităţile de publicitate, convenţia
matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre soţi, cu privire la actele încheiate înainte de
căsătorie. Gajul general al creditorilor chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute
înainte de căsătorie nu poate fi, aşadar, restrâns prin convenţie matrimonială, ei fiind îndreptăţiţi să
urmărească bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin
efectul convenţiei matrimoniale.

Sancţiunea pentru simulaţia convenţiei matrimoniale este inopozabilitatea

În esenţă, mecanismul simulaţiei are în vedere ipoteza în care părţile încheie public (aparent) o
convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodată formalităţile de
publicitate în vederea opozabilităţii faţă de terţi, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior) se
înţeleg ca, în realitate, între ele să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluţia este aceea din
dreptul comun, în sensul că regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soţi,
neputând fi opus terţilor de bună-credinţă, faţă de care produce efecte doar regimul matrimonial
pentru care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate.

Efectele convenţiilor matrimoniale

Efectul specific al convenţiei matrimoniale, ca operaţiune juridică, este identic tipului de regim
matrimonial ales, în condiţiile legii.

Dincolo de efectul substanţial, convenţia matrimonială, ca instrumentum, produce şi efecte

probatorii, actul fiind valorificat ca mijloc de probă a regimului matrimonial aplicabil între soţi.

În ceea ce priveşte încetarea efectelor convenţiei matrimoniale, încetarea regimului matrimonial,

prin încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei atrage şi încetarea efectelor convenţiei
matrimoniale.
Cu toate acestea, convenţia matrimonială poate să-şi înceteze efectele şi prin cauze independente
de încetarea regimului matrimonial, de exemplu, prin revocarea acesteia (mutuus dissensus), fie
înainte de căsătorie, fie în timpul căsătoriei (când are efectul unei modificări a regimului
matrimonial.

Regimul primar imperativ

Primar - Este aplicabil înaintea oricăror altor reguli, fiind un efect legal al
căsătoriei
- Este comun tuturor regimurilor matrimoniale și constituie baza
acestora

Imperativ - adică se aplică obligatoriu,normele juridice care-l reprezintă

fiind de ordine publică

Regimul matrimonial secundar este cel ales de viitorii soți

Interdependența vieții de familie

1. Locuința familiei- nu se confundă cu domiciliul comun al soților. Legea instituie obligația soților de a
locui împreună, iar nu de a avea un domiciliu comun.

- Pot exista sitații în care soții să aibă domicilii separate, dar și o locuință comună, aceasta din
urmă fiind supusă regimului special de protecție.
- Locuința familiei este o noțiune de fapt nu de drept și desemnează locuința unde familia
locuiește efectiv. Este aleasă de soți în comun
- Bunul poate fi deținut cu orice titlu: proprietate pe cote-părți a soților (este permisă indifferent
de regimul matrimonial cf art 362), contract de comodat, închiriere, usufruct.
 - art 322 nu instituie o insesizabilitate a locuinței familie, astfel încât aceasta ar putea fi urmărită
de un creditor al unuia dintre soți, dacă potrivit regimului matrimonial concret aplicabil acesta
face parte din masa bunurilor urmăribile

Pentru opozabilitatea față de terți, fiecare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară a unui
imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

- în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un
drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este
încheiat înainte de căsătorie

-
Regimul juridic al locuinţei familiei
- presupune limitarea dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur, fără consimţământul
expres al celuilalt soţ, prin acte juridice, de locuinţa familiei, chiar şi atunci când regimul
matrimonial concret i-ar conferi acest drept

Obiectul actelor juridice - necesitatea consimţământului ambilor soţi vizează actele

interzise unuia dintre soţi
juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinţei
familiei sau asupra folosinţei acesteia.
- nu are importanţă natura dreptului (real sau de creanţă)
asupra locuinţei familiei: drept de proprietate, uzufruct,
abitaţie, drept de creanţă în baza unui contract de
închiriere etc
În cazul în care locuinţa este deţinută în proprietate, nu
are importanţă dacă soţul care doreşte să dispună de
aceasta este proprietar exclusiv sau dacă locuinţa este
bun comun, în funcţie de regimul matrimonial concret
aplicabil soţilor

Natura juridică a actelor În general, sunt avute în vedere actele de dispoziţie inter
interzise vivos, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzare,
schimb, aportul la o societate comercială, donaţie,
ipotecă, rezilierea unui contract de închiriere etc., precum
şi unele acte preparatorii (spre exemplu, mandatul de a
vinde dat unui agent imobiliar).

Consimţământul expres al Dacă locuinţa este proprietate exclusivă a unuia dintre

ambilor soţi soţi, acordul celuilalt are valoarea unui „consimţământ
de neîmpotrivire”, fără ca soţul neproprietar să devină
parte în contract. De exemplu, în ipoteza vânzării
 imobilului, preţul va intra numai în patrimoniul soţului
proprietar exclusiv, întrucât numai puterea de a dispune,
iar nu însăşi proprietatea este partajată. În această
ipoteză, consimţământul soţului neproprietar are natura
juridică a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări .

Dacă însă imobilul care constituie locuinţa conjugală face

parte din categoria bunurilor comune, consimţământul
ambilor soţi este impus chiar de regula cogestiunii din
materia comunităţii de bunuri, astfel încât ambii soţi
trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic,
beneficiind de drepturile, respectiv fiind ţinuţi de
obligaţiile izvorâte din act.
Altfel spus, consimţământul ambilor soţi are o dublă
semnificaţie juridică: este necesar atât pentru că imobilul
are destinaţia de locuinţă a familiei, cât şi pentru că
imobilul este proprietate comună.
Forma: scrisă, ad probationem. Nerespectarea acestei
cerinţe atrage sancţiunea imposibilităţii existenţei
consimţământului cu alt mijloc de probă.

Cu toate acestea, fiind vorba de un imobil supus înscrierii

în cartea funciară, devin incidente şi prevederile art. 1244
din Noul Cod civil, potrivit cărora, sub sancţiunea nulităţii
absolute, convenţiile care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară
trebuie încheiate prin înscris autentic.

Prin urmare, dacă locuinţa este bun comun sau

proprietate pe cote-părţi, având în vedere că fiecare soţ
devine parte în actul de dispoziţie, consimţământul
ambilor soţi fiind cerut şi în calitate de coproprietari,
acesta trebuie să îmbrace chiar forma autentică cerută
ad validitatem de art. 1244 C.civ.
- dacă locuinţa este proprietatea exclusivă a unuia dintre
soţi, actul prin care soţul neproprietar îşi exprimă
consimţământul nu trebuie să fie autentic.

Limite În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv

legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă,
pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului”

Durata căsătoriei Protecţia specială prevăzută de art. 322 C.civ. există atâta
 timp cât durează căsătoria, (chiar dacă ar interveni o
schimbare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei),
vocaţia conjugală a locuinţei putând subzista chiar şi în
perioada în care soţii sunt separaţi în fapt sau se află în
curs de divorţ.

Sancţiunea Actul de dispoziţie încheiat fără consimţământul celuilalt

soţ este lovit de nulitate relativă.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea
actului poate cere anularea lui în termen de un an de la
data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai
târziu de un an de la data încetării regimului
matrimonial.
- În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul
care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea
actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu
excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe
altă cale, calitatea de locuinţă a familiei
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare expresă sau
tacită de către soţul al cărui consimţământ a fost
nesocotit la încheierea actului.
- „încetarea regimului matrimonial” trebuie înţeleasă
încetarea regimului matrimonial consecutivă desfacerii,
încetării, constatării nulităţii sau anulării căsătoriei, iar nu
şi modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

- Radierea notării: în baza hot. Jud prin care s-a pronunțat divorțul și încredințarea copiilor+ în
timpul căsătoriei pe baza declarației autentice (trebuie neapărat a soțului neproprietar, a celui
proprietar nu este obligatorie pt că îi profit). Dacă imobilul este bun comun al soților, supuși
unui regim de comunitate legală sau convențională se aplică prevederile art. 345- schimbarea
destinației bunului comun se poate face doar prin acordul ambilor soți.+dacă o terță persoană
cere radierea este necesar consimțământul ambilor soți.

2. Bunurile mobile care servesc locuinței familiei

- Un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei
- Regula este aplicată cu prioritate față de regimul secundar. În cazul comunității legale se derogă
de la regula potrivit căreia un soț poate dispune singur cu titlu oneros asupra bunurilor comune
 - Sancţiunea : soţul care nu şi-a dat consimţământul la deplasarea bunurilor mobile poate
cere daune-interese de la celălalt soţ. De asemenea, în cazul actelor de înstrăinare, soţul
care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului nu poate cere anularea actului decât
dacă terţul dobânditor a fost de rea-credinţă, respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil
de bun care mobilează sau decorează locuinţa familiei. Dacă terţul dobânditor nu a cunoscut
calitatea/destinaţia bunurilor în cauză şi nici împotrivirea celuilalt soţ, fiind deci de buna-
credinţă, nu se poate solicita anularea actului juridic, soţul al cărui consimţământ nu a fost
obţinut putând pretinde numai daune-interese de la soţul dispunător

Cheltuielile căsătoriei

- Art. 325 soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsătoriei,
dacă prin convenție martimonială nu s-a prevăzut altfel
- Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei este făcută doar de un soț
ete considerate nescrisă
- Art 326 munca fiecăruia dintre soți în gospodărie și pt creșterea copiilor reprezintă o contribuție
la cheltuielile căsătoriei
- obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei are un caracter succesiv şi permanent caracter
succesiv și permanent
- Fiind un efect legal al căsătoriei, această obligaţie nu implică în mod necesar o comunitate
de viaţă a soţilor, contribuţia datorându-se, în principiu, şi în situaţia în care soţii sunt
despărţiţi în fapt, precum şi în timpul procesului de divorţ.
- Obligația poate fi asigurată și prin constrângere juridică

Independența economică și socială reciprocă a soților

- Independența profesională- fiecare soț este liber să își exercite o profesie și să dispuună de
veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin. Această putere nu poate fi anihilată sau
limitată prin așa numitele clauze de administrare coniunctă.
- 328- participarea unuia dintre soți la exercitarea profesiei celuilalt – poate obține o
compensație în măsura îmbogățirii acestuia- pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Soțul nu
are dreptul la compensație dacă participarea se înscrie în cadrul îndatoririi generale de sprijin
reciproc.

Libertatea fiecărui soţ de a dispune de veniturile obţinute din exercitarea profesiei. În

categoria „veniturilor încasate” intră toate acele venituri profesionale ale unui soţ, oricare ar fi
originea şi natura: nu doar salariul, stricto sensu, ci şi ansamblul accesoriilor acestuia
(indemnizaţii, prime etc.), precum şi sumele de bani încasate cu titlu de substitut al salariului
(compensaţia acordată în cazul desfacerii contractului individual de muncă, pensiile etc.). De
asemenea, trebuie incluse în sfera acestei noţiuni şi veniturile profesionale rezultate din
 desfăşurarea unei activităţi care nu are caracter salarial (onorarii, drepturi de autor şi altele
asemenea).

- libertatea nu este absolută, exercitându-se în condiţiile legii

- natura juridică a salariului depinde de regimul matrimonial.

Independența patrimonială a soților

Încheierea de acte juridice

- Art 317* dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte jridice cu
celălalt soț sau cu terți.

Depozite bancare – fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt depozite
bancare+orice operațiuni. În raport cu societatea bancară, soțul titular are, chiar și după desfacerea sau
încetarea căsătorie, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hot. Jud executorie nu s-a
dispus altfel (se poate pune însă proprire asigurătorie pt sumele de bani din cont pt împărțirea bunurilor
comune). Nu sunt avute în vedere contractual de credit sau descoperitul bancar.

- norma are caracter imperativ

Dreptul la informare : Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la

bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de
tutelă – art 318.

Considerăm însă că acţiunea unuia dintre soţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 318, poate fi admisă
numai dacă soţul reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează doar din spirit de şicană ori
simplă curiozitate.
Adaptarea regimului matrimonial în situaţia de criză

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi: intervine în anumite situaţii în care, în
interesul familiei, unul dintre soţi este abilitat de justiţie, în mod excepţional, să exercite drepturile
pe care le are celălalt soţ potrivit regimului matrimonial.

art 315 : În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ
poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi
perioada de valabilitate a acestui mandat.

Natuta juridică : mandat judiciar

Cauze : este aplicabil în situaţiile în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa.
-imposibilitate de a-şi manifesta voinţa” acoperă două tipuri de situaţii, imposibilitatea putând fi de
natură fizică (ipoteza în care voinţa unuia dintre soţi nu se poate forma în mod valabil, spre
exemplu, alienaţie, debilitate mintală, paralizie, comă etc.) sau de natură socială (absenţă
îndelungată, dispariţie, prizonierat – caz în care voinţa celuilalt soţ nu poate fi cunoscută).

Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimează acordarea mandatului judiciar, să fie absolute:
important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimţământul unuia dintre
soţi este necesar a fi exprimat.
De asemenea, faţă de cele mai sus arătate, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-
şi manifesta voinţa soţul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, deoarece soţul
care se opune, prin ipoteză, nu este în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, dimpotrivă el şi-o
exprimă, dar în sens negativ.

Art. 315 alin. (1) prevede posibilitatea pentru soţul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soţ în
„exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”. Dispoziţia este aplicabilă
indiferent de regimul matrimonialcăruia soţii îi sunt supuşi şi vizează ansamblul bunurilor soţilor
(proprietate exclusivă, comune sau proprii) şi toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soţ poate primi abilitare judiciară, chiar dacă nu este titularul
niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri
proprietate exclusivă a celuilalt soţ (în cadrul separaţiei de bunuri) sau bunuri proprii ale soţului
reprezentat (în cadrul comunităţii de bunuri). De asemenea, textul este aplicabil şi în cazul bunurilor
asupra cărora soţii au un drept de proprietate pe cote-părţi.

Cu privire la comunitatea legală, pentru situaţiile în care legea impune consimţământul ambilor soţi,
(spre exemplu, actele de dispoziţie grave cu privire la imobile), s-ar putea obţine un asemenea
mandat judiciar, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Dacă un soţ
încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviinţarea instanţei, actul este lovit de nulitate
relativă.

Limite : sunt fixate prin hotărârea judecătorească

Reprezentarea poate fi generală (pentru exercitarea tuturor drepturilor/puterilor

soţului reprezentat, dar, ca şi în dreptul comun, numai în ceea ce priveşte actele
de administrare) ori poate fi specială (limitată la un act particular, fie de
administrare, fie de dispoziţie, având ca obiect bunuri determinate).
Condiţiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii
judecătoreşti, fiind fixate sau cel puţin trasate repere cu privire la condiţiile
esenţiale ale actelor juridice.
Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este, de asemenea, fixată de
judecător.
Efecte : Soţul care a primit abilitarea judiciară acţionează ca un mandatar, consecinţa fiind aceea
că efectele actului juridic încheiat se produc exclusiv în persoana şi în patrimoniul soţului
reprezentat. Numai în cazul bunurilor comune, dacă legea impune consimţământul ambilor soţi,
atunci actul va fi încheiat de soţul reprezentant în dublă calitate: în nume propriu şi în numele
soţului pe care-l reprezintă.

Încetare : În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat
nu se mai află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa sau când este numit un tutore ori, după caz,
un curator.

Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

Potrivit art. 316 din Noul Cod civil, „(1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte
juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă
ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat
numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se
depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz. (2) Actele încheiate cu
nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă. Dreptul la acţiune se prescrie
în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de
existenţa actului.

Natura măsurii : limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur de
anumite bunuri, chiar şi în situaţia în care regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest
drept. Astfel, în cadrul regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de aplicare a regulii
cogestiunii bunurilor comune (spre exemplu, dacă în situaţie normală unul dintre soţi ar fi putut
dispune singur de un bun mobil comun, prin aplicarea acestei măsuri se condiţionează valabilitatea
actului juridic de dispoziţie având ca obiect respectivul bun de existenţa consimţământului ambilor
soţi).

-măsura trebuie să privească anumite bunuri, nefiind de conceput luarea unei măsuri generale, prin
care să se limiteze dreptul unui soţ de a dispune de toate bunurile asupra cărora are putere potrivit
regimului matrimonial.

- Pentru a putea fi dispusă, este necesar a fi întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de alin. (1) al
art. 316: încheierea de către unul din soţi a unor acte juridice (a) prin care pune în pericol grav (b)
interesele familiei (c). Îndeplinirea acestor condiţii este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Caracterele măsurii

 excepţională
 provizorie, precară -în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată şi înainte de
împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esenţială a împrejurărilor care au
legitimat-o.
Sancţiunea : nulitarea relativă. Termenul special de prescripţie prevăzut de lege este de un
an care începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soţul care nu şi-a dat
consimţământul a luat cunoştinţă de existenţa actului.

- pentru opozabilitate faţă de terţi hotărea se comunică în vederea efectuării formalităţilor de

publicitae imobiliară sau mobiliară.

Regimul comunităţii legale

Trăsături

 regim de comunitate parţială : soţii au 2 categorii de bunuri /datorii: comune şi proprii. Asupra

bunurilor comune soţii au un drept de proprietate în devălmăşie.
 regim legal – se aplică în temeiul legii, ca efect al căsătoriei
 regim imperativ - atunci când viitorii soţi sau soţii optează pentru regimul comunităţii
convenţionale, ei nu pot reglementa prin convenţia lor matrimonială decât anumite
aspecte, pentru toate celelalte aspecte urmând a se aplica regimul comunităţii legale
 regim mutabil. * poate fi modificat pe cale convenţională sau judiciară

Bunuri comune ale soţilor

- potrivit art. 339 C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre
soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

Noţiunea de bunuri : bunuri corporale dar şi incorporale (drepturi reale şi de creanţă, precum şi
acţiunile cu caracter patrimonial).

Precizăm că noţiunea de bunuri comune este mai cuprinzătoare decât aceea de proprietate
comună a soţilor, deoarece bunurile comune nu se referă doar la dreptul de proprietate comună
a soţilor, ci şi la celelalte drepturi reale, precum şi la drepturile de creanţă. Mai mult, se consideră
că în sfera bunurilor comune trebuie cuprinsă nu numai dobândirea unui drept, ci şi dobândirea
posesiunii asupra unui bun, cu titlul unei aşa-zise „comunităţi de fapt”

Noţiunea de dobândire

Bunurile devin comune fără a deosebi, în principiu, între modurile de dobândire, cu excepţia
bunurilor dobândite prin moştenire legală şi a bunurilor dobândite prin donaţie sau testament, care
sunt bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că sunt comune. Prin urmare, în
ceea ce priveşte drepturile reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod originar
(accesiunea, uzucapiunea, dobândirea bunurilor mobile prin posesiunea de bună-credinţă), fie
printr-un mod derivat (contractul, hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi). Tot astfel, în
ceea ce priveşte drepturile de creanţă, nu interesează, în principiu, modul lor concret de dobândire
(contractul sau actul unilateral, faptul juridic licit sau ilicit).

În ceea ce priveşte uzucapiunea : momentul dobândirii este momentul înregistrării cererii de

înscriere a uzucapiunii în cartea funciară pentru uzucapiunea extratabulară şi momentul
înregistrării cererii de înscriere a titlului nevalid (care se consilidează prin trecerea timpului) în
cazul uzucapiunii tabulare.
Data dobândirii bunurilor

-bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale sunt bunuri comune de la data dobândirii
lor, adică de la data la care oricare dintre soţi devine titularul dreptului real sau de creanţă. În cazul
drepturilor reale, nu interesează data la care unul dintre soţi intră în posesia bunului, ci data
dobândirii dreptului real.

Contractul de construire a unei Dreptul de proprietate asupra construcţiei nu se

locuinţe cu credit dobândeşte pe data încheierii contractului de construire,
deoarece, fiind vorba de un bun viitor, construcţia nu există
încă. În temeiul contractului de construire se dobândeşte
un drept de creanţă care îndreptăţeşte la transmiterea
proprietăţii asupra construcţiei; dreptul de proprietate se
dobândeşte ulterior, pe data procesului-verbal de predare-
primire a construcţiei. Prin urmare, dacă se încheie
contractul de construire înainte de căsătorie, dar predarea-
primirea locuinţei are loc în timpul căsătoriei, dreptul de
creanţă este bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra
construcţiei este bun comun, afară de cazul în care preţul a
fost achitat integral înainte de căsătorie, când dreptul de
proprietate va fi bun propriu, chiar dacă predarea-primirea
se face în timpul căsătoriei.
înainte de căsătorie se încheie un În temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare se
antecontract de vânzare- dobândeşte un drept de creanţă care îndreptăţeşte la
cumpărare, urmat de încheierea în transmiterea dreptului de proprietate. Dreptul de creanţă
timpul căsătoriei a contractului de este bun propriu, dar, întrucât transmiterea proprietăţii se
vânzare cumpărare realizează în timpul căsătoriei, bunul va fi considerat
comun.

Cazul bunurilor dobândite cu plata
preţului în rate
data dobândirii bunului cumpărat este data încheierii
contractului, în funcţie de care se stabileşte dacă bunul este
propriu (dacă data dobândirii este înaintea căsătoriei) sau
comun (dacă data dobândirii este în timpul căsătoriei) .
Perioada plăţii ratelor nu are deci importanţă pentru
determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata
ratelor nu este lipsită de orice consecinţă:
a) dacă bunul este dobândit înainte de căsătorie, iar o parte
din rate sunt plătite în timpul căsătoriei, bunul rămâne
propriu, dar plata ratelor de către soţul proprietar poate
influenţa
contribuţia sa la dobândirea bunurilor comune în ansamblul
lor, în sensul diminuării acestei contribuţii;
b) dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, dar ratele
 nu au fost integral plătite înainte de desfacerea acesteia,
bunul este comun, iar la partaj obligaţia de plată a restului
ratelor va fi inclusă în pasivul masei de împărţit.
Rezolvarea problemei este similară şi în cazul imobilelor
construite cu credit, când predarea construcţiei – bun viitor
– are loc ulterior încheierii contractului de credit. Într-o
asemenea ipoteză, interesează data procesului-verbal de
predare-primire, dată la care se dobândeşte dreptul de
proprietate asupra imobilului
Cazul bunurilor dobândite prin - în cazul termenului, bunul dobândit în timpul căsătoriei
actele juridice afectate de printr-o convenţie afectată de termen este bun comun,
modalităţi, respectiv termen şi deoarece termenul nu afectează însăşi existenţa dreptului;
condiţie tot astfel, bunul comun înstrăinat de soţi printr-o convenţie
afectată de termen nu mai face parte din comunitatea de
bunuri
În cazul condiţiei suspensive, bunul nu se consideră
dobândit până nu se realizează condiţia, dar – o dată
îndeplinită condiţia, chiar după desfacerea sau încetarea
căsătoriei – bunul va fi comun din momentul încheierii
contractului, dat fiind efectul retroactiv al condiţiei.
În cazul condiţiei rezolutorii, bunul astfel dobândit este bun
comun de la data contractului, însă dacă s-a împlinit
condiţia rezolutorie, dreptul de proprietate comună a
soţilor este desfiinţat cu efect retroactiv; bunul comun al
soţilor înstrăinat sub condiţie rezolutorie nu mai face parte
din comunitatea de bunuri, însă dacă se realizează condiţia,
contractul se desfiinţează cu efect retroactiv şi se va
considera că bunul nu a ieşit niciodată din comunitatea de
bunuri a soţilor

Dovada bunurilor comune : prezumţia de comunitate - Calitatea de bun comun nu trebuie să fie
dovedită. Prezumţia este relativă.

Bunurile proprii ale soţilor- sunt expres prevăzute de lege

În practica judecătorească s-a decis că

a bunurile dobândite prin moştenire legală,
legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele
vor fi comune;
bunul dobândit de un soţ de la tatăl său, în
temeiul unui contract de vânzare-cumpărare
prin care tatăl îşi rezervă dreptul de uzufruct
este bun propriu, în temeiul prezumţiei de
donaţie instituită de art. art. 1091 alin. (4)
C.civ.

- Donaţiile între soţi sunt permise, fiind însă

esenţialmente revocabile

b) bunurile de uz personal
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
În legătură cu darurile de nuntă , se consideră
că indiferent dacă sunt făcute de părinţii
unuia dintre soţi sau de alte persoane sunt
bunuri comune, deoarece, din împrejurările în
care sunt făcute, şi anume cu ocazia serbării
nunţii, şi având în vedere că scopul lor îl
constituie formarea începutului de
patrimoniu comun al soţilor, se poate
prezuma intenţia dispunătorului de a-i
gratifica pe ambii soţi. Trebuie însă menţionat
faptul că darul de nuntă trebuie înţeles ca dar
obişnuit, prin care se respectă un obicei social.
De aceea, se consideră că donaţiile făcute cu
ocazia nunţii, în special de părinţii unuia
dintre soţi, în măsura în care constau în sume
mari de bani sau bunuri de valoare nu devin
bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale
soţului ai cărui părinţi au făcut donaţia, afară
de cazul în care aceştia ar face precizarea
expresă că au înţeles să-i gratifice pe ambii soţi
– Bunurile de lux nu sunt proprii ci comune dacă
au valoare ridicată, în raport cu veniturile
soţilor şi nivelul lor de viaţă şi au fost
dobândite în scopul investirii economiilor
soţilor .
Chiar dacă un soţ exercită mai multe profesii,
bunurile destinate fiecăreia dintre acestea sunt
bunuri proprii.
În cazul în care un soţ a exercitat succesiv mai
multe profesii, bunurile care au servit
exercitării oricăreia dintre acestea sunt proprii
şi atunci când profesia anterioară a fost
definitiv părăsită, căci odată ce bunul a devenit
propriu nu există niciun temei juridic pentru a
considera că, după încetarea sau întreruperea
exercitării acelei profesii, bunul devine comun.
- dacă soţii au aceeaşi profesie, bunurile pe
care le folosesc pentru exercitarea profesiei
lor nu sunt comune în sensul art. 339 C. civ., ci
soţii au asupra lor un drept de proprietate
comună pe cote-părţi, iar cota-parte ideală şi
abstractă a fiecăruia din dreptul de proprietate
asupra bunurilor respective este bun propriu
d) drepturile patrimoniale de proprietate
intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; (premiile anuale, salariile de merit, stimulente
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile - trebuie să fie vorba de o asigurare de
pentru orice prejudiciu material sau moral adus persoane şi nu de bunuri. În cazul unei asigurări
unuia dintre soţi;
se distinge de bunurile de art 341- veniturile
cuvinte în temeiul unui drept de proprietate
intelectuală, care sunt considerate bunuri
comune.
Prin urmare, deşi aceste drepturi patrimoniale
sunt bunuri proprii, veniturile încasate din
exploatarea operei sunt bunuri comune,
urmând regimul asemănător salariului.
În practica judecătorească s-a decis că premiul,
în sensul acestui text, nu cuprinde premiile
obţinute ca formă specială de salarizare
etc.), prevăzute de legislaţia muncii, ci numai
premiile pentru merite deosebite (premiile
pentru opere artistice sau ştiinţifice, pentru
prestaţii sportive de excepţie etc.).
Câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe
librete de economii C.E.C. şi la diferite sisteme
de loterie, precum şi premiile în cadrul unor
jocuri de noroc nu sunt premii în sensul art.
340 lit. e). Din punct de vedere juridic, aceste
câştiguri sunt producte, deoarece nu au
caracter de periodicitate şi câştigul consumă
substanţa bunului (de exemplu, valoarea
biletului de participare). Aceste câştiguri sunt
bunuri comune sau proprii, după cum sumele
cu care s-a participat la joc aparţin uneia sau
alteia dintre aceste categorii.
- recompensele sunt plătite pentru activităţi
deosebite, cu caracter accidental (de exemplu,
recompensa pentru găsirea unui bun sau
pentru merite deosebite în realizarea unor
invenţii sau inovaţii). Nu intră, aşadar, în
această categorie a bunurilor proprii,
recompensele din cadrul sistemului de
salarizare
de bunuri, indemnizaţia va fi bun propriu sau
comun în funcţie de natura juridică a bunului
asigurat, în temeiul subrogaţiei cu tilu
universal.
În cazul despăgubirilor, sunt bunuri proprii

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care
înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
Calificarea anumitor categorii de bunuri
Salariul
Sumele economisite şi depuse la bancă
Construcţiile efectuate de soţi
Sporul valorii imobilului bun propriu al unuia Dacă sporul de valoare se realizează cu mijloace
dintre soţi
atât dreptul de creanţă având ca obiect
despăgubirea, cât şi sumele încasate cu titlu
de despăgubiri. De asemenea, sunt bunuri
proprii şi despăgubirile acordate cu titlu de
daune morale pentru prejudiciul cauzat
persoanei. Aceste bunuri sunt proprii, deoarece
sunt strâns legate de persoana soţului
prejudiciat.
ca drept de creanţă, deşi este dobândit în timpul
căsătoriei nu este bun comun, ci bun propriu
iar suma dobândită este bun comun
Depunerea unor sume de bani nu schimbă natura
juridică a acestora, ceea ce înseamnă că sunt, după
caz, bunuri comune sau proprii, aşa cum au fost la
data depunerii
pot fi întâlnite mai multe situaţii, în funcţie de cine
este proprietarul terenului, de natura juridică a
mijloacelor folosite, de existenţa sau lipsa
consimţământului proprietarului terenului cu privire
la edificarea construcţiei.
- se aplică dispoziţiile din materia accesiunii
imobiliare art 577-597
care sunt bunuri proprii ale soţului proprietar, el va
fi bun propriu.
Dacă, însă, se realizează cu mijloace care sunt
bunuri comune, natura de bun propriu sau bun
comun a sporului de valoare depinde de
următoarele împrejurări de fapt:
a) îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în
timpul căsătoriei nu au dus la transformarea
esenţială a imobilului, ci doar la sporirea valorii lui,
caz în care imobilul rămâne bun propriu, dar sporul
de valoare este bun comun;
b) îmbunătăţirile sau reparaţiile au dus la
transformarea esenţială a imobilului, astfel încât
 acesta a devenit un bun nou, caz în care acest bun
va fi comun.

Dovada bunurilor proprii

În doctrină şi în practica judecătorească s-a considerat că în cazurile în care calitatea de bun
propriu rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soţ cu un terţ, dacă soţul dobânditor
trebuie să facă dovada calităţii de bun propriu a bunului astfel dobândit în raporturile sale cu
celălalt soţ, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă, înseamnă că se derogă de la
dreptul comun în ceea ce priveşte forma cerută de lege ad probationem și data certă.
Aceasta înseamnă că, deşi este vorba de un bun propriu, dobândit de unul dintre soţi printr-un
act juridic, dovada între soţi se poate face cu orice mijloace de probă, chiar dacă, potrivit
dreptului comun, este necesar un înscris ad probationem.

De asemenea, deşi există un înscris în care figurează ambii soţi ca dobânditori ai bunului,
se poate face dovada contrară, în sensul că bunul nu este comun, ci propriu, preţul fiind
plătit mai înainte de către părinţii unuia dintre soţi, care au înţeles astfel să-l gratifice pe
copilul lor. Altfel spus, se poate face dovada peste un înscris, în sensul că, în realitate, s-a
plătit un preţ mai mare decât cel indicat în înscris.

De asemenea, alin. (3) al art. 343 instituie o regulă nouă în materia probaţiunii bunurilor
proprii, în sensul că, pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de
încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură
privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară,
că bunurile sunt comune.

Pasivul matrimonial

Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soţi cuprinde două categorii de datorii: datorii
personale şi datorii comune. În mod corespunzător, soţii au două categorii de creditori:
personali şi comuni.
- datoriile soţilor sunt prezumate că sunt personale, ale fiecăruia dintre ei, iar comune
sunt numai datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Datorii comune –art 351

a) obligaţiile născute în Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite

legătură cu conservarea, următoarele condiţii:
administrarea sau dobândirea a) Obligația să fie asumată de unul dintre soți;
bunurilor comune; b) Să fie vorba de o obligație în legătură cu conservare,
administrarea sau dobândirea unui bun comun (debitum
cum re iunctum);
c) Cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun
b) obligaţiile pe care le-au Condiţii
contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de
oricare dintre soţi pentru
acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului
cauzat prin însuşirea, de către
unul dintre soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în
măsura în care, prin aceasta,
au sporit bunurile comune ale
soţilor.”
a) obligaţia să fie asumată de soţi, fie prin contract, fie
prin act unilateral. Deşi textul se referă expres la
obligaţiile „contractate”, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi
în cazul în care obligaţia este asumată de soţi printr-un
act unilateral (promisiune unilaterală sau promisiune
publică de recompensă).
b) obligaţia să fie asumată de soţi împreună. Formula
împreună trebuie înţeleasă în sens larg, astfel:
- obligaţia poate fi asumată concomitent sau succesiv;
- obligaţia poate fi asumată prin acelaşi act sau prin acte
separate;
- obligaţia poate fi asumată sub modalităţi diferite (de
exemplu, un soţ se obligă pur şi simplu, iar celălalt sub
termen sau condiţie);
- obligaţiile ambilor soţi pot fi principale sau accesorii ori
obligaţia unuia dintre ei este principală, iar cealaltă
accesorie;
- obligaţia este comună fără a deosebi după cum este
divizibilă, solidară sau indivizibilă.
- obligaţiile pot fi asumate fie direct, fie prin
reprezentare. Un soţ poate să îl reprezinte pe celălalt
soţ, în temeiul unui mandat.
Condiţii
Să fie vorba de obligaţii asumate, chiar dacă textul se
referă expres doar la contract, întrucât şi actul unilateral
poate fi izvor de obligaţii;
b) Obligaţia să fie asumată doar de unul dintre soţi;
c) Cauza obligaţiei să fie îndeplinirea nevoilor obişnuite
ale căsătoriei, în raport cu nivelul de viaţă al soţilor (de
exemplu, este comună în temeiul acestei dispoziţii legale
obligaţia contractată de unul dintre soţi pentru îngrijirea
cu medicamente a celuilalt soţ)
Condiţii
a) prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea ilicită a unui
bun. Noţiunea de „însuşire ilicită” acoperă atât fapta
penală, cât şi delictul civil;
b) chiar dacă textul se referă expres la „proprietate”, se
are în vedere nu numai bunul ca obiect al dreptului de
proprietate, ci şi al celorlalte drepturi, precum cele
corespunzătoare dreptului de proprietate publică
[dreptul de administrare, de concesiune sau de
folosinţă;
c) faptul însuşirii să fie săvârşit de unul dintre soţi;
d) bunurile comune să fi înregistrat o sporire. „Sporul”
trebuie înţeles în sens larg, atât ca achiziţionare de noi
 bunuri sau mărirea valorii celor existente, cât şi în
sensul de evitare a scăderii valorii bunurilor comune.
e) existenţa unei legături de cauzalitate între însuşirea
săvârşită de unul dintre soţi şi sporirea valorii bunurilor
comune. Legătura de cauzalitate poate fi dovedită cu
orice mijloc de probă.
Datoria este comună doar în limita sporului de valoare,
pentru repararea prejudiciului integral răsâpunzând
soţul vinovat.
În limita sporului de valoare, creditorul va putea urmări
oricare dintre bunurile comune, iar nu numai bunurile
comune care au înregistrat un spor de valoare.
Soţul vinovat răspunde în temeiul art. 998- răspundere
pentru fapta proprie iar celălalt soţ răspunde în temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză şi numai în măsura sporului
de valoare pe care l-a înregistrat partea sa din
comunitatea de bunuri.

Regimul juridic al datoriilor personale

- bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate
acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere
partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, astfel încât se respectă regula potrivit căreia
creditorii personali nu pot urmări decât bunurile proprii.

- În ipoteza în care creditorii personali ai unui soţ urmăresc bunurile comune ale soţilor, celălalt
soţ poate invoca beneficiul de discuţiune, solicitând urmărirea prealabilă a bunurilor soţului
debitor. Dacă bunurile proprii ale acestuia nu sunt îndestulătoare, creditorii săi personali pot
cere împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară
satisfacerii creanţei lor.

Întrucât textul interzice numai urmărirea bunurilor comune, iar nu şi indisponibilizarea lor,
creditorii personali pot cere luarea unor măsuri asiguratorii (sechestru asigurator, poprire
asigurătorie) asupra bunurilor comune.

Regimul juridic al datoriilor comune

Potrivit art. 352 C.civ., în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin
urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel
care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a
suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data
plăţii datoriei.
 De asemenea, soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor
celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

Potrivit art. 354 veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot
fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia obligaţiilor
asumate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.

Funcţionrea regimului comunităţii comune

1. Gestiunea paralelă
Potrivit art 345 Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres
al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face
decât prin acordul soţilor. (2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de
conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte
de dobândire a bunurilor comune.

Sunt supuse gesiunii paralele

 actele de conservare asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de folosinţă asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de administrare asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu
sunt supuse unor formalităţi de publicitate
 darurile obişnuite
 actele de dobândire a bunurilor comune

Soţul care, prin actele pe care le-a încheiat singur, a prejudiciat interesele celuilalt soţ legate de
comunitatea de bunuri, răspunde pentru prejudiciul cauzat. Actul rămâne valabil, astfel încât
drepturile terţilor nu pot fi afectate (desfiinţate), dar soţul care a încheiat singur actul poate fi
obligat la despăgubiri faţă de celălalt soţ. Natura juridică a acestei răspunderi : răspundere civilă
delictuală.

Potrivit art. 386 actele cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă,
potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi actele din care se nasc obligaţii în
sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt
lovite de nulitate relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Cogestiunea – presupune consimţământul expres al ambilor soţi

Acte supuse cogestiunii

- actele de dispoziţie cu titlu De exemplu, intră sub incidenţa acestui text şi nu pot fi
oneros asupra imobilelor bunuri făcute decât cu consimţământul expres al ambilor soţi,
comune; vânzarea sau schimbul având ca obiect un teren sau o
construcţie bun comun, grevarea unui teren bun comun cu o
 servitute ori constituirea unei ipoteci asupra unui astfel de
bun.
De asemenea, regula se aplică numai actelor de dispoziţie
între vii, iar nu şi actelelor din cauză de moarte.
- textul se referă numai la înstrăinarea bunurilor imobile,
iar nu şi la dobândirea de bunuri imobile. Deci, un soţ poate
să cumpere singur un imobil , dar nu poate, ulterior, să
vândă acel imobil decât dacă are consimţământul expres al
celuilalt soţ

În privinţa antecontractul de vânzare- cumpărare având ca

obiect un imobil, acesta este valabil încheiat de un soţ,
deoarece nu este un act de dispoziţie, dar în lipsa
consimţământului expres al celuilalt soţ nici nu este posibilă
perfectarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească care să
ţină loc de contract.

În ceea ce priveşte pactul de opţiune este necesar acordul

-actele de dispoziţie cu titlu
oneros asupra bunurilor mobile
a căror înstrăinare este supusă
formelor de publicitate;
ambilor soţi, pentru însăşi validitatea pactului de opţiune.
În caz contrar, înseamnă că lipseşte una dintre condiţiile
esenţiale de validate ale pactului de opţiune, fiind evident că
nu se poate produce efectul prevăzut la art. 1278
Sunt avute în vedere unele bunuri mobile corporale (de
exemplu, nave, aeronave etc.),

- actele cu titlu gratuit între vii, - toate actele de înstrăinare având ca obiect bunuri comune
cu excepţia darurilor obişnuite; pot fi valabil încheiate numai cu acordul ambilor soţi.
+ acte dezinteresate (comodat)
- Schimbarea destinaţiei unui bun se poate realiza fie prin acte materiale, fie prin acte juridice,
comun caz în care, în lipsa consimţământului expres al ambilor soţi,
este afectată valabilitatea actului juridic.
De exemplu, închirierea pe o durată de 2 ani a unui imobil
bun comun, care are destinaţie de locuinţă poate fi făcută de
un singur soţ. Însă, în măsura în care, prin închiriere, se
schimbă şi destinaţia imobilului, care ar urma să fie utilizat
ca spaţiu comercial sau ca birou notarial, atunci este necesar
consimţământul expres al ambilor soţi.

Modalităţi de exprimare a consimţământului

În primul rând, este impusă condiţia încheierii actului de comun acord.

Dacă însă iniţiativa încheierii actului aparţine doar unuia dintre soţi, acesta trebuie să aibă şi
consimţământul celuilalt soţ.
Sancţiuni :

1. nulitatea relativă şi totală ( deoarece nu se cunosc cotele-părţi ale soţilor pentru a se putea
considera că nulitatea loveşte actul doar în ceea ce priveşte partea din bun ce se cuvine soţului care
nu şi-a dat consimţământul).

2. Înstrăinarea nu devine valabilă după ce bunul respectiv este împărţit între soţi, având în vedere
efectul constitutive al partajului

În ceea ce priveşte efectele nulităţii faţă de terţul contractant , art. 347 alin. (2) C.civ. prevede că
terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului
este apărat de efectele nulităţii, iar, în această ipoteză, soţul lezat prin neexpri-marea
consimţământului putând pretinde doar daune-interese de la celălalt soţ.

De asemenea, prin excepţie, soţul care nu şi-a dat consimţământul ca celălalt soţ să întrebuinţeze
bunuri comune pentru a deveni singur acţionar la o societate comercială ale cărei acţiuni se
tranzacţionează pe o piaţă reglementată nu poate cere decât daune-interese de la celălalt soţ.

Dacă unul dintre soţi a înstrăinat un bun – mobil sau imobil – printr-un act cu titlu gratuit, fără
consimţământul celuilalt soţ, efectele nulităţii ar trebui să le suporte şi terţul dobânditor, chiar dacă
a fost de bună-credinţă şi a depus diligenţele necesare.

Exerciţiul acţiunilor comune

- cf art 643, Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în
orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotărârile
judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile
judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

Gestiunea exclusivă - actele supuse acestui mecanism nu pot fi îndeplinite decât de unul dintre soţi,
în virtutea caracterului personal al actului săvârşit.

Intră în această categorie:

 legatul
 gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschis pe numele unuia
dintre soţi
 titluri de valoare - deşi sunt bunuri comune, soţul care este asociat exercită singur toate
drepturile ce decurg din această calitate

Gestiunea bunurilor prorii

- fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

Potrivit art. 358 C.civ., în timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau
în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună-învoială, ori pe cale
judecătorească, în caz de neînţelegere.

Prin urmare, în timpul căsătoriei se poate face un partaj amiabil al bunurilor comune, prin act
notarial, sau, în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească, fără însă ca legea să mai condiţioneze
admisibilitatea acţiunii de partaj de dovada unor motive temeinice.

- sunt permise convenţii referitoare la suspendarea partajului, cu respectarea condițiilor prevăzute

de art. 672 C.civ., respectiv să nu fie încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar în cazul
imobilelor să fie încheiate în formă autentică și supuse formalităților de publicitate prevăzute de
lege.

Împărțeala are ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în
întregime sau în parte, după cum prevede art. 358 alin.

Potrivit art. 358 alin. (2), la împărţirea bunurilor comune se aplică în mod corespunzător prevederile
art. 357 alin. (2), în sensul că se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza
contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune.
Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

Efectele partajului

1. Partajul la cererea unui soţ

Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii.

Bunurile comune care nu au fost împărţite îşi păstrează, firesc, acest caracter, după cum bunurile
dobândite după partaj, în timpul căsătoriei, vor fi bunuri comune, dacă nu se încadrează în categoriile de
bunuri proprii. Cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri nu încetează, ci rămâne în fiinţă atâta timp cât
va dura şi căsătoria.

Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei produce efecte numai pentru viitor.

2. Partajul la cererea creditorilor

Condiţii
a) creditorul personal al unuia dintre soţi să fi urmărit, în prealabil, bunurile proprii ale debitorului său,
ceea ce înseamnă că această acţiune are un caracter subsidiar;

b) bunurile proprii ale soţului debitor să se fi dovedit neîndestulătoare pentru acoperirea creanţei sale;

c) obiectul acţiunii creditorului să îl constituie bunurile comune ale soţilor, însă numai în măsura
acoperirii creanţei sale.
Creditorii exercită acţiunea în împărţirea bunurilor comune în nume propriu, iar nu pe calea
acţiunii oblice, în numele soţului debitor, condiţiile de exercitare a celor două acţiuni de partaj
fiind diferite.

Efecte: bunurile comune împărţite la cererea creditorului şi atribuite fiecărui soţ devin bunuri
proprii. Bunurile neîmpărţite, ca şi cele dobândite ulterior, vor fi bunuri comune, pentru că regimul
matrimonial al comunităţii de bunuri îşi continuă existenţa atâta timp cât va dura căsătoria.

Partajul pe cale incidentală

Este posibil ca un creditor personal al unuia dintre soţi să pornească executarea silită asupra
bunurilor comune. Desigur, celălalt soţ are posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune şi să
ceară ca acel creditor să urmărească mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor. Dacă, din diverse
motive, nu are interes să ceară acest lucru (spre exemplu, în mod evident, celălalt soţ nu are bunuri
proprii care să poată fi urmărite), el poate formula contestaţie la executare potrivit art. 399 şi urm.
C. proc. civ. şi poate cere împărţeala bunurilor comune în cadrul contestaţiei, conform art. 400 1 C.
proc. civ., care dispune: „Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea
părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare”.

Acelaşi raţionament se aplică, mutatis mutandis, în cazul executării silite pornite de organele fiscale
asupra bunurilor comune ale soţilor pentru datoria fiscală a unuia dintre ei.

Bunurile şi datoriile soţilor în lumina legii societăţilor comerciale

- probleme privind: bunurile comune ca aport social, natura juridică a titlurilor de valoare, actele de
dispoziţie asupra titlurilor de valoare, natura juridică a datoriilor soţilor ca asociaţi.

Bunul comun ca aport social

Potrivit art. 349 alin. (1) C.civ., sub sancțiunea nulității prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu
poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la
o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților
comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și-a dat
consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese
de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

Art. 349 alin. (1) C.civ. are în vedere ipoteza specială a societăţilor și instituie o regulă specială,
derogatorie, în sensul că instituie regula cogestiunii, atât pentru actele prin care un soţ dispune
aducerea unui bun comun ca aport la o societate (faza constituirii societăţii), cât şi pentru actele
de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni cu bunuri comune (faza ulterioară constituirii
societăţii).

Natura juridică a titlurilor de valoare

Calitatea de asociat este independentă de natura juridică a bunului aportat (comun sau propriu), în
sensul că natura comună a bunului care a fost aportat sau cu care au fost achiziţionate părţile
sociale sau acţiunile într-o societate comercială nu generează de plano calitatea de asociaţi sau
acţionari a ambilor soţi.

În schimb, natura juridică a bunului aportat determină calificarea corespunzătoare a titlurilor de

valoare, de unde rezultă că, atunci când aportul este bun comun, trebuie să se admită că şi părţile
sociale sau acţiunile sunt bunuri comune, iar valoarea lor, precum şi dividendele intră în masa
bunurilor comune. Prin urmare, nu este nicio contradicţie în faptul că, deşi asociat este doar unul
dintre soţi, aportul fiind bun comun, titlurile de valoare sunt tot bunuri comune.

1. Un singur soţ devine acţionar/asociat

- numai soţul asociat dobândeşte drepturile ce decurg din această calitate

- răspunderea acestui soţ pt datoriile societăţii este personală, dacă bunurile societăţii sunt
îndestulătoare

- părţile sociale /acţiunile sunt bunuri comune dar soţul asociat are gestiune exclusivă, inclusiv cu
privire la transferul părţilor sociale

- dividendele sunt bunuri comune

- în cazul lichidării comunităţii, părţile sociale/acţiunile intră în masa de împărţit, se atribuie soţului
asociat/acţionar care va fi obligat la plata unei sulte

2. Fiecare soţ devine acţionar/asociat

- soţii convin partajarea pe cote-părţi a bunului în vederea constituirii aportului (partaj ad hoc, fără
a fi necesară forma autentică). Cotele părţi sunt egale, dacă părţile nu hotărăsc altfel.

- fiecare soţ dobândeşte calitatea de asociat/acţionar corespunzătoare cotei-părţi din bunul

respectiv

- răspunderea fiecărui soţ este personală dacă bunurile societăţii sunt îndestulătoare

- părţile sociale/acţiunile dobândite de fiecare soţ în schimbul aportului sunt bunuri proprii.
Dividendele sunt bunuri proprii.

Încetarea şi lichidarea regimului comunităţii

1. Încetarea regimului comunităţii de bunuri :. prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau
încetarea căsătoriei

Însă, regimul comunității legale de bunuri poate să înceteze și în cazul în care, în timpul căsătoriei,
intervine modificarea regimului matrimonial, în condițiile art. 369-372 C.civ., de exemplu, prin
înlocuirea acestuia cu regimul separației de bunuri.
În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, în cazul căsătoriei putative, dacă cel puțin unul dintre soți a
fost de bună credință, înseamnă că a existat comunitatea de bunuri, fiind aplicabile regulile din
materia divorțului (art. 304 alin. 2 C.civ.). Dacă însă ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea
căsătoriei lovite de nulitate sau, după caz, anulată, atunci nulitatea produce efecte retroactive,
considerându-se că nu a existat niciodată nici căsătorie şi nici regim matrimonial. În acest caz, nu se
pune, aşadar, problema lichidării comunităţii de bunuri, aplicându-se regulile referitoare la bunurile
dobândite în timpul concubinajului.

În toate aceste cazuri, regimul matrimonial încetează la data la care s-a produs disoluţia căsătoriei,
în funcţie de cauzele de încetare, desfacere sau desfiinţare a căsătoriei, luând însă în considerare şi
unele dispoziţii speciale.

Efecte

- încetează pentru viitor aplicarea regulilor specifice acestui rem

- comunitatea de bunuri urmează să fie lichidată

Astfel, potrivit art. 355 alin. (1) „La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre
judecătorească sau act autentic notarial.”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „Când
comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi
moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori
proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. ”

În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei
putative, lichidarea se face între soţi, după regulile din materia divorţului.

În cazul în care comunitatea încetează prin moartea unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, în sensul că: mai întâi se stabileşte cota care revine
fiecăruia dintre soţi din comunitatea de bunuri; apoi cota din comunitate care revine soţului
decedat se include în masa succesorală.

Funcţionarea comunităţii post matrimoniale la desfacerea căsătoriei

La divorţ, regimul matrimonial încetează, însă comunitatea devălmaşă a soţilor poate continua să
supravieţuiască până la realizarea lichidării, respectiv a împărţelii bunurilor comune.

Art. 356 din Noul Cod civil prevede că „Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin
desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până
la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.

Deşi textul se referă doar la desfacerea căsătoriei, el este aplicabil şi în cazul desfiinţării căsătoriei
putative, când se aplică prin asemănare dispoziţiile de la divorţ, potrivit art. 304 alin. (2).

Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care se realizează modificarea regimului comunităţii legale prin
înlocuirea lui cu un regim de separaţie de bunuri (art. 369-370), deoarece şi în acest caz
comunitatea legală de bunuri încetează.
Dacă soţii nu au procedat la împărţirea bunurilor comune odată cu încetarea comunităţii de bunuri
(prin desfacerea căsătoriei, desfiinţarea căsătoriei putative sau înlocuirea comunităţii de bunuri cu
separaţia de bunuri), comunitatea de bunuri supravieţuieşte, iar proprietatea comună a soţilor va
avea în continuare natura juridică a unei proprietăţi devălmaşe.

Atunci când comunitatea de bunuri încetează odată cu încetarea regimului matrimonial (divorţ,
desfiinţarea căsătoriei putative), vor continua să se aplice doar prevederile legale din materia
comunităţii legale de bunuri care reflectă regimul proprietăţii devălmaşe (cum sunt cele
referitoare la gestiunea bunurilor), iar nu şi celelalte dispoziţii legale specifice regimurilor
matrimoniale (de exemplu, cele care ţin de regimul primar imperativ).

Bunurile dobândite după divorţ sau, în cazul căsătoriei putative, după desfiinţarea acesteia, sunt
proprietate exclusivă a fiecăruia dintre foştii soţi şi nu mai alimentează comunitatea de bunuri.

Tot astfel, nu mai sunt comune bunurile dobândite după înlocuirea comunităţii cu separaţia de
bunuri.

Lichidarea comunităţii de bunuri

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună
învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după
caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.

Potrivit art. 357 C.civ. „(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale
proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune.
(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale
atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba
contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

Soţii se pot însă învoi doar să transforme devălmăşia în indiviziune – caz în care nu este vorba de
partaj, ci doar de stabilirea contribuţiei fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi, pe cale de
consecinţă, a cotelor- părţi din dreptul de proprietate comună – sau să împartă bunurile în
materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis.

Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre
următoarele moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari,
la cererea acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică,
în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia
dintre ei.

Partajul prin hotărâre judecătorească

- Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit
învoielii lor (are natura unei hotărâri de expedient)

- dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar,
cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
coproprietarii le au unii faţă de alţi

- instanţa trebuie să stabilescă practic compunerea masei de împărţit în care intră numai bunurile
comune ale soţilor existente la data împărţelii.

De asemenea, instanţa este obligată să stabilească, pe baza susţinerilor părţilor şi a probelor

administrate în cauză, contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, pentru că, pe baza
acestei contribuţii, va stabili cotele-părţi conform cărora va dispune partajarea bunurilor.

- cotele de contribuţie se stabilesc raportat la totalitatea bunurilor comune, ca o masă

patrimonială, şi nu pentru bunuri privite izolat, individual determinate;
- din egalitatea soţilor, prevăzută de lege, se poate deduce o prezumţie simplă privind egalitatea
contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune, consacrată de art. 357 alin. (2);
- din probele administrate în cauză, pot să rezulte, însă, în mod concret, cote diferite de contribuţie
ale soţilor la dobândirea bunurilor comune, diferenţa putând să meargă până la o cotă de 100 %
pentru un soţ şi de 0% pentru celălalt. Pentru stabilirea cotelor, pot fi avute în vedere o serie de
împrejurări, după cum urmează: veniturile fiecăruia dintre soţi; munca efectivă a fiecărui soţ în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor; separaţia în fapt a soţilor şi contribuţia singulară a unuia
dintre ei, pe perioada separaţiei, la dobândirea bunurilor comune.

- valoarea bunurilor proprii ale unui soţ nu are influenţă în privinţa determinării cotei sale de
contribuţie la dobândirea bunurilor comune;
- sumele plătite de unul dintre soţi, în timpul căsătoriei, cu titlu de obligaţie personală (cum ar fi
întreţinerea unui copil din altă căsătorie) vor fi avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuţie.
Pentru dovada contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune pot fi administrate orice
mijloace de probă .

Dacă există pericolul înstrăinării sau deteriorării bunurilor comune, oricare dintre soţi poate cere
luarea unor măsuri asigurătorii (sechestrul judiciar, inventarierea bunurilor comune, potrivit
procedurii asigurării dovezilor).

În ceea ce priveşte valoarea avută în vedere la realizarea partajului, instanţa trebuie să aibă în
vedere valoarea de circulaţie a bunurilor.

Efectele partajului : efect constitutiv, numai pentru viitor, ţinând totodată cont de efectul
constitutiv al cărţii funciare
Regimuri convenţionale
1. Comunitatea extinsă
- includerea în comunitatea, în tot sau în parte a unor bunuri sau obligații născute înainte sau după
încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor de uz personal și celor destinate profesiei
- în schimb se pot include celelalte bunuri personale: drepturile de proprietate intelectuală, fructele
bunurilor propriii, sumele de bani care înlocuiesc bunurile proprii.
- cu privire la liberalități, nu se vor include în activ bunurile cu privire la care donatorul ori testatorul a
prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a soțului gratificat.
- se poate exstinde și pasivul prin convenția soților.

2. Comunitatea restrânsă
- pot fi restrânse bunurile și datoriile prin convenție, incident că au fost dobândite înainte sau după
căsătorie, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit c – obligațiile asumate de oricare dintre soți pt
acoperirea cheltuielilor comune ale căsătoriei.
- bunurile trebuie să fie individualizate f clar

3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

- se poate stipula obligativitatea acordului ambilor soți pt încheierea anumitor acte de administrare
(doar cu privire la bunurile comune NU și proprii).
- pt a fi valabilă clauza trebuie să se refere la anumite bunuri și la anumite acte. Actele de administrare
se referă atât la cele de administrare propriu-zisă cât și la cele de dispoziție.
- sancțiunea care intervine pt nerespectarea acestor obligații convenționale este nulitatea relativă
Dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune abuziv, celălalt soț
poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței. Această ipoteză se
deosebește de mandatul judiciar, deoarece în măsura în care instanța acordă încuviințarea, actul se
încheie de celălalt soț singur iar nu în temeiul unui mandat judiciar, ceea ce înseamnă revenirea la regula
gestiunii paralele.

4. Clauza de preciput – poate viza doar bunuri ut singuli

- în temeiul acesteia soțul supraviețuitor poate prelua, fără contrapartidă și înainte de partajul
moștenirii, unul sau mai multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.
- este compatibilă atât cu regimul comunității convenționale cât și cu regimul separației de bunuri.
- are caracter personal, putând fi stipulată doar în favoarea soțului supraviețuitor. Clauza va fi activată
doar în cazul decesului unuia dintre soți
Caducitatea clauzei:
 când comunitatea încetează în timpul vieții soților (prin anularea căsătoriei, desfacerea
căsătoriei sau prin înlocuirea regimului comunității convenționale cu un alt regim – ex. al
separației)
 când soțul beneficiar decedează înainte de soțul dispunător
 când soții decedează în același timp
 când bunurile care fac obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor.
Efecte: soțul supraviețuitor preia, fără plată și înainte de partajul moștenirii bunurile enunțate în
cuprinsul clauzei, după care se procedează la lichidarea efectivă a comunității.
- poate fi supusă reducțiunii dacă se încalcă rezerva succesorală
- nu poate fi revocată unilateral
- nu are natura juridică a unei liberalități
- nu aduce atingere creditorilor comuni care pot urmări bunurile care fac obiectul clauzei de preciput
- executarea clauzei se face în natură sau, dacă nu este posibil, în echivalent.

5. Modalități privind lichidarea comunității convenționale

- convenția poate cuprinde și modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Se pot stipula clauze privind
 partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuția fiecăruia la dobândire și la
îndeplinireaa obligațiilor comune
 unul dintre soți să primească nuda proprietate celălalt uzufructul
 stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (ex. ¼ și ¾).
O asemenea clauză este valabilă, cu excepția situației în care se poate dovedi intenția
frauduloasă a soților.
 clauza de prelevare la partaj a unor bunuri, prin derogare de la regulile privind atribuirea
bunurilor. Clauza de prelevare nu se confundă cu clauza de preciput, pt că prelvarea nu se
realizează fără contrapartidă. Altfel spus, clauza de prelevare nu rupe echilibrul instituit între
moștenitori, ci conferă soțului supraviețuitor doar un drept de preferință la atribuirea
bunurilor ce fac obiectul clauzei, în eventualitatea partajului succesoral, ceea ce înseamnă că
bunul intră în masa succesorală de împărțit iar, dacă este cazul, soțul supraviețuitor care îl
preia datorează sultă celorlalți moștenitori. În cazul clauzei de preciput, bunurile nu se includ în
masa succesorală ci se cuvin soțului supraviețuitor cu prioritate și fără contrapartidă.

Regimul separației
- este un regim convențional
- fiecare soț este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de căsătoriei precum și a
celora dobândite în nume propriu după căsătorie.
- patrimoniul nu se împarte în cele două mase distincte: bunuri comune și proprii
- în cazul în care unul dintre soți dobândește bunuri folosind fondurile celuilalt soț, soțul proprietar
poate alege în a reclama pt sine proprietatea bunurilor dobândite sau a pretinde daune-interese.
Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit,
exceptând cazul în care terțul a cunoscut acest lucru.

- în cazul în care achiziționează bunuri comune, proprietatea este pe cote părți

- proprietatea devălmașă este incompatibilă cu regimul separației, astfel că dacă doresc ca un bun sau
anumite bunuri să aibă regimul unor bunuri în devălmășie, înseamnaă că trebuie să realizeze o
modificare a regimului matrimonial.

Dovada bunurilor

- notarul public va întocmi un inventar al bunurilor mobile care va fi anexat convenției

- în lipsa inventarului, până la proba contrarie, proprietatea aparține soțului posesor iar dacă bunurile
sunt stăpânite în comun se prezumă coproprietatea.

Separația pasivului

- obligațiile fiecărui soț sunt personale dar soții răspund solidar pt obligațiile asumate de fiecare pt
acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.
Gestiunea bunurilor

- sub rezerva respectării obligațiilor privind contribuția la cheltuielile căsătoriei, fiecare soț
administrează, folosește și dispune în mod dicreționar de bunurile proprietate exclusive.

Excepție: dispozițiile privind regimul primar imperativ – locuința familiei sa dacă un soț pune în pericol
grav interesele familiei

- art 363 – în cazul în care un soț se folosește de bunurile celuilalt soț, se nasc obligații de uzufructuar
cu excepția celor privind inventarierea, constituirea garantiei, numirea administratorului.

- în privința fructelor, soțul respectiv este ținut să restituie numai fructele existente la data solicitării de
către celălalt soț.

Lichidarea regimului

- se aplică dreptul comun cu privire la partajul bunurilor dobândite în indiviziune, îmbogățire fără justă
cauză.

- și în materia separației de bunuri poate fi aplicabilă clauza de preciput

- la încetarea regimului, fiecare soț are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pt acoperirea
integral a datoriilor.

Regimul participării la achiziții

- regim mixt

- în timpul căsătoriei, bunurile dobândite de fiecare dintre soți sunt bunuri proprietate exclusive, la fel și
datoriile. În momentul lichidării, fiecare dintre soț are vocația de a participa, sub forma unei creanțe la
achizițiile celuilalt soț

În acest sens, operaţiunea de lichidare a acestui regim matrimonial este una complexă, deoarece
presupune efectuarea mai multor calcule:

- se stabileşte valoric patrimoniul iniţial sau originar al fiecăruia dintre soţi. Acesta este compus din
bunurile pe care fiecare dintre soţi le-a avut la data încheierii căsătoriei, precum şi din bunurile proprii
dobândite în timpul căsătoriei, determinate după regulile comunităţii de bunuri.

- se stabileşte valoric patrimoniul final al fiecăruia dintre soţi. Acesta se compune din bunurile dobândite
în timpul căsătoriei, existente la data lichidării regimului matrimonial.

- se stabileşte valoarea netă, atât a patrimoniului iniţial, cât şi a patrimoniului final, după scăderea valorii
datoriilor;

- se scade din patrimoniul final al fiecărui soţ, patrimoniul iniţial, astfel încât se obţine o valoare, care
reprezintă partea sa de participare la achiziţii;

- se scade partea cea mai mică de participare din partea cea mai mare, iar diferenţa se împarte la
doi şi reprezintă creanţa de participare la achiziţii. Creditor al acestei creanţe este soţul care a avut
o parte mai mică de participare la realizarea achiziţiilor. Dacă patrimoniile sunt egale valoric, nu se
datorează nimic; la fel dacă patrimoniile finale sunt pasive. Plata creanţei se face în bani, potrivit
dreptului comun.
Modificarea convențională

- convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor

art 330 (înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal
sau prin mandatar cu procură specială și având conținut predeterminat) și ale art 332 : prin convenție
matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind
regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea, convenția
matrimonială nu poate adduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii
succesorale legale.

- pt opozabilitate față de terți, trebuie respetate condiiile de publicitate. Astfel, despre modificarea
convenţiei matrimoniale se face menţiune în actul de căsătorie, iar, dacă unul dintre soţi este
comerciant, şi în registrul comerţului
De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile privind publicitatea convenţiei matrimoniale, astfel încât
modificarea convenţională a regimului matrimonial trebuie să fie înscrisă în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, pentru opozabilitate faţă de terţi.

În plus, pentru a fi opozabilă terţilor, este necesar ca prin modificarea regimului matrimonial soţii să nu
fi urmărit fraudarea intereselor terţilor.

În acest sens, conform art. 369 alin. (4) C.civ. creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au
fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte
de aceste împrejurări pe altă cale. Ei pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

Efecte

-Între soţi, modificarea produce efecte, în principiu, de la data încheierii convenţiei în forma
autentică notarială.

Faţă de terţi, efectele se produc de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate.

-soţii pot opta pentru o schimbare totală a regimului matrimonial, de exemplu, pot trece de la
regimul de comunitate la un regim de separaţie de bunuri sau invers. În acest caz, abandonarea
unui regim matrimonial în favoarea altuia, de alt tip, implică încetarea şi, după caz, lichidarea
regimului matrimonial anterior.

Sub acest aspect, trebuie remarcat faptul că nu atât modificarea în sine a regimului matrimonial ar
putea să aducă atingere creditorilor, cât eventualul partaj fraudulos al bunurilor comune, prin care,
de exemplu, soţii convin ca anumite bunuri să fie atribuite unuia dintre soţi, pentru a frauda pe
creditorii celuilalt soţ, prin micşorarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. În acest
caz, însă, creditorul are la îndemână acţiunea revocatorie împotriva actului de împărţeală făcut în
frauda lui.

- soţii pot opta pentru o schimbare parţială a regimului matrimonial, în sensul că pot să modifice
doar regimul unuia sau al anumitor bunuri ori regulile referitoare la gestiunea bunurilor sau cele
care privesc lichidarea regimului matrimonial
Una dintre cele mai controversate probleme este aceea de a stabili în ce măsură donaţiile făcute prin
convenţie matrimonială sunt afectate de modificarea ulterioară a regimului matrimonial.

În acest sens, se disting două ipoteze:

- donaţiile făcute între viitorii soţi sau între soţi cu ocazia încheierii convenţiei matrimoniale. În general,
se poate considera că aceste donaţii nu sunt ipso facto afectate prin schimbarea regimului matrimonial,
fiind astfel necesară o prevedere specială în convenţia modificatoare. De altfel, este aplicabilă regula
potrivit căreia donaţiile dintre soţi sunt revocabile;

- donaţiile făcute de un terţ soţilor. Acestea nu sunt revocabile prin schimbarea regimului matrimonial.

Modificarea judicaiară a regimului comunității

- dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la
cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte
care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

- instituriea judiciară a regimului separației de bunuri este precedată de lichidarea regimului

matrimonial.

- între soți efectele se produc retroactiv, de la data cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea
oricăruia dintre el, dispune ca aceste efecte să se aplice chiar la data separației în fapt.

- măsura trecerii la separația de bunuri este definitivă, nefiind permisă posibilitatea de a cere instanței
modificarea ulterioară a măsurii însă se poate reveni printr-o altă convenție matrimonială.

- creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.

- pentru opozabilitate faţă de terţi, trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate.

- dacă terţii au fost prejudiciaţi prin aplicarea regimului separaţiei de bunuri ei au la îndemână
acţiunea pauliană (revocatorie) în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate sau, după caz, de la data la care au luat cunoştinţă mai înainte de hotărârea
judecătorească prin care s-a instituit separaţia de bunuri. De asemenea, ei pot, pe cale de excepţie, să
invoce oricând inopozabilitatea noului regim al separaţiei de bunuri, respectiv inopozabilitatea
lichidării regimului comunităţii de bunuri, dacă dovedesc că schimbarea sau lichidarea judiciară a
regimului matrimonial s-a făcut în frauda intereselor lor.
 5.Filiaţia
Rudenia – v. art. 405-407 C.civ.
Filiaţia. - legătura de descendenţă dintre o persoană şi fiecare dintre părinţii săi

Moduri de stabilire a filiației

Filiația față de mamă se stabilește prin faptul nașterii.

Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

Excepția: prin recunoaștere, prin hotărâre judecătorească.

Dovada: prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă și cu certificatul de naștere eliberat în
baza acestuia.

În cazul copilului din căsătorie, dovada filiației se face prin actul nașterii, actul de căsătorie al părinților
trecute în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă corespunzătoare.

Posesia de stat: indică legătura de filiație între copil și familia din care pretinde că face parte.

Elemente ale posesiei de stat

nomen copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său
tractatus o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, iar copilul se comportă față
de acea persoană ca fiind părintele său
fama copilul este recunoscut de familie, societate și autorități ca fiind al persoanei despre
care se pretinde că este părintele său.

Trebuie să fie: continuă, pașnică, publică și neechivocă (adică să rezulte din împrejurări clare)

Recunoașterea de filiație: act juridic unilateral prin care o persoană declară că un anumit copil este al
său.

Clasificare: recunoaștere de maternitate și de paternitate.

Caractere juridice

 act juridic unilateral

 declarativ de filiație, care produce efecte retroactiv, chiar din momentul concepției, dacă este
vorba de drepturi
 personal, care trebuie făcută doar de persoana care face recunoașterea
 irevocabil, chiar și atunci când se face prin testament
 pur și simplu, neafectat de modalități
 solemn, se face doar în formele legale:declarație la serviciul de evidență al persoanelor, înscris
autentic (declarație notarială sau în fața instanței), testament olograf sau autentic
Condiții de fond

- capacitatea: legea impune doar ca persoana care face recunoașterea să aibă discernământ

- consimțământ: exprimat liber și neviciat

- obiectul recunoașterii: faptul filiației

cauza: stabilirea legăturii de filiație

Nulitatea recunoașterii

Nulitatea absolută - imprescriptibilă/poate fi Nulitatea relativă - prescr.3 ani

introdusă de orice persoană interesată
 a fost recunoscut un copil a cărui filiație  vicierea consimțământului prin eroare,
nu a fost înlăturată dol, violență
 a fost făcută după decesul copilului iar  lipsa discernământului
acesta nu a lăsat descendenți firești
 a fost făcută în alte forme decât cele
prevăzute de lege.

Contestarea recunoașterii de filiație

- recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată

- acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată

- dacă acțiunea este introdusă de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau descendenții lui, sarcina
probei se inversează, în sensul că trebuie făcută de autoarea recunoașterii

- acțiunea este imprescriptibilă

Filiația față de mamă

Dovada filiației față de mamă

- pe baza declarației de înregistrare a nașterii sau a hot. jud. de înregistrare tardivă a nașterii se
întocmesc actul de naștere și certificatul de naștere

- filiația se dovedește prin actul de naștere precum și certificatul de naștere

Stabilirea filiație față de mamă prin recunoaștere

- dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau a fost trecut din părinți necunoscuți

Copiii care pot fi recunoscuți

- copilul conceput poate fi recunoscut de mamă înainte de naștere dar aceasta nu va produce efecte
decât în situațiile art. 415.

- poate fi recunoscut copilul decedat doar dacă a lăsat descendenți

- nu se pot face recunoașteri succesive: copilul care a fost deja recunoscut nu mai poate fi recunoscut de
altă femeie.

Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă

- titular: copilul sau moștenitorii acestuia (ca o pot și continua). Acțiunea se pornește în numele acestuia
de către reprezentantul legal.

- pârât: mama sau moștenitorii acesteia

Cazuri:

1. dovada filiației nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii (imposibilitate absolută
de a proba filiația față de mamă cu certificatul de naștere întocmit pe baza certificatului
constatator al nașterii, ex.copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți ori nu
s-a înregistrat nașterea copilului din alte motive decât omisiunea ofițerului de stare civilă) .
2. când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, adică se
constată o neconcordanță între starea de fapt și starea de drept.
Acțiunea este inadmisibilă atunci când actul de naștere poate fi reconstituit sau întocmit
ulterior.

- este imprescriptibilă. Dacă copilul a decedat, moștenitorii pot introduce acțiunea într-un an de la data
decesului.

- probe: orice mijloc de probă

 are caracter personal, putând fi introdusă numai de copil. Copilul cu capacitate restrânsă poate
introduce acțiunea+ reprezentant pt copil fără capacitate+procuror. Moștenitorii copilului pot
porni sau după caz continua acțiunea.
 se pornește împotriva pretinsei mame și a moștenitorilor acesteia
 dreptul la acțiune este imprescriptibil în timpul vieții copilului. Dacă a decedat înainte de a
introduce acțiunea, pt moștenitori termenul este de 1 an de la deces.
 admiterea acțiunii are ca efect stabilirea filiației față de mamă retroactiv de la momentul
concepției (dacă este vorba numai de drepturi)
 dacă mama este căsătorită, ca urmare a faptului că prezumția are efect retroactiv va opera
prezumția de paternitate față de soțul mamei, cu condiția ca momentul concepției sau al
nașterii să fie situat în timpul căsătoriei.

Acțiunea în contestarea filiației față de mamă

Art. 411 consacră o prezumție irefragabilp față de mamă: nicio persoană nu poate contesta filiația față
de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. Cu toate acestea,
dacă printr-o hot. jud. s-a dovedit că a avut loc o substituire de copii sau că a fost înregistrată ca
mamă o persoană care nu l-a năsut, se poate face dovada filiației cu orice mijloc de probă.

2 cazuri în care este posibilă contestarea filiației față de mamă:

1. există concordanță dar prezumția nu corespunde realității (substituție de copii, recunoaștere falsă)
2. nu există concordanță între filiația indicată de actul de naștere și cea indicată de posesia de stat.

- poate fi introdusă de copil împotriva mamei indicate în certificatul de naștere sau după caz de
posesia de stat iar de terți împotriva copilului și a mamei astfel indicată.

- mijloace de probă: certificatul medical constatator al nașterii, expertiza medico-legală de stabilire a

filiației ori, în lipsa certificatului ori, în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de
probă, inclusiv posesia de stat. Dovada nu se face cu martori decât atunci când a avut loc o substituire
de copii ori a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care a născut copilul.

Se poate contesta: recunoașterea de maternitate –de către orice persoană interesată și filiația stabilită
prin hotărâre judecătorească.

Între părți hot. judecătorească are autoritate de lucru judecat, deci copilul sau mama nu pot pune în
discuție filiația astel stabilită. În schimb, terții pot contesta filiația față de mamă astfel stabilită, ceea
ce înseamnă că vor combate realitatea filiației care rezultă din certificatul de naștere întocmit pe baza
hot. jud. definitive.

După contestarea filiației, copilul poate fi recunoscut de o altă femeie.

Filiația față de tată

- timpul legal al concepției: 80-300 de zile- prezumție relativă

- termenul se calculează pe zile, este 121 de zile

- dacă cel puțin o zi din această perioadă se situează în timpul căsătoriei, copilul va fi considerat ca fiind
din căsătorie. Totodată, dacă mama și prezumtivul tată au întreținut relații intime în perioada de
concepție, acțiunea în stabilirea paternității este posibilă

Prezumția timpului legal al concepției este o prezumție legală, mixtă, intermediară.

- filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește exclusiv în baza prezumției de paternitate iar față de cel
din afara căsătoriei prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească.

- art 414: copilul născut sau conceput în timpul căsătorie are ca tată pe soțul mamei.

Condițiile aplicării

a. stabilirea filiației față de mamă

b. căsătoria mamei

c. concepția sau nașterea copilului în timpul căsătoriei mamei

- dacă copilul a fost conceput sau născut în timpul unei căsătorii anulate, prezumția de paternitate
rămâne aplicabilă.

Conflicte de paternitate (dubla paternitate)

a) În cazul în care un copil este conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a desfăcut prin
divorț sau a fost desființată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit (la mai puțin de 300 de zile).

b) În situația în care soțul a fost declarat mort prin hot. jud. iar soția se recăsătorește și, la mai puțin de
300de zile de la data încheierii celei de a doua căsătorii naște un copil, iar apoi soțul declarat mort
reapare

c. mama bigamă dă naștere unui copil.

Soluții: tatăl copilului este soțul mamei din a doua căsătorie

- filiația reală se poate stabili doar pe calea acțiunii în tăgada paternității.

Prezumția de paternitate și mențiunile din actul de naștere al copilului

1. Soțul mamei a fost trecut în actul de naștere al copilului drept tatăl. Trebuie să se verifice dacă sunt
îndeplinite condițiile pt aplicarea prezumției de paternitate. Dacă copilul este din afara căsătoriei iar
soțul mamei a fost greșit înregistrat atunci se poate introduce de către orice persoană interesată
acțiunea imprescriptibilă în contestarea paternității din căsătorie

2. Un alt bărbat decât soțul mamei a fost trecut în actul de naștere drept tată al copilului. Acest fapt
nu poate conduce la înlăturarea prezumției de paternitate, dacă sunt îndeplinite condițiile pt aplicarea
ei. Tatăl copilului este tot soțul mamei iar cel interesat – mama, copilul sau soțul mamei poate
introduce acțiunea în constatarea aplicabilității prezumției de paternitate și în rectificarea actului de
naștere.

3. Actul de naștere nu indică numele tatălui. Aceasta nu înseamnă că paternitatea nu este cunoscută
sau că este vorba de un copil din afara căsătoriei. Dacă sunt îndeplinite condițiile, se poate introduce
acțiune în constatarea aplicabilității prezumției de paternitate și în completarea actului de naștere.

Forța prezumției de paternitate: nu are caracter absolut dar nici nu este o prezumție relativă simplă

Prezumția de paternitate nu poate fi răsturnată decât pe calea formulării unei acțiuni în tăgăduirea
paternității și numai dacă se admite această acțiune.

Acțiunea în tăgada paternității

Titulari: soțul mamei, mamă, tatăl biologic și copil. Ea poate fi pornită sau, după, caz, continuată de
moștenitori.

1. Soțul mamei

- dacă este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore iar, în lipsă, de un curator numit de
instanță

- acțiunea este prescriptibilă în 3 ani. Termenul curge de la data la care a cunoscut că este prezumat ca
tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde adevărului.
Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție și chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de
tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la ridicarea interdicției.
- dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului, fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de
moștenitori în termen de un an de la deces.

Acțiunea se introduce împotriva copilului iar dacă acesta este decedat împotriva mamei sale și, dacă
este cazul, a altor moștenitori.

2. Mama copilului

- sunt aplicabile dispozițiile referitoare la punerea sub interdicție a mamei

- prescripția acțiunii 3 ani de la data nașterii copilului

- acțiunea se introduce împotriva soțului iar dacă este decedat împotriva moștenitorilor

3. Copilul

- acțiunea se pornește de copil, în timpul minorității, prin reprezentantul său legal - se aplică dispozițiile
comune privind reprezentarea.

- acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului.

- acțiunea se introduce împotriva soțului iar dacă este decedat împotriva moștenitorilor

4. Tatăl biologic

- numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.

- sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicție-tutore.

- acțiunea nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic iar dacă acesta a decedat ea poate fi pornită de
moștenitorii săi în termen de cel mul un an de la data decesului.

- acțiunea se introduce împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se
pornește împotriva moștenitorilor.

+ Ministerul public. Cel pt care procurorul a introdus acțiunea (minor, interzis sau dispărut) va fi
introdus în cauză.

Sinteză tăgada paternității

Reclamant Pârât Termenul de prescripție de 3

Soțul mamei/moștenitorii Copil/mama copilului sau alți
acestuia moștenitori ai copilului (dacă a
decedat copilul)
ani curge de la
- data când reclamantul a
cunoscut că este prezumtivul
dată
- o dată ulterioară, când a aflat
că prezumția nu corespunde
realității
- de la data ridicării interdicției,
dacă soțul mamei este pus sub
interdicție și acțiunea nu a fost
pornită de tutore
- moștenitorii pot introduce
 acțiunea într-un an de la deces
dacă soțul mamei decedează în
interiorul termenului de 3 ani
Mama/moștenitorii acestuia Soțul mamei/moștenitorii - de la data nașterii
acestuia -de la data ridicării interdicției,
dacă mama este pusă sub
interdicție și acțiunea nu a fost
pornită de tutore
- moștenitorii pot introduce
acțiunea într-un an de la deces
dacă mama decedează în
interiorul termenului de 3 ani
Copil Soțul mamei/moștenitorii imprescriptibilă
acestuia
Tatăl biologic Soțul mamei /moștenitorii imprescriptibilă
acestuia

Efecte: acțiunea are efect declarativ. Prin urmare paternitatea copilului este înlăturată retroactiv,
copilul fiind considerat ca a fi născut din afara căsătoriei începând cu momentul nașterii. Efecte care
decurg din aceasta:

1. copilul va lua numele mamei din momentul nașterii

2. autoritatea părintească va fi exercitată doar de mamă
3. locuința copilului va fi la mamă
4. obligația de întreținere revine doar mamei. Soțul mamei care a contribuit la întreținerea
copilului va continua să îl întrețină cât timp este minor și numai dacă părinții firești sunt
dispăruți sau în nevoie.

Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

- tinde să înlăture aparența paternității din căsătorie, adică să se demonstreze că nu sunt întrunite
condițiile pt a se aplica prezumția de paternitate unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind
născut din căsătorie.

- poate fi pornită de orice persoană interesată împotriva prezumtivului tată/moștenitorilor și este

imprescriptibilă. Când acțiunea este pornită de prezumtivul tată, pârât este copilul. Părinții copilului
și copilul vor fi citați obligatoriu, chiar și atunci când nu sunt părți.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

- se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească

Stabilirea paternității prin recunoaștere

În principiu, poate fi recunoscut orice copil din afara căsătoriei.

- de regulă este recunoscut copilul născut (minor sau major)

- se admite însă că poate fi recunoscut și copilul conceput, dar încă nenăscut, dar recunoașterea este sub
condiția suspensivă ca, la naștere, copilul să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei.

- copilul decedat poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

- copilul recunoscut poate fi recunoscut și de un alt bărbat - sunt posibile mai multe recunoașteri
succesive de paternitate. Cel interesat va contesta recunoașterea care nu corespunde realității. Altfel
spus, a doua recunoaștere va fi afectată de condiția suspensivă a înlăturării, potrivit legii, a primei
recunoașteri.

- se poate recunoaște și un copil a cărei paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, sub
condiția suspensivă a contestării în condițiile legii a paternității stabilite prin hotărâre judecătorească.

- recunoașterea unui copil din căsătorie nu are nici un efect cât timp copilul beneficiază de prezumția de
paternitate. Se poate deci considera că recunoașterea unui copil din căsătorie este făcută sub condiție
suspensivă a admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.

Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

- copilul din afara căsătoriei își poate stabili filiația pe calea unei acțiuni în justiție dacă tatăl nu-l
recunoaște.

- acțiunea are caracter personal și aparține copilului. Acțiunea se pornește în numele copilului de către
mamă sau de către reprezentantul legal. Mama nu este titularul acțiunii!!

- dacă copilul are capacitatea restrânsă de exercițiu, fiind vorba de o acțiune cu caracter
nepatrimonial, copilul poate introduce singur acțiunea, fără nicio încuviințare

- dacă copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea se pornește de către mamă în numele
copilului.

- mama copilului nu poate renunța la acțiunea în stabilirea paternității și nici nu poate încheia o
tranzacție cu pretinsul tată prin care să renunțe la cercetarea paternității copilului, pe timpul
minoratului copilului, deoarece acțiunea aparține copilului.

- acțiunea poate fi pornită sau, după caz continuată și de moștenitorii copilului. Se consideră că în
mâinile moștenitorilor acțiunea dobândește caracter patrimonial.

- dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului. După moartea acestuia, moștenitorii o pot
introduce într-un an.

- acțiunea se formulează împotriva pretinsului tată.

Efecte: retroactive, cu privire la nume, autoritatea părintească, obligația de întreținere, vocația

succesorală.

Dreptul de despăgubiri al mamei - art 428- jumătate din cheltuielile nașterii și lehuziei. Dreptul la
acțiune se prescrie în 3 ani de la nașterea copilului și poate fi solicitată și pe cale separată.
 Reproducerea umană asistată cu terț donator

Principii:

1. filiația față de mama copilului născut prin concepțiune medical asistată se stabilește prin faptul
nașterii.

2. principiul confidențialității informațiilor referitoare la reproducerea umană asistată.

3. Principiul excluderii legăturii de filiație între donator și copil

4. principiul caracterului imutabil al filiației, conform căruia filiația astfel stabilită nu poate fi contestată
din motive ce țin de reproducerea umană asistată medical. Excepția: tăgăduirea paternității de către
soțul mamei care nu a consimțit la reproducere.

Excepția: instanța de tutelă poate autoriza accesul persoanei astfel concepute și al descendenților la
informații în condițiile în care s-ar produce un prejudiciu grav legat de sănătate.

Condiții

Pot avea calitatea de părinți:

1. un cuplu căsătorit
2. un cuplu necăsătorit
3. o femeie singură

Consimțământ

- părinții care, pt a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator
trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în formă autentică (la notariat), în condiție de
confidențialitate.

- Consimțământul este esențialmente revocabil. Poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața
medicului chemat să asigure asistența pt reproducerea cu terț donator.

Consimțământul devine caduc în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în
fapt, survenite anterior momentului concepției realizate în cadrul reproducerii asistate.

Regimul filiației

1. Soții/concubinii care și-au exprimat consimțământul au calitatea de părinți, iar copilul va fi din
căsătorie/din afara căsătoriei.
2. Reproducerea asistată nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator.
3. În cazul în care bărbatul care a consimțit la reproducere nu dorește să îl recunoască, copilul își
poate stabili paternitatea pe cale judecătorească.
4. soțul mamei poate tăgădui paternitatea în cazul în care nu a consimțit la reproducerea asistată
cu terț donator. Dreptul la acțiune aparține soțului mamei și se prescrie în termen de 3 ani de
la data la care a aflat că este prezumtivul tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când a
aflat despre concepția copilului pe cale artificială.
5. informațiile privitoare la reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale. Instanța
judecătorească poate autoriza transmiterea lor în mod excepțional medicului sau autorităților
competente în cazul în care există riscul unui prejudiciu grav pt sănătatea persoanei astfel
concepute sau a descendenților.
6. filiația astfel stabilită nu poate fi contestată de nimeni , nici chiar de copilul astfel conceput și
născut, pentru motive ce țin de reproducerea umană asistată.

Situația legală a copilului ca efect a stabilirii filiației

1. Drepturile și îndatoririle părintești.

1. filiația este stabilită față de ambii părinți
filiația este stabilită numai față de unul dintre
părinți
- autoritatea părintească se exercită în mod
comun și în mod egal, dacă aceștia
conviețuiesc, iar dacă părinții nu conviețuiesc,
modul de exercitare a autorității părintești se
stabilește de instanța de tutelă, fiind aplicabile
dispozițiile privitoare la divorț.
- instanța sesizată cu o cerere privind
stabilirea filiației este obligate să dispună
asupra modului de exercitare a autorității
părintești
drepturile părintești se exercită numai de către
părintele față de care s-a stabilit filiația.

2. Numele copilului

Copilul din căsătorie

Părinții au nume comun
Prinții nu au un nume comun
Copil din afara căsătoriei
-filiația este stabilită față de ambii părinți
copilul ia numele de familie comun
copilul ia numele unuia dintre ei sau reunite.
Dreptul de opțiune aparține părinților, nefiind
posibile alte soluții (să ia un alt nume de
familie)
- în lipsa consimțământului părinților
hotărăște instanța de tutelă
- părinții au drepturi egale în alegerea
numelui, fiind aplicabile regulile din ipoteza
copilului din căsătorie.
- dacă filiația se stabilește mai întâi față de
mamă, va purta numele mamei

- filiația este stabilită ulterior și față de - prin acordul părinților, copilul poate lua
celălalt părinte numele de familie al celuilalt părinte sau

Copilul pierde calitatea de copil din
căsătorie
ex. prin admiterea acțiunii în tăgada
paternității
Copilul din afara căsătoriei şi-a stabilit în
acelaşi timp filiaţia faţă de ambii părinţi, dar
ulterior se contestă/anulează recunoaşterea
făcută la înregistrarea naşterii copilului,
numele de familie reunite ale părinților.
- în lipsa consimțământului, hotărăște
instanța de tutelă
- copilul va pierde numele de familie al soțului
mamei luat la naștere și va lua numele
mamei.
- în cazul în care copilul a luat numele de
familie al tatălui, prin efectul
contestării/anulării recunoaşterii, el va fi în
situaţia unui copil care are stabilită filiaţia
numai faţă de mamă şi, prin urmare, va lua
numele de familie al acesteia

6. Adopţia
Def.- art. 451: operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat
precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Principii:

 principiul interesului superior al copilului

 principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial
 principiul continuității în educarea copilului, ținându-se cont de originea sa etnică, culturală și
lingvistică
 principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și
gradul său de maturitate: ca o consecință , copilul care a împlinit vârsta de 10 ani trebuie
ascultat
 principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției
 principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului
sau ale ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești.

Condiții de fond

1. Persoanele care pot
fi adoptate: de regulă
minorii
Prin excepție, pot fi
adoptate și persoanele
majore dacă au fost
crescuți în timpul
minorității de către cei
care doresc să îi
adopte
- minorul care a dobândit capacitate de exercițiu deplină ca efect al
căsătoriei nu poate fi adoptat
- minorul emancipat în temeiul art. 40 nu poate fi adoptat
- copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani nu poate fi adoptat
- copilul din afara căsătoriei, recunoscut pe cale administrativă, precum și
copilul a cărui paternitate a fost stabilită prin hot.judecătorească prin care
s-a luat act de recunoașterea de către tată sau care consfințește învoiala
părților, fără a se fi cercetat temeinicia cererii, pot fi adoptați de către soția
tatălui numai dacă filiație este confirmată prin rezultatul expertizei prin
metoda ADN.
 - copilul a cărei naștere a fost înregistrată din părinți necunoscuți – pt
acesta managerul de caz stabilește adopția ca finalitate a planului
individualizat de protecție în termen de 30 de zile de la eliberarea
certificatului de naștere.
2. Consimțământul - numai adoptatul care a împlinit 10 ani trebuie să își exprime
adoptatului consimțământul (capacitate specială)
- consimțământul se dă în fața instanței, în faza încuviințării adopției.
Anterior exprimării consimțământului, direcția în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta,
ținând seama de vârsta și maturitatea sa, în special asupra consecințelor
adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un raport în
acest sens.
3. Consimțământul - părinții firești sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt
părinților firești decedați, necunoscuți, morți, dispăruți, puși sub interdicție, trebuie să își
exprime consimțământul în vederea adopției.
- consimțământul se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea
cererii de deschidere a procedurii adopției. Prin excepție, în cazul adopției
copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se
dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de
încuviințare a adopției.

- consimțământul nu poate fi exprimat prin mandatar sau o altă persoană

împuternicită!!

- părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a

aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a
consimți la adopția copilului, fiind totodată obligatoriu și consimțământul
reprezentantului legal al copilului.

- în principiu, consimțământul este dat de părinții firești ai copilului. Prin

excepție, în cazul adopției copilului de către soțul adoptatorului,
consimțământul este dat de către soțul care este deja părinte adoptator al
copilului.

- consimțământul părinților firești /tutorelui poate fi dat numai după

trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului înscrisă în
certificatul de naștere.

- părintele firesc/tutorele poate revoca consimțământul în termen de 30

de zile de la data exprimării lui în condițiile legii. Revocarea este un act
unilateral de voință, iar dreptul părintelui de a revoca consimțământul
este un drept potestativ.

- părinţii fireşti/tutorele copilului trebuie să consimtă la adopţie în mod

liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării
legăturilor de rudenie ale copilului cu familia lui de origine
- în mod excepțional, în situația în care unul dintre părinții firești, deși au
 fost realizate demersuri suficiente, nu a putut fi găsit pentru exprimarea
consimțământului, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.
Când ambii părinți se află în această situație, adopția se poate încheia fără
consimțământul lor.

- dacă părinții sunt divorțați, este necesar consimțământul ambilor părinți.

- instanța poate încuviința luarea consimțământului la locuința celui chemat
să exprime consimțământul printr-un judecător delegat
- în mod excepțional, instanța poate trece peste refuzul părinților firești
de a consimți adopția, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că
aceștia refuză în mod abuziv să își dea consimțământul la adopție și
instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând
seama și de opinia acestuia. Se poate considera refuz abuziv de a consimți
la adopție situația în care, deși legal citați, părinții firești sau, după caz,
tutorele, nu se prezintă la două termene consecutive fixate pt exprimarea
consimțământului.
- părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat
de ocrotitorul său legal.
În cazul adopției unei persoane majore nu este necesar consimțământul
părinților ei.
4. Inexistența adopției Excepție
anterioare 1. Poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă, atunci când
adoptatorii sunt soț și soție
2. poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:
 adoptatorul sau soții adoptatori au decedat
 adopția anterioară a încetat din orice motiv

Condiții cu privire la 1. Capacitate: pot adopta doar persoanele cu capacitate de exercițiu

adoptator deplină
Nu pot adopta:
 persoana lipsită de capacitate de exercițiu
 persoanele cu boli psihice și handicap mintal
 persoana condamnată definitiv pt o infracțiune contra persoanei,
contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pt infracțiunea de
pornografie infantilă și infracțiuni privind traficul de droguri sau
precursori
 persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură de
protecție specială sau este decăzută din drepturile părintești
 persoana care dorește să adopte singură, al cărui soț este bolnav
psihic, are handicap mintal sau a fost condamnat definitiv pentru o
infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu
intenție, pt infracțiunea de pornografie infantilă, infracțiunea
privind traficul de droguri sau precursori ori decăzut din drepturile
părintești.

2. Vârsta adoptatorului: adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în

 vârstă decât adoptatul. Pt motive temeinice, instanța poate încuviința
adopția chiar dacă diferența de vârstă este de 16 ani. Nu este prevăzută o
vârstă maximă pt adoptator.

3. Consimțământul adoptatorului sau a soților adoptatori: se dă în fața

instanței judecătorești o dată cu soluționarea cererii de încuviințare a
adopției.
- în cazul în care cel care dorește să adopte este căsătorit, este necesar și
consimțământul soțului care adoptă. Acesta este un consimțământ de
neîmpotrivire la adopție, având valoarea juridică a unui act unilateral
permisiv (autorizare ca act de drept privat), prin care acesta nu devine
adoptator, ci doar consimte ca celălalt soț să adopte.
Consimțământul soțului celui care adoptă nu este necesar, dacă acesta este
în imposibilitate de a-și exprima voința, de ex. este pus sub interdicție,
decăzut din drepturile părintești, dispărut.

Impedimente la adopție
 Rudenia: este interzisă adopția între frați
 Calitatea de soț: adopția de soți sau de foști soți de către același
adoptator sau familii adoptatoare. Adopția între foștii soți este
inadmisibilă.
! Este permisă adopția copilului unuia dintre parteneri în cadrul unei relații
de concubinaj:
 poate fi adoptat copilul care are un singur părinte, necăsătorit,
iar acesta se află într-o relaţie stabilă şi convieţuieşte cu o
persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta
până la gradul al patrulea, şi declară prin act autentic notarial că
noul adoptator a participat direct şi nemijlocit la creşterea şi
îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 5
ani . Condiția vizând existența relației stabile și a conviețuirii se
verifică de către instanță și poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă.
 În această situaţie, dispoziţiile legale privitoare la adopţia
copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, precum şi
cele privitoare la nume, domiciliu, drepturile şi obligaţiile dintre
părinţi şi copii, exercitarea autorităţii părinteşti, drepturile
succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut
în afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi se
aplică în mod corespunzător

Procedura adopției interne

1. Deschiderea procedurii adopției interne

a. Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului

- reprezintă procesul prin care se realizează identificarea abilităților parentale, se analizează îndeplinirea garanțiilor
morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului

- în cazul unui rezultat favorabil al evaluării, direcția în a cărei rază teritorială își are domiciliul adoptatorul sau
familia adoptatoare eliberează atestatul de persoană sau familie aptă să adopte

- Atestatul este valabil 2 ani și se prelungește direct până la încuviințarea adopției în situația în care: a fost
introdusă pe rolul instanței cererea de încuviințare a adopției copilului aflat în plasament de cel puțin un an, a fost
introdusă pe rolul instanței cererea de încredințare în vederea adopției, persoana/familia atestată are deja
încredințați, în vederea adopției, unul sau mai mulți copii.

b. Stabilirea adopției interne ca finalitate a planului individualizat de protecție a copilului

Adopția reprezintă finalitatea planului individualizat de protecție numai dacă copilul se află în una din următoarele
situații:

a) după instituirea măsurii de protecţie specială a trecut un an şi părinţii fireşti ai copilului, în grija cărora acesta nu
a putut fi lăsat din motive neimputabile părinţilor, precum şi rudele până la gradul al patrulea ale acestuia, care au
putut fi găsite, nu realizează niciun demers pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie.

b) după instituirea măsurii de protecţie specială au trecut 6 luni şi părinţii fireşti ai copilului şi rudele până la gradul
al patrulea ale acestuia, care au putut fi găsite, nu colaborează cu autorităţile în vederea realizării demersurilor
pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie.

c) după instituirea măsurii de protecţie specială au trecut 6 luni şi părinţii şi rudele copilului până la gradul al
patrulea nu au putut fi găsite.

d) după instituirea măsurii de protecţie specială, părinţii şi rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut
fi găsite declară în scris că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului şi în termen de 30 de zile nu
au revenit asupra declaraţiei. Direcţia are obligaţia înregistrării acestor declaraţii, precum şi a celor prin care
părinţii şi rudele până la gradul al patrulea revin asupra declaraţiilor iniţiale.

e) copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi. În acest caz, adopţia ca finalitate a planului individualizat de
protecţie se stabileşte în maximum 30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere al acestuia

Hotărârea judecătorească definitivă prin care instanța admite cererea direcției produce următoarele efecte:

 drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau
juridice se suspendă și vor fi exercitate de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către
primarul sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
 drepturile și obligațiile părintești exercitate la momentul admiterii cererii de către președintele CJ și sau
de către primarul municipiului București se mențin

Împotriva acestei hotărâri se poate face cerere de revizuire dacă, ulterior rămânerii definitive a hot. jud.
de deschidere a procedurii adopției, dispare cauza care, potrivit legii, a făcut imposibilă exprimarea de
către unul dintre părinți a consimțământului la adopție.

2. Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare

- este o etapă premergătoare încredințării
 - include o componentă inițială și una practică și se realizează de către compartimentul adopției și
postadopții

3. Încredințarea copilului în vederea adopției

 se dispune de către instanța de la domiciliul copilului pt 90 de zile
 pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul se află la persoana sau familia
căreia i-a fost încredințat.
 direcția de la domiciliul adoptatorului urmărește evoluția copilului și a relațiilor cu adoptatorul,
întocmind rapoarte bilunare.
 adoptatorul sau oricare dintre soții familiei adoptatoare poate beneficia de un concediu de
acomodare ce cel mult un an

Această etapă nu este necesară în următoarele cazuri:

 adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu

 adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv
 adopția copilului pt care a fost deschisă procedura adopției și acesta se află în plasament la unul dintre
soți de cel puțin 6 luni
 adopția copilului de către tutore, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la instituirea tutelei.

4. Încuviințarea adopției

- este e competența instanțelor judecătorești. Cererea poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia
adoptatoare în situația adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și în cazul adopției de
către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

- în celelalte cazuri, cererea de încuviințare va fi introdusă de către adoptator sau direcția de asistență socială la
sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau, la împlinirea termenelor prevăzute pt adopția copilului
pt care a fost deschisă procedura adopției interne și care se află în plasament la unul dintre soții familiei
adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puțin 6 luuni și pt adopția copilului de către tutore.

Adopția internațională

- poate fi încuviințată numai pt copiii care se află în evidența ANPDCA și numai în următoarele situații:

 adoptatorul sau unul dintre soți este rudă până la gradul 4 cu copilul
 adoptatorul sau unul dintre soți este cetățean român și nu a putut fi identificat un adoptator cu
reședința în România în termen de un an de la data rămânerii definitive a hot. judec. prin care s-a admis
cererea de deschidere a adopției.

Procedura

- cererea se înaintează de către ANPDCA instanței. Pe baza hotărârii jud. def de încuviințare a adopției ANPDCA
eliberează adoptatorului, în termen de 5 zile lucrătoare, un certificat care atestă că adopția este conformă cu
normele Convenției de la Haga.

Efectele adopției

 adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hot. jud.

  adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului
 pentru motive temeinice, la cererea adoptatorului, cu consimțământul copilului care a împlinit
10 ani, instanța de tutelă poate dispune și schimbarea prenumelui copilului
 se stabilesc raporturi de filiație între adoptat și descendenții lui, pe de o parte, și adoptator și
rudele acestuia, pe de altă parte, și încetează raporturile izvorâte din filiația firească
 adoptatorul are față de adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul său firesc
 domiciliul și locuința adoptatorului va fi la adoptator
 se nasc obligația legală de întreținere și vocația succesorală între adoptat și adoptator.
 cunoașterea identității părinților firești: poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către
adoptat a capacității depline de exercițiu numai pt motive medicale de către ANPDCA, la cererea
oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, a soțului, sau a descendenților acestuia ori a
reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.
 cetățenia: minorul cetățean român pierde cetățenia dacă adoptatorii solicită în mod expres și
adoptatul dobândește cetățenia străină.
 Întocmirea unui nou act de naștere: se va întocmi un nou act de naștere, în care adoptatorii vor
fi trecuți ca părinți firești. Vechiul act de naștere se păstrează și pe marginea lui se face
mențiune cu privire la întocmirea noului act.
 Confidențialitatea informațiilor: dezvăluirea adopției poate fi făcută numai în cazul
persoanelor care au dobândit capacitate deplină de exercițiu.

Încetarea adopției

 când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat

 când față de adoptat a fost luată o măsură de protecție
 la cererea adoptatorului atunci când: adoptatul a atentat la viața adoptatorului /familiei
adoptatoare sau a descendenților ascendenților lor / sau când s-a făcut vinovat față de
adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la
cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia
 la cererea adoptatului dacă: adoptatul a atentat la viața adoptatului sau a descendenților ori
ascendenților acestuia / sau când s-a făcut vinovat față de adoptat de fapte penale pedepsite
cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani

Nulitatea adopției

Nulitatea relativă - consimțământul persoanelor care trebuie să consimtă la adopție

Nulitatea absolută
este viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență
- poate fi invocată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii, dolului
sau de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la
încheierea adopției.
- adopția fictivă (încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului
superior al copilului)
- adopția încheiată cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de
formă prevăzute de lege, cu excepția acelora pt care legea prevede
 sancțiunea nulității relative
- acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată iar dreptul la
acțiune este imprescriptibil
- instanța poate respinge cererea dacă menținerea adopției este în
interesul copilului
- ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie.

Efectele constatării nulității

1. Părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide
instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, în condițiile legii.

Se subînțelege că prin efectul nulității încetează raporturile de filiație și de rudenie create prin adopție și
reapar raporturile de filiație și rudenie firească.

2. Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea
adopției. Pt motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin
adopție.

Nulitatea desființează cu efect retroactiv efectele adopției. Excepții:

 se consideră că, în interesul copilului adoptat, actele prin care s-au exercitat drepturile
părintești de către adoptatori rămân valabile
 în ceea ce privește obligația de întreținere, efectul retroactiv al nulității adopției nu se întinde
și asupra prestațiilor de întreținere, dat fiind caracterul succesiv, periodic al acestora, cât timp
obligația a fost executată benevol.

7. Autoritatea părintească

Autoritatea părintească – ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana cât şi bunurile
copilului, care aparţine în mod egal ambilor părinţi şi care se exercită numai în interesul superior al
copilului (art. 483 C civ.)

- noţiunea nu se confundă cu înseşi drepturile şi îndatoririle părinteşti, care, deşi intră în conţinutul
autorităţii părinteşti, sunt independente şi au o structură distinctă. Drepturile părinteşti sunt inalienabile
(prin excepţie, în cazul adopţiei se realizează transferul drepturilor părinteşti de la părinţii fireşti la
adoptatori. Este sunt în acelaşi timp şi obligaţii în sensul că exercitarea lor este obligatorie, şi în acest
înţeles de obligaţie sunt corelative drepturilor copilului.

- termenului de autoritate părintească din C. civ. i se alătură şi cel de responsabilitate părintească folosit
în legea 272/2004.
- noţiunea de copil este definită în C.civ, art. 263 ca fiind persoana care nu a împlinit 18 ani şi nici nu a
dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.

Categoriile de copii care beneficiază de protecţie din partea legii, cf legii 272/2004:

 copii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României

 copii cetăţeni români aflaţi în străinătate
 copii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României
 copii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale
privind statutul şi regimul refugiaţilor din România
 copii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în condiţiile
legii 272/2004

Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor copilului

 Principiul interesului superior al copilului

 egalitatea de şanse şi nediscriminarea
 responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti
 primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor
copilului: rolul părinţilor este primordial, abandonându-se principiul comunitar, potrivit căruia
statul apără interesele copilului şi manifestă deosebită grijă pt creşterea şi educarea
copiilor.Principiul este consactat în art 261 C.civ: răspunderea pt creşterea şi asigurarea
dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor iar în subsidiar responsabilitatea revine
colectivităţii locale. Intervenţia statului este complementară.
 descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul
dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate
 asigurarea unei îngrijiri indivudalizate şi personalizate pt fiecare copil
 respectarea demnităţii copilului
 ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul
său de maturitate – în orice procedură judiciară şi administrativă care îl priveşte: este obligatorie
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul
care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pt
soluţionarea cauzei.
 asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de
originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie
 celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil
 asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului
 interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul
reglementărilor din această materie.

Durata exercitării autorităţii părinteşti

- are caracter temporar, fiind exercitată doar pe perioada minoratului copilului, cuprinzând perioada
dintre momentul naşterii copilului sau al stabilirii filiaţiei faţă de acesta şi momentul împlinirii de către
copil a vârstei de 18 ani.
Excepţie: având în vedere că, în conformitate cu art. 484, autoritatea părintească se exercită până la
data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, aceasta poate înceta şi înainte de
vârsta de 18 ani prin:

- emancipare – cf. art 40

- căsătoria minorului care a împlinit 16 ani

Odată dobândită capacitatea de exerciţiu, autoritatea părintească nu retroactivează , nici în cazul

divorţului minorului, care are loc înainte ca acesta să împlinească 18 ani şi nici în cazul anulării căsătoriei,
dacă a fost de bună – credinţă la data încheierii căsătoriei, minorul păstrând capacitatea de exerciţiu
deplină ca urmare a încheierii căsătoriei (art 39 C civ.)

Excepţii

- anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească îşi schimbă configuraţia înainte de 18 ani,
minorul putând, după vârsta de 14 ani, să încheie anumite acte, cu încuviinţarea părinţilor, urmând să
execute singur obligaţiile izvorâte din aceste acte:

1. schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii sale profesionale – art. 481 C.civ
2. schimbarea locuinţei necesare desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale -489
3. îndeletnicirile artistice sau sportive (art 42 Cciv) cu excepţia situaţiei în care sunt remunerate,
caz în care este obligatorie informarea prealabilă a serviciului public de asistenţă socială.

Anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească încetează înainte de împlinirea vârste de 14 ani,
cum ar fi

1. Alegerea confesiunii religioase a copilului – art 491

2. legăturile personale ale copilului – art 494
3. corespondenţa copilului – art 494

Anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească sunt subordonate consimţământului minorului,

com ar fi

1. Ascularea copilului care a împlinit 10 ani sau chiar înainte de această vârstă

2. Consimţământul la adopţie a copilului care a împlinit 10 ani

Anumite elemente ale autorităţii părinteşti supravieţuiesc momentului dobândirii capacităţii depline de
exerciţiu sau al emancipării, cum ar fi obligaţia prevăzută de art. 485, potrivit căreia copilul datorează
respect părinţilor săi indifernt de vârstă.

Autoritatea părintească nu poate fi prelungită după ce copilul a dobândit capacitatea deplină de

exerciţiu, chiar dacă anumite obligaţii ale părinţilor subzistă, cum este cazul obligaţiei de întreţinere,
care se va menţine, cf. art 499, până la terminarea studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani.

!! Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă pus sub interdicţie rămâne sub autoritatea părintească
până la majorat, fără a i se numi un tutore.
Titularii autorităţii părinteşti

Princpiu: părinţii, în mod egal

Excepţii: unilateral, de un singur părinte în cazul în care:

 nu s-a stabilit filiaţia decât faţă de acesta

 celălalt părinte este decedat sau declarat mort prin hot. jud.
 celălalt părinte este decăzut din drepturile părinteşti
 celălalt părinte este pus sub interdicţie
 celălalt părinte este, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi exprma voinţa.

+ autoritatea părintească se exercită de o altă persoană care acţionează in loco parentis, cum este cazul
tutorelui.

! Atunci când se ivesc neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor sau la îndeplinirea
îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă hotărăşte potrivit interesului superior al copilului, după ce îi
ascultă pe părinţi şi copii, ţinând cont de concluziile raportului de anchetă psihosocială.

Natura juridică a autorităţii părinteşti: natură juridică legală, normele având caracter imperativ.

!! Hot. jud. pronunţate în materia autorităţii părinteşti au autoritate de lucru judecat relativă.

Principiile specifice autorităţii părinteşti

 principiul interesului superior al copilului

 principiul independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinţi şi copii. Părinţii nu au nici un
drept asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de creptul la
moştenire şi dreptul la întreţinere
 principiul nedistrictimnării în funcţie de statul copilului: după cum este din căsătorie sau din
afara căsătoriei
 principiul egalităţii în drepturi a părinţilor
 principiul codeciziei în aspectele care îl privesc pe copil – art 531- rezultă din regula exercitării în
comun a autorităţii părinteşti.

Conţinutul autorităţii părinteşti

Potrivit art. 483, autoritatea părintească priveşte atât persoana cât şi bunurile copilului. Rezultă că
părinţii exercită două categorii de drepturi şi obligaţii, după cum se raportează la persoana sau
bunurile copilului.

drepturi şi obligaţii cu privire la - cele mai importante: îngrijirea copilului, menţinerea relaţiilor
persoana copilului personale, asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.
drepturi şi obligaţii cu privire la - reprezentarea legală şi administrarea patrimoniului
bunurile copilului

Potrivit art. 490, părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle
părinteşti cu privire la persoana copilului, iar drepturile cu privire la bunuri revin tutorelui sau, după caz,
altor persoane. Părintele care nu a împlinit 14 ani nu pote exercita autoritatea părintească nici cu
privire la persoana nici cu privire la bunuri.

Drepturi şi obligaţii cu privire la persoana copilului

a) Dreptul şi obligaţia de a stabili şi păstra identitatea copilului: copilul este înregistrat după
naştere, are un nume şi dreptul de a dobândi o cetăţenie şi dacă este posibilă de a-şi cunoaşte
părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şieducat de aceştia. Aceste prevederi corespund.art 7 din
Convenţia ONU.
- cf. jurisprudentei CEDO alegerea prenumelui de către părinţi intră în sfera noţiunii de viaţă
privată, astfel încât refuzul ofiţerului de stare civilă de a-l înregistra reprezintă o ingerinţă
neadmisă de Convenţie.
b) Dreptul şi obligaţia de a creşte copilul: în condiţii care să permită dezvoltarea fizică, mentală
spirituală, morală şi socială
În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
 să supravegheze copilul
 să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea
 să ifnormeze copilul despre toate actele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare
opinia acestuia
 să întreprindă toate măsurile necesare pt realizarea drepturilor copilului
 să coopereze cu persoanele fizice şi juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii,
educării şi formării profesionale a copilului.

Rezultă că, în esenţă, obligaţia părinţilor de a creşte copilul, presupune o paletă diversificată de drepturi,
astfel:

Îngrijirea de sănătatea şi - părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală

dezvoltarea fizică a copilului
Dreptul şi obligaţia de a se îngriji de
educaţia copilului
- în cazul în care viaţa copilului se află în pericol iminent sau
există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire la
sănătatea sau integritatea sa, medicul are dreptul de a efectua
actele medicale de strictă necesitate pt a salva viaţa
copilului, chiar fără acordul părinţilor sau a altui
reprezentant.
- părinţii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le
revine
- copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită
dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi
personalităţii sale, iar potrivit alin. (2), părinţii copilului au
cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează
să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la
şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate de către
acesta a cursurilor şcolare
- cu privire la libertatea de gândire, cf. art. 491 părinţii
îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea
unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta
şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga

Dreptul şi obligaţia de a îngriji de
învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului
Dreptul şi obligaţia de asigura
supravegherea copilului
Dreptul şi obligaţia de a asigura
întreţinerea copilului
Dreptul de a lua anumite măsuri
disciplinare faţă de copil
Dreptul de a cere înapoierea
copilului de la orice persoană care îl
deţine fără drept.
Dreptul părinţilor la reunire cu
copilul lor
să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi
aleagă liber confesiunea religioasă.
- atunci când copilul beneficiază de protecţie specială,
persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice
acţiuni menite să influenţeze convingerile religioase ale
copilului.
- potrivit art. 497 copilul care a împlinit 14 ani poate cere
părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii
profesionale ori locuinţa necesară învăţăturii ori pregătirii sale
profesionale. Dacă se opun, copilul poate sesiza instanţa de
tutleă, iar aceasta hotărăşte în baza raportului de anchetă
pshosocială. Ascultarea copilului este obligatorie.
- art 499 reglementează obligaţia de întreţinere a părinţilor
faţă de copiii minori.
potrivit art. 499 Cciv., măsurile disciplinare nu pot fi luate de
părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt
interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor
pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, pshică
sau starea emoţională a copilului.
- sunt interzise pedesele fizice de orice formă
- art 495
- dreptul este imprescriptibil
- înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia,
ascultarea fiind obligatorie, în condiţiile art. 264 C.civ.
- Convenţia de la Haga- răpirea internaţională de copii
- este corelativ dreptului copilului de a nu fi separat de părinţii
săi decât pentru motive excepţionale şi temporare.
- nu se confundă cu dreptul părinţilor de a cere înapoierea
copilului de la persoana care îl deţine, ci este un drept
complex chiar dacă transferul provizoriu a creşterii şi educării
copilului a fost realizat în favoarea unor terţe persoane, în
condiţiile legii, şi chiar cu acordul părinţilor.
- dreptul la reunire prespuneă că măsurile de încredinţare sau
plasament către terţe persoane au caracter temporar. Prin
urmare, dreptul părinţilor şi al compilului la viaţă familială,
garantate de art 8 al Convenţiei europene, implică şi dreptul la
măsuri destinate a-i reuni.
Principale aspecte pe care le presupune acest drept:
- prevenirea situaţiilor de risc de către autorităţile
competente.
- măsurile de protecţie trebuie să presupună în primul rând
integrarea copilului în familie
- în mod procedural, dacă s-a produs separarea copilului de
părinţi, prin luarea unei măsuri de protecţie sau efectul legii

Dreptul părintelui de a avea legături
personale cu copilul
(ex. divorţ), aceasta implică dreptul părinţilor de a cere
schimbarea măsurilor cu privire la copil, care poate să acopere
o gamă largă de situaţii. Singura măsură ireversibilă este
adopţia.
- cf. jurisprudenţei CEDO obligaţia autorităţilor naţionale de a
lua măsuri în vederea reunirii nu este absolută.
- art 494 - părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot,
numai în baza unor motive temeinice, să împiedice
corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă
de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către
instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art.
264.
- este un drept complex
- copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine
relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane
alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în
măsura în care acest lucru nu contravine interesului său
superior.
În mod corelativ, părinţii sau un alt reprezentant legal al
copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu
bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care
copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în
care instanţa decide în acest sens, apreciind că există
motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică,
psihică, intelectuală sau morală a copilului
- copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul
dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are
dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru
contravine interesului superior al copilului
- În raporturile stricte dintre părinţi şi copii, părintele
separat de copilul său are dreptul de a menţine legături
personale cu copilul său
Fundamentul acestui drept nu este însă întotdeauna
acelaşi. Astfel, dacă avem în vedere părintele divorţat,
căruia nu i s-a încredinţat copilul, dreptul de a avea legături
personale cu copilul este o componentă a drepturilor
părinteşti şi mijlocul prin care acesta poate veghea la
creşterea şi educarea copilului de către părintele căruia i-a
fost încredinţat copilului. Dacă avem însă în vedere
părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti,
dreptul unui asemenea părinte de a avea legături personale
cu copilul nu mai este o componentă a drepturilor
părinteşti, ci o componentă a dreptului la viaţa de familie.
Pe de altă parte, acesta este şi un drept al copilului, cu

Dreptul de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului
Dreptul de a stabili locuinţa
copilului
Dreptul de a consimţi la adopţia
copilului
Dreptul de a contesta măsurile
dispuse de autorităţi cu privire la
copil de a formula cereri şi acţiuni
în nume propriu şi în numele
copilului
Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului minor
precizarea însă că dreptul copilului, în spiritul respectării
vieţii sale de familie şi a vieţii sale private sociale, are un
conţinut mult mai larg, în sensul că priveşte şi alte rude
decât părinţii (de exemplu, bunicii), precum şi alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de
ataşament. Mai mult, părinţii nu pot împiedica relaţiile
personale de familie ale copilului cu bunicii, fraţii, surorile
sau alte persoane, o asemenea restricţie putând fi stabilită
numai printr-o hotărâre judecătorească, prin care instanţa
să stabilească existenţa unor motive temeinice, de natură
să afecteze dezvoltarea copilului.
În practica judiciară, modalităţile prin care părinţii pot avea
legături personale cu copilul sunt: vizitarea copilului la
locuinţa lui; vizitarea copilului în timpul în care el se găseşte
la şcoală, inclusiv preocuparea pentru situaţia lui şcolară,
petrecerea vacanţei de către copil cu ficecare dintre părinţii
lui
- nu este un drept absolut ci poate fi limitat de instanţă.
În temeiul acestui drept, părintele poate cere modificarea
măsurilor luate cu privire la drepturile şi obligaţiile
persoanle şi patrimoniale dintre părinţi, porivit c.fam.
potrivit art. 496, copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă
părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun
acord, locuinţa copilului.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă
hotărăşte luând în considerare concluziile raportului de
anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil,
dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
- locuinţa copilului nu poate fi schimbată fără acordul
părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are
dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa
acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui
drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului
- este obligatoriu acordul ambilor părinţi chiar dacă sunt
decăzuţi din drepturile părinteşti. Nerespectare acestui
drept atrage nulitatea adopţiei.
- drept complex
 Dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului
Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta
pe minor în actele civile ori de a
încuviinţa aceste acte
Potrivit art. 501 alin. (1) C.civ., părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor.
Prin acte de administrare, în acest context se înţelege atât
actele de administrare porpiu-zise, cât şi actele de
conservare, precum şi, în anumite condiţii legale, cele de
dispoziţie care intră în categoria de acte de administrare a
unui patrimoniu
- încheierea actelor se face diferit, după cum copilul este
lipsit în întregime de capacitate de exerciţiu sau are
capacitate restrânsă.
De asemenea art. 502 prevede că drepturile şi
îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt
aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care
reglementează tutela fiind aplicabile în mod
corespunzător. Cu toate acestea, nu se întocmeşte
inventarul prevăzut la art. 140 C. civ., în cazul în care
copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
- art. 501- până la 14 ani este reprezentat de părinţi, între
14-18 ani îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor şi, după caz, a instanţei
de tutelă.

Exercitarea autorităţii părinteşti

Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti

- în principiu, ocrotirea se realizează de părinţi în comun, în mod egal şi în mod exclusiv

De asemenea, art 503 prevede că faţă de terţii de bună-credinţă oricare dintre părinţi, care îndeplineşte
singur un act curent pt exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că
are şi consimţământul celuilalt părinte. Se instituie astfel un mandat tacit reciproc între părinţi.

Excepţii

 cazuri în care autoritatea părintească se exercită de un singur părinte

 cazuri în care autoritatea părintească nu revine în mod egal ambilor părinţi
 cazuri în care autoritatea părintească revine doar în parte părinţilor.

Mecanisme de exercitare a autorităţii părinteşti

1. Autoritatea părintească se exercită de un singur părinte în următoarele situaţii, prevăzute de art.

504:

a) moartea unuia dintre părinţi constatată fizic sau declarată prin hot.jud.
b) decăderea unui părinte din drepturile prărinteşti
c) punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi
- părintele pus sub interdicţie nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere copilului minor, dar
această obligaţie există numai în măsura în care mijloacele sale depăşesc nevoile normale ale
îngrijirii şi vindecării

d) unul dintre părinte este în imposibilitate, din orice împrejurare de a-şi manifesta voinţa,
precum: dispariţia, contrarietatea de interese între minor şi unul dintre părinţi, împiedicarea unui
părinte de a îndeplini un anumit act în înteresul minorului, condamnarea unui părinte la o
pedeapsă privativă de libertate.
2. Autoritatea părintească nu revine în mod egal ambilor părinţi (exercitarea unilaterală a autorităţii
părinteşti)

În această ipoteză se vorbeşte de scindarea exercitării autorităţii părinteşti, operând separarea copilului
de unul dintre părinţi. Situaţia este însă diferită de aceea în care se stabileşte doar locuinţa copilului la
unul dintre părinţi, iar exercitarea autorităţii părinteşti se realizează în comun şi în mod egal de părinţi.

Scindarea exercitării drepturilor părinteşti presupune că autoritatea părintească se exercită de unul

dintre părinţi, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea la creşterea şi educarea copilului,
precum şi dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a încuviinţa adopţia acestuia .

Cazurile în care intervine scindarea autorităţii părinteşti:

a. desfacerea căsătoriei prin divorţ, când instanţa de tutelă apreciază că există motive întemeiate ca
exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată numai de unul dintre părinţi (art. 398 C.civ.), prin
excepţia de la regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
b) desfiinţarea căsătoriei - când se aplică prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ (art. 305
alin. 2 C.civ.)
c) cazul copilului din afara căsătoriei, când părinţii nu convieţuiesc şi când se aplică, de asemenea,
dispoziţiile privitoare la divorţ.

Astfel, potrivit art. 505 C.civ., în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în
comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. Dacă părinţii copilului din afara
căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către
instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ. Instanţa sesizată
cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a
autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

C) Cazurile în care autoritatea părintească revine numai în parte părinţilor şi în parte unor terţe
persoane
Aceasta presupune că drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana minorului revin unei
persoane sau unei instituţii de ocrotire, iar dreptul de reprezentate sau de încuviinţare a actelor
minorului revine ambilor părinţi sau, după caz, unuia dintre părinţi. Ambii părinţi au dreptul
de a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea acestuia.
Aceste cazuri sunt următoarele:
a) desfacerea căsătoriei prin divorţ, când exercitarea autorităţii părinteşti se realizează de către alte
persoane, în mod excepţional (art. 399 C.civ.);
b) desfiinţarea căsătoriei, când se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului;
c) cazul copilului din afara căsătoriei, când părinţii nu convieţuiesc şi sunt aplicabile dispoziţiile din
materia divorţului.

Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi

Potrivit art. 486 C.civ., ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul
drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi
luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit
interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile.
De asemenea, potrivit art. 506 C.civ., cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu
privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a
copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia

Răspunderea părinţilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

- sancţiuni penale, administrative, civile, de dreptul familiei

- sancţiunea specifică este decăderea din drepturile părinteşti – art. 508-512

Cazurile de decădere

- cf. art 508 decăderea din drepturile părinteşti se poate pronunţa dacă părintele pune în pericol
viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, consum de
alcool sau stupefiante, purtare abuzivă, nelijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinetşti şi
atingerea interesului superior al minorului.

- motivele pentru decăderea din drepturile părinteşti sunt limitativ prevăzute de lege, textul fiind
de strictă interpretare. Astfel, părăsirea copilului, neacordarea întreţinerii, lipsirea de
supraveghere, conduita imorală a mamei, constituie motive pentru decăderea din drepturile
părinteşti.

Doctrina este unanimă în a considera că decăderea din drepturile părinteşti intervine pentru
deficienţe grave în exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului. Este discutabil
dacă decăderea din drepturile părinteşti sancţionează şi modul de înfăptuire a ocrotirii părinteşti în
latura sa patrimonială.

Cine poate cere decăderea din drepturile părinteşti

- sesizarea instanţei de tutelă se face de autorităţile administraţiei publice locale cu atribuţii în

domeniul protecţiei copilului + procuror.

- sesizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului : orice persoană care, prin
natura profesiei sau ocupaţiei sale, lucrează direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu
existenţa unei situaţii de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de
asistenţă socială sau direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
+ telefonul copilului

Protecţia copilului în perioada până la soluţionarea cererii de decădere

- legea prevede măsura specială a plasamentului de urgenţă, precum şi efectul suspendării

exercitării drepturilor părinteşti.

- în cazul unui pericol iminent direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează
instanţa instanţa judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a
copilului în regim de urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un
serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în condiţiile legii.

În termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus
plasamentul în regim de urgenţă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
sesizează instanţa judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti,
precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

- pe durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor

părinteşti, până când instanţa va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea acestei măsuri şi
cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Probaţiunea motivelor de decădere

- în cadrul procesului se poate administra, din oficiu, ca probă, declaraţia scrisă a copilului referitoare
la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declaraţia copilului poate fi înregistrată, potrivit legii,
prin mijloace tehnice audio-video. Înregistrările se realizează în mod obligatoriu cu asistenţa unui
psiholog. Acordul copilului este obligatoriu pentru realizarea înregistrării declaraţiei sale.
Dacă instanţa judecătorească apreciază necesar, aceasta îl poate chema pe copil în faţa ei, pentru a-
l audia. Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o
prealabilă pregătire a copilului în acest sens.

Competenţa soluţionării cererii pentru decăderea părinţilor apaţine instanţei de tutelă.

Potrivit art. 508 alin. (2) C.civ., cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Efectele decăderii din drepturile părinteşti

- efectul principal: pierderea exerciţiului drepturilor cu privire la persoana şi bunurile copilului,

precum şi a îndatoririlor, cu excepţia obligaţiei de a da întreţinere copilului, care se menţine.

Decăderea poate fi totală sau parţială.

- potrivit art. 509 C.civ., decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde
asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate
dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai
dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copiilor.

- dacă, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de
îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.

În ceea ce priveşte efectele în planul drepturilor părinteşti, părintele decăzut nu pierde dreptul de
a consimţi la adopţia copilului (art. 464 alin. 1 C.civ.), iar în planul obligaţiilor, decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului
(art. 510 C.civ.).

Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

- decăderea nu este o sancţiune ireversebilă. Instanţa de tutelă poate reda exerciţiul drepturilor
părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă
părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului.

8. Obligaţia de întreţinere
Reglementare: art 513-534 + alte texte – art 389 (obligatia de întreţinere între foştii soţi), 402
(contribuţia părinţilor, în caz de divorţ la creşterea, educare, învăţătura copiilor rezultaţi din
căsătorie), 499 (obligaţia de întreţinere între părinţi şi copiii lor minori).

Fundament: relaţiile de familie, în general (relaţiile dintre soţi, dintre rude), din care se naşte
obligaţia de solidaritate, adică sprijin moral şi material care există între membrii unei familii, dar şi
în relaţiile speciale – asimilate de legiuitor, din acest punct de vedere, celor de familie – care se
creează între anumite persoane în situaţii particulare. Acesta este cazul foştilor soţi (art. 389 C.civ.),
cel al soţului care contribuie la întreţinerea copilului celuilalt soţ (art. 517 C.civ.) sau al persoanei
care a luat un copil spre a-l îngriji sau proteja temporar (art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004) ori,
în sfârşit, cel al moştenitorilor unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unui minor ori i-a
dat acestuia întreţinere fără să fi fost obligat în acest sens
Definitie: îndatorirea impusă de lege unei persoane de a sigura altei persoane mijloacele necesare
traiului, dpdv material şi spiritural.

Natură juridică: obligaţie legală, având izvorul în lege, spre deosebire de obligaţia de întreţinere
convenţională reglementată de art 2254-2263.

Conţinut: complex. Nu se limitează doar la procurarea hranei, ci trebuie să asigure celui îndreptăţit şi
satisfacerea altor nevoie, cum ete asigurarea locuinţei, a celor necesare îngrijirii sănătăţii,etc.

Persoanele între care există obligaţia de înreţinere şi ordinea în care se datorează

- oblgiaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege:

 Între soţ şi soţie
Între rudele în linie
dreaptă, adică între părinţi
şi copii, bunici şi nepoţi,
străubunici şi strănepoţi
Între cel care adoptă şi
adoptat
Între fraţi şi surori
Între celelalte persoane
anume prevăzute de lege
presupune existenţa căsătoriei. Deci, obligaţia există de la data
încheierii căsătoriei şi până la data încetării sau desfacerii ei prin divorţ.
În cazul nulităţii căsătoriei, obligaţia există numai în cazul căsătoriei
putative şi numai pentru soţul de bună credinţă, până la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau
constatare a nulităţii căsătoriei.
- obligaţia între părinţi şi copii există fără a se face distincţie după cum
copiii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt adoptaţi. În ceea
ce priveşte pe adoptat, art. 520 prevede că, după încetarea adopţiei,
adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau,
după caz, de la soţul său.
prevederea se referă la adopţia cu efecte restrânse, care a fost
înlăturată prin OUG 25/1997 deoarece în cazul adopţiei cu efecte
depline, obligaţia de întreţinere există ca între părinţi şi copii.
- foşti soţi, ca urmare a divorţului, cf art. 389
- foşti soţi din căsătoria putativă, în cazul căreia, potrivit art 304, pt
soţul de bună credinţă se aplică, prin asemănae, prevederile din
materia divorţului.
- între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ, cât
timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit,
sunt dispăruţi sau în nevoie
- între copilul astfel întreţinut timp de 10 ani şi cel care l-a întreţinut.
- între moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea
unui copil sau care i-a dat întreţinere fără să fie obligată şi copilul
respectiv, până la majoratul acestuia şi numai dacă părinţii fireşi ai
copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie. Întreţinerea se
datorează de moştenitori doar în limita valorii moştenite.

Ordinea în care se datorează întreţinerea

- ordinea prevăzută de art. 519 este imperativă, astfel încât cel îndreptăţit la întreţinere nu poate să îl
aleagă pe cel căruia îi va solicita întreţinerea, ci va trebi să respecte o ordine prestabilită de lege, de la
care nu se poate deroga.

1. Soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea altor persoane.

2. Descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
desacendenţi sau mai mulţi descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui în grad mai îndepărtat.
Aceasta înseamnă că fiul unei persoane îndreptăţite la întreţinere este obligat la prestarea
întreţinerii înaintea părinţilor acelei persoane, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi, fiul este obligat
înaintea nepotului; de asemenea, dacă sunt mai mulţi ascendenţi, părintele este obligat înaintea
bunicului.

3. Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor . Cu alte cuvinte,
dacă o persoană are dreptul la întreţinere, dar nu este căsătorită şi nici nu are descendenţi, va
solicita întreţinerea de la părinţii săi, iar dacă aceştia nu au mijloace sau nu mai există, se va
îndrepta împotriva fraţilor şi abia apoi împotriva bunicilor.

În ceea ce priveşte ordinea în care îşi datorează întreţinere celelalte persoane prevăzute de lege,
rezultă că :

a. Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să îl întreţină pe acest
copil, dar numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie.

b. Copilul astfel întreţinut timp de 10 ani poate fi obligat să presteze întreţinere părintelui său
vitreg. Această obligaţie va deveni însă efectivă numai dacă părintele vitreg nu are copii fireşti, care
ar putea fi obligaţi să îl întreţină potrivit art 519 ori dacă aceştia nu au mijloace pentru a-l întreţine.

c. Moştenitorii unei persoane obligate la întreţinerea unui copil sau care a întreţinut un copil fără
a avea această obligaţie vor fi obligaţi să continue întreţinerea copilului, în limita valorii moştenirii
culese, dar numai dacă părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie + numai cât timp cel
întreţinut este minor.

d. cel obligat la întreţinerea copilului pe care l-a luat spre îngrijire sau protecţie temporară va
presta această întreţinere numai dacă părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

Condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere

- potrivit art. 513 obligaţia se datorează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege atât în
persoana creditorului cât şi a debitorului.

1. Condiţii privind creditorul obligaţiei :

1. Starea de nevoie - nu trebuie să fie absolută, poate fi şi parţială : ex. o persoană

obţine o pensie insuficientă
- are un conţinut variabil şi se apreciază diferit de la o epocă la alta
şi de la o persoană la alta
- se apreciază în concret în funcţie de circumstanţele cauzei (mai
ales legate de persoana creditorului întreţinerii)
2. imposibilitatea de a se - una din cauzele imposibilităţii este incapacitatea de a muncii.
întreţine singură, din Caracteristica importantă a incapacităţii de a munci, în contextul
munca sau din bunurile determinării aptitudinii unei persoane de a solicita şi a primi pensie
sale de întreţinere, rezidă în faptul că ea – alături de absenţa altor
mijloace de trai (bunuri, alte venituri etc.) – determină starea de
nevoie.
Incapacitatea de a munci poate fi totală sau parţială, după caz,
determinând, în fiecare din cele două situaţii, o configuraţie
corespunzătoare a stării de nevoie: totală sau parţială.
- simpla atingere a vârstei legale de pensionare pentru limită de
vârstă nu generează o prezumţie simplă în sensul existenţei
 incapacităţii de muncă
- este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei şi este
probată de cel care o invocă.
3.comportamentul nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel
corespunzător al obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor
creditorului întreţinerii – moravuri.
art 526 - fapte grave pot fi faptele care atrag nedemnitatea succesorală, fie de
drept fie judiciară. De asemenea, soţul care părăseşte domiciliul
conjugal şi trăieşte în concubinaj nu îndeplineşte această condiţie.
- Pe de altă parte, alin. (2) al art. 526 are în vedere şi ipoteza în care
acela care pretinde întreţinere se află în nevoie din culpa sa, caz în
care poate cere numai întreţinere de strictă necesitate.

2. Condiţii cu privire la debitorul întreţinerii

1. Inexistenţa unei alte - nu se poate deroga de la ordinea imperativă. De exemplu, un

persoane obligate la
întreţinere în ordinea
prevăzută de art. 519 C.
civ.
2. Existenţa mijloacelor de
a presta întreţinerea sau a
posibilităţii de a dobândi
aceste mijloace
copil nu poate cere întreţinere de la bunici, înainte de a solicita
asta de la părinţi. Bunicii pot fi obligaţi să îl întreţină pe nepot
numai dacă părinţii nu au mijloacele necesare.
- la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinere se ţine
cont de veniturile şi bunurile acestuia precum şi de posibilităţile de
realizare a acestora. De asemenea, vor fi luate în vedere celelalte
obligaţii ale sale.
- prin venituri trebuie să se înţleagă venituri din muncă dar şi orice
alte vernituri constante, cu caracter de continuitate (ex. dividende,
dobânzi).
- pot fi urmărite, pt executarea obligaţiei de întreţinere, salariile,
pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume
ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale acestuia, până la jumătate din venitul
lunar net, pt sumele datorate cu titlu de pensie de întreţinere sau
alocaţie de copii. De asemenea, şi ajutoarele pentru incapacitate
temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de
desfacere a contractului individual de muncă, pe baza oricăror
dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, în condiţiile
legii, pot fi urmărite pentru sumele datorate cu titlu de pensie de
întreținere.
Nu vor putea fi luate în considerare sumele încasate întâmplător,
cum ar fi cele pentru deplasări sau sumele primite pentru
instalarea într-un nou loc de muncă.
Potrivit art 409. nu vor putea fi urmărite pt niciun fel de datorii
alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pt copii, ajutoarele pt îngrijirea
copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz
de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi
orice alte sume cu destinaţie specială prevăzută prin lege.
 În jurisprudenţă s-a decis că atunci când debitorul obligaţiei de
întreţinere nu are mijloace să presteze întreţinerea datorită
faptului că nu munceşte, deşi are capacitate de muncă, el nu
poate fi exonerat de executarea acestei obligaţii. Într-o asemenea
situaţie, obligaţia sa va fi stabilită pornindu-se de la salariul
minim pe economia naţională şi, dacă nu o va executa, este
pasibil de răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de
abandon de familie.
- soluţia poate fi menţinută şi în lumina art. 527 C.civ., care nu
exonerează de obligaţia de întreţinere pe cel care, deşi nu are
mijloacele pentru a o plăti, are posibilitatea de a dobândi aceste
mijloace
Alta va fi situaţia dacă persoana obligată la întreţinere nu are
mijloace să o presteze datorită unor motive întemeiate, cum ar fi
starea de boală, continuarea studiilor sau şomajul (dacă nu
primeşte ajutorul prevăzut de lege în acest caz). Executarea unei
pedepse privative de libertate constitui, de asemenea, un astfel
de motiv, cu excepţia cazului în care condamnarea a fost aplicată
tocmai pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie.

La evaluarea posibilităţilor materiale ale debitorului întreţinerii nu

vor fi avute în vedere veniturile soţului său sau ale altor membri ai
familiei sale, dar se va ţine cont de alte obligaţii ale sale, cum ar fi
executarea altor obligaţii de întreţinere

Dovada îndeplinirii condiţiilor : prin orice mijloc de probă

Executarea obligaţiei de întreţinere

1. Cuantul întreţinerii : instanţa va aprecia, în funcţie de situaţia concretă a creditorului, de nevoile

sale, precum şi în raport cu mijloacele debitorului, care se stabilesc potrivit art. 527 alin. (2), care
este cuantumul pensiei de întreţinere care să acopere aceste nevoi.

Există, însă, unele situaţii în care legiuitorul a stabilit în mod expres cuantumul – în limită maximală
– al pensiei de întreţinere: în cazul obligaţiei de întreţinere între foştii soţi (art. 389 alin. 3 C. civ
-Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din
venitul net al celui obligat la plată .) şi în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
(art. 529 alin. 2 şi 3 C. civ.- o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2
copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii).

2. Modalităţi de executare
- cf. art. 530 obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, iar
dacă nu se execută de bunăvoie, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de
întreţinere, stabilită în bani.

- în practică, de vreme de debitorul refuză executarea, instanţele stabilesc executarea prin plata
unei pensii în bani. Art. 530- pensia se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă
procentuală din venitul lunar al celui care datorează întreţinerea.

3. Data de la care se acordă întreţinerea : de la data cererii de chemare în judecată

Excepţie : se poate acorda şi pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii a fost
întârziată din culpa debitorului (de ex. printr-o conduită înşelătoare, a creat creditorului
convingerea că îşi va executa de bunăvoie obligaţia).

4. Modificarea cuantumului întreţinerii

- este posibilă modificarea cuantumului, prin mărire sau micşorare, după cum se schimbă mijloacele
celui care o prestează sau nevoia celui care o primeşte.

- mărirea va fi dispusă de instanţă de la data la care a fost cerută

- în cazul micşorării, deşi legea nu prevede expres data de la care se produce, aceasta va trebui
dispusă de la data la care a apărut cauza care a determninat această măsură, pt că altfel s-ar ajunge
la îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului întreţinerii. Dacă însă debitorul a prestat întreţinerea
benevol, deşi cunoştea motivul pt care ar fi trebuit micşorată, atunci micşorarea va fi dispusă de
instanţă de la data la care a fost solicitată.

- pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata
inflaţiei.

Încetarea obligaţiei de întreţinere – poate fi dispusă de instanţă

Cauze

1. dispariţia uneia dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul obligaţiei: starea de
nevoie sau incapacitatea

2. debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloacele necesare pentru a presta întreţinrea.

3. decesul debitorului sau al creditorului obligaţiei

- aceasta va trebui dispusă de instanţă de la data la care a apărut cauza care a determinat-o, cu
excepţia situaţiei în care debitorul a prestat întreţinerea benevol, deşi cunoştea motivul încetării
sale, când încetarea va fi dispusă de instanţă de la data la care a fost cerută.

Plata pensiei de întreţinere: periodic, sub formă de rate, la teremenele convenite de părţi sau, în
lipsa acordului, la cele stabilite prin hot. jud. În practică, pensia de întreţinere se plăteşte lunar.

- în cazul în care creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreţinerea
este datorată în întregime pentru acea perioadă.
Prin excepţie, părţile pot conveni, sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate
hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere
nevoile de întreţinere a celui îndreptăţit pe o perioadă îndelungată, în măsusa în care debitorul
întreţinerii are mijloacele necesare.

Restituirea întreţinerii nedatorate

- dacă din orice motiv se dovedeşte că întreţinerea prestată de bunăvoie sau ca urmare a unei hot.
jud. nu era datorată, cel care a executat întreţinerea poate să ceară restituirea de la cel care a
primit-o sau de la cel care avea în realitate obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Caractere juridice ale obligaţiei de întreţinere

Legalitatea - este stabilită prin lege şi nu există numai în condiţiile, între persoanele şi
ordinea prevăzută de lege. Nu este incompatibilă cu obligaţia de
întreţinere convenţională, astfel încât este posibil ca o persoană fă fie
obligată să execute atât o obligaţie de întreţinere legală cât şi una
convenţională faţă de aceeaşi persoană.
Consecinţe care rezultă din legalitate:
1. nu se poate renunţa la dreptul de întreţinere nici în cazul unui
proces nici în afara procesului
2. înţelegerea părinţilor cu privire la prestarea întreţinerii către copii,
dacă are loc în cursul unui proces, trebuie încuviinţată de instanţa de
tutelă, care verifică dacă este respectat interesul superior al copilului

caracterul personal - esenţialmente personal, de unde rezultă că

1. dreptul la întreţinere este incesibil, deci nu poate fi transmis nici cu titlu
oneros nici cu titlu gratuit, nici prin mecanismele de transmitere sau
transformare a obligaţiilor (cesiune, subrogaţie, novaţie). De asemenea, nu
poate face obiectul unei stipulaţii pentru altul.

2. Fiind incesibil, dreptul la întreţinere este şi insesizabil, dar este vorba de

o insesibilitate parţială, deoarece art. 409 prevede că sumele ce se plătesc
debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă pot fi
urmărite până la ½ din venitul lunar net pt sumele datorate cu titlul de
obligaţie de întreţinere sau alocaţie de copii, respectiv până la 1/3 din
venitul lunar net, pt orice alte datorii. Veniturile din muncă și orice alte
sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât
cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra
părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.

3. Obligaţiile de întreţinere nu sunt supuse regimului compensaţiei

legale, în măsura în care nu pot fi urmărite, deoarece art. 1618 lit. c)
exceptează expres de la compensaţie creanţele insesizabile. În mod
 excepţional, pot face obiectul compensaţiei judiciare, în sensul că, la
divorţ, dacă instanţa ar separa copiii rezultaţi din căsătorie şi ar încredinţa
fiecărui părinte unul sau mai mulţi copii, ar putea fi compensate obligaţiile
de întreţinere între ei.

4. Fiind esenţialmente personale, nici dreptul şi nici obligaţia de

întreţinere nu se transmite la moştenitor ci se stinge prin moartea
debitorului sau acelui îndreptăţit la întreţinere. O situaţie excepţională –
art 518 C.civ – obligaţia ce revine moştenitorilor persoanei care a fost
obligată la întreţinere.

5. Nu poate fi cerută pe calea acţiunii oblice de către creditor. Cu toate

acestea, creditorul celui obligat la întreţinere poate formula, pe calea
acţiunii oblice, cererea privind reducerea sau sistarea întreţinerii.
Caracterul reciproc Excepţii:
1. în cazul obligaţiei de întreţinere prevăzute de art. 517 C.civ. în sarcina
soţului care l-a întreţinut pe copilul celuilalt soţ; obligaţia devine
reciprocă, dacă părintele vitreg l-a întreţinut pe copil timp de 10 ani

2. în cazul obligaţiei prevăzute de art. 518 C. civ. pentru moştenitorii celui

care a fost obligat la întreţinerea unui copil sau care i-a prestat întreţinere
fără a fi fost obligat.

3. în cazul obligaţiei de întreţinere prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea

nr. 272/2004.

4. obligaţia de întreţinere între foştii soţi are caracter reciproc

permanent numai dacă ambii au fost culpabili pentru desfacerea
căsătoriei sau dacă s-a desfăcut căsătoria prin acordul soţilor ori
determinat de starea de boală a unuia din ei; în cazul în care divorţul a
fost pronunţat numai din culpa unuia dintre soţi, obligaţia are caracter
reciproc numai un an de zile de la divorţ, după care devine unilaterală,
purtând numai în sarcina soţului vinovat de divorţ (art. 389 alin. 4 C.civ)

5. de asemenea, dacă fostul soţ, obligat la întreţinere, s-a recăsătorit,

obligaţia lui se menţine, însă el pierde dreptul la întreţinere din partea
fostului său soţ, potrivit art. 389 alin. 5 C. fam., deoarece este îndreptăţit
să primească întreţinere din partea actualului soţ.

6. fostul soţ de rea credinţă din căsătoria putativă datorează întreţinere

soţului de bună credinţă, fără ca acesta să fie, la rândul său, obligat către
cel dintâi

Caracterul succesiv - doar în mod excepţional, se poate presta prin plata unei sume globale
Caracterul variabil - este determinat de faptul că nevoile de întreţinere a unei persoane
 diferă, de la caz la caz, în funcţie de vârstă, mediu, necesităţi de educare şi
învăţătură, nivel de dezvoltare a societăţii
- consecinţa procesuală: hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie nu
se bucură de autoritate absolută de lucru judecat, ci numai de una
relativă.
Caracterul divizibil - atât pe latură pasivă cât şi pe latură activă

Excepţii de la divizibilitatea pasivă

1. art. 521 alin. 2 C. civ. prevede că părintele îndreptăţit să ceară
întreţinere de la mai mulţi copii poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte
numai împotriva unuia dintre ei, iar cel care a plătit întreţinerea se poate
întoarce împotriva celorlalţi obligaţi, pentru partea fiecăruia.
2. în cazul prevăzut de art. 518 alin. 1 C. fam., potrivit alin. 2 al aceluiaşi
articol dispune că, dacă sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia lor este
solidară, fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor
moştenite; aceasta înseamnă că, dacă unul dintre ei prestează întreaga
întreţinere, se va putea regresa împotriva celorlalţi, proporţional cu
valoarea părţii din moştenire pe care au dobândit-o.

c) obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil – art 499 C.civ

Divizibilitatea activă – debitorul care nu poate presta întreţinere tuturor

celor îndreptăţiţi, poate fi obligat de instanţă să presteze întreţinere numai
faţă de unul sau ca aceasta să se împartă între toţi.
- nu este o excepţie de la divizibilitatea activă, pt că instanţa nu îl obligă să
presteze întreţinerea însumată unui singur creditor doar partea lui.

Obligaţia de întreţinere între soţi

- se realizează prin simplul fapt al convieţuirii soţilor şi a susţinerii benevole a cheltuielilor

căsătoriei.

- problema se pune în practică în cazul separaţiei în fapt a soţilor, caz în care un soţ poate obţine
obligarea celuilalt soţ la plata unei pensii de întreţinere. Obligaţia de întreţinere poate fi
valorificată în tot timpul căsătoriei, inclusiv pe durata prcesului de divorţ.

Condiţiile întreţinerii

1. starea de nevoie a soţului creditor – se apreciază în funcţie de venituri şi bunuri valorificabile.

Bunurile comune, dobândite în cadrul unui regim de comunitate legală sau convenţională, vor
putea fi valorificate mai înainte de a se cere obligarea celuilalt soţ la plata unei pensii de întreţinere-
se poate cere partajul.

- s-a decis că în cazul soţilor starea de nevoie poate fi reţinută şi în cazul în care se datorează unor
împrejurări precum îngrijirea unui copil bolnav sau rude apropiate.
2. posibilităţile materiale ale soţului debitor al întreţinerii –poate fi institută până la o pătrime din
venitului soţului iar împreună cu întreţinerea copiilor nu poate depăşi ½

- În practica judecătorească s-a decis că dreptul la întreţinere poate fi condiţionat de conduita

creditorului întreţinerii. De exemplu, soţul care se pretinde creditor al întreţinerii a părăsit în mod
nejustificat domiciliul conjugal şi, eventual, întreţine relaţii extraconjugale.

Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează (art. 389 alin. 1 C.civ.) și se
naște, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, obligația de întreținere între foștii soți.

Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

- fundamnetul: reguli morale, umanitare

- este distinctă de obligaţia de întreţinere între soţi

În ceea ce priveşte condiția stării de nevoie, potrivit art. 389 alin. (2) C.civ., soţul divorţat are dreptul
la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de
căsătorie, ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte
în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează
unei împrejurări în legătură cu căsătoria. De exemplu, poate fi vorba de o incapacitate în legătură
cu naşterea unui copil. Această dispoziţie se aplică şi în cazul căsătoriei putative, pentru soţul de
bună-credinţă.

Potrivit alin. (4) al art. 389 C.civ., când divorţul este însă pronunţat numai din vina unuia dintre
soţi, acesta nu va beneficia de întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

Virtual, dreptul la întreţinere se naşte de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ. Dacă
însă dreptul la întreţinere s-a stabilit chiar în cadrul procesului de divorţ, fostul soţ datorează
întreţinere de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ.

În toate cazurile, dreptul la întreţinere se stinge prin recăsătorirea fostului soţ creditor al
întreţinerii.

Cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte cu respectarea prevederilor art. 389 alin. (3) C.civ..,
adică întreţinerea poate fi stabilită până la o pătrime din venitul net al fostului soţ obligat la plata ei,
potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreţinere,
împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din muncă
al soţului obligat la plată.

Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii – art 499 şi 525

1. Condiția privind starea de nevoie a copilului. În cazul minorului, astfel cum rezultă din cuprinsul
art. 525 C.civ., minorul care cere întreținere de părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate
întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.
De asemenea, potrivit art. 499 alin. (2) C.civ., dacă minorul are un venit propriu care nu este
îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și
pregătirea sa profesională. Per a contrario, dacă minorul are un venit îndestulător, ei nu mai
datorează întreținere.

În ceea ce privește bunurile minorului, deși, în principiu acestea nu se iau în considerare pentru
aprecierea stării de nevoie a minorului, alin. (2) al art. 525 C.civ. prevede că, în cazul în care părinții
n-ar putea presta întreținerea fără a-și primejdui propria lor existență, instanța de tutelă poate
încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția
celor de strictă necesitate.

2. Conţinutul obligaţiei : complex, presupune nu numai asigurarea celor necesare traiului ci şi a

condiţiilor materiale necesare educării şi pregătirii profesionaile.

Fundamentul obligaţiei : obligaţia părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi pregătirea

profesională a copilului.

3. Cauntumul : pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o
jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Aceste limite au semnificaţia unor plafoane maximale, pe
care instanţa judecătorească nu le poate depăşi, ceea ce nu înseamnă că pensia de întreţinere
stabilită în concret trebuie să coincidă cu plafonul legal.

Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit
legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

4. Data pensiei de întreţinere : de la data cererii de chemare în judecată.

- în caz de divorţ, pensia de întreţinere, ca şi cerere accesorie, se datorează de la data cererii de

divorţ. Dacă însă pensia cuvenită copiilor a fost stabilită printr-o hotărâre separată, anterioară
divorţului (de exemplu, în timpul separaţiei în fapt a soţilor), instanţa de divorţ va dispune
obligarea debitorului cu începere de la data pronunţării hotărârii de divorţ.

- în cazul copilului care îşi stabileşte partenitatea prin hotărâre judecătorească, pensia de
întreţinere se stabileşte cu începere de la data introducerii acţiunii în stabilirea paternităţii.

Durata obligaţiei de întreţinere : până la data majoratului, iar dacă se află în continuarea studiilor,
până la terminarea acestora, dar fără a depăşi 26 de ani.
Pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea studiilor şi să
obţină rezultate corespunzătoare.
De asemenea, nu are importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de învăţământ de stat
sau particulare, dacă este vorba de o instituţie de învăţământ superior sau de o şcoală profesională.
Soluţionarea neînţelegerilor : instanţa de tutelă, pe baza raportului de anchetă psihosocială.