Sunteți pe pagina 1din 31

Sfânta masă.

În centrul absidei altarului se află Sfânta Masă pe care se săvârşeşte Sfţnta


Liturghie; are formă rotundă sau patrulateră, cu un singur picior. Pe Sfânta Masă sunt aşezate
darurile pentru jertfă la slujba Sfintei Liturghii – de aceea ea simbolizează Cina cea de Taină, în
decursul căreia Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie. La piciorul mesei se îngroapă o
părticică din sfinte moaşte, fiindcă Sfânta Masă aminteşte simbolic şi mormintele celor care au
pătimit şi au murit mărturisind credinţa în Iisus Hristos.
Sfânta Masă este acoperită cu o pânză albă, numită cămaşă, strânsă cu un şnur în jurul
piciorului, închipuind giulgiul în care a fost înfăşurat Mântuitorul la punerea Sa în mormânt. La
cele patru colţuri ale Sfintei Mese, sub cămaşă, sunt aşezate icoanele Sfinţilor Evanghelişti.
Peste „cămaşă” se întinde un alt acoperământ textil, numit endotion, din mătase strălucitoare, iar
deasupra se întinde o bucată de pânză sau stofă, numită iliton, care serveşte ca învelitoare pentru
Sfântul Antimis ce se aşează deasupra. Peste antimis se aşează Sfânta Liturghie.
Sfântul Antimis este confecţionat dintr-o bucată de pânză şi cuprinde la un colţ, cusute
într-un mic buzunărel, moaşte de sfinţi. Pe antimis se aşează Darurile pentru săvârşirea Sfintei
Euharistii. Simbolizează mormântul Mântuitorului, precum şi giulgiul în care a fost înfăşurat. Pe
antimis se pictează sau se imprimă tipografic icoana Punerii în Mormânt, crucea Răstignirii şi
instrumentele de tortură: cununa de spini, ciocanul şi cuiele, suliţa, buretele cu oţet şi fiere şi alte
semne care amintesc Patimile; la cele patru colţuri ale antimisului sunt pictate chipurile
evangheliştilor, cu simbolurile lor, iar pe margini se scriu de cuvintele troparului. Antimisul este
semnat şi dăruit fiecărei biserici de ierarhul locului, de obicei la întronizare sau la sfinţirea
lăcaşului.
Pe Sfânta Masă se află permanent Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri ale
învăţăturilor creştine. Tot pe Sfânta Masă se păstrează şi Chivotul - o cutie de metal preţios,
metal comun sau lemn, de forma unei biserici miniaturale (uneori are aspectul bisericii
respective).
Între Sfânta Masă şi peretele estic al absidei altarului se află un tron arhieresc, pe care stă
ierarhul în timpul citirii Apostolului, iar de-o parte şi alta, în marile catedrale, sunt aşezate 12
scaune pentru preoţi, întruchipând pe Sfinţii Apostoli.
Absida altarului este prevăzută lateral cu absidiole; la miazăzi se află din vechime
diaconiconul – protesis în care se păstrează veşmintele de slujbă şi cărţile liturgice necesare
ceremoniilor religioase. La proscomidiar (absidiola de pe latura nordică) se păstrează Sfintele
Vase necesare săvârşirii ceremoniei religioase.
Tâmpla (catapeteasmă, iconostas, fruntar). Este un perete parţial care nu are rol
arhitectonic, dar desparte altarul de naos, realizat din zidărie sau din lemn şi acoperit de icoane.
Denumirea de iconostas (utilizată cu precădere în bisericile occidentale) derivă din
termenele greceşti eikonostasion (susţinător de icoane) şi catapeteasma (văl, perdea), amintind
perdeaua care despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta în Templului lui Solomon din Ierusalim.
Catapeteasma bisericilor ortodoxe derivă din modificarea în decurs de secole a
balustradei (cancelli) care despărţea altarul de naos în primele secole creştine. În genere, se
spune că forma actuală a tâmplei s-a constituit în decursul secolelor X – XIV. De exemplu, în
bisericile din Grecia, Balcani, Constantinopol şi Muntele Athos, grilajul de tip vechi (cancelli)
persistă până în sec. XIV. Dar, încă înainte de secolul X începe în spaţiul balcanic şi al Greciei
continentale constituirea tâmplei prin supradimensionarea vechiului cancelli. Spaţiile dintre
coloanele grilajului încep să fie umplute, devenind ziduri masive de cărămidă şi piatră, decorate
cu mozaic sau frescă şi prevăzute cu două sau trei uşi. Aproximativ din secolul XIV se
înmulţeşte numărul icoanelor, acestea fiind dispuse pe trei rânduri suprapuse, iar catapeteasma
nu ajunge la arcul de boltă, permiţând credincioşilor să vadă pictura de pe calota absisei altarului;
sub această formă au rămas tâmplele în Grecia, Balcani şi România până în zilele noastre.
În Rusia, începând cu secolul XVI, catapeteasma a căpătat aspectul unui perete de lemn
ornamentat cu un bogat decor sculptural, cuprinzând 5 – 7 rânduri de icoane şi se înalţă de la
podea până la arcul bolţii absidei altarului.
Iconostasul are trei uşi de acces în absida altarului, dintre care, la mijloc se află uşile
împărăteşti, cu două canaturi ce se deschid lateral, prin care pot intra şi ieşi numai persoanele
sfinţite prin hirotonie. Deasupra uşilor împărăteşti se află o dveră sau perdeaua uşilor
împărăteşti – din stofă de diverse culori (galbenă, albastră, roşie, mai frecvent albă); ea se
deschide sau închide în anumite momente solemne ale ceremoniei religioase.Uşile laterale se
numesc uşi diaconeşti sau îngereşti – pe ele intră şi ies diaconii.
Naosul constituie partea centrală a bisericii şi, din vechime, era considerat a fi însăşi
Biserica, corespunzând cu Sfânta din Templul Vechiului Testament. Dar în bisericile creştine, în
naos sunt prezenţi credincioşii, ca popor sfânt al lui Dumnezeu. La bisericile ortodoxe, naosul
este delimitat de altar prin tâmplă (spre est), iar spre pronaos (spre vest) este separat printr-un zid
cu o uşă (la bisericile mai noi sau modificate, pronaosul este delimitat spre naos prin coloane din
zidărie sau piatră). Bărbaţii stau în naos pe partea dreaptă, iar femeile pe stânga; la unele dintre
bisericile din sate, numai bărbaţii au dreptul de a sta în timpul slujbei în naos, locul femeilor
fiind în pronaos.
Soleea. Altarul, catapeteasma şi spaţiul din faţa acestora este înălţat cu una sau două
trepte în raport cu naosul.
Tetrapodul sau proschinitarul este un fel de analoghion stabil, din lemn, pe care se
aşează icoana sărbătorii stabilită prin calendarul religios pentru ziua respectivă; locul
tetrapodului se află în faţa soleei, în partea sudică în raport cu porţile împărăteşti.
Sfeşnicele împărăteşti şi policandrul cel mare. În faţa icoanelor împărăteşti ale
Mânuitorului şi ale Maicii Domnului sunt aşezate două sfeşnice mari, fixe, numite sfeşnice
împărăteşti.
Turla. Deasupra naosului se înalţă turla Pantocrator, numită şi turla cea mare,
simbolizând Ierusalimul ceresc. Semnificând unirea cerului şi a pământului, turla se sprijină pe
patru arcuri mari care descarcă greutatea turlei pe pereţii laterali ai bisericii; deasupra arcurilor se
ridică tamburul turlei, în formă de cilindru sau poliedru - legat de arcurile de susţinere prin patru
pandantivi (unghiuri sferice); tamburul turlei este acoperit de o calotă. În exterior, pe vârful
turlei, este fixată o cruce metalică.
Amvonul. La vechile biserici, în mijlocul naosului şi pe axa longitudinală a bisericii
exista în primele secole creştine o estradă de pe care diaconii citeau ecteniile şi Evanghelia, iar
preoţii rosteau predica.
În bisericile unde se mai păstrează, amvonul este acum adosat peretelui nordic, sub
forma unui balconaş împodobit cu sculpturi simbolice: porumbelul (Duhul Sfânt), crucea, ancora
(speranţă) inima (virtutea dragostei), trâmbiţa (propovăduirea Evangheliei) etc.
La majoritatea bisericilor ortodoxe nu se mai păstrează amvonul, iar locul lui este marcat,
sub policandrul principal, printr-un cerc, rozetă sau o cruce; funcţia amvonului a fost preluată de
analoghion – pupitru portabil din lemn, acoperit cu o pânză brodată, pe care se aşează Sfânta
Evanghelie ori alte cărţi (Mineele, Psaltirea etc) în momentul în care sunt utilizate în ceremonie.
De-a lungul pereţilor de nord şi sud sunt aşezate jilţuri rezervate pentru persoane de vază
şi bătrâni.
Stranele sunt pupitrele lectorilor şi cântăreţilor bisericeşti, pe care sunt aşezate cărţile
pentru cântarea specifică slujbei religioase din ziua respectivă.
În vestul absidelor laterale se află adosate pereţilor tronul arhieresc (spre nord) şi tronul
împărătesc (adosat peretelui sudic), tradiţie rămasă încă din vremea Imperiului Bizantin.
Pronaosul (nartică). La vechile biserici paleocreştine, pronaosul era o încăpere distinctă,
separată de naos printr-un zid cu uşă; mai târziu, mai ales începând din secolul XIX, pronaosul a
fost înlocuit cu coloane unite prin arcade, devenind astfel o continuare a naosului. În pronaos
stăteau de obicei femeile şi tot aici au loc o serie de ceremonii specifice. Pronaosul este boltit
cilindric, iar la unele biserici, mai ales în Muntenia, începând din secolul XVI şi până la
începutul secolului XIX, sistemul de acoperire este alcătuit din boltă şi două calote semisferice,
cu sau fără turlă. În cazul în care pronaosul este surmontat de turlă, aceasta capătă rol de
clopotniţă, la care se ajunge printr-o scară interioară, construită de obicei în grosimea peretelui
nordic.
La unele biserici mănăstireşti, ctitorii voievodale din secolele XV – XVI, între pronaos şi
naos se interpunea o încăpere specială, gropniţa, în care se află mormintele ctitorilor; deasupra
camerei mormintelor se afla, de obicei, tainiţa, în care erau adăpostite valorile bisericii sau ale
mănăstirii.
În partea de apus a naosului şi deasupra pronaosului, la bisericile mai noi, este construit
cafasul - o estradă mare în care stau coriştii în timpul ceremoniilor religioase.
Pridvorul. Pridvorul este situat în prelungirea vestică a pronaosului – o construcţie
deschisă, sprijinită pe coloane sau închisă cu zid, cu acoperiş mai jos, acoperit cu bolţi
transversale ori cu tavan. La noi în ţară, pridvorul apare în secolul XVI şi devine specific mai
ales bisericilor de tradiţie brâncovenească.

PROGRAMUL ICONOGRAFIC AL BISERICILOR ORTODOXE


Programul iconografic precizează locul fiecărei scene în ansamblul pictural al bisericii
ortodoxe şi s-a constituit în decurs de secole. Din acest motiv sunt unele diferenţe secundare,
motivate de epocile istorice, de zone geografice şi de evoluţia regională a arhitecturii religioase.
În toată această varietate de manifestări artistice există elemente comune, fundamentale,
specifice întregii Biserici Ortodoxe şi aceasta decurge din faptul că programul iconografic al
bisericilor este o transpunere în pictură a principiilor Bisericii Răsăritene. De aici rezultă şi
unitatea de viziune artistică a picturii religioase ortodoxe, care a păstrat până în zilele noastre
elemente fundamentale ale picturii bizantine.
Programul iconografic al actualelor biserici ortodoxe îşi are originea în primele secole ale
creştinismului, dar s-a constituit într-o formă apropiată de tradiţia păstrată până în zilele noastre
după Sinodul ecumenic al VII-lea.
Bazele teologice ale programului iconografic
La baza programului iconografic stă concepţia teologică conform căreia distribuirea
picturii în ansamblul bisericii este determinată de semnificaţia simbolică şi mistică a fiecărei
părţi constitutive ale lăcaşului de cult, deoarece Biserica este cerul pe pământ, o reproducere
simbolică a lumii văzute şi nevăzute adunată în jurul lui Dumnezeu.

ERMINIILE ZUGRAVILOR
Erminiile sunt manuale cu reguli privitoare la pictura bisericească ortodoxă de tradiţie
bizantină. Iniţial, arta pictării icoanelor şi a bisericilor s-a transmis de la pictor la ucenic pe calea
tradiţiei orale şi a practicii. Cu timpul, unii călugări din Răsăritul Ortodox au început să noteze
reguli mai de seamă ale meşteşugului, constituind nucleul primelor manuale de pictură
bisericească. Din secolul XVII, dar probabil cu secole înainte, erminiile au început să circule sub
formă de caiete caligrafiate şi miniate, în mai multe redactări şi variante; ele au fost folosite de
zugravi în toate părţile Ortodoxiei.
Manuscrise şi tipărituri ale Erminiilor
Se consideră că începutul consemnării erminiilor datează din secolul XVI, când au trăit şi
au lucrat ultimii mari meşteri ai picturii bizantine, care au influenţat hotărâtor evoluţia ulterioară
a picturii murale şi a icoanelor pe lemn: Manuel Panselinos (poate cel mai important
reprezentant al şcolii macedonene în pictura bizantină) şi Teofan din Creta (reprezentant al
şcolii cretane de pictură). Erminiile acestora nu s-au păstrat, dar au influenţat încă din timpul
vieţii lor toate culegerile de erminii ulterioare. Cea mai veche erminie cunoscută a fost întocmită
de Frangos Catellanos din Teba Beoţiei, reputat pictor atonit, discipol al maeştrilor Panselin şi
Teofan.
Dar cea mai completă şi mai cunoscută erminie se datorează ieromonahului Dionisie
din Furna, supranumit Agrafiotul, fiindcă era originar din satul Agrafo, din centrul Greciei.
Dionisie a trăit şi a lucrat la mănăstirile de pe Muntele Athos, la finele secolului XVII şi în prima
jumătate a secolului XVIII; se păstrează lucrările sale de pictură în biserica Sf. Ioan Botezătorul,
de lângă Karyes, datând din anul 1701.
Deşi îl despart peste două secole de moartea vestitului Panselin, Dionisie din Furna se
consideră ucenic indirect şi continuator al tradiţiei artistice a acestuia. Dionisie a învăţat arta şi
tehnica picturii bisericeşti în atelierul zugravului David, originar din Avlonul Albaniei (+1715),
care fusese principalul reprezentant în secolul XVII al picturii atonite de tradiţie panselină. La
alcătuirea Manualului său de pictură, Dionisie a avut colaborator principal pe ucenicul său Chiril
din Chios, amintit în precuvântarea cărţii. Erminia lui Dionisie din Furna este o compilaţie după
diverse redactări mai vechi, având însă la bază principiile şi modelele picturii realizate de
Panselinos.
La rândul său, Dionisie din Furna a avut ca ucenic şi succesor al artei sale pe Damaschin;
un urmaş îndepărtat al acestuia, Veniamin zugravul, a copiat şi a adunat la finele veacului XVIII
toate picturile atribuite după tradiţie lui Panselinos (din bisericile mănăstirilor Protaton,
Pantelimon şi Hilandar de la Sfântul Munte Athos), pe care le-a predat apoi zugravului Macarie
de la Căldăruşani, care le-a tradus din greacă în română, fiind necesare pentru activitatea şcolii
de pictură bisericească care funcţiona la Mănăstirea Căldăruşani.
Cuprinsul erminiilor. Prima parte a erminiilor are caracter tehnic şi cuprinde
instrucţiuni pentru pregătirea uneltelor şi a materialelor necesare pentru tehnica picturii icoanelor
pe lemn, pe pânză, a picturii murale şi pentru pregătirea zidului.
Partea a doua este consacrată iconografiei, dând îndrumări referitoare la felul cum trebuie
zugrăvite diferitele subiecte - scenele din Vechiul Testament: cele 9 cete îngereşti, patriarhii,
proorocii, principalele întâmplări din Vechiul Testament, detalii referitoare la reprezentarea
filozofilor păgâni şi a arborelui genealogic al lui Iisus. Urmează scene din Noul Testament,
descrise în ordinea succesiunii din Evanghelia lui Matei, dar intercalează şi episoade preluate de
la alţi evanghelişti: Buna Vestire şi cele mai însemnate întâmplări din viaţa lui Iisus. Sunt
descrise felul în care trebuie zugrăvite minunile şi patimile Mântuitorului, precum şi întâmplări
petrecute în perioada dintre Înviere şi Pogorârea Duhului Sfânt. O serie de scene sunt inspirate
din Sfânta Liturghie - Împărtăşirea Apostolilor, Judecata din urmă, ilustrarea viziunilor din
Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul etc.

În continuare sunt descrise modul de realizare a icoanelor referitoare la Maica Domnului


şi felul în care trebuie zugrăvite chipurile sfinţilor, poziţia, veşmintele şi cromatica, inscripţiile
de pe rulouri, precum şi scene din istoria creştină: Înălţarea Sfintei Cruci, cele şapte sinoade
ecumenice, modul de prezentare a Sinaxarului.

Erminia lui Dionisie din Furna se încheie cu un program iconografic despre felul cum
trebuie zugrăvite bisericile, cu scenele sfinte necesare a fi pictate pe fiecare parte a pereţilor
bisericii.

Din erminii lipsesc indicaţii referitoare la zugrăvirea pereţilor exteriori ai bisericilor,


deoarece în Grecia şi la Sfântul Munte Athos Athos nu se practica pictura exterioară.
În Rusia au circulat în secolele XVII şi XVIII manuale de pictură asemănătoare
erminiilor greceşti, numite Podlinniki, care s-au răspândit în diferite redactări. În aceste
manuscrise se păstrează ordinea alfabetică a numelor sfinţilor şi caracteristicile cum trebuie
redaţi – trăsături fizice, vestimentaţie, cromatică, atitudine; sunt adăugaţi şi sfinţi ruşi (ca marele
cneaz Vladimir); asemenea manuale ruseşti de pictură au ajuns în secolele XVIII şi XIX şi în
Ţările Române.

În lumea catolică nu existau erminii care să prezinte temele religioase şi felul cum să fie
ilustrate acestea, ci au fost redactate numai tratate despre modalităţile tehnice de realizare a
picturii religioase. În acest sens, Teophilus Presbyter a scris la începutul secolului XII o carte
despre diferite arte (Schedula diversarum artium); alţi mari artişti au scris tratate de pictură în
care sunt consemnate tradiţiile şi principiile iconografice ale pictorilor italieni din epoca
prerenaşterii şi renaşterii, dar, în principal, oferă îndrumări referitoare la tehnică (suport, culori,
prepararea şi folosirea lor); printre cele mai cunoscute studii de acest gen se află lucrările lui
Cenino Cenini (începutul secolului XV) şi Leonardo da Vinci.
În Ţările Române circulau erminii greceşti şi ruseşti. Din Erminia lui Dionisie din Furna
s-au păstrat trei traduceri diferite în limba română, dintre care una este semnată de
arhimandritul Macarie, fost ierodiacon la Mitropolia Bucureşti, apoi la M-rea Căldăruşani,
unde la 22 octombrie 1805 termină traducerea Erminiei din greacă.
Au circulat şi caiete cu schiţe, desene şi miniaturi în culori sau cartoane cu modele de
pictat icoane, reproduse după monumente bisericeşti semnificative. Sunt cunoscute două
asemenea caiete mai importante, care au circulat în mediile meşterilor iconari şi zugravi de
biserici din ţara noastră în secolul XVIII: 1. Carte de pictură bisericească a mitropolitului
Antim Ivireanul, manuscris din anul 1709, păstrat în Muzeul Academiei Duhovniceşti din Kiev,
care cuprinde chipurile protopărinţilor după trup ai Mântuitorului (genealogia biblică de la
Adam) – manuscris miniat de Antim, după un exemplar bizantin (o copie executată la mijlocul
secolului XIX se află în expunerea Muzeului Mănăstirii Cernica).
A altă carte de pictură bisericească se găseşte la Biblioteca Academiei Române şi se
datorează zugravului Dascălul Radu Sin Mihai, care a refăcut în jurul anului 1750 pictura
bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş. La desenele sale adaugă şi altele, realizate de
tatăl său, Mihai Zugravul şi de Niţă Sân Logofăt din Târgovişte.
Importanţa erminiilor
După unii cercetători, erminiile au însemnat o frână în dezvoltarea artei picturii în
bisericile ortodoxe, limitând libertatea de exprimare a artistului. În realitate, erminiile ilustrează
apogeul picturii bizantine şi devin simbol şi îndrumar atât pentru programul iconografic al
bisericilor ortodoxe, cât şi pentru artiştii care pictează biserici şi icoane. Folosirea erminiilor a
contribuit la păstrarea unităţii de stil, cu toate variantele regionale sau naţionale, în întreaga
lumea ortodoxă.

PICTURA ALTARULUI
Iconografia altarului cuprinde:
1. - scene aflate în legatură cu Sfânta Euharistie care se săvârşeşte în Sfântul Altar;
2. - figuri de mari ierarhi şi clerici, autori de liturghii sau care au contribuit la
structurarea ceremoniilor religioase şi la dezvoltarea şi explicarea sensurilor spirituale
ale Bisericii Creştine.
Bolta altarului. Pe semicalota absidei altarului, deasupra Sfintei Mese, se zugrăveşte
chipul Maicii Domnului, ca mijlocitoare între cer şi pământ. Dintre variantele iconografice ale
Maicii Domnului, s-a ales pentru acest spaţiu reprezentarea tipului iconografic Madona în
majestate sau cel al Fecioarei rugătoare.
Maica Domnului în majestate stă pe tron, ca împărăteasă a cerurilor; în braţe, pe
genunchi, îl ţine pe Pruncul Iisus şi este încadrată de doi îngeri sau de Arhanghelii Mihail şi
Gavriil în poziţie de adorare.
Pe bolta altarului apare frecvent şi tipul iconografic al Fecioarei Orante (rugătoare), cu
mâinile întinse spre implorare lui D-zeu, ca ocrotire a credincioşilor, personificând funcţia
mijlocitoare a Bisericii. Mai rar, Maica Domnului este înfăţişată în picioare, cu Pruncul în
medalion, pe pieptul ei.
b. Pe peretele estic al absidei altarului sunt figurate, de obicei, trei teme cu caracter
liturgic: Cortul Mărturiei (Tabernacolul), Liturghia îngerească şi Împărtăşania Sfinţilor
Apostoli.
1. Cortul Mărturiei sau altarul Legii Vechi simbolizează altarul Legii Noi, la care
slujeşte însuşi Hristos. Tipul iconografic clasic al scenei se află la Biserica Domnească de la
Curtrea de Argeş – Altarul Cortului Mărturiei, care ocupă locul central: este înfăţişat sub forma
unei mese în interiorul templului iudaic. Acoperitoarea mesei are la mijloc chipul Maicii
Domnului, în medalion, chivotul cu tablele Legii şi o amforă cu mană sub formă de pâinişoare.
Masa altarului e încadrată de Moise şi Aron. De-o parte şi alta a mesei vin în şir două grupe de
câte şase regi, reprezentând cele 12 seminţii ale evreilor, purtând fiecare daruri şi ofrande:
amfore şi chivoturi de aur.
2. Liturghia îngerească sau Dumnezeiasca Liturghie reprezintă Liturghia săvârşită de
Mântuitor ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri, preoţi şi diaconi – sub Cortul Mărturiei. În
unele biserici, această temă este zugrăvită în proscomidiar (biserica Mănăstirii Snagov).
3. Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli este subiectul principal iconografic al zonei superioare
de pe peretele hemiciclului altarului, în registrul al treilea al peretelui. Sub Dumnezeiasca
Liturghie este pictată scena în care Mântuitorul – Mare Preot sau Arhiereu - slujeşte în faţa
Sfintei Mese. Scena e simetrică şi reprezintă o compoziţie a două tablouri - apostolii sunt dispuşi
în două grupe de câte şase; una dintre grupe, în frunte cu Sfântul Petru, primeşte Sfântul Trup de
la Mântuitor; a doua grupă, în partea opusă, în frunte cu Sfântul Ioan, se apropie pentru a primi
Sfântul Sânge. În urma apostolilor este reprezentat Iuda, întors cu faţa şi cu un drac pe gură. În
general, compoziţia încadrează fereastra de răsărit a altarului.
În spaţiul rămas liber, în dreapta şi stânga împărtăşirii Apostolilor, se pictează temele:
Cina cea de Taină, înlocuită uneori cu Cina de la Emaus, spălarea picioarelor, rugăciunea din
grădina Ghetsimani şi Pogorârea Mântuitorului în iad (Anastasis).
Erminia recomandă ca în spaţiul rămas liber să se înfăţişeze: în dreapta – Vovidenia
(Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare), Moise şi Aron slujind la Cortul Mărturiei; în stânga –
scara lui Iacov şi aducerea la Ierusalim a Sicriului Legii.
4. Zona inferioară a peretelui absidei ilustrează scena esenţială a sacrificiului liturgic
care se săvârşeşte în altar. Mari Sfinţi Ierarhi, înveşmântaţi în odăjdii, cu capetele descoperite, se
îndreaptă spre cele două laturi ale absidei altarului. Episcopii ţin în mâini rulouri cu anumite
rugăciuni liturgice. Printre ei figurează totdeauna Sfinţii Părinţi autori ai liturghiilor: Sfinţii Ioan
Gură de Aur, Grigore cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, precum şi sfinţii mari taumaturgi.
Sub fereastra absidei altarului este figurat Mântuitorul, sub înfăţişarea unui prunc sau a
unui miel de jertfă, fie sub ambele înfăţişări, aşezat pe sfântul disc şi străjuit de îngeri sau
serafimi cu ripide. La bisericile mici, în locul temei centrale, se poate zugrăvi, deasupra jilţului
arhieresc din spatele Sfintei Mese, chipul Mântuitorului aşezat pe tron, ca împărat sau ca
arhiereu, singur ori înconjurat de apostoli.
Sfinţii diaconi încheie şirul ierarhilor, fiind pictaţi de obicei pe pereţii celor două
absidiole care flanchează altarul propriu-zis; diaconii poartă în mâini cădelniţe, uneori chivoturi.
Erminia aşează în dreapta Sfintei Mese pe Sfântul Vasile cel Mare, iar în stânga, pe
Sfântul Ioan Hrisostom, iar spre proscomidie pe Sfântul Patriarh Petru al Alexandriei. Numărul
ierarhilor este variabil, în funcţie de spaţiu, hram şi de opţiuni locale; erminia enumără 70 de
sfinţi ierarhi care pot fi reprezentaţi în această zonă. De fapt, fiind un spaţiu redus, se pictează
numai sfinţii ierarhi cei mai importanţi.

PICTURA NAOSULUI
Suprafeţele pictate ale naosului sunt: turla Pantocrator, cele două abside laterale, bolta
naosului şi pereţii dintre tâmplă şi pronaos; la bisericile mai vechi se pictează (acolo unde mai
există) şi peretele care separă naosul de pronaos, acesta fiind străpuns de o uşă surmontată de un
timpan; la cele noi peretele acesta a dispărut, fiind înlocuit de stâlpi.
Turla Pantocrator
Deasupra naosului se înalţă turla numită Pantocrator, fiindcă pe cupola acesteia este
pictată tema iconografică Iisus Pantocrator. Cum, simbolic, turla înalţă biserica şi rugăciunile
credincioşilor spre cer, iconografia turlei Pantocratorului va înfăţişa lumea cerească.
Din punct de vedere iconografic, turla de pe naos se împarte în trei sau patru registre
suprapuse, fiecare cu iconografia bine precizată.
Pe boltă se zugrăveşte chipul Mântuitorului ca Pantocrator: Iisus Hristos ţine în mâna
stângă Evanghelia, pe care sunt scrise iniţialele Alfa şi Omega, iar cu dreapta binecuvântă; de
obicei e zugrăvit în medalion circular, înconjurat de curcubeu. Figura Mântuitorului domină
astfel toată biserica.
Pereţii tamburului sunt împărţiţi în trei - patru zone de pictură.
În zona superioară - imediat sub Pantocrator – sunt pictate cetele îngereşti (îngeri,
serafimi şi heruvimi); uneori este ilustrat Tronul Etimasiei: un tron gol, înconjurat de uneltele
Patimilor, pe care va sta Mântuitorul la a doua Sa venire ca Judecător al lumii.
Zona imediat inferioară este destinată reprezentării chipurilor Sfinţilor Prooroci care au
vestit venirea în lume a Mântuitorului. Erminiile indică modul cum trebuie zugrăvit fiecare,
ordinea lor şi textele de pe rulouri. Numărul proorocilor variază de la o biserică la alta, în funcţie
de spaţiul de pictat.
Sub profeţi sunt zugrăvite chipurile Sfinţilor Apostoli.
Pe registrul inferior al tamburului (turlei) este pictată Dumnezeiasca Liturghie, în care
Mântuitorul este reprezentat ca arhiereu, în faţa Sfintei Mese, deasupra căreia pluteşte Sfântul
Duh şi Cel Vechi de zile; uneori, Iisus Hristos e reprezentat de două ori - la stânga şi la dreapta
Sfintei Mese, sugerând că pe de o parte binecuvântă plecarea în procesiune, de cealaltă parte, o
primeşte.
La baza turlei, pe pandantivi, se zugrăvesc chipurile evangheliştilor, cu simbolurile
fiecăruia.
Între pandantivi, pe arcurile ce susţin turla, este pictată Sfânta Faţă a Domnului ca icoană
nefăcută de mână omenească: spre răsărit – Mahrama Sfintei Veronica, iar la apus - sfânta
cărămidă (icoana trimisă de Mântuitor regelui Abgar al Edessei).
Pictura naosului
Naosul reprezintă Biserica pământeană, lumea văzută, de aceea, decorul pictural trebuie
să reprezinte tot ce ar contribui la înălţarea religioasă şi morală a credincioşilor.
Programul iconografic al naosului variază de la un monument la altul, de la o regiune la
alta şi de la o epocă la alta. Erminiile nu dau un program iconografic tip pentru naos, ci numai
indicaţii generale asupra ciclurilor de teme iconografice care să figureze pe pereţii naosului - în
general, sunt teme din viaţa Mântuitorului, a Sfintei Fecioare, sărbătorile mari ale Ortodoxiei şi
sfinţi de toate categoriile.
Aproape de intrarea în naos sunt pictaţi sfinţi călugări asceţi şi sfinţi martiri, sfinţi diaconi
şi sfinţi episcopi. La curbura marilor arcuri ce susţin cupola sunt figuraţi sfinţi militari
(Gheorghe, Dimitrie, Teodor Stratilat etc) formând o gardă la picioarele Pantocratorului; pe
pandantivi - evangheliştii, care simbolizează legătura între cer şi pământ. Urmează cele 12
sărbători împărăteşti, o friză cu scene din viaţa Fecioarei şi a Mântuitorului, precum şi alte scene
evanghelice, dintre care cele mai importante sunt Naşterea, Răstignirea şi Învierea.
a. Pictura arcurilor mari:
Subiectele pictate pe arcurile mari se leagă cu cele de pe cupolă şi din altar, reprezentând
scene care se referă la Sfânta Treime şi la jertfa liturgică.
b. Pictura bolţilor naosului: pe bolţile absidelor laterale ale naosului se zugrăvesc
Naşterea Domnului (pe semicalota absidei de sud) şi Învierea (la nord), cu scene legate de cele
două evenimente. Pe registrele superioare ale pereţilor absidelor şi pe cele ale naosului sunt
prezentate parabole şi scene din viaţa Mântuitorului.
c. Pictura pereţilor naosului.
Pe pereţi sunt pictaţi sfinţii mai importanţi, printre care un loc de frunte îl ocupă sfinţii
martiri ostaşi: Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Mercurie, Iacov Persul.
Erminia precizează locul fiecăruia şi modul de reprezentare.
Pe registrul de mai jos sunt întotdeauna zugrăviţi sfinţii doctori sau tămăduitori fără de
arginţi: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae.
Pe peretele din sud sunt pictaţi întotdeauna chipurile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
Elena, având între ei crucea.
Pe suprafaţa de răsărit a peretelui dintre pronaos şi naos, deasupra uşii, e întotdeauna
prezentată scena Adormirea Maicii Domnului, iar mai jos, de-o parte şi de alta a uşii, se află friza
ctitorilor; când peretele acesta s-a desfiinţat, friza aceasta s-a mutat pe peretele vestic al
pronaosului.
Scenele din viaţa, patimile sau minunile sfântului patron (hram) ocupă de obicei un loc
variabil ca întindere şi situare pe pereţii naosului. Pot fi pictate şi scene din viaţa sfântului ale
cărui sfinte moaşte se află în biserica respectivă.
Tradiţia ortodoxă bizantină s-a păstrat nealterată în bisericile româneşti până spre
mijlocul secolului XIX,. În această perioadă, pictura este încă ancorată în tradiţia bizantină, dar
pătrund elemente ale artei occidentale ca manieră de prezentare artistică. Pictorii încep să se
îndepărteze de tradiţie, numărul scenelor pictate şi al personajelor se micşorează, iar stilul
bizantin începe a fi influenţat tot mai mult de pictura de şevalet occidentală. Astfel, începe să se
picteze în forme ce se apropie de stilul romantic şi neoclasic, iar mai ales în a doua jumătate a
secolului XIX, pictura bisericească ortodoxă se occidentalizează.
La începutul secolului XX s-a înfiinţat la Bucureşti, pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei,
Şcoala de pictură bisericească condusă de Dimitrie Belizarie şi Arthur Verona, prin care au fost
revigorate valorile picturii bizantine şi se revine la modelele tradiţionale, cu respectarea
programului iconografic prescris în erminii.
La unele biserici monahale ctitorii domneşti, între naos şi pronaos se interpune o
încăpere destinată adăpostirii mormintelor ctitorilor. Tema picturală cea mai importantă din
gropniţă este scena Deisis, caracteristică pentru ideea mijlocirii spirituale în favoarea sufletelor
celor adormiţi.
PICTURA DIN PRONAOS (tinda bisericii, nartex, nartica)
Pronaosul este de formă dreptunghiulară, având deasupra o boltă, cu sau fără turlă. La
bisericile moldoveneşti, bolta se sprijină pe un rând sau două de pandantive, uneori pe arcuri
transversale “en plein centre”, care se pictează. Partea de sus a pereţilor formează patru mari
timpane. Zidurile dinspre nord şi sud au ferestre de mărimi variabile, ale căror firide sunt şi ele
zugrăvite.
Programul iconografic clasic al pronaosului e prezentat în erminii: dacă sunt două bolţi,
pe cea dintâi se zugrăveşte tema Toată suflarea (psalm 148): un cer, în mijlocul căruia tronează
Iisus Hristos, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, uneori, pe margine cu animale domestice şi
sălbatice, păsări, pomi, copaci, munţi şi dealuri.
În bolta a doua se pictează Axionul liturgic al Liturghiei Sfântului Vasile: în mijloc
tronează Maica Domnului ca orantă, cu Pruncul în medalion, înconjurată de îngeri şi de
prooroci.
Pereţii sunt împărţiţi în mai multe zone sau registre longitudinale. În zona superioară
sunt prezentate cele 7 Sinoade ecumenice, iar pe registrele inferioare este prezentat Sinaxarul;
ilustrarea Mineelor începe cu 1 septembrie, pe peretele de răsărit al pronaosului, în stânga uşii de
intrare în naos.
Restul suprafeţelor pereţilor este ocupat de ilustrarea Acatistului Maicii Domnului.
La răsărit, deasupra uşii de intrare în naos, este prezentată tema Deisis.
Portrete votive de ctitori şi ierarhi
Termenul de ctitor este acordat celui care a construit, a pictat sau a restaurat din temelii o
construcţie, în cazul nostru, o biserică. Conform Novelei 123 din Codul lui Justinian, Biserica
acordă ctitorului onoarea de a fi pomenit la slujbele din biserica ctitorită, precum şi dreptul de a-i
fi pictat portretul în lăcaşul de care şi-a legat numele.
Prezenţa portretului ctitorului în biserică s-a menţinut în Biserica Ortodoxă până în zilele
noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stipulat, la 28 februarie 1950, că numai
portretele ctitorilor şi ale ierarhului sub păstorirea căruia s-a sfinţit biserica vor putea fi zugrăvite
în interiorul bisericilor.
Prezentarea portretelor ctitorilor în bisericile medievale româneşti este o preluare a
tradiţiei bizantine, pictarea lor fiind practicată la stânga şi dreapta intrării în pronaos (în lipsa
acestuia, pe peretele vestic al naosului). Cele mai vechi portrete de ctitori în lăcaşurile ortodoxe
româneşti s-au păstrat la bisericile din secolul XIII din Ţara Haţegului (Strei, Ribiţa, Criscior
etc).
Portretele de ctitor cele mai bine păstrate în Ţara Românească şi Moldova datează
începând din secolul al XVI-lea, fiind bine cunoscute portretele domnitorilor Ştefan cel Mare,
Petru Rareş, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu etc.
Ierahii sub păstorirea cărora s-a efectuat construirea şi sfinţirea lăcaşului sunt prezentaţi
pe peretele vestic al pronaosului, de obicei înveşmântaţi în mantie şi camilavcă sau cu sacos şi
mitră.
Între poortretele votive din Ţara Românească şi cele din Moldova sunt unele diferenţe în
modul în care ctitorul oferă ctitoria: în Moldova, acesta este îngenuncheat sau în picioare,
prezentând Mântuitorului ctitoria sa, dar între ei stă Maica Domnului sau sfântul patron al
bisericii, prin intermediul căruia Mântuitorul primeşte biserica. Ctitorul este urmat de familie,
care se roagă.
Începând cu secolul XVIII, apar în picturile din biserici ctitori ţărani, târgoveţi sau de
mici proprietari de pământ, care sunt zugrăviţi de pictorii populari într-o manieră naivă.

TIPURI ICONOGRAFICE
În primele trei secole, arta creştină se reducea la simboluri, dar începând din secolul IV
tematica se îmbogăţeşte cu reprezentarea personajelor sfinte şi a miracolelor din viaţa acestora,
constituindu-se astfel primele nuclee de programe iconografice axate pe Sfânta Scriptură şi pe
Sfânta Tradiţie.
Reprezentarea Mântuitorului în secolul I se face prin simboluri: peştele, mielul, viţa de
vie, pasărea Fenix, Bunul Pastor. Din veacul II încep să apară primele ilustrări de scene
evanghelice, ajungându-se în secolele următoare la generalizarea reprezentării figurative.
Sinodul trulan (692) prevede interdicţia de a-l reprezenta pe Iisus prin simboluri şi
obligativitatea ilustrării chipului uman.
În iconografia creştină apar două reprezentări ale Mântuitorului, despre care tradiţia
spune că datează încă din timpul vieţii Sale. Acestea sunt icoanele “nefăcute de mână
omenească”: năframa Sfintei Veronica şi icoana pe cărămidă trimisă, după tradiţie, de Mântuitor
regelui Abgar al Edessei.
Icoanele nefăcute de mână omenească, reprezentând chipul Mântuitorului, sunt
prezentate în toate bisericile ortodoxe. Astfel, în catapeteasmă, la mijlocul registrului de icoane
cu praznicele împărăteşti, este pictată de obicei icoana „Năframa Sfintei Veronica”; pe arcurile
dintre pandantivii mari care susţin turla este pictată Năframa Sfintei Veronica, şi imaginea
chipului de pe cărămida din Edessa.
În bisericile ortodoxe, Mântuitorul mai apare: în altar - ca mare preot şi arhiereu; în
cupola turlei - ca Pantocrator; în pronaos şi exonartex sub aspectul de copil – Emmanuel -
înconjurat de îngeri şi profeţi.
Din pictura simbolică a creştinismului primitiv s-a păstrat reprezentarea Mântuitorului
sub chipul unui miel de jertfă sau prunc, aşezat pe Sfântul Disc şi străjuit de îngeri, diaconi sau
serafimi cu ripide. Iisus ca Judecător e reprezentat în icoanele cu tema Deisis.
Tema iconografică Naşterea Domnului este pictată în două forme: Naşterea şi
Închinarea magilor.
În reprezentarea iconografică a Patimilor Domnului se disting două orientări de
prezentare: în vechea pictură rusă şi sârbă de până în secolul XIV, accentul este axat pe ilustrarea
suferinţelor omeneşti ale Mântuitorului. În reprezentările influenţate de iconarii de pe Sfântul
Munte Athos se constată vechea tradiţie de factură simbolică şi artistică bizantină, în care
accentul este pus pe înfăţişarea hieratică a Mântuitorului.
Învierea Domnului (Anastasis), sub forma Pogorârii în iad, figurează pe peretele absidei
de nord a naosului.
Reprezentarea iconografică a Sfântei Treimi apare sub două forme:
Filoxenia lui Avraam – ilustrată prin cei trei bărbaţi sfinţi sub stejarul din Mamvri.
Realizarea acestei teme şi generalizarea ei în toată Ortodoxia se datorează marelui pictor rus
Andrei Rubliov, care a pictat icoana în anul 1425.
Cel vechi de zile - Dumnezeu Tatăl, sub chipul unui om bătrân, stă pe un tron alături de
Mântuitor, având între ei înălţată Crucea, deasupra căreia se află Sfântul Duh, reprezentat sub
formă de porumbel. Uneori, această temă iconografică este combinată cu Încoronarea Maicii
Domnului, temă pătrunsă în pictura românească ortodoxă în cursul seclului XIX, ca o influenţă
occidentală.
Reprezentarea Sfinţilor Îngeri are ca sursă textele biblice ale Vechiului Testament şi ale
literaturii patristice, fiind ilustraţi după felul în care aceştia s-au arătat oamenilor. Heruvimii, în
iconografie, sunt redaţi sub aspect de capete de copii încadrate de două aripi. Serafimii au capete
de copii cu trei perechi de aripi: cu două îşi acoperă faţa, cu două corpul şi cu a treia pereche de
aripi zboară.
O altă categorie de îngeri o reprezintă Sfinţii Arhangheli, care sunt prezentaţi ca oşteni în
armură, cu sabie, scuturi şi suliţe în mâini. Toţi cei şapte arhangheli apar în tema iconografică
Soborul Sfinţilor Arhangheli.
Reprezentarea Maicii Domnului
Cele mai vechi icoane - portret ale Maicii Domnului au fost pictate, după tradiţie, de
Sfântul Evanghelist Luca. Deşi acestea nu s-au păstrat până în zilele noastre, încă din primele
secole creştine au devenit prototipul icoanelor ce o reprezintă pe Maica Domnului.
Tipuri clasice de icoane ale Maicii Domnului atribuite Sfântului Evanghelist Luca:
1. Hodightria sau „Călăuzitoarea” - cu Pruncul în braţe şi o mână arătând spre coplilul
Iisus, privind spre cei ce se închină Domnului. Cele mai vechi icoane cu această temă sunt
cunoscute începând cu secolul VI.
2. Glykofilusa (dulcea îmbrăţişare): Pruncul are lipit obrazul de faţa Maicii Domnului,
pe care o îmbrăţişează. Tema este frecventă în pictura ortodoxă română. Cele mai vechi icoane
specifice acestei teme iconografice se păstrează în lumea ortodoxă începând din secolul X.
3. Orantă – Maica Domnului este singură, cu braţele desfăcute în semn de rugă; sub
această formă apare în icoana Mântuitorului „Deisis”, rugându-se pentru întreaga omenire.
4. Galactrofusa – (Maica Domnului alăptându-şi Pruncul) se regăseşte în catacombele
Romei începând cu secolul II. Tema iconografică se întâlneşte foarte rar în iconografia
românească; una dintre cele reuşite icoane de acest tip din ţara noastră se păstrează în Colecţia
Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului - a fost pictată în anul 1801 şi provine dintr-un centru
de iconari pe sticlă din sudul Transilvaniei (probabil Valea Sebeşului sau Şcheii Braşovului).
5. Platytera (Rugătoarea) - în chip de Orantă; este reprezentată bust, în rugăciune, cu
mâinile ridicate din îndoitura cotului şi cu palmele desfăcute spre cer; Mântuitorul, sub înfăţişare
de copil – Emmanuel - este rezemat de pieptul Fecioarei Maria şi binecuvântează.
Maica Domnului rugătoare (orantă) şi mijlocitoare între oameni şi Dumnezeu mai apare
în tema Deisis, pe catapeteasmă şi în scena Judecaţii de apoi.
Reprezentarea iconografică a Maicii Domnului este extrem de bogată şi aceasta se
datorează cultului marianic instituit încă din primele secole creştine, dar generalizat mai ales
după Sinodul ecumenic de la Efes (431), unde sunt recunoscute cele două atribute fundamentale
ale Sfintei Fecioare: teotokia (l-a născut pe Iisus în trup) şi deiparthenia (pururi fecioară).
Cultul se va dezvolta rapid în toată lumea creştină.
Cele mai multe icoane sunt consacrate diferitelor sărbători dedicate cinstirii Maicii
Domnului. Modalitatea de pictare este prevăzută în erminii, iar principalele teme sunt:
 Naşterea Maicii Domnului
 Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia)
 Bunavestire (Blagoveştenie);
 Adormirea Maicii Domnului (Uspenia)
 Acoperământul Maicii Domnului (Pocrovi)
 Izvorului Tămăduirii
*
Ilustrarea sfinţilor consacraţi de Biserică este conformă cu modalitatea de exprimare
prevăzută în erminii, în care se precizează felul de redare a figurii şi a îmbrăcăminţii (culoare,
lungime, ornamente etc), particularităţi ale scenei iconografice şi textele de pe rulouri sau
volumen care le sunt specifice.

OBIECTE SPECIFICE CEREMONIILOR LITURGICE


Pentru oficierea Sfintei Liturghii, dar şi a celorlalte ceremonii religioase, sunt
întrebuinţate diferite obiecte liturgice, dintre care unele s-au folosit încă din primele veacuri
creştine. La început acestea erau din materiale simple, cu aparenţa unor obiecte uzuale, dar după
secolul IV, când Biserica devine triumfătoare, obiectele liturgice sunt confecţionate cel mai
adesea din materiale preţioase şi în forme din ce în ce mai bogate din punct de vedere artistic.
Iniţial, aceste obiecte aveau un rol practic şi au fost destinate exclusiv pentru ceremonii ale
cultului, iar mai târziu au primit treptat şi semnificaţiile simbolice adecvate. Pentru păstrarea lor,
încă din secolul IV, se amenajează în biserici două încăperi – proscomidie şi dioconicon.
Canonul 21 stabilit la Sinodul de la Laodiceea interzicea atingerea şi mânuirea vaselor sfinte de
către persoane care nu au primit harul preoţesc, precum şi sustragerea obiectelor din biserici ori
folosirea lor în alte scopuri decât cele liturgice.

OBIECTELE LITURGICE DIN METAL


Sfântul disc. Este un vas din metal comun argintat sau aurit, ori din metale preţioase; se
prezintă sub forma unei farfurii plate, uneori octogonale, cu sau fără picior. Întrebuinţarea
discului în serviciul divin datează din vremea apostolilor; acestea erau iniţial din materiale
simple, asemănătoare cu vasele de uz casnic. După victoria creştinismului, discurile religioase
încep a fi confecţionate şi din metale preţioase, adesea amplu ornamentate. Se cunoaşte din
literatura istorică faptul că Împăratul Teodosie cel Mare a dăruit catedralei patriarhale din
Constantinopol un mare disc, pe care era gravată tema Cina cea de Taină şi cei 12 apostoli. În
secolul IV, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de potire de aur şi condamnă pe bogaţii care
spoliau pe cei sărmani pentru a dărui bisericii asemenea donaţii preţioase. În general, vechile
discuri erau de dimensiuni mult mai mari decât cele de azi; de obicei, Sfântul Disc se păstrează
în proscomidiar.
Sfântul Potir. Este un vas în formă de pahar sau cupă cu picior, în care se toarnă vinul şi
apa folosite la proscomidie şi care, în momentul Sfintei Euharistii, se transformă spiritual în
Sfântul Sânge. Sfântul Potir reprezintă paharul cu vin folosit de Mântuitor la Cina de Taină, când
a instituită Sfânta Euharistie.
După secolul IV, pe cupele potirelor din metal se gravau chipul şi episoade din viaţa
Mântuitorului, simboluri din Vechiul Testament, figurile apostolilor, precum şi motive
ornamentale diverse – florale (frunze de acant, de viţă de vie), geometrice, păsări şi animale
simbolice. La noi în ţară, cele mai vechi potire păstrate datează din secolul XV şi provin din
mănăstiri, fiind lucrate de meşteri localnici, din Balcani, de saşii din oraşele transilvănene sau,
mai târziu, în diferite centre occidentale, cum erau cele din oraşele Praga, Augsburg, Nürnberg,
Viena etc.
În parohiile modeste se foloseau potire de lemn, dar Sinoadele apusene şi papii au interzis
prin secolul X uzul acestora. În bisericile parohiale ortodoxe săteşti din ţara noastră s-au folosit
potirele de lemn până în secolul XIX.
Steaua (steluţă, zvezdă). Este constituită din două arcuri metalice semicirculare, unite la
mijloc printr-un nit sau şurub, surmontate de o cruce sau o stea. Se păstrează în Proscomidie,
fiind aşezată pe sfântul disc pentru a nu lăsa acoperământul discului să atingă Sfântul Agneţ sau
miridele.
După opinia unor istorici, zvezda s-ar fi răspândit aproximativ în secolele VII – X; prima
menţiune despre folosirea ei datează însă din secolul XII.
Cópia. Este un cuţit special, cu lama în formă de suliţă sau lance, cu care se scot din
prescuri Agneţul şi miridele; tăişul are forma unui triunghi, iar mânerul este prevăzut la capăt cu
o cruce.
Prima menţiune a cópiei este întâlnită în secolul VIII, când patriarhului Gherman al
Constantinopolului scrie despre semnificaţia ei: „În loc de suliţa cu care a fost împuns Hristos pe
cruce este şi copia”.
Linguriţa. Se foloseşte la împărtăşirea credincioşilor şi este de obicei din argint; mânerul
se continuă cu o cruciuliţă. După unii istorici, se foloseşte din secolul VII - iniţial în Siria sau în
Egipt - şi s-ar fi generalizat în toată creştinătatea începând cu secolul X.
Chivotul. În general, chivotul are forma unei biserici şi stă întotdeauna pe Sfânta Masă din
altar, pentru păstrarea Sfintei Împărtăşanii pentru bolnavi, precum şi a Sfântului Agneţ pentru
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Există menţiuni de folosire a chivotului încă din secolul
III, iar după recunoaşterea creştinismului ca religie receptă începe a fi adesea confecţionat din
metale preţioase, despre care sunt informaţii scrise încă din secolul VI. În orice altar de biserică
ortodoxă se păstrează un chivot; unele au forma bisericii din momentul ctitoriei. Adesea, în
bisericile rurale construite până în secolul XIX, se păstrează chivoturi din lemn sculptat şi pictat.
Cădelniţa. Se compune din două părţi metalice – recipient şi capac, prinse cu trei
lănţişoare – şi se foloseşte pentru arderea rituală a tămâiei în ceremoniile religioase; face parte
din categoria obiectelor preluate de creştinism din Vechiul Testament. Posibil că la începuturile
vieţii creştine cădelniţele erau din ceramică sau metal, cu mâner, asemănătoare căţuilor de
afumat. După secolul IV, încep a fi confecţionate şi din metale preţioase (împăratul Justinian a
donat 30 de cădelniţe din aur catedralei Sf. Sophia, din Constantinopol, iar şahul Chosroes II al
Persiei a dăruit o cădelniţã de aur bisericii Sf. Serghie din Ierusalim). După opinia unor
cercetători, forma actuală a cădelniţei exista deja în secolul XII.
Ripida. Ripidele au forma unui evantai sau disc cu mâner lung, de obicei din de metal; în
perioada medievală încep a fi confecţionate din metale rare. Ripidele fac parte dintre obiectele
preluate din Vechiul Testament pentru a proteja Sfintele Daruri (amintesc de serafimii şi
heruvimii care protejează chivotul Legii din Templul din Ierusalim). Sunt utilizate la slujbele
arhiereşti şi sunt purtate de diaconi; în bisericile rurale se utilizează încă ripide sculptate din
lemn aurit.
Vasul pentru Sfântul Mir. Este un recipient cu două despărţituri: una pentru păstrarea
Sfântului Mir, alta pentru uleiul sfinţit; întotdeauna se păstrează în altar, pe Sfânta Masă.
Litierul. Are forma unei tave prevăzute cu patru adâncituri sau cu cupe, în care se pune
pâine, grâu şi untdelemn, necesare la slujba Litiei.
Vasul pentru „căldură” (tiplotă)
Este de forma unei căni sau ibric. De obicei de dimensiuni mici – se foloseşte pentru
turnarea în Sfântul Potir a apei calde binecuvântate.
Anaforniţa
Este un vas larg, din metal (cel mai adesea din argint) şi se foloseşte pentru păstrarea
anaforei pe care o primesc credincioşii la terminarea slujbei religioase, simbolizând trupul
Domnului.
Panaghiarul
Este compusă din două discuri prinse cu balamale şi suspendate de un lănţişor; cel mai
adesea sunt din argint aurit şi gravat cu scene religioase. Unele dintre ele sunt de mare valoare
artistică.
Cutiuţe pentru moaşte. Sunt lucrate din lemn, dar cel mai adesea din metale preţioase,
şi se folosesc pentru păstrarea moaştelor de sfinţi. De obicei, atunci când biserica respectivă
păstrează moaşte de la mai mulţi sfinţi, asemenea cutiuţe sunt aşezate în chip de respect în racle
frumos decorate. Numeroase catedrale, biserici de mănăstiri ori biserici parohiale deţin la loc de
mare cinste asemenea cutiuţe sau racle cu moaşte sfinte (Cuvioasa Paraschiva – Iaşi, Sf. Ioan cel
Nou – Suceava, Sf. Filofteia – Curtea de Argeş, Sf. Dimitrie Basarabov – Bucureşti etc), care
sunt cinstite tot timpul anului şi prilejuiesc pelerinaje mai ales în de ziua de cinstire a sfântului
respectiv.
Miruitorul. Este o tijă metalică, de obicei din argint, terminată la un capăt cu o cruce
mică şi este folosit la miruirea credincioşilor la terminarea Sfintei Liturghii.
Aghiasmatarul. Este un platou care se foloseşte pentru păstrarea aghiasmei; poate avea
diferite forme; uneori este lucrat din argint.

OBIECTE LITURGICE DIN PÂNZÃ


Sfântul Antimis. Este confecţionat dintr-o bucată de ţesătură pătrată, în care sunt cusute
fragmente de moaşte sfinte; este imprimat cu scena pregătirii Înmormântării Mântuitorului.
Antimisul este considerat a fi un înlocuitor mobil al Sfintei Mese; la Sfânta Liturghie, pe antimis
se sfinţesc Cinstitele Daruri şi se aduce Sfânta Jertfă.
Originea sa datează din perioada prigoanei creştinilor în antichitatea romană, dar a fost
folosit intens şi în perioada iconoclastă din istoria Imperiului Bizantin, având rol de altar mobil
pentru oficierea Sfintei Liturghii.
Sfântul Antimis se păstrează permanent pe Sfânta Masă, învelit cu iliton, iar deasupra sa
este aşezată Sfânta Evanghelie.
Acoperămintele sfintelor vase (pocroveţe). Sunt ţesături mici, pătrate, confecţionate din
acelaşi material ca veşmintele preoţeşti; servesc la acoperirea discului şi a potirului.
În cultul ortodox sunt 3 acoperăminte de vase: unul pentru disc, altul pentru potir şi al
treilea, mai mare, pentru acoperirea discului şi a potirului.
Pe fiecare acoperământ se coase sau se brodează cel puţin semnul crucii, iar unele din
vechile acoperăminte mari – aere – sunt opere importante ale artei broderiei religioase din
epocile medievală şi modernă.
Se pare că pocroveţele au căpătat forma actuală începând din secolul VIII.
Epitaful. Este confecţionat din pânză de in sau mătase, din catifea sau muşama, pe care
este imprimată, brodată ori zugrăvită icoana Înmormântării Domnului. Se întrebuinţează o
singură dată pe an, la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor, când este scos din ramele în care se
păstrează de obicei şi aşezat în mijlocul bisericii, pe o masă sau pe un analog, iar apoi este purtat
în procesiune în jurul bisericii. După ceremonia procesiunii, epitaful este aşezat pe Sfânta Masă,
unde rămâne până în ajunul sărbătorii Înălţarea Domnului.
Pe epitaf este brodat trupul mort al Mântuitorului, iar pe bordură, textul consacrat al
troparului.
Cele mai vechi epitafe liturgice ortodoxe se păstrează în România şi provin din secolul
XIV: epitaful Sfântului Nicodim de la Tismana, epitaful donat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii
Cozia etc.
Iconografia epitafului este identică cu aceea de pe antimise, scena principală fiind punerea
Mântuitorului în mormânt – executată însă prin broderie cu fir de mătase ori fir de aur şi argint,
pe stofe de preţ (mătase, catifea, brocart).

CĂRŢILE LITURGICE
Cărţile de cult cuprind textele slujbelor religioase şi ale rugăciunilor din timpul
ceremoniilor. Evoluţia lor poate fi urmărită cronologic, fiind realizate în decurs de mai multe
secole, începând din secolul IV.
Un rol hotărâtor în fixarea definitivă a cărţilor de slujbă ortodoxă l-au avut mai ales
mănăstirile de pe Muntele Athos, unde s-au păstrat de altfel şi cele mai vechi exemplare.
Evanghelia este cartea utilizată în principalele ceremonii religioase şi cuprinde pericope
din cele patru Evanghelii, sistematizate încă din secolul IV în funcţie de felul cum se citesc la
slujba Sfintei Liturghii. Ele sunt grupate conform Sfintelor Evanghelii din care s-au preluat şi
sunt structurate potrivit celor trei perioade ale anului bisericesc, denumite după cărţile utilizate.
Perioada Penticostarului – se citeşte Evanghelia după Ioan începând cu Duminica Învierii
- până la Rusalii, respectiv şase săptămâni, terminând cu Duminica Pogorârii Sfântului Duh.
Perioada Octoihului începe după Pogorârea Sf. Duh şi ţine până la Duminica Vameşului
şi Fariseului.
Perioada Triodului – durează de la Duminica Vameşului şi Fariseului până la Sâmbăta
Mare (la Vecernie); în slujbele din Săptămâna Patimilor se citeşte din toţi evangheliştii, până
Sâmbăta Mare, la Vecernie.
Pe lângă textul pericopelor evanghelice, se adaugă şi cele care se citesc în zilele de
pomenire a sfinţilor români canonizaţi în anii 1955, 1992, 2005 şi 2006.. La sfârşitul cărţii s-a
adăugat Evanghelistarul – 35 de tabele calendaristice cu şirul Evangheliilor din fiecare an, după
data schimbătoare a Sfintelor Paşti. Evanghelistarul cuprinde şi lista pascală pentru perioada
anilor 1961–2118.
Apostolul cuprinde (ca Evangheliarul) texte scripturistice care se citesc la slujbe şi este
împărţit în pericope ce cuprind texte din Faptele Apostolilor, Epistolele sfinţilor apostoli Pavel,
Iacob (fratele lui Domnului), Petru, Ioan şi Iuda Tadeul.
Apostolul, alături de Psaltire, Evanghelie şi Liturghier, se numără printre primele cărţi
care pătrund în cultul oficiat în limba română, prin traducerile diaconului Coresi, Braşov, 1563);
este retipărit la 1680, 1704 în limba slavă; în secolul XVIII cunosc numeroase ediţii: 1747, 1756,
1764, 1784, 1791, 1794; în secolul XIX a fost reeditat în anul 1802, iar în secolul XX apar
numeroase ediţii, cu începere din anul 1924.
Psaltirea (iniţial instrument muzical de acompaniat) cuprinde cei 150 de psalmi alcătuiţi
de regele David, dar şi de alţi autori. Psalmii sunt grupaţi în 20 de catisme de mărimi diferite.
Psaltirea se cântă cu precădere la slujbele de vecernie şi utrenie.
Prima tipărire a Psalmilor în limba română a făcut-o diaconul Coresi în anul 1570
(împreună cu Liturghierul), iar mitropolitul Dosoftei l-a tradus în versuri Psaltirea (1673).
Liturghierul este una dinte cele mai importante cărţi în cult. În prima parte cuprinde
rânduiala slujbelor premergătoare Sfintei Liturghii: Vecernia, Miezonoptica (după tipicul de la
mănăstiri) şi Utrenia. Liturghierul indică rânduiala părţilor componente: a Proscomidiei, a
pregătirii pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, a împărtăşirii, rugăciuni pentru diferite
trebuinţe ale omului etc. La finele Liturghierului se află Sinaxarul pentru tot anul. Liturghierul a
apărut încă de la originea cultului creştin, elementele de origine fiind identificate în Constituţiile
Apostolice; Sfinţii Părinţi au avut preocupări constante de a-l îmbunătăţi. Primele tipărituri la noi
au fost Liturghierul lui Macarie (1508) – în slavonă şi Liturghierul lui Coresi (1570). Ulterior, au
apărut numeroase ediţii.
Molitvelnicul (Evhologhion). Cuprinde toate slujbele necesare nevoilor vieţii spirituale
ale creştinului - de la naştere până la moarte. În Molitvelnic sunt cuprinse slujbele: Sfintele Taine
(Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Mărturisirea, Împărtăşania, Maslul, Nunta), ale ierugiilor
(sfeştania, slujba înmormântării, a parastaselor, a sfinţirii crucii ce se aşează pe mormânt),
precum şi rugăciuni legate de tot felul de necesităţi sufleteşti: dezlegări de păcate, de blesteme,
de învrăjbiri etc. Mai cuprinde Molitvele după Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, rugăciuni de
călătorie, de slăbiciuni, rugăciuni de sfinţire a obiectelor de cult. Cartea a fost definitivată într-o
perioadă lungă de timp, respectiv din secolul IV până în secolul IX; la structurarea acesteia au
avut o contribuţie esenţială Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi
Grigore cel Mare.
Ceaslovul (Orologiu – Orariu) cuprinde rugăciuni şi cântări pentru ore fixe (ceasuri):
vecernie, pavecerniţă, miezonoptică, utrenie (pe ceasuri), se arată rânduiala împărtăşaniei. În
această carte, Psalmii ocupă locul cel mai mare. Ceaslovul este şi cartea de cult cea mai căutată
de credincioşi şi se foloseşte cel mai mult în strană.
Penticostarul este cartea de slujbă care cuprinde slujbele cuprinse în perioada dintre
Învierea Domnului şi Cincizecime. Compunerea imnurilor pline de bucuria Învierii
Mântuitorului este atribuită sfinţilor melozi Iosif Studitul, Cosma de Maiuma şi Ioan Damaschin.
Triodul cuprinde rânduiala serviciului divin din perioada anului care începe cu Duminica
Vameşului şi a Fariseului şi se termină cu Sâmbăta Mare (total 10 săptămâni). Data începerii
perioadei Triodului este în funcţie de data Sfintelor Paşti.
Octoihul. Perioada Octoihului începe cu prima Duminică după Rusalii şi se termină la
Duminica Vameşului şi Fariseului; cuprinde rânduiala slujbelor bisericeşti de seara şi dimineaţa.
Imnurile se cântă pe 8 glasuri, care se succed săptămânal - fiecare glas are cântările pentru
slujbele dintr-o săptămână; după a 8-a săptămână succesiunea se repetă. Octoihul este una dintre
cărţile cele mai importante ale ceremoniilor ortodoxe.
Octoihul mic (Catavasier) cuprinde rânduiala slujbei de duminică; este un extras din
Octoihul Mare, din Minei şi din Triod. Prima ediţie în limba română a tipărit-o Antim Ivireanul
(1712).
Mineele (Minologhion). Începând cu a doua jumătate a secolului IV se dezvoltă cultul
sfintelor moaşte, fiind adesea ridicate biserici şi paraclise pe mormintele sfinţilor martiri.
Mineiul cuprinde 12 volume grupate pe luni; aceste cărţi au fost configurate în secolul
VIII şi se datorează mai multor autori, printre care sfinţii Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului,
Teodor şi Iosif Studitul, Sf. Ioan Damaschin şi Cosma (fratele său). Mineele cuprind slujba
Utreniei şi Vecerniei pentru fiecare zi a anului bisericesc (care începe cu 1 septembrie şi se
termină la 31 august), precum şi rânduiala celor 7 Laude din ajunul Naşterii Domnului. Prima
ediţie tipărită în limba română datează din anul 1846, prin grija egumenului Neonil, stareţ al
Mănăstirii Neamţ.
Arhieraticonul sau Liturghierul arhieresc cuprinde rânduiala hirotoniei şi hirotesiilor
tuturor slujitorilor Bisericii. Prima ediţie în limba română datează din anul 1777 şi apărut în
tipografia de la Blaj.
Tipicul – cuprinde rânduiala şi îndrumările după care se desfăşoară ceremoniilor
religioase în cele 3 perioade ale anului bisericesc. Compunerea lui se atribuie Sfântului Sava, în
secolul V, iar în veacul VII, la structurarea cărţii au participat Sfinţii Ioan Damaschinul, Teodor
Studitul şi Cosma de Maiuma; în sec. IX, a fost completat de ieromonahul Marco, egumenul
mănăstirii Sfântul Sava din Ierusalim. Tipicul cuprinde două părţi: 1. rânduiala serviciului divin
al celor şapte Laude şi al Sfintei Liturghii în cele 3 perioade ale anului bisericesc; 2. rânduielile
de slujbă ale Sfintelor Taine şi ale ierugiilor principale.

VEŞMINTE LITURGICE
Originea veşmintelor liturgice datează, în parte, din perioada incipientă a creştinismului.
Există mai multe opinii referitoare la sorgintea veşmintelor liturgice. Teologii Bisericii
Răsăritene consideră că actualele veşminte de ceremonie religioasă ale clerului sunt inspirate în
mare măsură din vestimentaţia de ceremonie a arhiereilor, preoţilor şi leviţilor din Vechiul
Testament, pe când Biserica Occidentală susţine că veşmintele clerului creştin derivă din
îmbrăcămintea civilă a perioadei romane.
Începând cu secolul IV, menţiunile despre veşmintele clerului creştin devin din ce în ce
mai numeroase, şi, cu timpul, se fixează vestimentaţia de cult pentru fiecare treaptă ierarhică.
Veşminte diaconeşti:
Veşmântul de ceremonie religioasă al diaconilor este alcătuit din: stihar, orar şi mânecuţe.
Stiharul este o tunică lungă, de la umeri până la picioare, cu mâneci largi; denumirea
provine de la dungile sau şirurile de broderie, numite stihuri (clavi).
În general, stiharul liturgic era considerat o continuare a tunicii lungi pe care o purtau
preoţii Legii Vechi şi era confecţionată din stofă albă pentru a simboliza puritatea spirituală a
creştinilor. Cu timpul, stiharul a devenit veşmântul clerului, indiferent de gradul ierarhic, pentru
a deveni ulteerior vestimentaţia exterioară a diaconilor, pe când la preoţi şi la arhierei devine
veşmântul interior, acoperit de altele, care au apărut mai târziu (felonul sau sfita la preoţi, sacosul
sau mantia la arhierei).
Diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate serviciile divine la care participă, iar în timpul
Sfintei Liturghii îşi pune şi mânecuţele. Stiharul diaconesc se confecţionează mai ales din stofă
albă (de aceeaşi calitate de stofă din care este confecţionat şi felonul preoţilor).
Orarul este o piesă specifică numai treptei diaconeşti; are forma unei fâşii lungi şi
înguste de stofă, din acelaşi material ca stiharul şi brodat cu cruci, frunze sau spice de grâu, cu
fire argintii sau aurii. Se poartă pe umărul stâng, cu un capăt atârnând pe spate, iar celalalt se
petrece peste piept, pe sub subţioara dreaptă şi se aduce pe la spate, tot pe umărul stâng. Cea mai
veche menţiune scrisă despre existenţa orarului se află în canoanele 22 si 23 ale sinodului local
de la Laodiceea (Asia Mica), prin care orarul este considerat un ca semn distinctiv al diaconilor.
Mânecuţele, numite şi rucaviţe, sunt piese vestimentare comune celor trei trepte
ierarhice; se poartă peste marginile mânecilor stiharului şi sunt confecţionate din acelaşi material
ca felonul şi sacosul.
Veşmintele preoţeşti:
Preotul poartă următoarele veşminte în timpul slujirii: stiharul, mânecuţele, epitrahilul,
brâul (cingatoare) şi felonul.
Epitrahilul - popular i se spune patrafir – este o piesă liturgică fără de care nu se poate
oficia nici o ceremonie religioasă şi se pare că derivă din orarul diaconesc.
În Biserica Ortodoxă sunt două feluri de epitrahile: forma veche, medievală, este
asemănătoare cu un orar îndoit, iar forma mai nouă constă dintr-o singură bucată de stofă, din
acelaşi material cu felonul sau sacosul, având o deschizătură în partea superioară, pentru a se
trece capul prin ea.
Patrafirul este ornat cu cruci brodate sau sunt cusute cu galon (mai rar cu chipuri sfinte,
iar foarte rar, la cele din secolele XV – XVII, sunt brodate în partea de jos portretele donatorului
şi a soţiei sale.
Epitrahilul simbolizează puterea harului dumnezeiesc care se coboară asupra preotului şi,
totdată, jugul slujirii lui Hristos, asumat de bună voie de către preot şi ierarh.
Brâul este o piesă vestimentară îngustă, din stofă, cu care arhiereul şi preotul se încinge
peste stihar..
Felonul este un fel de manta sau pelerină dintr-o singură bucată de stofă, de forma
rotundă, fără mâneci, care are la mijloc o deschizătură pentru introducerea capului.
Până în secolul XV, felonul a fost veşmântul de deasupra, comun preoţilor şi ierarhilor de
toate gradele (episcopi, mitropoliţi, patriarhi). Ulterior, felonul a rămas o piesă de vestimentaţie
liturgică specifică numai preoţilor, la arhierei fiind înlocuit cu sacosul.
Iniţial, culoarea felonului a fost albă, iar mai târziu au început să fie folosite şi stofe
colorate. Pe spatele felonului se brodează sau se aplică, de regulă, o cruce înflorată, ori o iconiţă
în medalion, reprezentând chipuri sfinte (Mântuitorul, Maica Domnului, Sf. Nicolae etc). Preotul
îmbracă felonul peste stihar, epitrahil şi brâu. În timpul postului mare se poartă de obicei felonul
cu culoare rosie, dar în săptămâna Sfintelor Paşti şi la ceremoniile funebre preoţii poartă felon de
culoare neagră.
Veşmintele şi ornatele arhiereşti:
Arhiereul îmbracă patru piese vestimentare: stiharul, epitrahilul, brâul si mânecuţele. În
afara acestora, mai foloseste trei veşminte specifice numai arhiereului: omoforul, sacosul şi
mantia. Cele 7 veşminte pe care le poartă episcopul în săvârşirea ceremoniilor religioase
simbolizează cele 7 daruri ale Sfântului Duh. Arhiereului îi sunt rezervate următoarele insigne,
ornate sau semne distinctive: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală,
cârja, dicherele, trichelele şi vulturul.

Veşminte specific arhieresti


Sacosul este un veşmânt în formă de sac, la fel ca stiharul, dar mai scurt, cu mâneci
scurte şi largi, pe care arhiereii îl poartă peste stihar, după ce şi-au pus epitrahilul, brâul şi
mânecuţele; el a înlocuit vechiul felon, pe care odinioară îl purtau arhiereii.
Originea acestui veşmânt este controversată. Apusenii caută originea sacosului în
dalmatica consulilor romani, purtată la Roma în secolul II, în vreme ce răsăritenii îl socotesc ca
fiind la origine vechea tunică a basileilor bizantini, pe care aceştia ar fi dăruit-o în semn de
cinstire mai întâi patriarhilor din Constantinopol, iar mai târziu şi unor arhiepiscopi.
În Bisericile neclcedonice nu există acest veşmânt liturgic, ceea ce dovedeşte că sacosul a
intrat în uz numai după anul 451. Primele mărturii scrise pentru folosirea sacosului datează din
secolul XII; la început îl purta numai patriarhul de Constantinopol, ca semn de mare cinste, la
trei din mari praznice împărătesti - Naşterea Domnului, Paştile şi Rusaliile. Dar din secolul XV
(probabil după anul 1453) au obţinut şi mitropoliţii dreptul de a purta sacos, iar prin secolul
XVII, sacosul devine comun tuturor arhiereilor.
Sacosul este confecţionat din stofă de in, lână, mătase sau catifea de culoare albă,
purpurie sau galbenă. La început era lucrat dintr-o singură bucată şi era prevăzut numai cu o
deschizătură, prin care se introducea capul; cu vremea, a fost despărţit pe laturi, cele două părţi
fiind prinse prin nasturi de aur în forma de clopoţei, după modelul veşmântului marelui preot din
Vechiul Testament. Sacosul e îmbrăcat de ierarh numai la săvârşirea Sfintei Liturghii.
Omoforul – piesă vestimentară specifică arhiereilor, purtată de aceştia pe umeri, în jurul
gâtului; este o eşarfă lungă şi îngustă de stofă din lână albă, pusă peste gât, cu amândouă capetele
pe piept, brodată cu fir de aur şi argint, ornamentat cu 6 cruci negre; la mijloc este brodată sau se
aplică o iconiţă în formă de medalion, pe care este brodat chipul Mântuitorului. Omoforul mare
se utilizează la începutul Liturghiei (până la Apostol), când este înlocuit până la finele slujbei cu
omoforul mic.
În Bisericile din Răsărit a fost purtat de toţi arhiereii, fiind dăruit de împărat, ca simbol al
demnităţii episcopale. Când acesta ridica unui episcop omoforul, gestul echivala cu depunerea
din treaptă a ierarhului.
Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată, împodobită pe
laturi cu benzi verticale numite fâşii sau râuri. Se încheie în faţă - la gât şi jos, având la dreapta şi
stânga încheietorilor câte două tăbliţe brodate sau cusute cu fir de aur.
Sunt mai multe păreri referitoare la originea mantiei: după unii, ar fi fost iniţial o mantie
militară persană, devenită veşmânt de ceremonie al împăraţilor bizantini, care, la rândul lor, ar fi
acordat-o patriarhilor ca semn distinctiv faţă de alţi arhierei. Episcopul Simeon al Tesalonicului
spunea ca împăraţii trimiteau celui ales ca patriarh mantia şi engolpionul, în semn de o deosebită
cinstire.
Plauzibil, se pare că derivă din mantia călugărească, adoptată de arhierei fiindcă provin
din rândul monahilor. Până în secolul 15 era purtată de arhierei ca haină de toate zilele, iar după
aceea a devenit veşmânt liturgic specific acestora.
Mantia este purtată de ierarh numai la slujbele unde acesta nu îmbracă sacosul: la
vecernie, litie (priveghere), la sfinţirea apei, la închinarea în faţa icoanei dinainte de Liturghie, la
Sfântul Maslu.
Referitor la simbolurile întrunite pe mantie, episcopul Simeon al Tesalonicului, spune ca
râurile sunt învăţăturile izvorâte din cele cele patru Table ale Legii (legate două câte două); cele
două de sus reprezintă tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite prin legătură de aur, reprezintă
cele două Testamente unite prin Hristos, din care izvorăsc râuri de apă vie, respectiv, învăţăturile
propovăduite de ierarh.
Insignele (ornatele) arhiereşti:
Mitra este acoperământul pentru cap folosit de arhierei la oficierea serviciilor divine,
inspirată în Bisericile din Răsărit din coroana împăraţilor bizantini. Mitra latină (de formă conică
sau piramidală) derivă din tiara papală.
După o veche tradiţie, înainte de despărţirea Bisericilor, purtau mitră numai episcopul
Romei şi patriarhul Alexandriei. Cel dintâi ar fi purtat-o episcopul Silvestru al Romei, ca o
distincţie primită de la împăratul Constantin cel Mare, iar papa Celestin ar fi acordat o asemenea
mitră patriarhului Celestin al Alexandriei, care a prezidat Sinodul III ecumenic (431). Folosirea
mitrei s-a generalizat în secolul XV.

Se pare ca dreptul de a purta mitră a fost acordat mitropoliţilor Moldovei de către


împăraţii bizantini încă de la înfiinţarea Mitropoliei Moldovei; mitropolitul Teofan al Moldovei
(1564 - 1572) e reprezentat într-o frescă de la Sf. Munte purtând o mitră asemănăoare cu cele de
azi. Dar, probabil, abia în secolul XVIII s-a generalizat purtarea mitrei de către toţi episcopii.

În lumea ortodoxă sunt trei tipuri de mitre: alexandrină (probabil cea mai veche), de
forma unei bonete mici, albe; rusească – asemănătoare unei căciuliţe împodobită cu pietre
scumpe şi iconiţe; bizantină - inspirată din coroana imperială – rotundă, înaltă, cu iconiţe de jur-
împrejur, folosită în Bisericile Ortodoxe din Grecia, România şi din Balcani. Toate mitrele
ortodoxe sunt surmontate de câte o cruciuliţă.

În Bisericile din România şi Rusia, mitra se acordă şi anumitor preoţi şi arhimandriţi


distinşi pentru merite deosebite.
Epigonatul sau bederniţa este o bucată de stofă preţioasă, de formă romboidală,
brodată, care se atârnă la coapsa dreapta a ierarhului, legându-se cu o panglică trecută peste
umărul stâng.
Termenul de epigonat apare pentru prima dată în izvoarele scrise din secolul XII.
Bederniţa este purtrată numai la Sfânta Liturghie şi se prinde după ce se pun mânecuţele.
Interpretarea cea mai răspândită este aceea că semnifică sabia, respectiv cuvântul lui Dumnezeu,
cu care se înarmează arhiereul pentru a apăra credinţa.
Engolpionul este o insignă arhierească de forma unei iconiţe - medalion, lucrată din
metale preţioase, cu sau fără email; înfatişează pe Mântuitor sau pe Maica Domnului, mai rar, Sf.
Treime. Se poartă pe piept, suspendată de un lanţişor.
Originea sa trebuie căutată în acele mici relicvarii în care se păstrau moaşte sfinte şi se
poartă pe piept (atârnate de grumaz) de arhierei încă din secolul IV. Forma actuală datează din
secolul XVIII.
Arhiereii poartă engolpionul tot timpul, inclusiv la slujbe, când se pune peste sacos;
simbolizează mărturisirea credinţei, puterea Sfintei Cruci, prin care se biruieşte diavolul.
Crucea pectorală este o insignă a demnităţii de arhiereu şi îşi are originea în engolpion.
De la un timp, nemaiconţinând moaşte sfinte, devine o simplă emblemă episcopală; cele două
forme de engolpion au devenit independente una de alta, luând naştere la două ornate deosebite,
a căror purtare s-a restrâns numai la membrii clerului superior.
Dreptul de a purta cruce în permanenţă o are numai arhiereul, care o poate acorda ca
distincţie şi preoţilor cu rangul onorific cel mai înalt (iconom stavrofor).
Cârja arhierească este un baston înalt cât un stat de om, din lemn sau din metal,
împodobit cu plăcuţe de aur, fildeş şi argint; se termină în partea de sus cu doi şerpi afrontaţi,
peste care se suprapune un glob surmontat de o cruce. Pe mânerul toiagului se înfăşoară de
obicei o maramă cusută cu fir.
Până în secolul XVIII, cârja arhierească era purtată numai de patriarhi şi mitropoliţi.
Arhiereii primesc cârja ori de câte ori intră în biserică pentru a sluji; când numai asistă la
serviciul divin, ei poarta toiagul obişnuit.
Prototipul cârjei arhiereşti în Vechiul Testament era toiagul lui Aaron; cârja simbolizează
puterea de a păstori Biserica, de a paşte turma încredinţată arhiereului, după modelul lui Moise şi
Aaron, care purtau toiege - semne ale puterii lor de a conduce poporul evreu. Cei doi şerpi de la
capătul de sus al cârjei simbolizează înţelepciunea arhiereului, iar globuleţul dintre capetele
şerpilor reprezintă globul pământesc.

În unele mănăstiri greceşti şi egumenii poartă o cârjă, dar terminată cu un fel de coarne
cu extremitaţile întoarse în jos, ca o ancoră. O asemenea cârjă a aparţinut Sfântului Stareţ
Gheorghe de la Cernica, expusă în casa memorială amenajată în Mănăstirea Cernica; Figurează
şi în portretele sfântului aflate în muzeele de la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.
Dicherul şi tricherul sunt două sfeşnice, de obicei din argint, întrebuinţate la slujbele
arhiereşti (unul cu două, altul cu trei lumânări); cu ele arhiereul binecuvântează pe credincioşi în
anumite momente ale slujbei, în rest fiind purtate de diaconi.
Dicherul simbolizează cele două firi din persoana Mântuitorului (divină şi umană), iar
tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Vulturul este un mic covor rotund, brodat cu un vultur cu aripile desfăcute, zburând pe
deasupra unei cetăţi cu trei râuri. La slujbele arhiereşti se aşterne în absida altarului sau în naos,
pentru a sta pe el arhiereul în timp ce oficiază.
Vulturul mic se pune în faţa Sfintei Mese, pe solee sau în mijlocul navei, unde se opreşte
sau stă mai mult timp arhiereul.
Vulturul simbolizează pietatea şi întelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboară
vulturul reprezintă eparhia pe care acesta o conduce.