Predica Rusalii 2020

Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele
lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. ”
(loan VII, 38-39).

Între toate sărbătorile creştine de peste an, trei strălucesc în chip deosebit în calea
pregătirii şi desăvârşirii noastre spirituale: Naşterea cea după trup a Domnului Hristos,
Învierea Sa cea prea minunată din morţi şi Coborârea Sfântului Duh în ziua
Cincizecimii, numită de poporul nostru Rusaliile.

Astăzi cinstim în chip deosebit prin imnuri, cântări şi rugăciuni, cu nespusă bucurie
duhovnicească, sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în
ziua Cincizecimii în foişorul din Ierusalim, precum şi asupra celor ce au fost de faţă la
acest fapt minunat.

Puterea sfinţitoare şi înnoitoare a Sfântului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate
veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oamenilor împreună cu Tatăl şi cu
Fiul; Duhul cel Sfânt a îndemnat pe oameni către adevăr şi i-a învăţat să săvârşească
cele plăcute lui Dumnezeu. Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi ni se spune: „Şi
Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai
lămurit prin Iisus Hristos şi mai ales astăzi, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sa cea
minunată asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborârea
directă a puterii sfinţitoare a Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit
făgăduinţa Domnului Hristos, Care, după învierea Sa din morţi, le-a poruncit să nu se
depărteze de Ierusalim până ce „vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca XXIV, 49).

În această sfântă sărbătoare a Rusaliilor este potrivit să cunoaştem şi noi, creştinii de

astăzi, mai întâi evenimentul coborârii Sfântului Duh şi apoi semnificaţia lui pentru
întreaga noastră viaţă creştină.

La 50 de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi prozeliţii iudei, adică cei care
adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă
la Ierusalim pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era
una din cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămâni de
la Paştele Iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deosebită în viaţa religioasă a
poporului iudeu. În acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite
ceremonii sfârşitul secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o
casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. In timp ce ei
stăruiau în citiri, rugăciuni şi cântări, deodată, pe la ceasul al treilea din zi, care
corespunde orei a noua de dimineaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un
vuiet puternic ca puterea unei vijelii şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi.
Celor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi
aşezându-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, încât au început să
vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar când s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborât asupra foişorului unde se
aflau Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cucernici aflători în Ierusalim. Locul
unde se aflau Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se
desfăşurau ceremoniile sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfânta cetate iudei şi
prozeliţi din toate părţile cunoscute ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi
elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont,
Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei, veniseră oaspeţi până de la Roma,
din insula Creta şi din Arabia. Şi se minunau toţi, căci fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli
vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă au început să-i ia în
râs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfântul Petru, cu un curaj pe care nu-l
avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întâmplate s-au făcut prin puterea
Sfântului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul şi semnificaţia Jertfei şi învierii lui
Hristos, pentru tot neamul omenesc, îndemnându-i pe toţi să se pocăiască şi să
primească botezul spre iertarea păcatelor. Mulţi au primit cu bucurie cuvântul lui şi în
această sărbătoare a Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi
copii, după vârsta şi starea în care se aflau. Astfel s-a făcut începutul Bisericii creştine.
Iar ei cu toţii stăruiau în învăţătura Apostolilor, în iubire frăţească, în frângerea pâinii şi
în rugăciuni (F.A. II, 1-41).

Întrebarea firească pe care şi-o pune acum fiecare inimă împodobită cu simţăminte
creştine este aceasta: Oare puterea Sfântului Duh s-a revarsat numai asupra Sfinţilor
Apostoli in sărbătoarea Cincizecimii, iar de atunci a încetat revărsarea şi acţiunea
sfinţitoare şi preînnoitoare a Sfântului Duh în lume ?

Nicidecum. Sfântul Duh S-a pogorât asupra Apostolilor nu numai ca să-i sfinţească pe
ei, ci ca să le dăruiască lor haruri mai presus de fire, pe care să le împărtăşească
urmaşilor lor, iar viaţa duhovnicească a Bisericii să sporească. Urmaşii Sfinţilor Apostoli,
Episcopii şi Preoţii au primit prin taina preoţiei puterea de a împărtăşi tuturor
credincioşilor darurile harice ale Sfântului Duh. Astfel, puterea înnoitoare, sfinţitoare şi
îndumnezeitoare a Sfântului Duh rămâne permanent lucrătoare şi creatoare în lume.

Încă fiind Domnul Hristos împreună cu Sfinţii Apostoli în lume, i-a încredinţat de
prezenţa şi permanenţa Sfântului Duh, spunându-le: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va
da alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul Adevărului” (Ioan XIV,
16-17). De asemenea, în prima zi a învierii, seara, Domnul Hristos S-a arătat Sfinţilor
Apostoli, care stăteau ascunşi cu uşile încuiate şi, după ce i-a binecuvântat, le-a spus:
„Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute” (Ioan XX, 22-23).

A doua întrebare care se pune minţilor şi inimilor noastre este aceasta: In ce constă
puterea sfinţitoare a Sfântului Duh ?
Darurile Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, sunt nenumărate, căci bogăţia
Duhului este nesfârşită. „Intr-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sfântul
Grigorie de Nazianz, când mă gândesc la bogăţia numirilor... Sfântului Duh. El este
numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului,
Domnul însuşi, Duhul învierii, al adevărului, al libertăţii, Duhul înţelepciunii, al priceperii,
al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al credinţei, al temerii de Dumnezeu, căci şi este
făcătorul acestora toate, umplându-le pe toate de fiinţa Lui, pe toate ţinându-le... El
reface pe om prin Botez şi înviere, cunoaşte toate, învaţă, suflă unde vrea şi cât vrea...
Şi premerge botezului şi e căutat după Botez. Câte le lucrează Dumnezeu, El le
lucrează; El se împarte în limbi de foc şi împarte harurile, care face apostoli, profeţi,
evanghelişti, păstori şi învăţători’’ (Cuvântul 31 [Teologic 5], XXIX, Migne, P.G. XXXVI,
col. 159).

Duhul Sfânt e viaţă, făcător şi dătător de viaţă, lumină şi dătător de lumină, izvorul
sfinţeniei şi al bunătăţii. Prin El se cunoaşte Tatăl şi se preamăreşte Fiul. După cuvântul
Sfintei Scripturi, din bogăţia nemăsurată şi nesecată a darurilor Sfântului Duh, şapte
daruri sunt mai însemnate pentru viaţa noastră creştină: duhul înţelepciunii, duhul
înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi
duhul bunei credinţe (Isaia XI, 2).

Orice lucrare sfinţitoare se săvârşeşte de slujitorii Bisericii prin invocarea puterii

îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Duhul Sfânt preface, curăţă şi înnoieşte firea noastră
cea căzută şi stricată mai întâi prin baia Botezului şi „ne îmbracă în omul cel nou, care
este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. IV, 24).
însuşi Domnul Hristos ne-a asigurat de aceasta când a spus lui Nicodim, unul din
fruntaşii iudeilor: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în
împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, III, 5). Apoi, prin Taina Mirungerii, pune asupra sufletului
şi trupului nostru „pecetea harului Sfântului Duh”, căci, după cuvântul Sfântului Ioan,
„Duhul este cel care dă viaţă” (Ioan VI, 63). Tot aşa şi cu celelalte taine, dar mai ales
prin taina Sfintei Cuminecări, care le covârşeşte pe toate. Sfinţirea şi prefacerea pâinii şi
vinului în Sângele şi Trupul Domnului, le face episcopul sau, în lipsa acestuia, preotul,
prin invocarea harului Sfântului Duh. „Indestulează-mă cu puterea Sfântului Tău Duh,
ca, fiind îmbrăcat în darul preoţiei... să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul
Tău Sânge”, se roagă arhiereul sau, în lipsa lui, preotul, în timpul imnului Heruvic. Iar în
momentul cutremurător şi înfricoşat al prefacerii Sfintelor Daruri, slujitorii se roagă:
„Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duli în ceasul al treilea Apostolilor Tăi,
pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor care ne rugăm Ţie”.

Noi, toţi oamenii, suntem supuşi ispitelor şi păcatului. Noi toţi avem nevoie de trezirea
cugetului, de pocăinţă şi iertare, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, de revărsarea
bunătăţii Duhului Sfânt, care curăţeşte, înnoieşte, sfinţeşte şi zideşte din nou sufletul
omenesc.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi
ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne
pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale.
 Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră
pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine
ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate
din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru
greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile
noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă
cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

Puterea harului Sfântului Duh smereşte pe cei mândri, îmblânzeşte pe cei cruzi, pe cei
lacomi şi avari îi face milostivi şi îndurători, pe cei desfrânaţi îi curăţă şi-i întoarce cu
iubire către familia şi copiii lor..

Sfântul Apostol Pavel ne spune că roadele Duhului sunt acestea: „dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor”
(Gal. V, 22).

Noi, cei ce facem parte din sânul Sfintei Biserici apostolice şi soborniceşti, nu suntem
lipsiţi în nici un moment al vieţii noastre de asistenţa Duhului Sfânt, de puterea lui
înnoitoare, creatoare şi simţitoare. în acest sens, Sfântul Petru ne spune tuturor: „Voi
sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina
Sa cea minunată” (I Petru II, 9).

Duhul Sfânt sădeşte lucrarea mântuirii în străfundul inimilor noastre şi le face să se

întoarcă de la spiritul lumii către Dumnezeu cel în Treime lăudat. El ne leagă de Hristos,
iar prin Hristos ne pune în legătură cu Tatăl. Duhul Sfânt ne deschide şi ne luminează
ochii minţii ca să înţelegem că Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu adevărat.
Hristos este uşa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide uşa spre Tatăl
ceresc, Creatorul a toate.

Domnul Dumnezeul nostru, izvorul vieţii şi al înţelepciunii şi dătătorul a tot binele, Cel ce
ne-a adus pe noi din nefiinţă la fiinţă, Cel ce a creat pământul şi întreg universul pentru
a ne pune la dispoziţie un cadru potrivit cu aptitudinile noastre, să ne trimită şi nouă
îndurările milostivirii şi ale iubirii Sale de oameni. Să nu cumpănească fărădelegile şi
păcatele noastre îndurările şi miloşii virile lui Dumnezeu, ci să prisosească spre noi
bunătatea şi maica lui iubire de oameni. Să nu lipsească de la noi mai ales puterea
îndumnezeitoare, înnoitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt,

Cel ce S-a pogorât astăzi asupra Apostolilor în Ierusalim, ca să nu fim răpiţi, răniţi şi
ademeniţi de amăgirea frumuseţilor celor stricăcioase ale lumii acesteia şi să cădem în
meşteşugirile şi vrăjmăşiile diavolului, voitorul de rău al oamenilor. Astfel, pururea fiind
întăriţi, înnoiţi şi sfinţiţi cu puterea harului celui neîmpuţinat al Duhului Sfânt, să ne
învrednicim a ajunge la frumuseţea cea nepieritoare de sus, ca să ne bucurăm de
lumina cea neînserată a lui Dumnezeu Cel veşnic, în prea frumosul Ierusalim ceresc, în
împărăţia Sa cea veşnică. Amin.