Sunteți pe pagina 1din 1

O vorbă veche franțuzească zice că mai-binele e adesea vrăjmașul binelui.

Este foarte adevărat;


însă omului nu-i trebuiește binele, îi trebuiește mai-binele: aceasta e rațiunea întregului progres
al omenirii. Priviți, la fiecare Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, ce goană după mai-bine! Gândesc că
nicăieri nu se mută mai mult și mai des lumea ca la București; e natural — Capitala trebuie să
dea tonul progresului. Cu trei luni înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe
regulat o interesantă dezbatere, având un vădit caracter de urgență:
— Nu-mi mai dă mâna, cocoană! leafă scăzută; criză; nu mai pot! trebuie să căutăm una mai
ieftină…
— Iar să ne mutăm?
— Dacă trebuie…
— Uf! când mă gândesc, să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar! să mai paț iar ca-n
rândul trecut, când s-a răsturnat căruța cu mobila și era să mă calce tramvaiul! — că mă mir ș-
acuma cum am scăpat! — uf! parcă mai bine să mor!
— N-am ce-ți face! De ce nu ți-a dat părinții o pereche de case de zestre? și mie mi-ar fi plăcut
să nu mai umblu la fiecare șase luni din mahala în mahala… Dar de!… asta e soarta noastră a
chiriașilor!
[…]
— Uf! mie-mi spui? așa e cu mutatul, soro! mie, țiganul, globul ăl de cleștar de la lampă!… Asta
e soarta noastră a chiriașilor!
— Soarta numai a chiriașilor? zic eu în gîndul meu. Ași!…
În toate părțile lumii se mută numai chiriașii; la București se mută și proprietarii. Dacă unui
proprietar care are două perechi de case, îi rămâne o pereche neînchiriate, desigur se mută din
casa în care a șezut în casa goală…
(De închiriat, I.L. Caragiale)